Sioras4: Recunoaşterea

SIORAS4 - RECUNOAŞTEREA

de

Savu Ioan Constantin

Sioras4 – Recunoaşterea, Copyright © 2014, versiunea eBook în limba română de Savu Ioan Constantin. Toate drepturile rezervate autorului. Reproducerea aceastei cărţi/eBook, ori orice parte din ea, în orice formă, nu poate fi făcută fără permisiunea scrisă a autorului. Cartea Sioras4 – Recunoaşterea a fost publicată prima dată în formă printată în anul 2009 şi are ISBN 978-973-0-07192-4.

Publicat de Savu Ioan Constantin

pe

Smaswords

Published by Savu Ioan Constantin

on

Smashwords

Capitolul I

Agentul de poliţie privi cu atenţie chipul angelic al femeii de la volan. Pe urmă se uită pe documentele prezentate la control. O mică transformare a chipului însă acele trăsături care nu se schimbă niciodată pe chipul unui om existau.

-Îmi puteţi spune unde mergeţi doamnă?

-Bineînţeles, domnule ofiţer.

-Unde?

-La Curtea de Justiţie, domnule ofiţer.

-Bănuiesc că sunteţi avocată.

-Aţi ghicit, domnule ofiţer.

-Şi bineînţeles că doriţi să scoateţi pe un infractor basma curată, nu-i aşa?

Femeia stătu câteva secunde pe gânduri şi apoi răspunse dulce.

-Dacă se dovedeşte că am dreptate, da. Aceasta îmi este profesiunea domnule ofiţer. Aşa cum dumneavoastră doriţi să-mi daţi o amendă pentru că am depăşit viteza legală, după cum îmi spuneaţi înainte.

-După cum văd şi după cum îmi spune computerul portabil sunteţi la prima abatere şi viteza nu a fost aşa mare. Aţi depăşit cu trei kilometri pe oră viteza legală, aşa că astăzi vă iert. Să lăsaţi limitatorul de viteze în oraş pe automat şi aşa veţi avea siguranţă că nu veţi depăşi viteza legală.

-Vă mulţumesc domnule ofiţer. Sunteţi un dulce. Sper că ne vom mai întâlni şi în alte condiţiuni.

Agentul de poliţie înclină din cap salutând-o elegant şi o lăsă să plece. O urmări cum se îndepărtă cu maşina ştiind că peste câteva sute de metri femeia se va opri în faţa Curţii de Justiţie care se vedea în depărtare. Tipic celor din categoria lui, mai grăsuţ decât bine făcut, chipul său trăda fericirea că a făcut un lucru bun şi că a cunoscut, chiar şi aşa, o avocată. Trăda însă faptul că s-a forţat un pic de şi-a supt burta pentru a părea mai bine făcut şi mai puţin grăsuţ. Privi în jur, respirând mai des decât de obicei, ridică o mână, încruntă sprâncenele, fluierând ferm către următoarea maşină care se apropia.

-Trage pe dreapta, mizerabile.

-Să trăiţi domnule ofiţer. Da ce-am făcut?

-Far de semnalizare spart, pe dreapta. Faza lungă funcţionează pe timp de zi. Şi peste toate acestea maşina este murdară. Unde te crezi, pe drum de munte sub potop? Nu vezi că eşti în mijlocul oraşului?

-Să mă iertaţi domnule ofiţer, însă numai capacul de la semnalizare este spart. Becul există. Şi încă merge. Bine.

-Aşa?

-Da. Iar faza lungă am lăsat-o ca să vadă lumea că-s pe drum public.

-Nu mai spune, îngână agentul de poliţie roşu ca racul.

-Şi peste toate acestea, sunt în drum şi pentru o baie la maşină, spuse cu mândrie mizerabilul de şofer.

-Aşa? La toate ai un răspuns. Aşa sunteţi voi ăştia cu idei în cap. Uită-te ce urme de noroi ai lăsat în urma ta, spuse agentul de poliţie cu un ton plângăcios. Dar am eu ac de cojocul tău.

-Domnule ofiţer, aranjez eu totul. Maşina va fi minunată. O voi spăla chiar eu, decretă şoferul.

-Şmechere, spuse agentul de poliţie, ai depăşit viteza legală cu patru kilometri pe oră. Amendă, decretă la rândul său agentul de poliţie.

Femeia, aşa cum bănuia agentul de poliţie, îşi parcă maşina în parcarea din faţă Curţii de Justiţie. Şi-o asigură şi urcă treptele grăbindu-se spre intrare.

-Maria, Maria, o strigă o altă femeie.

-Bună Dana.

-Bună.

-N-o să-ţi vină să crezi ce am păţit acum câteva minute. Un gras de poliţist m-a oprit ca să îmi atragă atenţia că am depăşit viteza legală în oraş cu trei kilometri pe oră. Mai mult decât atât, credea că îmi face un favor şi mă iartă. Cică trebuie să las limitatorul de viteză pentru oraş în funcţiune. Îţi vine să crezi?

-Uf, oamenii ăştia. Aşa am păţit şi eu cu câteva zile în urmă. Am şi contestat amenda primită şi am câştigat. Câteodată poliţiştii fac exces de zel.

-Des, dragă, des.

-Dacă spui tu, aşa este.

-Să vezi ce excitat era grasul ăla. De parcă nu mai văzuse o femeie în viaţa lui, continuă Maria în timp ce intra în clădirea Curţii de Justiţie.

-Nesimţitul, întări Dana. Hai să ne pregătim de proces.

Societatea. Societatea în care fiecare şi-a găsit locul ori urmează să şi-l găsească. O societate unde omul, în general, se trezeşte dimineaţa, se spală, mânâncă, merge la servici, lucrează în slujba altora sau pentru propria afacere. Munceşte mult sau puţin pentru că aşa îi impune mediul în care îşi desfăşoară activitatea, în condiţii grele sau mai puţin grele. Câştigă după cum îi oferă conducerea sau după cum îi spune angajatul său contabil în concordanţă cu limitele permisive ale regulilor în vigoare.

Familiştii sunt convinşi că totul este pentru mediul familial în care trăiesc şi în care îşi aduc contribuţia pentru bunul mers al vieţii. Îşi privesc descendenţii cum cresc şi îi învaţă regulile pe care şi ei le-au învăţat de la înaintaşi. Familişti şi tradiţionalişti. Mai sunt şi cei care aduc noul în cultura lor zilnică. Şi acest nou îl adoptă la obişnuinţa lucrurilor şi regulilor zilnice.

Mai sunt şi acei cetăţeni de carieră ai societăţii. Oameni care cred că profesiunea ori meseria pe care şi-au ales-o sau care le-au fost impusă este cea mai importantă. Şi muncesc mult sau puţin, după oportunităţile avute ori care le-au întâlnit, pentru a-şi ridica ocupaţiunea la grad existenţial, renunţând la o grămadă de alte posibilităţi şi relaxări. Iar în societatea în care trăieşte Maria cariera este cea mai importantă. Bani, relaţii, oportunităţi. Şi bineînţeles alegerea, atunci când este cu puţinţă, a modului de relaxare. Pentru că Maria avea un secretar personal. Un bărbat adevărat. Aşa că ea nu avea timp şi nici condiţie pentru a ajunge la nivelul unui poliţist grăsuţ. Însă a avut timp pentru a purta o conversaţie şi a-şi etala comportamentul reuşind să scape de o amendă.

Nehotărâţii şi indiferenţii care nu doreau altceva decât să-şi ducă un trai lipsit de grija zilei de mâine. Mulţi, într-un colţ al societăţii, puţini în alt colţ al societăţii. Depinde de domeniu şi de toleranţa de care primesc ori dau dovadă. Fericiţii de indiferenţi nu-i interesează unde lucrează, dacă lucrează. Îi interesează doar să-şi ia amărâta de plată pentru a-şi continua existenţa.

Peste toate acestea existenţa stratificării, atât de firească, a societăţii. Ca breslele de demult, fiecare îşi ştia locul ori credea că şi-l ştie în societate. Independenţi sau nu din punct de vedere financiar, şefi sau subalterni, femei şi bărbaţi, toţi aveau ceva în comun dar şi ceva care îi individualiza în societate.

Singuraticii, acei oameni care s-au obişnuit să trăiască şi să îşi consume trăirile în propria intimitate cu o doză de egoism. Punând pe planul doi sociabilitatea, exteriorizarea în social, menţinându-şi propria personalitate şi rezultatul creaţiei ori muncii lor în propriul mediu existenţial, fără a considera necesar a spune, arăta şi coopera cu alţii, în mod public pentru un profit de împărţit. Prefera să creeze, să se bucure dar şi să plângă în intimitatea lor, lumea privită numai prin propria prismă. Individualitatea ca şi trăsătură importantă, retragerea ca şi semnătură a acţiunii lor.

Şi totuşi aceştia din urmă erau mai monitorizaţi decât alţii de asociaţiile care susţineau societatea. Nu era nimic deosebit ca în alte timpuri. Este aceeaşi societate pe care au adoptat-o conştient sau nu toţi oamenii. Adică acelaşi mod de viaţă, modern, cu trăsături tradiţionaliste pentru o categorie dintre ei, adaptabilitate la nou sau numai nou pentru alte categorii.

Pe lângă toate acestea, relaxarea, distracţia era aceaşi, modurile şi posibilităţile însă erau mult mai multe şi netulburate în libertatea de exprimare. Şi era de înţeles deoarece această societate, foarte informatizată dintr-un punct de vedere, îşi trimitea departe pe acele persoane care încălcau brutal regulile ei. Departe de ea, undeva de unde nu mai putea să-i facă rău, cu posibilitatea ca unii dintre făptuitori să revină, însă mult prea târziu pentru a începe o nouă viaţă. Nimeni nu dorea aşa ceva deoarece se ajunse la o dezvoltare economică şi socială atât de mare, la un standard de viaţă atât de ridicat încât scoaterea din mediul ei a unei persoane şi trimiterea sa impunea o atingere a însăşi libertăţii ei. Deoarece acolo unde erau trimişi făptuitorii, intrau într-o altă societate, unde libertatea se plătea şi nu se garanta şi apăra. Mai mult decât atât obţinerea libertăţii în acel mediu era limitată de libertatea de a circula, în sensul că era interzisă deplasarea spre anumite zone. În schimb departe, departe în spaţiu, era toată libertatea de deplasare. Cât mai departe de societatea care îi excludea din rândurile ei.

După experienţa cu poliţistul de la circulaţie, Maria se gândi cum să îl facă pe judecător să îi dea o pedeapsă mai uşoară clientului ei. Întâi trebuie să vorbescă cu clientul. Intră în sala de judecată şi se îndreptă spre boxa acuzaţiilor. Privi către omul pe care îl apărase folosind toate şmecheriile pe care le cunoştea.

-Ce păcat de aşa exemplar masculin, îşi şopti Maria după ce îl măsură din cap până în picioare.

Omul din faţa ei era un bărbat bine făcut de peste un metru şi optzeci de centimetri. Ras în cap, cu o privire ageră dar care nu ieşea cu nimic în comun, nu exprima nimic. Absolut nimic. Şi totuşi acest bărbat a intrat în camera de hotel a unor turişti, l-a bătut bine pe un biet om şi s-a culcat cu prietena acestuia, arătându-i bietului om bătut cum trebuie să se poarte cu o femeie. După aceea a pus capăt agresiunii aruncându-l pe bietul om de la etaj direct în piscina hotelului. Doar aşa ca să se distreze şi el. Şi cu ce efect.

Bărbatul agresiv, căci aşa îl prezentase în faţa instanţei, se bucură mult că avocata se apropie de el. Cu o fărâmă de speranţă o întrebă ce mai face. Iar femeia, căci asta era avocata, femeia se arăta foarte interesată de întrebarea lui. Obrajii îmbujoraţi şi cu ochii impresionaţi de fizicul său, ochii plini de dorinţă. Aşa arăta Maria în faţa bărbatului pe care îl apăra.

-Bună David. Fac ce fac şi tot sper să reuşesc să îl mai înduplec pe judecător.

-Fă tot ce poţi Maria. Tot ce poţi. Numai să nu mă trimită pe Loras. Nu cred că aş rezista acolo.

-Dacă o să te trimită pe Loras, să sperăm că asta va fi cea mai grea sentinţă.

-De ce spui asta?

-Pentru că judecătorul părea foarte hotărât şi foarte dur. Să nu dea o altă hotărâre.

-Sunt nedumerit scumpa mea Maria. După câte am aflat şi ştiu din ziare când am fost în libertate, dar mai ales de la colegii de celulă, Loras este locul cel mai dur pentru mine având în vedere fapta mea.

-Îmi pare rău David dar cred că mai luăm în calcul un loc. Un loc de care nu prea vorbeşte nimeni deoarece pur şi simplu nu se vorbeşte.

-Care?

-Staţia Zero de lângă steaua Ersarafor1.

-Doamne, atât de departe. Mi-ar trebui cel puţin o viaţă ca să mă întorc de acolo. Ersarafor1 era o veche staţie minieră denumită după steaua cea mai apropiată de lângă planeta Sioras4. Eu nu rezist chiar dacă am o constituţie atletică. Te rog fă tot ce poţi ca să mă trimită spre Mitora, pe staţia asta mai apropiată unde merg cei cu pedepse mici. Unde merg hoţomanii.

-Am să încerc dragul meu. Ai pus banii în contul pe care ţi l-am dat?

-Da. Toţi. Aşa cum ai cerut la angajarea ta.

-Mulţumesc dragă, acum mă duc să pledez în faţa judecătorului. Să fi cuminte, îl sfătui Maria şi se îndreptă spre bara orizontală din faţa biroului judecătorului.

- Participanţii să se ridice în picioare. Intră domnul judecător de caz pentru a stabili locul unde va fi trimis exclusul, anunţă aprodul.

Lumea prezentă, de la avocaţi, procuror, până la asistenţă se ridică în picioare şi aşteptă câteva secunde bune până când judecătorul îşi făcu apariţia de după uşa masivă de stejar din spatele biroului.

-Rog, aşezaţi-vă, spuse judecătorul de caz. Deschidem cazul Mare David vs. Stat. Stabilirea locului unde va fi trimis exclusul care a fost găsit vinovat de acuzaţiile aduse de procurorul de caz, ca şi reprezentant al societăţii noastre, pe care o respectăm deoarece ne-a adus numai bucurii şi o libertate deplină pentru satisfacerea tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor noastre. Domnule procuror aveţi cuvântul.

-Domnule judecător, avocaţi, stimat şi onorabil auditoriu, îşi începu pledoaria procurorul închinâdu-se în faţa celor pe care i-a pomenit după care îşi aranjă cu grijă hârtiile din faţa sa, de pe măsuţa de prezentare. Aici avem de a face cu un caz deosebit de grav pentru înalta noastră societate încălcând cele mai înalte principii pe care se bazează societatea noastră. Intrare prin efracţie, acţiune cu intenţie agravată prin faptul că făptuitorul era angajatul hotelului, încălcarea dreptului la intimitate al victimei nu numai prin modul de operare cât şi prin faptul că ceea ce s-a întâmplat s-a produs seara, violarea spaţiului, a domiciliului, încălcarea secretului corespondenţei datorită faptului că făptuitorul a accesat carneţelul electronic al victimei, atentarea la integritatea corporală prin loviri şi arsuri de gradul II, prin legarea mâinilor aceasta însemnând sechestrarea şi punerea în imposibilitate de a se apăra a victimei, batjocorirea şi atentarea la demnitatea şi independenţa victimei, lipsa posibilităţii de exprimare prin punerea căluşului la gură şi obligarea acestuia să privească ceea ce se întâmplă în spaţiul intim al patului personal cu prietena victimei, arătarea în mod explicit şi darea de explicaţii prin viu grai a ceea ce se întâmplă, posedarea din punct de vedere sexual a prietenei victimei. A urmat, cu intenţie spunem noi, aruncarea victimei de la etaj exact în piscina hotelului unde lucra făptuitorul cu consecinţele pe care le cunoaştem. Dar toate acestea le ştim din cursul procesului ce a avut loc. Ceea ce nu ştim este locul unde exclusul va fi deportat. Susţinem acum că acesta trebuie să fie dus în locul cel mai îndepărtat. Să fie dus lângă Sioras4, pe Staţia Zero.

-Doriţi, interveni judecătorul, să fie trimis pe Staţia Zero?

-Da domnule judecător. Şi de acolo, dacă administraţia doreşte poate să-l ducă pe Sioras4.

-Este ultima dorinţă? mai întrebă o dată judecătorul.

-Este ultima soluţie, întări procurorul.

-Potrivit procedurii să dăm cuvântul apărării, continuă judecătorul.

-Domnule judecător, continuă Maria, este mult prea dură aceasta soluţie. Vorbind înainte cu clientul meu am căzut de acord ca să fie deportat pe Mitora.

-Mitora, domnule judecător, nu se poate, interveni procurorul...

-Domnule procuror de caz, rog să respectaţi procedura. Continuaţi doamnă avocat.

-Vă mulţumesc domnule judecător. După cum am spus clientul meu este de acord să fie trimis pe Mitora.

-Aţi adus înainte de deschiderea cauzei la cunoştinţa procurorului de caz această dorinţă a clientului dumneavoastră?

-Nu domnule judecător, nu. Însă susţin acum această posibilitate care poate deveni reală în darea sentinţei. Motivele care stau la baza acestei soluţii constau în faptul că clientul meu este la prima abatere. El niciodată nu a mai avut probleme cu legea ceea ce duce la concluzia că este o întâmplare nefericită în viaţa lui. Poate fi asemănat cu un hoţoman de găini şi nu un criminal feroce. Uitaţi-vă la el domnule judecător, îl îndemna Maria arătând cu degetul în direcţia lui David. Este un om de care să îţi fie frică? Nu, desigur. Este un om care să fie ţinut la distanţă de minunata noastră societate? Nu, desigur. Se poate reintegra cu succes în societate? Da, desigur. Trebuie să luăm în calcul la darea locului de excludere această posibilitate. Adică să fie recuperat cât mai repede, reintegrat şi să lucreze pentru el şi noi din nou.

-Alte locaţii vreau să aud din partea dumneavoastră domnilor, spuse judecătorul. Domnule procuror?

-Susţinerea doamnei avocat este neserioasă domnule judecător, spuse procurorul ştergându-se cu o batistă la nas. În primul rând această propunere este cât se poate de neavenită la situaţia dată şi la cazul în speţă. Omul pe care doamna avocată l-a arătat cu atâta atenţie, ca o adevărată artistă, a fost găsit vinovat de acuzaţiile care i s-au adus de instanţa care a judecat cazul în fond. Aici dumneavoastră trebuie să daţi o soluţie în sensul de a trimite pe acest om la locul care-l merită. Şi anume pe Staţia Zero de lângă Sioras4. De ce acolo? Pentru că, odată ajuns acolo poate cere reeducarea pe aceea staţie sau poate fi trimis chiar pe Sioras4 pentru a se integra în colectivitatea care se află acolo.

-Doamnă avocat?

-Domule judecător, răspunse avocata, susţin sus şi tare lipsa de compasiune a procurorului de caz. Ştim cu toţii ce înseamnă să fie deportat pe Sioras4 de către administraţia de pe Staţia Zero, niciodată nu se va mai întoarce. O dată obişnuit este greu a se reintegra în societatea noastră. După părerea mea chiar imposibil. Cel mult, cel mult va putea fi trimis ca şi propunere de către domnul procuror pe staţia Loras. Cel mult asta putea să propună acuzarea. Dacă analizăm cu atenţie dovezile cazului vom constata că aceasta este cea mai grea soluţie care poate să se dea în acest caz. Şi să nu uităm că este cât se poate de dureros acest fapt mai ales că clientul meu nu este pentru a fi trimis pe Loras. Staţia Zero este ultimul loc cunoscut de noi ca spaţiu de excludere greu şi chiar, în unele cazuri, irecuperabil pentru exclus. Este ultima soluţie. Aşa cum ne spune şi numele, odată ajunşi acolo aceşti oameni sunt uitaţi de societate şi chiar de noi, cei care participăm în sistemul judiciar. Este cât se poate de injust să trimitem acolo un om ca această persoană care este la prima abatere. Opriţi această nedreptate şi daţi speranţă acestui om să se reeduce într-un sistem mai blând şi să-l trimiteţi pe staţia Mitora.

-Domnule procuror?

-Domnule judecător, este cât se poate de evident că avocatul apărării nu face altceva decât să-şi apere clientul. Şi bine face deoarece dreptul la apărare este garantat şi chiar noi, procurorii, trebuie să-l apărăm. Ceea ce trebuie să se înţeleagă este faptul că însuşi exclusul a încălcat dreptul la apărare a victimei, înţelegere a acestui drept pe care societatea noastră îl are.

-Nu revenim la pledoariile pentru acuzare şi apărare ca şi în cazul de fond, în care s-a judecat însăşi fapta comisă. Aici este altă procedură şi anume să hotărâm dacă şi unde să-l trimitem pe exclus, interveni judecătorul. Şi să mai privim încă o dată pe monitoare scena infracţiunilor comise. Acum imaginile de la scena crimei vă rog.

Participanţii priviră timp de câteva minute pe monitoare. Iar gemetele şi sunetele de dezaprobare nu întârziau să apară.

-Fizicul vinovatului îi permite să fie transportat pe una din staţiile pe care le-aţi pomenit. Având în vedere lipsa de compasiune şi sângele rece cu care a acţionat iese din discuţie deportarea pe staţia Mitora. Am înţeles că propuneţi şi staţia Loras. Vinovatul să se ridice în picioare. Ce staţie preferaţi dumneavoastră?

-Domnule judecător, spuse David spăşit, am fost găsit vinovat. Aş dori să fie luată în considerare staţia Mitora. Însă aţi eliminat această posibilitate. Atunci rog, cu mare umilinţă, să mă trimiteţi pe Loras, deşi ştiu că nu voi face faţă acolo. Dacă nu cumva hotărâţi altceva.

-Nu se poate lua în considerare decât staţiile Mitora, Loras şi Staţia Zero, numai pe acestea le avem. Cum Mitora iese din discuţie mai rămân numai Loras şi Staţia Zero. Dorinţa dumneavoastră a fost exprimată şi ascultată de instanţă, poţi lua loc. Ultimile pledoarii. Doamnă avocat?

-Domnule judecător, am văzut probele, am susţinut cauza, iar dacă clientul meu asta doreşte nu am ce să fac decât să-i susţin dorinţa. Loras este o staţie pentru excluşi duri, încercaţi cu viaţa şi cu multe nenorociri la care au participat şi la care au asistat. Unii dintre ei nu s-au mai întors niciodată datorită accidentelor de muncă de pe staţia Loras. Nu au unde să plece de acolo. Numai în spaţiu.