25 de ani după. Alternative și provocări

București.

Noul discurs

Ovidiu Șimonca

Pornit din spuma, tensiunea și zgura zilelor de alegeri, dialogul epistolar dintre Alexandru Matei și Paul Cernat este mai mult decît o consemnare critică și analitică a anului electoral 2014. De-ar fi fost doar o privire a alegerilor, și tot ar fi incitant schimbul epistolar! Pentru că alegerile din 2014 n-au fost doar o simplă înfruntare electorală între Victor Ponta și Klaus Iohannis, 2014 n-a fost doar un an în care Traian Băsescu și-a susținut „favorita pînă în ultima zi a alegerilor (și mult după aceea, cum s-a văzut în primele luni ale anului 2015), n-a fost anul în care s-a crezut, dinspre GDS, că Monica Macovei poate aspira la intrarea în turul al II-lea al alegerilor, că e „candidatul ideal. A fost anul în care am asistat la o poziționare clară a televiziunilor, anul în care istoria s-a scris cu „agenți acoperiți și spectacole de sunet și lumină la Arena Națională „ocupată de PSD, a fost anul în care limbajul suburban deseori a înlocuit programele electorale.

Cu toate aceste elemente ce se pretează la o analiză factuală, cei doi autori trec dincolo de crusta zilelor de campanie (deși o au mereu în atenție). Să spunem că, la acest nivel al imediatului, se simt vizibile deosebiri de nuanță și de opțiune politică între Paul Cernat și Alexandru Matei. Primul este mai înclinat să vadă în PSD o șansă, tocmai prin istoria USL-ului, în care PSD era element principal împreună cu PNL, al doilea este mai rezervat în a-și mărturisi votul și opțiunea, cu toate că o face pînă la urmă.

Dar ce este cu adevărat formidabil în această carte ține de noul discurs pe care îl practică cei doi autori. Cînd spun discurs, mă refer la tipul de raportare la realitatea politică și la valurile create de această realitate în mediul intelectual. Cei doi autori au făcut acest schimb de scrisori deschise nu gîndindu-se la memoria sertarului (care va fi răscolită peste 30 sau 50 de ani de istorici literari plini de acribie), ci la timpul prezent. Au scris aceste epistole într-o gazetă săptămînală, în Observator cultural, convinși de impactul pe care îl au (și au avut impact: pe internet, articolele lor, în toate săptămînile cît a durat acest schimb de scrisori, au fost în topul celor mai vizualizate și mai comentate articole, iar mesajele – și cele electronice, pe site, cele pe Facebook, și din poartă în poartă – au arătat că autorii au ajuns într-un punct în care: a) enervează; b) sînt citiți și luați în seamă; c) stîrnesc nedumerire (de ce doi literați discută politică?); d) discută cît se poate de argumentat despre o realitate volatilă. Deci avem un discurs, pentru că el se deschide spre cititor/alegător, căruia îi oferă o interpretare, una dintre multele, fără să aibă pretenția hegemoniei intelectuale.

Și aici ajungem și la cuvîntul nou. De ce noul discurs? E nou pentru că Paul Cernat și Alexandru Matei nu se urcă la amvon și nu propovăduiesc Calea ce ar trebui urmată, unica și nedezmințita Cale. Ei înșiși au dispute și controverse, ei înșiși au nedumeriri, semne de întrebare și ezitări. Dar ceea ce se vede ferm este că nu doresc să cadă în plasa unui discurs imitativ, care are în centru o figură tutelară care dă tonul, urmată de mici ciraci care preiau temele principale și le difuzează către public (așa cum, în epoca interbelică, copiii vînzători de ziare strigau în piețele publice titlul de pe prima pagină, ușor stîlcit sau prescurtat).

Noul discurs pe care îl practică Paul Cernat și Alexandru Matei este împotriva ideilor de-a gata. „Ceea ce mă îngrijorează e impunerea atitudinii de procuror sau de polițist al istoriei, pentru care obiectivul suprem nu e acela de a descrie, de a explica și înțelege, ci de a demasca, de a moraliza și condamna" (Paul Cernat). Iar Alexandru Matei completează că, la noi, în lumea românească, are succes un discurs care afectează, nu cel care invită la reflecție: „M-am săturat de Gabriel Liiceanu, m-am săturat să trăiesc într-o țară în care filosofii visează să ajungă scriitori și-n care scriitorii se cred omphalos-ul lumii. Să trăiesc într-o țară în care cei care nu gîndesc sînt ajutați să nu gîndească în continuare. Să mă duc cu o bicicletă de 1 000 de euro în Aleea Alexandru la roiul papioanelor și să o ard apolitic prin stratosferele culturii".

Ajunși în acest punct, îmi permit să-l contrazic pe Alexandru Matei: ei, uite că se poate, uite că e posibil și un discurs care invită la reflecție. E posibil ca această revoltă împotriva unui unic discurs să se sublimeze într-un nou discurs. Și acest nou discurs deschide o cutie a Pandorei (cred că sînteți conștienți de asta!). Cum adică să discutăm despre anticomunismul de mucava din spațiul public? („Studiul comunismului românesc începe și se termină cu condamnarea lui, iar intervalul este ocupat de povestea memoriei traumatizate. Atunci cînd memoria nu se resimte prea tare, în timpul acelui deceniu de dezgheț care începe, de fapt, în 1963 și durează pînă puțin după 1971, ea nu mai știe nimic" – Alexandru Matei) Cum adică să discutăm despre o reformă în PSD? Nu este acest partid mort și îngropat, cum zic unii, mulți?… Cum adică să discutăm despre primii ani ai perioadei Ceaușescu, despre ministrul Malița și premierul Maurer, așa, aducînd în atenție și ce au făcut bun? Și mai ales cum adică să discutăm despre stînga ca variantă valabilă atît pentru lumea intelectuală, cît și pentru evoluția politică a României? Cum adică, Paul Cernat, să discutăm despre o „tradiție a stîngii românești și să aduci exemple, nume? Ți-am numărat peste 30 de menționări de oameni de stînga… Cum vă „permiteți să nu echivalați stînga cu ororile comunismului? Pe ce lume vă credeți? Cine sînteți voi – întrebarea ar suna ca o bufnitură de criptă – să luați în răspăr multe dintre miturile acestei lumi? Or, tocmai pentru că nu sînteți hrăniți din mitizarea răului și a binelui, tocmai pentru că refuzați rolul de propagandiști, o să aveți de furcă, pregătiți-vă!

Nu veți fi înțeleși, nu veți fi acceptați, veți fi tăiați în bucăți, sfîrtecați. Singura speranță (că tot vorbim despre o cutie a Pandorei) este să mai existe cîțiva nebuni care să vă citească și care să nu vă ștampileze aprioric. Prin urmare cîțiva oameni care să încerce să nu gîndească în șabloane și să dorească să fie copărtași la ideile voastre. De aici ar începe o solidaritate în idee, de aici ar începe noul discurs. Probabil că, pentru că toate ar trebui să poarte un nume, ceea ce ați făcut voi aici, în această carte, ar putea fi subsumat ideii de stînga: „Ca și tine probabil, Alex, am ajuns «la stînga» pe filieră liberală, prin radicalizări și treziri progresive: antiparlamentarismul lui Băsescu, rasismul social furibund, sectarismul și intoleranța fanatică a adepților, felul în care a fost gestionată criza economică au pus capac și m-au edificat suplimentar (Paul Cernat). Chiar dacă această stîngă, în opinia lui Paul Cernat, este una „moale, „literară, există și argumente tari: o stîngă care vede nedreptatea cu ambii ochi, care știe că prezentul este mult mai important decît discuțiile „de salon despre anticomunism. O stîngă care cere implicare, nu înfierare, o stîngă în care, deși scena este ocupată și microfonul este ținut cu ambele mîini, lîngă scenă, sub reflectoare, se pot întîmpla și altfel de lucruri, mai atrăgătoare, mai firești, mai plăcute. O stîngă în care nu aplauzele sînt importante, ci contrazicerile (în primul rînd, cei doi autori oferă destule exemple de contraziceri, pentru că un grup nu se constituie doar din declarații de iubire și susținere necondiționată).

Născută, cum spuneam, din spuma și poate din curentul voltaic al alegerilor, această carte are în final două texte inedite, scrise special pentru încheierea volumului. Texte polemice, cutezătoare, care iarăși întorc locurile comune spre o altfel de interpretare. Sînt două texte în care autorii nu-și dau replică, ci își mărturisesc o istorie de deziluzii și de așteptări, în lumea în care se mișcă, intelectuală și politică.

Iarăși trebuie să fiți blindați – sigur, nu cu ouă clocite veți fi întîmpinați, dar „represiunea" cred că se va porni. Chiar dacă veți fi puși la stîlpul infamiei, cred că veți sta acolo dezlegați, deoarece nu mai puteți fi tratați ca neica nimeni. Ați reușit să îmbinați elemente de istorie, sociologie, antropologie, istorie culturală, teorie culturală, dar n-ați epatat, ați fost sinceri, nu v-ați dat după piersic, ați scris argumentat ce gîndiți și pentru asta ar trebui să fiți luați în seamă. Nu credeți în statui și nici în lustruitorii de statui! Ați putea fi (sau sînteți?) oricînd și în mainstream, și în underground, adică v-ați putea adapta discursul ținînd cont că în țara asta nu sînt doar esteți și gurmanzi, sînt și oameni care gîndesc împreună cu alții, în disociere cordială cu alții, oameni care mănîncă, trăiesc și sînt tot mai îngîndurați în fața inechității (naționale și internaționale).

Mă bucur că am fost și sînt împreună cu Paul Cernat și cu Alexandru Matei și cînd le-am citit textele pentru revistă, și acum, cînd sînt „transferați în carte. Sînt atîtea pagini scrise de ei care pot fi contrazise, sînt atîtea pagini scrise de ei care vor enerva la un mod plăcut, sînt pagini care pot fi completate, dar nu ăsta este farmecul oricărei dispute? Și ei s-au contrazis, și cititorii o pot face, dar sînge nu va curge, nici exterminări, nici excomunicări, nici interdicții, nici imprecații. Împreună fiind, separați fiind, Paul Cernat și Alexandru Matei lansează o mare provocare, fără un răspuns deocamdată: vor fi ei în curînd, peste cîțiva ani, noii „boieri ai minții (așa gîndesc unii, că ei așteaptă să ocupe scena…) sau postura oieritului intelectual, a transhumanței ideilor și a revoltei cu mîinile goale îi va marca? Deși presimt răspunsul, le las cititorilor posibilitatea rezolvării interogației. Tocmai pentru că nimic nu e încheiat definitiv. În gimnastică, exercițiile impuse n-au făcut niciodată gloria unor campioane. Ei, deși nu sînt campioni, au libertatea unui triplu salt încheiat cu un surîs.

Cioplitorii de himere

Paul Cernat

Am urmărit cu interes și pe alocuri cu amuzament disputa din ultimele săptămîni generată de prezența nonagenarului Radu Beligan (înregistrat pe un ecran) la mitingul de lansare a candidaturii prezidențiabilului Victor Ponta de pe Arena Națională. Primul și cel mai proeminent intelectual public ce a condamnat această prezență a fost Andrei Pleșu, care, apreciind anvergura actorului, i-a bătut obrazul într-o „Scrisoare deschisă adresată maestrului…" (adevărul.ro, 22 septembrie 2014) pentru adeziunea „propagandistică" (survenită, A.P. dixit, după mai vechi susțineri ale lui Dej, Ceaușescu și Iliescu). A urmat contrareplica unor actori și cîntăreți, printre care lesne ironizabilii Angela Similea și Adrian Daminescu, dar și un uriaș al scenei precum Marin Moraru. Un articol casant pe această temă („Civilizația opțiunii) a publicat pe 1 octombrie Dorin Tudoran, care a pus lucrurile la punct. Dar discuția era încă abia la început. Într-o intervenție ulterioară, sub titlul „Marginalii la o dezbatere,