Halacha?

HALACHA?

M.M. Lovişte

-roman-

Coperta: Sărutul lui Iuda de Caravaggio

Tehnoredactare computerizată: Ing. Vasilica Mihai

Editor de carte: Prof. Univ. Dr. Al. Popescu – Mihăeşti

Copyright 2016 by M.M. Lovişte

Smashwords Edition

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be re-sold or given away to other people. Thank you for respecting the hard work of this author.

„Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul."

F. M. Dostoievski

ATESTAŢIUNEA

lui Iosif Flavie despre Iisus care se zice Hristos

În timpul acesta se arată Iisus, bărbat înţelept, dacă se cade a-l numi bărbat. Că era făcetor de lucruri stranii, înveţător omenilor celor ce în mod plăcut primesc adeverurile; şi şi-a atras mulţi din iudei, mulţi chiar şi din gentili. Acesta era Hristos.

Şi cu tote că pre acesta, dupre acuzarea bărbaţilor fruntaşi între noi, Pilat l-a pedepsit cu mortea de cruce, totuşi nu s-au liniştit cei ce de la început cu iubire s-au alipit de dânsul. Căci s-a arătat lor a treia-di iarăşi viu, cum au grăit despre dânsul dumnedeeştii profeţi, acestea şi alte nenumerate lucruri admirabile.

Încă şi până acum seminţia creştinilor aşa numiţi de la el, nu s-a sterpit.

Acestea scria Iosif pe la 70 ani dupe Hristos.

(Iosif Flavie este scriitor iudeu aprope contimporan cu Iisus Hristos şi cu tote că nu credea în Mântuitorul, aflăm în Arheologia sa iudaică această însemnare despre Hristos. ARCHEOL. XVIII, 3, 4.

OROLOGIU carte bisericească anuală-tipărită la 1896)

Am citit romanul Halacha? în manuscris şi mi-am asumat fără ezitare responsabilitatea de editor coordonator pentru acest volum. M-a convins ideea subiectului, deopotrivă cu forţa literar-artistică în care e construit.

Lectura străbate într-un ritm alert firul întâmplărilor, traversând două lumi diferite. Cea a lui Iisus întrupat, împovărat cu păcatul unei lumi pe care o iubeşte atât de mult, încât refuză să o abandoneze şi pentru care acceptă orice umilinţă sub o tăcere absolută, ducându-şi la bun sfârşit misiunea în faţa Tatălui. Cealaltă este lumea noastră, mercantilă şi rapace, cu conducători fără scrupule, meschini şi corupţi, gata pregătiţi să-L vândă şi asasineze chiar şi pe Domnul Vieţii.

Sub efectul colosal al sublimării metaforice, timpul se topeşte, locul personajelor de acum două mii de ani fiind repede ocupat de conducătorii de astăzi, înzestraţi cu ,,virtuţi" asemănătoare.

Deşi acţiunea e de un dramatism rar întâlnit, autorul reuşeşte, cu subtilitatea-i caracteristică, să-i ofere cititorului multe pagini presărate cu umor din cel mai fin, binevenit în criza morală profundă prin care trece omenirea.

Am convingerea că Halacha? îşi va găsi un binemeritat loc în literatura universală.

Prof. Univ. Dr. Alexandru Popescu-Mihăeşti

I

Umbra mătăhăloasă se strecoară din casa de oaspeţi în strada îngustă, călcând iute şi fără zgomot. În urmă-i, suflarea uscată a vântului împinge cu putere uşa rămasă deschisă, izbind-o sec de tocul îmbătrânit de vreme şi mâncat de cari. La scurt timp, vedenia se abate de la calea sa, tăind-o brusc înspre fâşia cenuşie de sub lumina plăpândă a înserării. Mersul îi devine anevoios, încălţămintea uşoară se scufundă tot mai mult în nisipul aspru şi înţepător al deşertului, provocându-i usturimi la tălpi. Deasupra sa cerul se rupe în două: o parte încă senină, cu stele puţine, tremurătoare, mici licurici călători prin ierburi înalte, aruncaţi într-o doară pe boltă, cealaltă închisă, prevestitoare de furtună şi de rele, cu nori sumbri, învăluind totul în drumul lor. În răstimp, o lună buimacă alunecă printre ochiurile acestora, scânteind palid deasupra dunelor, şerpuind neprimitoare.

De aproape, umbra nu e o nălucă, ci un bărbat de statură înaltă, cu barba deasă, neîngrijită. Privirea iscoditoare caută neîncetat calea de mers. De două ori a bătut drumul dus-întors, însă niciodată la vreme de noapte. Pustiul înşală mereu ochiul şi mintea. Până şi cei mai pricepuţi dintre cei care s-au încumetat să-l înfrunte în puterea nopţii, n-au avut mai mult noroc. Puţini s-au întors nevătămaţi.

Vântul se porneşte şi mai tare, bate din faţă, încetinindu-i serios mersul. Nisipul îi biciuie fruntea, îi arde obrazul şi-i stinge vederea. Gura i s-a umplut de colbul purtat peste tot. Se străduieşte din răsputeri să scuipe o pastă alb-cenuşie ce-i încarcă limba. Pietricele minuscule îi scârţâie îngrozitor printre dinţi, iar respiraţia i-a devenit greoaie. Praful nisipos îi pătrunde adânc până în măruntaie şi o senzaţie de greaţă îi chinuie trupul încins.

Din depărtare, urechile sale prind sunete înspăimântătoare. Noaptea e timpul furilor. Odată cu întunericul, prădătorii deşertului ies la vânat: hiene, coioţi, târâtoare veninoase pândesc de pe unde nu te aştepţi. În noaptea asta e socotit pradă. Dar locul căutat de el trebuie să fie de acum aproape, altfel e pierdut. Urletele se înteţesc, semn că nu sunt departe nici hienele cu muşcătura lor fatală şi nici şacalii, care, atunci când sunt în haită, devin foarte îndrăzneţi şi nu de puţine ori atacă omul. Teama i se strecoară-n suflet. Mâinile şi picioarele prind a-i tremura. Pentru o clipă se opreşte, poticnindu-se în nisip. Vântul bate fără oprire, aducându-i în urechi hămăiturile nemiloaselor sălbăticiuni. Singurătatea îl încorsetează, strivindu-i carnea trupului şi golindu-i-l de sânge până la ultima picătură. Nările-i adulmecă o duhoare grea de boală, de bătrâneţe şi moarte. Ochii-i stau să plesnească în orbite de atâta încordare. Caută cu disperare casa înălţată în pământ blestemat. Ceva mai încolo se împiedică de un smochin sălbatic sau, poate, doar de o tufă de bozii otrăvitoare. Se ridică cu gesturi largi şi nesigure, în timp ce gura-i mestecă sudalme. A strâns atât de mult praf, încât nici nu se mai oboseşte să-l scuipe. Resemnat, îl molfăie la nesfârşit. Grija lui e acum alta, trebuie să evite o întâlnire cu fiarele. Vântul îi poartă însă şi noroc, nările lighioanelor nu-l pot adulmeca, mirosul lor fin trecând dincolo de el şi pierzându-se în noapte. O singură schimbare, una cât de mică a rotocoalelor de vânt, şi e pierdut.

Undeva nu prea departe zăreşte un licăr de lumină. Acolo stă salvarea lui. Caută avid firicelul luminos, sperând să nu fie doar ochiul vreunui prădător lucind în întunericul de catran. Nu se înşală, firul de lumină devine tot mai clar. Grăbeşte pasul. E uşor ca un fulg, parcă zboară. Până şi pasta noroioasă din gura sa are alt gust, iar usturimea dintre degetele picioarelor nici nu o mai simte. Bate hotărât şi încrezător cu amândoi pumnii în poartă, dar nu uită să-şi asigure spatele, scrutând bezna, de unde oricând ar putea apărea o jivină care să-i strice bucuria scăpării. După nenumărate lovituri se aude zăngănitul greu al zăvorului. Poarta din lemn de cedru, ghintuită cu fier pe întreaga suprafaţă, scârţâie prelung, deschizându-se atât cât să se petreacă prin ea conturul unui om. Două braţe puternice îl înşfacă pe nefericit şi îl trag în dosul ei cât ai clipi, poarta închizându-se la fel de repede precum s-a şi deschis, urmată de acelaşi zăngănit al zăvorului ferecat.

- Ai ajuns la ţanc, străine, norocul te poartă la sânul său. Cel aşteptat aseară a pierit cu tot cu asinul pe care-l călărea, trebuie că au sfârşit cumplit, sfâşiaţi de vii de fiarele flămânde... Acum nu mai e chip să călătoreşti noaptea prin loc sterp. Dihăniile stau mereu la pândă. Sunt înfometate şi fără număr. N-ai scăpare, pufneşte mustrător străjerul voinic, ridicând cu uşurinţă arma din dotare – o suliţă lungă şi grea, cu care loveşte de două ori într-o toacă aflată la îndemână.

Silueta unei femei se desprinde din întuneric, luminându-şi paşii şovăielnici cu o făclie aprinsă, pe care o apropie uşor de faţa proaspătului sosit, conducându-l într-un mic vestibul, de unde răzbate în surdină o muzică plăcută. În locul uşii, o draperie grea din stofă scumpă de culoare roşie se desface într-o parte şi în alta, lăsând la vedere o nouă încăpere. În fundal stau aşezaţi cântăreţii la flaut. Se observă un mic, dar arătos bazin, lucrat cu migală după modelul cunoscutelor băi romane, cu podea din marmură albă, fără defecte, în care apa limpede face ochiuri, ochiuri. Un fuior de aburi se ridică aproape nevăzut, semn că e gata pregătită pentru îmbăiere. Două făclii ard în sfeştnice înalte, împrăştiind o lumină moale în odaia spaţioasă. Din ambele părţi ale draperiei răsar ca la comandă două tinere, în veşminte viu colorate strânse pe trupuri ademenitoare. Vin zâmbind spre străin, întinzând braţele lor albe şi catifelate. Cât ai bate din palme, acesta e despuiat de straiele ponosite, rămânând gol puşcă. Aceleaşi mâini grijulii îl conduc încet spre bazin, îmbiindu-l să coboare. Omul se supune fără crâcnire urzelilor femeieşti. Sprijinit cu delicateţe de pe marginile bazinului de către cele două muze, bărbatul coboară scările ruşinat de goliciunea sa şi aproape panicat de întorsătura lucrurilor, afundându-se încet, încet în apa caldă şi primitoare ce-i ajunge până la piept. Însoţitoarele sale presară în apă mirt şi balsam, umplând aerul cu o aromă plăcută. Nările celui cufundat o trag cu nesaţ până în fundul plămânilor, în timp ce fetele îi curăţă trupul, mângâindu-i-l lasciv cu perniţe din ţesătură pufoasă. Îi şterg mai întâi capul, faţa, conturul gurii şi barba. Urmează gâtul, umerii şi restul trupului său atât de greu încercat.

În pofida răsfăţului împărătesc de care are parte, omul deşertului nu se poate bucura. De ce i s-ar oferi lui aşa ceva? Disperarea cu care luptase pentru viaţa sa în locuri neprielnice cu doar puţin timp în urmă şi atenţia regească ce i se acordă acum par neverosimile. E prea mult pentru el. Crede, mai degrabă, că a fost răpus de fiare şi tocmai ce a trecut hotarul lumii acesteia către o alta, care-i dă o recompensă pentru tragicul sfârşit. Priveşte uimit la lumea în care de-abia a intrat şi face tot ce i se spune, fără a pune întrebări, de teamă să nu fie aruncat într-o alta, plină de rele şi nedreptăţi. În două rânduri se ciupeşte de obraz, dar totul pare real. Se află într-un tărâm bun, unde trebuie să fi primit o dregătorie înaltă, aşa cum jinduise mereu în lumea de unde venise. E minunat ce i se întâmplă, tinerele continuă să-i poarte de grijă, îndemnându-l să iasă din baie. În timp ce ele îl usucă, aruncându-i peste spate şi piept o învelitoare lungă, uşoară şi moale, el urcă scările către un divan îmbrăcat într-o stofă galbenă, în care se aşază confortabil. În încăpere intră o a treia tânără, aducând cu ea o tavă încărcată cu bunătăţi şi o cană plină ochi cu o licoare neagră şi groasă, în care trebuie să fie vin. Aşază tava în faţa sa, face o plecăciune adâncă şi se retrage cu spatele.

Era şi timpul să mănânce, foamea începuse deja să pună stăpânire pe pântecele său. Întinde mâna deasupra tăvii plină cu tot felul de fructe, neştiind ce să aleagă mai întâi: gustoasele poame proaspete sau vinul gros, cu care să-şi înece setea ce-i stăruie în gâtul uscat. Tocmai când apucă pofticios cana pântecoasă, în odaie dau năvală soldaţi înarmaţi cu săbii. Cel ce pare a fi şeful gărzii se răsteşte la el pe un ton poruncitor.

- Străine, întinde-ţi braţele! Ţi le leg şi n-ai să păţeşti nimic. Stăpânul te place, de aceea te-a ales! În noaptea asta vei călări cămila neîmblânzită a deşertului. E ultima încercare la care eşti supus. Nu-ţi face griji, garda te va păzi de primejdii şi prădători. Te vei întoarce curând şi mai puternic.

Nici nu apucă bine să înţeleagă ce i se întâmplă, că un soldat lat în spate, cu privirea întunecată, îi şi leagă braţele cu o frânghie lungă, păstrând la sine celălalt capăt. Îmbrăcat ca după îmbăiere, doar cu învelitoarea, e îmbrâncit afară şi dus în curte. Garda încalecă repede caii tot mai greu de strunit, ieşind în lumina slabă a făcliilor în noapte în galop pe poarta larg deschisă, târându-l după ea pe omul deşertului, legat în urma unui armăsar nărăvaş. După nici şase sute de coţi străbătuţi, călăreţii se opresc, înconjurând o mogâldeaţă răsărită în mijlocul pustiei. Se dovedeşte a fi un trunchi gros şi noduros din lemnul vreunui copac doborât de vreme, ajuns acolo cine ştie cum, cu o formă stranie, aducând mai degrabă cu gâtul şi crupa unei cămile puse la îngrăşat de stăpânul său. Doi soldaţi coboară din şa, agăţând victima călare pe trunchi, cu braţele şi picioarele strâns legate împrejurul lui, îmbrăţişând cămila neîmblânzită a deşertului. Din tolba cu săgeţi ei scot acum beţe groase din bambus, cu care lovesc regulat şi cu sete şezutul celui lipsit de apărare. În noaptea grea vântul şuieră turbat, ridicând spre cer rotocoale de praf, acoperind cu vuietul său numărătoarea loviturilor şi urletele nenorocitului.

*

La adăpostul zidurilor şi al pereţilor ocrotitori ai casei, unde vântul n-are puteri să-şi mai facă de cap, musafirul zace întins pe divanul galben, sprijinit în cot şi întors într-o rână. Acum că tocmai a călărit cămila neîmblânzită a deşertului, nu o să-şi mai poată folosi o vreme şezutul plin de julituri şi vânătăi. Făcliile ard sfârâind în sfeştnice, iar el mestecă încet fructe din tava trasă lângă divan şi bea vin negru şi gros din cana pântecoasă. Chinuit de gânduri, caută să înţeleagă socoteala ascunsă a bogatului: acum îl tratează ca pe un prinţ, acum îl batjocoreşte ca pe un ticălos. Va afla curând.

E trecut de miezul nopţii şi nimeni nu-i dă vreun răspuns. Tocmai când se aşteaptă mai puţin, aude paşi dinspre vestibul, iar faldurile roşii ale draperiei de la intrare prind să tremure. În cadrul uşii apare chiar el, stăpânul, însoţit de tinerele ce-l îmbăiaseră mai devreme şi de un soldat încins cu sabie, care se postează în spatele stăpânului său, un adevărat turn de veghe, dacă e să-l judecăm după statura trupului. Ostaşul îşi sprijină mâna dreaptă pe mânerul sabiei, privind sfidător spre străinul ce se zbate în neputinţă, neştiind cum să reacţioneze la vederea bogătanului.

- Fii binevenit în casa mea, omule bun, salută cu o bunăvoinţă forţată gazda, aşezându-se tacticos într-un jilţ anume pus. Mănâncă, bea şi satură-ţi pântecele flămând, iar, de nu-ţi va fi îndeajuns, vei mai primi. Slujbaşii noştri sunt aici ca să-ţi împlinească poftele, tu numai spune care îţi e dorinţa şi noi vom fi bucuroşi să ţi-o îndeplinim, încheie cu aceeaşi falsă cordialitate stăpânul casei, uitându-se provocator spre cele două frumuseţi.

- Nu cred că poate să existe o mai mare bucurie pentru mine, decât onoarea pe care mi-o faci de a mă lăsa să calc pragul acestei preacurate case, ridicate în pământ rău de luminăţia ta, întocmai ca o pildă pentru îndreptarea poporului, care să înţeleagă odată că şi în loc blestemat poate vieţui cineva, dacă are înţelepciunea luminăţiei tale, răspunde pe loc oaspetele, afişând un zâmbet larg şi străduindu-se din răsputeri să nu arate pe faţă durerile insuportabile ce i le pricinuiesc urmele adânci ale loviturilor la fiecare mişcare a corpului, îngreunându-i chiar şi vorbirea, şi nici mânia sa pentru primirea de care a avut parte, după ce şi-a primejduit viaţa bătând calea până aici. Iertare cer, continuă străinul pe un ton aici măgulitor, aici înţepător, dar călătoria la timp de seară, orbecăind în noapte fără făclie printre jivine flămânde şi otrăvitoare, mi-a vătămat trupul şi mi-a tulburat mintea şi de aceea nu mă pot aşeza în faţa ta precum se cuvine: cu închinarea pe care trebuie că o meriţi cu prisosinţă. Faima pe care o porţi a trecut de mult pustia, cetatea şi poporul pe care le cârmuieşti şi din care mă trag şi eu, biet sărman. Îngăduie-mi, deci, să pot să-ţi vorbesc aşa precum stau acum, iar dacă oasele vor vrea să mă mai slujească, mă voi îndrepta să-ţi vorbesc, aducându-ţi plecăciunile pe care domnia ta le prea merită.

- În pământ blestemat spui, caută omul avut să îndrepte discuţia într-o altă direcţie, micşorând pe cât se poate timpul acestei întâlniri nocturne; doar că sărăntocul nu e chiar un papă-lapte, ştie să-şi apere poziţia câştigată... Fie precum zici şi cum cred şi alţii, însă hotărârea de a ridica adăpost în pustie am luat-o cu multă vreme înainte. Am plătit oameni şi muncă grea. Întâi am găsit apa sfântă din care bei şi nu te saturi, apoi am ridicat ziduri, pe urmă am înălţat casa, am pregătit grădina şi livada cu nenumăraţi pomi. Nimic nu-mi trebuie din cetate, iar la grea primejdie locul rău mă păzeşte de duşmani. Sunt puţini dintre cei care se încumetă să mă găsească, deşi nu sunt departe de popor. Acei puţini sunt acum şi mai puţini. Pustiul e peste tot la fel, tu ai supravieţuit, iar viitorul ţi-l hotărăşti acum, aşa cum eu mi l-am hotărât atunci. Cât priveşte trupul tău vătămat de orgiile ăstu-i pământ gol şi blestemat de care-mi tot pomeneşti, o să fie oblojit cu mare grijă şi pricepere de surorile noastre. Îl vor frământa, îl vor unge şi îi vor încălzi toate mădularele, ca la plecare să devină mai sănătos decât la venire. Asta ca să-ţi amintească mereu de noi... adică, vreau să-ţi spun că nu-ţi va fi uşor să ne dai uitării, clipeşte oarecum tolerant, aproape binevoitor, proprietarul casei.

- O, luminăţia ta, prinde curaj celălalt, încercând să-l tragă de limbă... sunt gata să pier chiar acum şi să las fiarele să mă sfâşie în bucăţele ca pe cel mai urgisit om, decât să mă îndoiesc fie şi o fărâmă de buna ta credinţă sau că nu-mi voi primi pe de-a întregul tot ce mi-ai făgăduit. Dar, doamne, ştii bine că e vremea să mă întorc la tovarăşii mei, care mă aşteaptă cu multă încredere. Ei speră că nu voi ajunge la casa de oaspeţi cu mâna goală, mai ales că am plecat odată cu înserarea şi lipsa mea va fi tălmăcită ca o neguţătorie împlinită. Aşa că las la voia şi înţelepciunea luminăţiei tale toate cele lumeşti şi de trebuinţă pentru fraţii mei, care, deşi nu bănuiesc unde sunt eu şi pentru ce pricină, cred în puterea mea de a nu-i lăsa nici flămânzi, nici goi şi că vor avea unde înnopta şi în seara care va să vină, că noi aşa trăim, de azi pe mâine. Mă las cu totul în mâinile tale, preaînţeleptule, şopteşte oaspetele, punând în spatele gazdei întreaga răspundere a faptelor sale.

- Făgăduiala e făgăduială, eu nu încalc niciodată aşa ceva. Sau poate ar trebui să mă supăr că-mi pui la îndoială cuvântul? Mi-e tare greu să pot crede că te-ai încumeta să porneşti noaptea la drum, la vremea când lighioanele pustiei se pun să se sfâşie între ele. Ori nimeni nu a refuzat larga-mi bunăvoinţă de a fi mângâiat de surorile noastre, care sunt în stare să scoale omul din moarte, zâmbeşte cu subînţeles cel avut, privind pentru a doua oară la tinerele fermecătoare, care nu contenesc să-i facă ochi dulci bărbatului arătos, tolănit pe divanul galben. Am înţeles bine ce ascund vorbele tale scoase cu băgare de seamă din pânza păianjenului, dar fii fără grijă, o să acoperim lipsa ta de lângă fraţi cu un burduf de vin din cel care ţi-a uns gâtlejul, cu poame din livada noastră şi niscai arginţi, afară de făgăduiala ce ţi-am făcut eu ţie. Iar de nu vei vrea să înnoptezi în casa noastră, să capeţi puteri oblojit de surori, voi porunci gărzilor să te însoţească până la marginea cetăţii şi să-ţi păzească pielea de primejdii, surâde amar bogatul, făcând semn slugii să-i aducă o pungă plină şi să o aşeze pe divan lângă poala străinului.

Darul are un efect miraculos asupra musafirului. La vederea pungii doldora cu arginţi, ochii îi sclipesc straniu şi mâinile-i tremură intens. Orice urmă de diplomaţie a omului deşertului, întreaga-i iscusinţă, şiretenia cu care câştigase el atâtea gâlcevi în toate împrejurările se topesc pe loc, lumea se micşorează şi curge puţină în coşul uitării, bogatul piere şi el, privirile languroase ale seducătoarelor femei dispar în ceaţă. Rămâne doar el cu prada-i dolofană, pe care o mângâie mai ceva ca pe o fecioară cu pielea albă, catifelată, căreia ar fi gata să-i facă cea mai sinceră declaraţie de iubire din viaţa sa şi alături de care se simte cel mai puternic dintre oameni. Din ochii tulburi, hipnotizaţi, curg lacrimi mari cât bobul de rouă, brăzdându-i obrazul de la un capăt la celălalt, udând abundent o faţă suptă de plăcerea nebună a banului. Simte acut nevoia de a sări de pe divan, dar abia ce se încordează că o arsură îi străbate ca un fulger şezutul, trezindu-l brusc la realitate, în prezenţa celor două amoreze şi a gazdei care se holbează mut de uimire la emoţiile puternice ce îi biciuiesc sufletul nefericitului la vederea şi atingerea pungii aduse de slugă.

- Ei, că bine te-am mai ales, şuieră stăpânul, de-a dreptul fericit de beteşugul din fire al insului din faţa sa la simpla vedere a banului... Abia acum pricep de unde vine cutezanţa ta de a străbate deşertul la vreme de noapte, primejduindu-ţi viaţa. Punga, ea şi numai ea te-a purtat pe sub botul fiarelor ce abia aşteptau să te împartă. Tu eşti omul care ne trebuie. Între tine şi bani nu poate trăi nimic. Nimănui nu i-am dat cu voie din punga mea. Tu, o meriţi. Ia-o deci, e a ta, ca la vreme potrivită să-mi dai ce mi se cuvine.

- Să te servesc, doamne, aceasta-mi e toată voia, tu numai porunceşte când şi cum, iar eu voi fi mereu acolo să-ţi împlinesc porunca, strigă omul plătit cu toată gura sa, strângând punga plină mai tare la piept. Îţi voi fi recunoscător tot restul zilelor mele... Dacă aş putea pleca chiar acum, mai spuse el... Fraţii mei sunt nerăbdători să mă vadă şi audă. Trebuie că nimic n-au pus în gură azi, iar burţile lor goale atârnă lipite de spate pe trupuri flămânde.

Bucuros că întâlnirea de după miezul nopţii poate lua sfârşit, bogatul porunceşte gărzii să plece de-ndată. Străinul reuşeşte şi el să se ridice cu tot cu pungă şi fără a se văita, deşi o grimasă de durere i se întipăreşte pe chip.

- Doamne, îndrăzneşte străinul, dacă greşesc,