Vrum-vrum

Bucureşti

1. Restaurantul Unde Nu Se Întâmplă Niciodată Nimic Rău

Numele meu este Clara B. Nu am ştiut de la ce vine B, până într-o zi când, neavând vreo treabă anume de făcut, am început să batjocoresc o regulă de trei compusă din cuvinte şi m-am gândit aşa: avem Cub, avem Cubistă, avem Cubică, avem Budă, avem Budistă, sigur avem şi o Budică pe undeva. Am căutat-o, zău. Nu am găsit-o la început, aşa că am considerat-o inventată de mine şi am profitat. Mi-am luat B-ul deoparte şi i-am spus:

— Fii atent, ţi-o las pe udica în grijă. Dacă vine cumva B-ul ei, te descurci tu cu el, ca între B-uri. Eu n-am văzut, nu ştiu nimic. Mă bazez pe tine.

Astfel, pentru o perioadă, dacă mă întreba cineva, spuneam că B-ul meu vine de la Budică şi eram cu toţii, litere şi oameni, fericiţi.

Am un B viguros şi loial. Cu toate acestea, a suferit tare mult când l-a găsit Budica, regină, celtă şi războinică pe deasupra. Cutra aia l-a bruscat, l-a insultat, l-a înţepat cu sabia şi i-a furat-o pe udica, cică era a ei. Eu tot mai consider că a trişat, întrucât numele ei putea fi scris şi Boadicea, Bunduca, Bodicca, Boudicca, Buddug, ba chiar Voadicia. Dar ce-a fost a fost, mi-am luat B-ul rănit într-o buclă de duduia aceea agresivă, lovit cu sete în amorul lui abia înfiripat pentru neajutorata udica şi l-am închis cu un punct. Acum, dacă mă întreabă cineva de la ce vine B.-ul meu, pur şi simplu îl ignor. B.-ul meu nu vine de la nimic şi nu are nevoie de alte litere după el. Este pur şi simplu un B., un singuratic, un in-de-pen-dent. Ca mine.

Stau, ca de obicei, la masa din colţul restaurantului. Încă nu am comandat nimic. Încerc să mă conving că sunt în siguranţă şi încă tânără. Trebuie să-mi fac exerciţiile de autoconvingere cel puţin săptămânal, altfel risc să mi se întâmple ceva rău. Aşa cred. Îmi modific tunelul realităţii cu muchia palmei ca un karate kid pe benzedrină. E destul de strâmt şi sunt unele puncte care trebuie lărgite ca să încap cu totul, să nu las nimic pe dinafară, unde zboară tot felul de bărzăuni şi dragoni nervoşi. Ăştia abia aşteaptă să-mi prindă vreun picior neacoperit de pătură, pe care să-l ronţăie crud.

La 17:17, un Ciudat-cu-Pălărie se aşază pe bancheta din faţa mea.

— Tu eşti cea mai bună?

— De unde ştii?

Priveşte peretele din spatele meu. E un peisaj plăcut, datorită plăcuţelor metalice cu Route 66 şi motociclete. Sus de tot, aproape de tavan, e atârnată un fel de plachetă memorială ce pare a fi intitulată Excepţia, iar deasupra capului meu e prinsă cu bandă adezivă o coală A4 pe care scrie:

CEA MAI BUNĂ

Cu săgeată.

Îmi aprind o ţigară şi-i fac semn chelneriţei.

— Roberta, două meniuri, te rog. Auzi, vrei să mesteci nişte gumă roz, din aia care face balonaşe mari? Am avut o zi tare împuţită.

Chelneriţa Roberta îşi suflă bretonul blond din ochi. Cu o mână-n şold, se apropie de mine, se apleacă şi-mi pocneşte un balon mare de gumă roz în ureche. Aerostatul se sparge în două etape. Un „Poc viguros urmat de un „Pac firav.

Un client întreg la nume, să zicem Gherasim Panaite, căruia chelneriţa îi sparge baloane de gumă-n ureche, poate s-ar zbuciuma afectat, ar solicita prezenţa şefului sau condica de reclamaţii. Dar eu nu sunt un client întreg la nume. Iar Roberta este chelneriţa MEA. Când am văzut-o prima dată, am atins-o şi am spus: „Stop! E a mea!". Toată lumea ştie că aşa se procedează când vrei ceva sau pe cineva. Roberta este exact cum îmi place să fie o chelneriţă ca să mă simt bine şi protejată de surprize fierbinţi, beri răsuflate sau sticle de ketchup goale. Iniţial, am vrut să aleg un chelner, dar m-am gândit că o să pierd prea mult timp analizând, în funcţie şi de fazele mele hormonale, fiecare mişcare a lui, de la ritmul de golire a scrumierei la gradul de zbârcire a murăturilor servite şi până la folosirea manşetei sau a unui şervet pentru curăţarea mesei de firimituri. Mai bine o chelneriţă cu sâni mari, cu şorţ impecabil în jurul taliei plinuţe şi coc în vârful capului, cu unghii lungi, vopsite, machiată puternic şi continuu mestecătoare de gumă. Uşor flegmatică. Glumeaţă şi mămoasă. Echivalentul feminin al barmanului care şterge pahare în orele de dinaintea dimineţii, îţi ascultă drama amoroasă şi la sfârşit spune doar câteva cuvinte, băi, dar atât de bine alese, încât ai deodată o revelaţie, îl îmbrăţişezi, arunci pe tejghea două bancnote mototolite şi fugi în stradă, unde plouă, întunericul se risipeşte, din gură îţi ies aburi şi te simţi ca şi cum, în sfârşit, ai reuşit să deschizi capacul coşciugului în care nişte idioţi te-au închis din greşeală.

— Eşti mâhnită? mă întreabă Roberta, nedumerită că nu reacţionez la Poc-ul şi Pac-ul balonaşului.

— Doar o parte din mine. Cred că toată stânga şi ochiul drept. Vreau să beau ceva! zic şi o trag de cordonul şorţului.

Şorţul se desface şi cade cârpă.

— Ar trebui să-l legi cu nod, o sfătuiesc în timp ce-şi pune uniforma în ordine. Dacă am face mai multe noduri, nu ne-ar mai scăpa atâtea lucruri printre degete.

Oftez şi mă prăvălesc obosită pe banchetă. Chiar trebuie să beau ceva.

— Vrea şi el o bere? zice Roberta îndreptându-şi bărbia către Pălă, care stătea într-o rână pe banchetă şi părea absorbit de ce se petrecea în afara restaurantului.

Îşi întoarce puţin capul, bulbucând ochii la Roberta.

— Nu, mulţumesc. Acum trec prin perioada fără bere. Urmez un tratament. Cu antibiotic natural pentru detoxifiere. Usturoi. Şi multă lămâie.

Pălă parcă se ouă când vorbeşte. Cloceşte cuvintele în gură, apoi le elimină. Pâc, pâc, pâc.

— O apă plată şi o lămâie pe farfuriuţă. Lămâia să mi-o aduceţi intactă, că mi-o storc singur, dacă nu vă supăraţi, doamna Roberta.

Chelneriţa aprobă cu un balonaş şi pleacă scărpinându-se cu pixul în coc. E genul de persoană care-şi ia constant notiţe despre orice. Pun prinsoare că acum notează prescurtat că Pălă îşi stoarce singur lămâile, ba chiar face un asterisc în dreptul lui, semn că o cunoaşte pe Clara B. Adică pe mine. Unii spun că sunt genul de persoană care necesită note de subsol şi tot degeaba. Ciudatul-cu-Pălărie se uită puţin după Roberta, apoi se scotoceşte în buzunarul gecii de piele şi scoate un bec incandescent de 60 de waţi. Îl pune pe masă. Becul miroase dubios. Îşi dă un bobârnac în borul pălăriei, deplasând-o spre ceafă. Are o cicatrice pe frunte şi multe coşuri cu vârful galben în jurul gurii. În dreapta lui, de cealaltă parte a geamului pe care se vede scris cu litere roşii „!auiP", e aproape noapte, genul de noapte în care nimeni nu riscă să aibă încredere sau să se împiedice. Ştiu din experienţă că nu se poate întâmpla nimic bun sau măcar bunicel afară, aşa că rămân cu privirea înăuntru. Îmi trag două şuviţe groase de păr în faţă, peste sâni, pentru că mi s-au înmuiat sfârcurile. De câte ori am impresia că sunt în siguranţă mi se întâmplă asta. Iar becul ăla chiar duhneşte.

— Am fost Poeteski, oftă deodată Pălă. Pentru că am scris cândva o poezie de dragoste, ştii? Am numit-o frumos: „El şi Ea lângă aragaz".

— Serios? Ce găteau?

— Detectez nişte nesimţire la tine, Clară B., plescăi Poeteski. Dar nu-i nimic. Li se întâmplă şi celor mai buni. Acum ascultă-mă, zice şi-şi bagă o şuviţă de păr în solniţă când se apleacă peste masă ca să mă facă atentă. După ce am terminat poezia asta şi cineva mi-a spus că eu o să fiu de-atunci înainte Poeteski, m-am hotărât: trebuia să scriu şi o carte. Dar nu ştiam despre ce, nu ştiam cum, mi se părea că ar trebui să aibă măcar vreo sută de pagini, o scenă cu o luptă, una cu sex şi nu prea multe personaje. Nu-mi place mirosul de aglomeraţie. Stăteam la birou şi mă gândeam: oare despre ce să scriu? Habar nu aveam. Câteva zile m-am holbat la monitor, la pagina albă pe care doar cursorul pâlpâia.

Trage adânc aer în piept şi mestecă un rest de mâncare între dinţii din faţă. După ce înghite, zice:

— Apoi a venit cineva şi s-a căcat în trei locuri.

— Ei, nu mai spune! Cum să se cace în trei locuri? Unde?

— Sub chiuveta din baie, în hol, lângă converşi şi pe covorul cu flori din cameră. Mi-a desfăcut toate becurile din casă şi le-a înfipt în moţuri. Mi-a zis să aştept. La un moment dat, s-au aprins becurile şi am început. Am început să scriu cartea.

Poeteski se sprijină obosit pe spătarul banchetei. Roberta, care venise cu meniurile şi lămâia, ascultă lângă noi, uitând să-şi mestece guma. Nu vreau să mă uit prea urât la ea, dar nu mă pot abţine. Am rămas cu o uitătură agresivă, de la un concurs de skanderbeg optic cu un roacher nemulţumit de cântecelele pe care le puneam la tonomatul din restaurant. Îmi plăcea tare mult tonomatul ăla, era un Wurlitzer Bubbler foarte colorat. Eu eram într-o fază lejeră, de vară, purtam coliere cu pene, fuste largi şi alegeam numai melodii Pink Floyd, Led Zep şi Patti Smith. Şi dansam mult cu braţele. A fost o fază jenantă, dacă îmi aduc bine aminte. Îi arunc Robertei privirea agresivă şi începe imediat să dea din măsele. Pleacă scoţându-şi carneţelul din buzunarul şorţului. Urmează să mai noteze ceva în dreptul lui Poeteski. Adevărul e că uneori trag cu ochiul prin carneţelul ei ca să-mi umplu golurile din memorie, de aceea o las să echilibreze situaţia trăgând cu urechea. Am o capacitate de concentrare foarte scăzută, mai ales în restaurant, unde mă relaxez şi nu mai sunt atentă. Chiar aşa neatentă cum sunt, de cele mai multe ori, bag în mine pe nemestecate nişte hălci mari de informaţie pe care le stochez hârciogeşte, în pungile de sub ochi, şi când e nevoie scotocesc pe-acolo şi găsesc toate bazaconiile.

— …Atunci m-am oprit şi nu am mai putut continua, ştii? Mă-nţelegi, Clară B.? zise el în timp ce-şi înjumătăţea lămâia.

Îmi trag pe spate părul pe care-l lăsasem să-mi acopere sânii. Mă trece un fior îndrăzneţ, concentrat pe sfârcuri. E clar, Poeteski ăsta aduce futai la creier, n-aş zice necazuri, că nu judec eu oamenii doar din două vorbe, dar s-a cam ales praful de liniştea mea, şi aia precară. Îmi mişc vreo doi milimetri urechile spre vârful capului, ca să-mi întind pielea de la colţul ochilor. Îmi încordez bucile, ca să par mai înaltă. Becul de pe masă pute a căcat. Filamentul nu e ars. Mi-ar fi plăcut să fiu un om din ăla care gândeşte logic, deduce, se-nfige cu tălpile-n ţărână, zice: „Pe aici o luăm, toată lumea după mine!", concluzionează ferm diverse chestii, explică altele. Bine, e mult spus mi-ar fi plăcut, să zicem că uneori ar fi preferabil să mă pot folosi de un crâmpei de raţiune, dar, dacă nu se poate, nu se poate şi gata. Mă descurc eu cumva.

Îmi aprind o ţigară şi muşc o ciozvârtă de linişte, o ţin în gură şi îmi propun să nu o scuip până când nu-mi vine o idee. Musai spectaculoasă. Ceva de să stea mâţa-n coadă, nu m-aş mulţumi cu o rezolvare banală. Îmi clănţăn dinţii şi tai momentul julien.

În faţa mea, Poeteski îşi stoarce singur lămâia în paharul cu apă. Roberta e la bar, îşi suge o unghie. În separeul de vizavi, o mamaie tricotează două pe faţă, două pe dos, cu o mâţă adormită în poală. O gagică face moonwalk şi o aplaud. Un grăsun sforăie bulbucind la gură nişte balonaşe de salivă, prăvălit într-un pat pliant, în capătul celălalt al restaurantului. Cineva, pe la bucătărie, scapă o cratiţă pe jos. Pleosc, o palmă. Gresia de pe podea, în alb şi negru, formează o tablă de şah. La G7, un camionagiu înfulecă o porţie mare de cartofi prăjiţi şi un hamburger. Are cămaşă din flanel, în carouri albastre