Bătălia pentru Basarabia

CUVÂNT ÎNAINTE

de Gh. Buzatu

Istoricii, și nu numai ei, și-au exprimat opinia. Cu valoare de verdict. Prea puține evenimente din trecutul românilor s-au dovedit a fi avut un efect atât de catastrofal precum, în 1940, prăbușirea României Mari. Iar, ceea ce a agravat situația respectivă s-a desprins din faptul că, urmare obligatorie a celor petrecute, România s-a aflat implicată în al doilea război mondial, mai întâi în Campania din Est (1941-1944), de partea Germaniei hitleriste și a aliaților ei, apoi în Campania din Vest (1944-1945), alături de Marii Aliați – Marea Britanie, SUA și URSS. Schimbarea fronturilor, ori modificarea de direcție, a survenit la 23 august 1944, până nu demult o dată-simbol a istoriei noastre, care ar fi „fericit" pe timp îndelungat țara și poporul, iar, în ultimii ani, după căderea regimului comunist și desființarea cenzurii, un moment fatidic, cu consecințe dezastruoase pentru evoluția România în plan interna și internațional. Este de reținut că, în context, strălucitul nostru ziarist, care s-a dovedit a fi Pamfil Șeicaru (1894-1980), dublat către sfârșitul vieții de istoric, a relevat cu vigoare că, în esență, „tot ce s-a abătut, după 23 august [1944], asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat" (Pamfil Șeicaru, Scrieri, 4 vol. 3, București, 2003, p. 215).

În anul 2010, la împlinirea a 70 de ani de la prăbușirea României Mari, în colaborări cu mai mulți colegi, am avut inițiativa editării unei lucrări speciale privind evenimentul în discuție, iar lucrarea definitivată am consacrat-o istoricului IOAN SCURTU (cf. Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu, Cristina Păiușan-Nuică, eds., Iluzii, teamă, trădare și terorism internațional =1940, I-II, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010).

Materialele reunite în acest volum reprezintă o sumă de contribuții datorate colegilor noștri extrase din lucrarea menționată, precum și mai multe studii personale publicate în ultimii ani. Toate materialele au fost selectate pentru a corespunde titlului stabilit: LUPTA PENTRU BASARABIA, cu convingerea fermă că am reușit să continuăm cel puțin sub raport cronologic investigațiile desfășurate de regretatul nostru coleg și prieten, Valeriu Florin DOBRINESCU (cf. Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-1940, Iași, Institutul European, 1991). Este explicabil de ce, în atare condiții, preocupările noastre s-au concentrat asupra epocii celui de-al Doilea Război Mondial, cu predilecție tratând sfârtecarea teritorială a României Mari în 1940 sau rolul și locul Mareșalului Ion Antonescu în reluarea luptei naționale pentru eliberarea Basarabiei de sub dominația Imperiului Roșu stalinist, după 1941. Nu au fost neglijate, după cum cititorul poate constata, nici anume fapte și considerații din răstimpul 1945-1989, când bătălia s-a desfășurat îndeosebi pe plan politico-diplomatic, dar și ideologic ori istoriografic.

Rândurile noastre sunt încredințate tiparului chiar în ziua în care ne despărțim cu tristețe de Maestrul Adrian Păunescu, inspiratul editor al Adevărului despre Mareșalul Antonescu (datorat colonelului George Magherescu, 3 volume, 1991) și autorul inegalabilului Bocet pentru Ion cel fără de mormânt, din care extragem:

Dușmanii tăi și azi se tem

De-ngrozitoarea zi

Când vom ieși de sub blestem

Și te vom regăsi.

Ioane fără de mormânt,

Cuvânt fără coperți

Din locul tragic un’ te-au frânt

Încearcă să ne ierți.

Așa a fost, va fi mereu,

Te căutăm cu dor

Ion ești tu, Ion sunt eu,

Ion e un popor.

Iași, 7 noiembrie 2010

PREPARATIVELE U.R.S.S. DE RĂZBOI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI, ÎN AJUNUL NOTELOR ULTIMATIVE ALE LUI V. M. MOLOTOV DIN 26-28 IUNIE 1940

ELENA IULIANA LACHE

În vara anului 1940, România a fost deposedată prin dictatul marilor puteri totalitare – Uniunea Sovietică, Germania și Italia – de o treime din teritoriu – 99 738 km2 – și de o treime din numărul locuitorilor – 6 821 000¹. Amputarea României, întregită în hotarele ei istorice și etnice în 1918, a început cu ultimatumul sovietic din 26-28 iunie 1940² prin care guvernul Uniunii Sovietice a pretins guvernului român – sub amenințarea forței – să cedeze străvechi părți ale teritoriului național: Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Uniunea Sovietică a anexat aceste teritorii – care reprezentau aproximativ 51 000 km2 și 4 milioane de locuitori, în mare majoritate români, profitând de izolarea politică și militară a României din acel timp: sistemul său de alianțe, construit în perioada interbelică, se destrămase; Franța și Marea Britanie, principalele puteri europene de la care românii așteptau ajutor, nu mai erau în stare să-l ofere – prima capitulase în fața Germaniei, iar cea de-a doua era supusă asediului Wehrmachtului. La acestea se adaugă sprijinul acordat Uniunii Sovietice de Germania, acompaniată de Italia, prin presiuni politico-diplomatice asupra României pentru cedări teritoriale.

Cu aproape un an înainte de ultimatumul sovietic, Germania și Uniunea Sovietică au încheiat, la 23 august 1939, un tratat de neagresiune, însoțit de un protocol adițional secret, prin care cele două mari puteri își delimitau „sferele de interese în estul și sud-estul Europei, în spațiul dintre Marea Baltică și Marea Neagră. Articolul 3 al Protocolului adițional secret prevedea: „În privința sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni³. Tratatul, cunoscut și sub numele celor doi semnatari ca Pactul Ribbentrop-Molotov (primul – ministrul de Externe al Germaniei, celălalt – comisar al poporului pentru Afaceri Străine al Uniunii Sovietice), a rezultat din convergența de interese ale cele două regimuri totalitare din acel moment și a schimbat configurația geostrategică a continentului european.

Antagonismul declarat dintre ideologiile regimurilor de la Berlin și Moscova – nazismul și comunismul – nu i-a împiedicat pe Hitler și Stalin să cadă de acord asupra soartei țărilor din imediata vecinătate a Germaniei și a Uniunii Sovietice.

În timp ce pe Frontul de Vest, Germania, Marea Britanie și Franța se mențineau într-o inactivitate militară cvasitotală, așa-numitul „război ciudat ori „falsul război⁴, Uniunea Sovietică a întreprins noi acțiuni diplomatice și militare pentru înfăptuirea schimbărilor teritorial-politice prevăzute în favoarea sa prin Protocolul adițional secret al Tratatului de neagresiune din 23 august 1939.

După ce, împreună cu Germania, a ocupat și a împărțit Polonia, Uniunea Sovietică și-a orientat interesul prioritar spre Estonia, Letonia și Lituania. Între 28 septembrie și 11 octombrie 1939, cele trei state baltice au fost obligate, în urma unor demonstrații de forță și presiuni, să încheie cu Uniunea Sovietică tratate de asistență mutuală bilaterale. În temeiul acestor tratate, Armata Roșie a intrat pe teritoriile celor trei țări baltice. Numărul militarilor sovietici trimiși în Estonia, Letonia și Lituania era de circa 85 000, adică mai mare decât forțele armate însumate ale celor trei state. Ulterior, în cursul lunii iunie 1940, în Estonia, Letonia și Lituania au fost impuse, prin presiuni politice și militare, guverne prosovietice, iar în primele zile ale lunii august 1940, cele trei state baltice au fost anexate la U.R.S.S.⁵

Septembrie 1939 – Trupele germane și sovietice

s-au întâlnit pe teritoriul Poloniei ocupate,

la „frontiera prieteniei"

României i se rezervase un scenariu asemănător celui aplicat statelor baltice. Un indiciu în această privință este articolul publicat de secretarul general al P.C.d.R., Boris Ștefanov, în revista Kominternului, „Kommunisticeskii Internațional", din decembrie 1939, și intitulat Războiul imperialist și România. După ce elogia tratatele de asistență mutuală încheiate de U.R.S.S. cu țările baltice, autorul sublinia că „interesele popoarelor României, dezvoltarea lor liberă și pașnică, viitorul lor mai bun sunt imposibile fără încheierea imediată a unui tratat de ajutor reciproc cu U.R.S.S., după tipul tratatelor intervenite între Uniunea Sovietică și statele baltice. Totodată, autorul articolului, care se afla la Moscova, readucea în actualitate teza privind lupta P.C.d.R. ca secțiune a Kominternului pentru „dreptul naționalităților la autodeterminare până la separarea de statul român⁶.

Articolul lui Boris Ștefanov fusese redactat până la 24 noiembrie 1939, cu șase zile înainte de războiul sovieto-finlandez. Inspirat, evident, de liderii de la Kremlin ai secretarului general al P.C.d.R, articolul era un semnal transmis de la Moscova la București cu scopul de a sonda reacția României. Semnalul respectiv fusese precedat de concentrări de trupe sovietice la frontiera cu România și de declarații și zvonuri privind o acțiune a Armatei Roșii în Basarabia. Probabil că acțiunile sovietice în vederea încheierii unui „tratat de ajutor reciproc ar fi continuat dacă la 30 noiembrie 1939 nu ar fi început războiul sovieto-finlandez. Aserțiunea lui Boris Ștefanov va fi îngropată; la 8 decembrie 1939, Vladimir P. Potemkin, comisarul adjunct al Afacerilor Străine, i-a spus ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, că „articolul în chestiune expune considerațiuni personale ale autorului, care nu corespund vederilor Guvernului sovietic⁷. În același sens, la 9 decembrie 1939, Agenția TASS a publicat un comunicat prin care se afirma că tezele articolului amintit din publicația Kominternului nu corespundeau politicii externe a Uniunii Sovietice și nu exprimau, de fapt, natura raporturilor existente între Uniunea Sovietică și România. Cele susținute de agenția oficială de știri sovietică nu aveau nici un fel de valoare. Era același echivoc între politica guvernului sovietic și cea a Kominternului, care acționau împreună spre aceleași obiective expansioniste.

Într-o conferință ținută la Paris în 1954, la Secțiunea de Istorie a Fundației Universitare Carol I, Alexandru Cretzianu, fost secretar general al Ministerului Afacerilor Străine al României în anii 1939-1941, insista asupra unor „indicațiuni ce atestau că guvernul de la Moscova plănuise un atac împotriva României încă din toamna anului 1939. În acest sens, Cretzianu amintea de o comunicare a lui Grigore Niculescu-Buzești, însărcinat cu afaceri al României la Riga, din 4 noiembrie 1939, în care se arăta: „În timpul negocierilor pentru Tratatul militar ruso-leton, șeful delegațiunii sovietice, vice-comisarul pentru Marina de Război, Isakoff, a declarat șefului Statului Major al armatei letone că, la terminarea negocierilor cu Finlanda, se va produce o acțiune sovietică în contra Basarabiei și că, în acest scop, se găsesc deja importante contingente concentrate în zonele militare Harkov și Odessa⁸.

Guvernul Finlandei a respins pretențiile teritoriale ale Moscovei, formulate printr-o notă ultimativă a guvernului sovietic, la 26 noiembrie 1939: arendarea portului Hanko/Hangö pentru 30 de ani în vederea instalării unei baze militare sovietice, cedarea unei părți din istmul Karelia și din peninsula Rîbacii etc. După înscenarea unui incident de frontieră în zona Manilia, la 30 noiembrie 1939, Armata Roșie a atacat Finlanda. Armata finlandeză, condusă de mareșalul Carl Gustaf Mannerheim, a opus o dârză rezistență, provocând înfrângeri și mari pierderi Armatei Roșii. Pierderile sovietice în războiul împotriva Finlandei s-au cifrat la 207 000 morți și răniți, aproape 750 avioane și 1 600 tancuri, în timp ce Finlanda a înregistrat circa 15 000 militari și civili morți. Condamnarea pe plan internațional a agresiunii sovietice (la 14 decembrie 1939 Liga Națiunilor a declarat Uniunea Sovietică stat agresor și a exclus-o din rândurile sale), precum și perspectiva unei confruntări cu Marea Britanie și Franța care, tardiv, au luat în considerare o intervenție în favoarea finlandezilor, au determinat Uniunea Sovietică să încheie tratatul de pace cu Finlanda, la 12 martie 1940, la Moscova, obținând însemnate câștiguri teritoriale (circa 40 000 km2, portul Hanko, istmul Karelia ș.a.).

„Încheierea Tratatului de pace cu Finlanda – arăta Viaceslav M. Molotov în expunerea prezentată în fața Sovietului Suprem al U.R.S.S. la 29 martie 1940 – a desăvârșit îndeplinirea sarcinii, pusă anul trecut, de asigurarea securității Uniunii Sovietice, în zona Mării Baltice. Acest tratat constituie completarea necesară a celor trei tratate de asistență mutuală încheiate cu Estonia, Letonia și Lituania"⁹. Într-adevăr, în câteva luni, Uniunea Sovietică își crease un însemnat brâu de securitate în spațiul baltic și eliminase vulnerabilitatea Leningradului față de un atac terestru sau naval. În același timp, însă, războiul sovieto-finlandez pusese în lumină gravele carențe de comandament și de instruire ale Armatei Roșii și lăsase, în zona de Nord a frontierei răsăritene a U.R.S.S., o țară învinsă, e drept, în final, dar victorioasă moral, gata să reia lupta cu imperiul sovietic.

În discursul său din fața Sovietului Suprem din 29 martie 1940, Molotov lansa un alt semnal de alarmă, mult mai amenințător, la adresa României, reluând, după mai mult timp, printr-o declarație publică, refuzul de a recunoaște legitimitatea unirii Basarabiei cu României înfăptuită în 1918. După ce a trecut în revistă situația internațională și raporturile Uniunii Sovietice cu Franța, Marea Britanie, Germania, Finlanda, Turcia și Iran, comisarul sovietic pentru afaceri străine, referindu-se la stadiul relațiilor româno-sovietice, după ce a menționat, în termeni defavorabili autorităților române, cazul Butenko¹⁰, a subliniat apoi că lipsa unui pact de neagresiune cu România „se explică prin existența unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de U.R.S.S., deși aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară"¹¹. Acest pasaj din raportul lui Molotov reflecta în mod clar adevăratele intenții sovietice față de România.

Afirmația lui Molotov, potrivit căreia între Uniunea Sovietică și România nu ar exista un pact de neagresiune, este contestabilă, deoarece dacă într-adevăr nu exista un act bilateral în această privință, erau totuși obligații reciproce de neagresiune, decurgând din Pactul Briand-Kellogg din 1928, pus în aplicare cu anticipație pentru Răsăritul european chiar la cererea Uniunii Sovietice prin iscălirea Protocolului Litvinov, la Moscova, la 9 februarie 1929¹².

Declarația lui Molotov nu era lipsită de abilitate: pe de o parte, ea readucea în actualitate pretențiile sovietice privind Basarabia, pe de altă parte, dădea asigurări că nu era de temut o acțiune militară împotriva României de felul celei din Finlanda. Tonul conciliant al înaltului demnitar sovietic viza două obiective: a) să asigure Berlinul că, în viitorul apropiat, Uniunea Sovietică nu lua în considerare desfășurarea de ostilități militare într-o țară de maximă însemnătate pentru economia de război a Germaniei; b) să determine România să ia inițiativa unei clarificări a relațiilor bilaterale pornind de la problema Basarabiei.

Diplomația română nu s-a dovedit a fi mai puțin abilă: în întrevederea din 2 aprilie 1940, Gheorghe Davidescu, ministrul plenipotențiar al României la Moscova, a exprimat surprinderea guvernului român în privința versiunii sovietice a cazului Butenko și apoi, cu titlu personal, s-a declarat mâhnit că nu a întâlnit în cuvântarea lui Molotov „cuvintele binevoitoare de la întâlnirile precedente. Aducând discuția în problema esențială – Basarabia – a spus că în privința observațiilor generale făcute în raport asupra României, „a explicat numai ceea ce a trebuit explicat. Davidescu a păstrat tăcere în această privință și a reluat chestiunea numirii unui ministru plenipotențiar al U.R.S.S. în România în locul lui Mihail Ostrovski, căruia îi expirase misiunea la București. Molotov l-a asigurat pe Davidescu că guvernul sovietic examinează această problemă¹³.

Concomitent cu presiunile politico-diplomatice, conducerea de la Kremlin a trecut la preparative de război împotriva României, adoptate pe fundalul desfășurărilor militare pe frontul de Vest, unde Germania obținuse succese rapide și spectaculoase. La 9 aprilie 1940, Wehrmachtul a declanșat Blitzkriegul împotriva Danemarcei și Norvegiei, iar peste o lună, la 10 mai, a invadat Olanda, Belgia și Luxemburgul și a început campania împotriva Franței. Întregul front francez dintre Canalul Mânecii și linia Maginot s-a prăbușit. În dimineața zilei de 14 iunie 1940, unitățile Armatei a 18-a germane, comandate de generalul von Küchler, au pătruns în Paris și, imediat ce au ajuns în centrul capitalei franceze, două plutoane s-au îndreptat, unul către Turnul Eiffel, iar celălalt spre Arcul de Triumf, pentru a înălța acolo drapelele cu zvastica. În aceeași zi de 14 iunie, trupele germane defilau pe Champs Elysées¹⁴.

La 22 iunie 1940 s-a semnat, în gara Rethondes, armistițiul dintre Franța și Germania, în același vagon-salon în care, la 11 noiembrie 1918, mareșalul Ferdinand Foch înmânase germanilor condițiile de armistițiu la sfârșitul primului război mondial. Astfel, Hitler a dorit să-și ia revanșa, dispunând ca „vagonul-salon respectiv să fie instalat pe aceeași linie de garaj din stația Rethondes aflată în pădurea Compiègne"¹⁵.

În acest context se înscrie și pregătirea sovietică din punct de vedere militar vizând ocuparea Basarabiei, a părții de Nord a Bucovinei și a Ținutului Herța. Modificările intervenite în Europa ca urmare a ofensivei Wehrmachtului pe frontul occidental și repercusiunile acestora asupra politicii românești – presupune Grigore Gafencu – au fost cele care au determinat Uniunea Sovietică, în mod efectiv, să grăbească realizarea proiectelor sale dunărene. Înfrângerea forțelor militare franco-engleze pe continent reprezenta pentru liderii de la Kremlin un moment prielnic pentru a-și pune în aplicare intențiile de anexare a Basarabiei. „România nu mai putea apela la nimeni; o rezistență românească părea puțin probabilă și nu risca în nici un caz să atragă U.R.S.S. într-un conflict mondial, ceea ce guvernul sovietic se străduia încă să evite. Pe de altă parte, prietenia româno-germană se afla abia la începuturile sale. Germania nu avusese timp să-și asume interesele României, uitând de angajamentele luate la Moscova față de U.R.S.S. Dar nu trebuia pierdut timpul; pe măsură ce Germania învingătoare în Vest își va consolida pozițiile în România și va deveni conștientă de interesele sale în Est, ea va fi mai puțin dispusă să cedeze unei presiuni a cărei miză nu era mai mică decât dominația la Dunărea de Jos. Guvernul sovietic a decis să acționeze înainte ca ruptura de echilibru, produsă de succesele militare și diplomatice ale Reichului, să fi redus la zero avantajele asigurate de Acordul de la Moscova [din 23 august 1939 – n.n.]"¹⁶.

Atâta vreme cât România și-a putut sprijini rezistența pe echilibru de forțe european, folosindu-se în politica externă fie de făgăduielile italiene, fie de prietenia turcă, sprijinită la rândul ei pe forțele franco-britanice, România se putea sustrage presiunii sovietice. Nici Uniunea Sovietică, nici Germania nu aveau un interes să înlesnească constituirea unui front oriental în Balcani și la Marea Neagră. Odată cu înfrângerea Franței, posibilitatea unui asemenea front s-a năruit. Italienii, de altă parte, intrați în război, s-au văzut obligați să joace hora până la capăt. Germanii și sovieticii au rămas singuri, față în față, aliați cu interese opuse și cu intenții ostile. „Victoriile germane în Apus – scria Grigore Gafencu în Jurnalul său la 28 iunie 1940 – au stricat socotelile rusești. Europa nu e încă atât de istovită ca să nu mai aibă decât leacul bolșevismului. Germania se mai poate întoarce spre Răsărit, pentru marea răfuială cu Moscova. Nu mai e timp de pierdut pentru Soviete: toate pozițiile de apărare trebuiesc câștigate și întărite numaidecât. E clipa când fatalitatea s-a aplecat spre noi"¹⁷.

La 1 aprilie 1940, Înaltul Comandament al Armatei Roșii a ordonat deplasarea în direcția frontierelor sovietice de Sud-Vest a unor mari unități militare care operaseră în Finlanda or care ocupaseră, în septembrie 1939, regiunile răsăritene ale Poloniei. Totodată, districtele militare Kiev și Odessa s-au unificat și s-a creat Frontul de Sud, pus sub comanda generalului Gheorghi Jukov. Acest general a elaborat, cu ajutorul colaboratorilor săi, două variante de ocupare a Basarabiei și Bucovinei. În una din aceste variante se prevedea declanșarea unei ofensive sovietice pe direcția Iași cu scopul de a înfrânge trupele române, ocuparea Chișinăului și apoi cucerirea Basarabiei și a Bucovinei în întregime. Cealaltă variantă avea în vedere acceptarea de către guvernul român a pretențiilor guvernului sovietic, prevăzându-se „o introducere rapidă în Bucovina și Basarabia doar a unei părți a trupelor sovietice concentrate pe Nistru, în scopul ieșirii neamânate pe traseul r.[âul] Prut, pentru a controla retragerea românilor"¹⁸.

Pe la jumătatea lunii iunie 1940, s-a încheiat operațiunea de concentrare a trupelor Armatei Roșii care aveau misiunea de a începe atacul împotriva României. La 19 iunie, în orașul Proskurov, au avut loc operații speciale, cu participarea consiliilor militare ale armatelor și comandanților de corpuri de armată, în scopul familiarizării acestora cu planul de operațiuni. Apoi, către ziua de 23 iunie 1940, fiecare din unitățile Armatei Roșii angajate să participe la operațiuni împotriva României și-au cunoscut cu precizie misiunea de luptă ce urma să înceapă peste câteva zile¹⁹.

O serie de documente, recent descoperite în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe ale Federației Ruse, atestă pregătirile militare sovietice intense în vederea ocupării Basarabiei și a Nordului Bucovinei. Într-un astfel de document, elaborat de Marele Stat Major Român la 25 iunie 1940, deci cu aproximativ 24 de ore înainte de prima notă ultimativă adresată de guvernul Uniunii Sovietice guvernului României, se arăta:

„1. Marele Stat Major are ferma convingere că, prin concesiunile făgăduite U.R.S.S. de către Germania, ca preț al încheierii pactului de neagresiune din 23 august 1939, figurează și cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei (subliniat în original – n.n.).

2. Dată fiind situația internațională, când Germania este și va fi încă mult timp absorbită în Vest, nu este exclus, [ca] U.R.S.S. să caute a invada aceste provincii românești, fără a mai avertiza Berlinul, așa cum a procedat cu Polonia, Finlanda și Țările Baltice.

În această tendință a sa, U.R.S.S. pare să fie încurajată chiar de anumite sugestiuni trimise de la Londra.

3. În ultimul timp, Sovietele au luat pe frontieră o serie de măsuri cu totul semnificative, care duc la concluzia că U.R.S.S. pregătește o agresiune contra României.

Stadiul acestor măsuri, destul de înaintate, ne face să credem că agresiunea este din ce în ce mai probabilă.

Înregistrăm următoarele:

a) în imediata apropiere a frontierei sunt dislocate un număr impresionant de mari unități (circa 20-22 Divizii Infanterie + 6 Divizii Cavalerie + 7 Brigăzi Motomecanizate + 10 Brigăzi Aviație);

b) zonele probabile de operații sunt echipate rapid ca pentru un război iminent;

Semnalăm:

- construirea de terenuri de aviație și depozite de munițiuni etc.;

- construirea de poduri peste Nistru (în Galiția) și depozitarea de material lemnos și adunarea de bărci și pontoane în diferite puncte ale Nistrului;

- în sfârșit, o intensă activitate de spionaj pe întreg teritoriul țării și în special în Bucovina și Basarabia"²⁰.

Un alt document al Secției a II-a a Marelui Stat Major Român, întocmit după anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și a Ținutului Herța de către Armata Roșie, indică forțe inamice, sensibil superioare²¹.

Paralel cu preparativele militare, liderii politici de la Kremlin au mobilizat partidele comuniste să susțină politica externă a Uniunii Sovietice. În acest spirit, la 8 mai 1940, Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste a adoptat Directivele pentru Partidul Comunist din România, în care se arăta: „Regimul reacționar al unei dictaturi fățișe din România, care până la înfrângerea aliaților în Norvegia a desfășurat o politică de orientare spre Anglia și Franța, sprijinită de S.U.A., dar o desfășura cu precauție, sub lozincile «neutralității» și a «apărării granițelor», în prezent vede izolarea și neputința sa. Documentul preciza: „În fața Partidului Comunist, a clasei muncitoare și a popoarelor din România stă sarcina de a nu admite atragerea României în război. Să nu admită transformarea României în cap de pod al imperialiștilor englezi și francezi împotriva U.R.S.S.²².

În zilele imediat premergătoare ultimatumului sovietic din 26-28 iunie 1940, membrii Partidului Comunist din România au fost înștiințați de către agenți sovietici despre pregătirile pentru atacarea României, indicându-li-se să-și intensifice propaganda prosovietică în Basarabia și Bucovina, să confecționeze steaguri roșii și pancarte cu lozinca „Trăiască armata sovietică și Stalin" cu care să-i întâmpine pe sovietici la intrarea pe teritoriul României. S-au constituit grupe de diversiune, alcătuite în majoritate din ruși, ucraineni, găgăuzi și evrei, cu sarcina de a culege informații, de a executa sabotaje și acte teroriste în cazul ofensivei sovietice peste Nistru. Bucovina și Basarabia erau înțesate încă din anii precedenți cu agenți bine instruiți, cu misiuni precise, așteptând doar semnalul Moscovei²³.

Preparativele militare sovietice pentru ocuparea Basarabiei și a Nordului Bucovinei au fost corelate cu cele politico-diplomatice. În ziua de 20 iunie 1940, ambasadorul Italiei la Moscova, Augusto Rosso, a avut o întrevedere cu Molotov, în cadrul căreia a desprins următoarele concluzii, pe care le-a comunicat la Roma ministrului său de Externe, Galeazzo Ciano, în zorii zilei de 21 iunie 1940 – „afirmație clară a interesului politic sovietic în țările balcanice dunărene; – aluzii deschise privind urgența rezolvării problemei Basarabiei"²⁴.

La 23 iunie 1940, Molotov i-a comunicat ambasadorului Germaniei la Moscova, contele Friederick Werner von der Schulenburg, decizia guvernului Uniunii Sovietice privind rezolvarea „problemei basarabene în cel mai scurt timp, pe cale pașnică, și că, dacă România nu-i va da satisfacție, „o va rezolva prin forța armată. Diplomatul german i-a reamintit interlocutorului său că, în cadrul negocierilor sovieto-germane, din 27-29 septembrie 1939 de la Moscova, problema revendicărilor sovietice față de România fusese abordată în „maniera următoare: „U.R.S.S. își va anunța pretențiile asupra Basarabiei numai în cazul în care o terță țară (Ungaria, Bulgaria) va formula revendicări teritoriale față de România și va proceda la rezolvarea lor. U.R.S.S. nu va avea, însă, inițiativă în această chestiune. Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „Bucovina, ca regiune populată de ucraineni, este și ea inclusă în procesul soluționării problemei basarabene"²⁵. Extinderea pretențiilor sovietice asupra Bucovinei a stârnit mânia lui Hitler, sub motivația că această provincie, spre deosebire de Basarabia, nu figura în Protocolul adițional secret din 23 august 1939 și, mai mult, ea aparținuse Coroanei austriece și avea o însemnată populație de etnie germană. Pentru a face, chipurile, concesii partenerului său, Stalin și-a limitat pretențiile la partea de nord a Bucovinei cu orașul Cernăuți și a promis că va face tot posibilul pentru a nu fi afectate interesele economice germane, îndeosebi în „regiunile petrolifere românești; în același timp, Moscova a cerut guvernului Reichului să sfătuiască fără întârziere guvernul de la București „să se supună cerințelor sovietice, pentru că, în caz contrar, războiul este inevitabil. Conformându-se, Germania a recomandat României să accepte condițiile rusești, fără nicio reținere; la fel, guvernul italian considera „de un interes european esențial" ca România să evite un conflict cu Uniunea Sovietică²⁶.

După primirea primei note ultimative sovietice, regele Carol al II-lea i-a invitat la Palatul regal pe miniștrii plenipotențiari ai Germaniei și Italiei pentru a cere sprijinul acestor țări. Primul a fost primit Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la București, care, în esență, i-a comunicat suveranului conținutul unei telegrame a ministrului său de Externe în care, printre altele, se arăta: „guvernul român trebuie să ajungă la concluzia că revendicarea de către ruși a Basarabiei este întemeiată și că guvernul sovietic nu a abandonat această revendicare. Dacă va lua în considerare realitățile existente, guvernul român își va da seama că este în interesul său să cedeze în fața cererii Rusiei Sovietice"²⁷.

După Fabricius, la Palatul regal a venit Ghiggi Pellegrino, ministrul Italiei la București. Acesta primise de la ministrul său de Externe, contele Galeazzo Ciano, următoarea instrucțiune: „Pentru informarea dvs. comunicați că guvernele italian și german, înștiințate în aceste zile despre intențiile sovietice cu privire la Basarabia și Bucovina, au adus la cunoștința guvernului sovietic interesul ca problema Basarabiei să fie rezolvată, pe cât posibil, printr-o soluție pacifică. Printr-o procedură adecvată situației actuale este necesar ca teritoriul român să nu devină teatru de război. Puteți să-l informați pe rege și guvernul său că este esențial în interesul european și cel al României, precum și cel al Germaniei și Italiei, ca să se evite în orice caz, conflictul armat cu U.R.S.S."²⁸. Ambasadorul italian l-a sfătuit și el pe Carol al II-lea să accepte ultimatumul sovietic. La replica regelui că Italia îi sfătuise pe români să reziste la orice injoncțiune sovietică, Ghiggi Pellegrino a răspuns că „astăzi situația s-a schimbat, iar dușmanul principal este Anglia"²⁹.

În adevăr, poziția Italiei față de Uniunea Sovietică se schimbase radical. Această schimbare de orientare este redată exact de Raoul V. Bossy, ambasador al României la Roma, într-o convorbire pe care a avut-o cu contele Galeazzo Ciano la 28 iunie 1940: „I-am reamintit lui Ciano – a afirmat Bossy – conversațiile noastre trecute, sfaturile sale de rezistență față de Soviete și făgăduielile de ajutor militar. A recunoscut că ceea ce îi spuneam era exact, dar că pe atunci Italia nu se afla în război. Acum însă toate forțele și energiile Italiei sunt dedicate războiului contra Angliei și Italia nu mai poate avea altă grijă decât aceasta. De aceea ne sfătuiește să negociem cu Uniunea Sovietică, căci disproporția forțelor este prea mare și nimeni nu ne va sări în ajutor"³⁰.

În după-amiaza zilei de 27 iunie, Carol al II-lea l-a primit în audiență pe Manfred von Killinger, aflat în misiune specială la București, la invitația lui Mihail Moruzov, Șeful Serviciului Secret de Informații al Armatei Române, pe care l-a rugat să transmită la Berlin următoarele: „Uniunea Sovietică a adresat României un ultimatum, care este atât de strict, încât eu nu pot să-l primesc. Poporul român are onoarea sa, care este și onoarea mea. Natural, războiul contra Uniunii Sovietice va fi foarte greu, însă eu nu pot să fac altfel, ca soldat și ca un Hohenzollern. Am numai dorința ca Ungaria și Bulgaria să nu atace în spate armata română angajată contra rușilor și să am la dispoziție trupele care se găsesc acum la frontierele cu aceste țări. Astfel, aș fi în măsură să rezist armatei sovietice".

Întrebat ce a hotărât față de ultimatumul sovietic, Regele a răspuns: „Eu am informat pe ruși că sunt gata a intra în tratative. Aș fi dispus să fac unele concesii, dacă pretențiile U.R.S.S. nu vor fi prea exagerate".

Killinger a declarat că el nu se îndoia de bravura ostașilor români, însă, cei mai buni soldați nu pot să facă nimic dacă le lipsesc echipamentele militare moderne. „Colosul rus vă va distruge în cele din urmă. În cazul declanșării războiului cu Uniunea Sovietică, veți pierde, după părerea mea, nu numai Basarabia, ci mai mult. Foarte probabil, teritoriile petrolifere vor fi distruse. Sursa bogăției României va fi atunci pierdută. Noi nu avem interesul ca teritoriul României să fie distrus. Pentru toate acestea, eu vă fac propunerea ca, din considerații de ordin politic, să urmați sfatul de a nu începe un război cu Uniunea Sovietică"³¹.

Cu două zile înainte, la 25 iunie 1940, Moruzov avusese o întrevedere cu von Killinger. Întrebat „Ce atitudine va lua Germania dacă România va fi atacată?, diplomatul german ar fi răspuns: „Germania nu va putea face altceva decât să exprime unele deziderate [față de – C. T.] U.R.S.S., o acțiune militară în Est fiind pentru moment imposibilă, armata germană trebuind să termine războiul contra Angliei³².

În concluzie, în vara anului 1940 regele Carol al II-lea și guvernul său au acceptat ultimatumul sovietic din 26-28 iunie 1940. Principalele argumente avute în vedere au fost: înfrângerea aliaților occidentali, ceea ce elimina posibilitatea oricărui sprijin extern; insuficiența armamentului și materialului de război; presiunile diplomatice ale Germaniei și Italiei; informațiile care exagerau forța Armatei Roșii ș.a. Sindromul inferiorității și izolarea totală a României au făcut ca regele Carol al II-lea și guvernul său să refuze „modelul finlandez" și să opteze pentru o soluție aparent pragmatică, ce garanta pe moment menținerea intactă a forțelor armate și continuitatea statală. Această decizie va avea urmări profunde asupra întregii evoluții a României în al doilea război mondial și în perioada postbelică³³.

În cercetările sale, istoricul Gheorghe Buzatu insistă asupra rezistenței ca alternativă la politica de cedare în fața presiunilor sovietice, îmbrățișată de autoritățile române la 27 iunie 1940, subliniind că rezistența „reprezenta formula ideală, formula cea mai avantajoasă, deși plină de risc, pentru prezentul și viitorul țării. Pe de altă parte, se relevă ideea că, pentru a rezista, România trebuia să prezinte această capacitate. „Până acum, din motive lesne de înțeles, s-a îngroșat peste măsură lipsa condițiilor internaționale propice, în mod direct – izolarea deplină a țării, pentru a se fi dat un răspuns negativ U.R.S.S.. Este îndreptățită opinia potrivit căreia „decisivă pentru a se fi ales calea rezistenței era trăinicia internă a statului român, funcționarea lui ca un organism sănătos sută la sută, lucid în asumarea unor riscuri și capabil să întrevadă deopotrivă succesul sau dezastrul". Stadiul de indisponibilitate în care se afla statul român în vara anului 1940, sub aspectele politic, social, sub raportul pregătirii militare, al echilibrului și solidarității naționale, pe planul raporturilor interetnice ori al stabilității instituționale etc. explică „de ce România s-a sustras singurei opțiuni de onoare – lupta cu agresorul comunist". Într-adevăr, slăbiciunea regimului autoritar al lui Carol al II-lea a dus la criza cedărilor teritoriale, iar acestea, la rândul lor, au agravat situația regimului care se va prăbuși în septembrie 1940³⁴.

¹ Arhivele Naționale Istorice Centrale, București (în continuare, se va cita A.N.I.C.), fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 51, f. 14. Memoriu al Institutului Național de Statistică înaintat Președinției Consiliului de Miniștri la 4 decembrie 1940.

² Prin ultimatumul sovietic din 26 și 28 iunie 1940 înțelegem cele două note cu caracter ultimativ transmise în aceste zile de guvernul sovietic guvernului român. Prima a fost comunicată de comisarul poporului pentru Afaceri Străine al U.R.S.S., Viaceslav M. Molotov, la 26 iunie, ora 22, ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, prin care guvernul sovietic propunea guvernului român „să înapoieze Basarabia către Uniunea Sovietică; să transmită Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit hărții alăturate. La 27 iunie 1940, guvernul român a transmis guvernului sovietic disponibilitatea sa de a proceda „imediat și în spiritul cel mai larg la o discuție amicală și de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic. Ca răspuns, în dimineața zilei de 28 iunie 1940, guvernul sovietic a transmis guvernului român, prin intermediul Legației de la Moscova, textul celei de a doua note ultimative prin care pretindea:

„1. În decurs de 4 zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești.

2. Trupele sovietice, în același timp, să ocupe teritoriul Basarabiei și partea de Nord a Bucovinei.

3. În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă" (Ministerul Afacerilor Externe al României, Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse, Relațiile româno-sovietice. Documente, vol. II. 1935-1941 (în continuare, RRS), responsabil volum: Costin Ionescu, autori: Vitalie Văratic, Dumitru Preda, Stelian Obiziuc, București, Editura Fundației Culturale Române, 2003, p. 340-341, 345-346).

³ Florin Constantiniu, Între Hitler și Stalin. România și pactul Ribbentrop-Molotov, București, Editura Danubius, 1991, p. 110; Ioan Scurtu, România și Marile Puteri (1933-1940). Documente, București, Editura Fundației România de Mâine, 2000, p. 148-150.

⁴ „Falsul război a constituit, potrivit istoricului militar Basil (Henry) Liddell Hart, o sintagmă inventată de presa americană. Aidoma atâtor americanisme pitorești, această sintagmă a fost repede adoptată pe ambele țărmuri ale Oceanului Atlantic pentru a defini perioada de război de la prăbușirea Poloniei, în septembrie 1939, până la deschiderea ofensivei apusene a Germaniei, în primăvara anului următor. „Cei care au lansat această sintagmă voiau să sugereze lipsa de autenticitate a războiului întrucât între forțele franco-britanice și cele germane nu s-a dat nici o bătălie majoră. În realitate, s-au desfășurat o serie de activități care nu prevesteau nimic bun – în spatele cortinei… Dar lumea nu cunoștea toate aceste lucruri. Oamenii de pretutindeni vedeau doar că pe câmpurile de luptă domnea calmul, drept care au conchis că zeul Marte dormea liniștit (B. H. Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, București, Editura Orizonturi, Editura Lider, f.a., p. 50). „Război ciudat mai este numit „războiul umbrelor sau, cum îi spun francezii, „la drôle de guerre".

⁵ Alesandru Duțu, Evoluții diplomatice și teritoriale în Europa în secolele XIX-XX, București, Editura Fundației România de Mâine, 2008, p. 191-195.

⁶ „Kommunisticeskii Internațional", nr. 10, 1939, p. 36-42. Fragmente ample din articolul lui Boris Ștefanov au fost traduse și publicate în vol. Istoria Partidului Comunist Român – sinteză – Documentar, IV, f.a., p. 234-243.

⁷ RRS, p. 283.

⁸ Gh. Buzatu, România cu și fără Antonescu. Documente, studii, relatări și comentarii, Iași, Editura Moldova, 1991, p. 61; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2010.

⁹ Apud Florin Constantiniu, 1941. Hitler, Stalin și România. România și geneza Operațiunii „Barbarossa", București, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p. 90.

¹⁰ În ziua de 6 februarie 1938, Teodor C. Butenko, însărcinat cu Afaceri ad-interim la Legația U.R.S.S. din București, a părăsit postul și a dispărut din România. După câteva zile, a reapărut la Roma, ca refugiat politic, unde a cerut azil politic, și a făcut declarații presei. Oficialitățile sovietice au protestat față de modul „nesatisfăcător în care autoritățile românești conduseseră cercetările în așa-zisul „caz Butenko, afirmând că diplomatul sovietic „căzuse victimă fasciștilor români ajutați de puteri străine". Autoritățile românești au păstrat discreție în acest caz, urmărind să nu afecteze raporturile diplomatice româno-sovietice.

¹¹ RRS, p. 295.

¹² Pactul Briand-Kellogg, semnat la Paris la 27 august 1928, a constituit un tratat general de renunțare la război ca instrument al politicii naționale și ca mijloc de reglementare a litigiilor internaționale. El a însemnat un pas important pe calea statornicirii dreptului statelor la pace și securitate internațională, a interzicerii recurgerii la folosirea forței și la amenințarea cu forța ca mijloace ale politicii externe a statelor. În cursul anului 1929, peste 60 de state au aderat la acest Pact. Parlamentul României l-a ratificat la 27 ianuarie 1929. După semnarea Pactului, U.R.S.S., Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia și România au semnat, la 9 februarie 1929, Protocolul de la Moscova/Protocolul Litvinov care stipula acceptarea de către semnatari a principiilor Pactului Briand-Kellogg fără a se aștepta ratificarea sa generală. România a considerat semnarea Protocolului de la Moscova un act util pentru securitatea sa, ca deschizător al căii spre stabilirea unui climat de bună vecinătate cu Uniunea Sovietică. (Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 460-462).

¹³ RRS, p. 299-300.

¹⁴ Zorin Zamfir, Jean Banciu, Tratat de Istorie Universală. Al doilea război mondial, vol. II, 1940. Modificări prin forță ale frontierelor pe harta lumii, București, Editura Pro Universitaria, 2007, p. 163.

¹⁵ Ibidem, p. 184-185.

¹⁶ Grigore Gafencu, Preliminarii la războiul din răsărit, București, Editura Globus, 1996, p. 288-289.

¹⁷ Idem, Jurnal, vol. I, București, 1 iunie 1940 – Moscova, 31 august 1941, notă asupra ediției, note și indici: Laurențiu Constantiniu, București, Editura Pro Historia, 2006, p. 7.

¹⁸ Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României 1939-1947. Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1994, p. 15-16; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2010.

¹⁹ Zorin Zamfir, Jean Banciu, op. cit., p. 413.

²⁰ Gh. Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 206-207; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2010.

²¹ Conform acestui document, în ziua de 25 iunie 1940, totalul forțelor sovietice masate la frontiera României, de la Carpați până la litoralul Mării Negre, se evalua la 42 divizii de infanterie, 11 divizii de cavalerie, 10 brigăzi blindate, 2 divizii moto, 4 brigăzi de aviație (Gh. Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, p. 232; Ion Șișcanu, Ocuparea Basarabiei, Herței și nordului Bucovinei, în „Revista de istorie militară" nr. 4 (10)/1991, p. 18).

²² A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., 1, inventar 8, dosar 167, f. 15-22.

²³ Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, op. cit., p. 14; Ion Șișcanu, op. cit., p. 23-24.

²⁴ Zorin Zamfir, Jean Banciu, op. cit., p. 414.

²⁵ RRS, p. 315-316.

²⁶ Ștefan Lache, România în relațiile internaționale 1939-2006, București, Editura Fundației România de Mâine, 2007, p. 76-77.

²⁷ Documents on German Foreign Policy, 1918-1945, Series D, vol. X, London, 1957, doc. nr. 30.

²⁸ Zorin Zamfir, Jean Banciu, op. cit., p. 422.

²⁹ Ibidem.

³⁰ Raoul Bossy, Amintiri din viața diplomatică (1918-1940), vol. II, 1938-1940, ediție și indice de Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1993, p. 251.

³¹ Cristian Troncotă, Mihail Moruzov și Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Anexa de documente, București, Editura Evenimentul Românesc, 1997, p. 534-536.

³² Ibidem, p. 195.

³³ Ștefan Lache, op. cit., p. 82.

³⁴ Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, București, Editura Enciclopedică, 1995, p. 255; ediția a II-a, anastatică, Iași, Tipo Moldova, 2009.

1940. PERDEAUA DE FIER PRECEDE CORTINA DE FIER

TRAIAN D. LAZĂR

Ca urmare a notelor ultimative din 26 și 28 iunie ale U.R.S.S., în condițiile în care nu întrevedeau nici o speranță de susținere externă în confruntarea cu colosul de la răsărit, autoritățile române au fost nevoite să evacueze Basarabia și nordul Bucovinei.

În ziarul său, „Neamul Românesc, mare istoric Nicolae Iorga a arătat consecințele intrării sub dominația sovietică pentru populația din teritoriul cedat. Având în vedere dimensiunile reduse și caracterul vizionar – profetic al textului la care ne referim intitulat „Ce se duce cu noi din Basarabia îl reproducem în întregime: „Se poate ca la ieșirea din Basarabia să plece cu noi unele greșeli în administrație, pe care le plătim așa de scump, dar care vor fi întrecute, fără îndoială, de regimul social și mai ales național care se așează acum, dar împreună cu noi pleacă de acolo și însușiri a căror lipsă, pregătind alte vremuri, se vor resimți îndată.

Așa cum eram în acea țară, care făcea parte, după orice judecată dreaptă, din casa noastră, noi represintăm Apusul. Un fel de a gândi și de a lucra, care nu are a face cu ce vine în loc. Apusul altei libertăți decât a celei de azi, o libertate care, în ciuda jandarmilor și a unor teorii mai noi, se simția în toate. De acum înainte asupra întregii vieți și asupra celei casnice, până în intimitatea ei, se lasă perdeaua de fier. Ca în Galiția, despre care de zece luni nu se mai aude nimic.

Pleacă împreună cu noi, o religie de două ori milenară pe care o împărtășim și o respectam. Vor tăcea clopotele între Prut și Nistru. Vor tăcea cu toatele până la … Până la cea de-a doua Înviere care va veni. Pleacă iubirea pentru limbă a două-trei milioane de oameni, cari vor putea să întrebuințeze doar în cele mai mici ale lor un dialect moldovenesc desprețuit (disprețuit – n.n.). Și pleacă forme de viață potrivite cu tot trecutul acelui pământ care se cufundă în apele cenușii ale tulburelui internaționalism marxist"³⁵.

Ceea ce frapează în acest text, pe cititorul de azi ca și pe cercetătorul istoric, este noțiunea „perdeaua de fier, folosită de Nicolae Iorga pentru a descrie situația pe care ocupanții Basarabiei o vor crea, starea de izolare de lumea românească, de restul lumii, pe care o vor institui aici, stare impusă deja în Galiția, parte a Poloniei ocupată de U.R.S.S. în septembrie 1939. Este o noțiune foarte apropiată și asemănătoare cu termenul „cortina de fier folosit de Winston Churchill în discursul rostit la 5 martie 1946 în fața studenților de la Westminster College din orașul Fulton, statul Missouri, în SUA, pentru a caracteriza politica dusă de U.R.S.S., de izolare a țărilor din centrul și estul Europei față de Occident.

Coincidența folosirii de către Winston Churchill a unui termen (cortina de fier) aproape similar celui folosit de Nicolae Iorga (perdeaua de fier) ne este deocamdată, cauzal neclară. În această fază a cercetărilor, pentru explicarea ei se pot emite multiple ipoteze. A cunoscut W. Churchill, din relatările agențiilor de radio și presă, termenul folosit de N. Iorga și, în 1946, l-a scos din adâncul memoriei sale refolosindu-l? Cercetarea rapoartelor personalului Legației britanice de la București – agenți diplomatici și ai Intelligence Service – ar putea demonstra că ele conțineau calificativul inventat de N. Iorga și ajungând pe biroul primului ministru Winston Churchill, acesta l-a reținut?.

Până la elucidarea acestor ipoteze optăm pentru explicația că „marile spirite se întâlnesc" și, în acest caz, au descris aceleași realități folosind termeni cu sens apropiat.

Nicolae Iorga îl precede pe Winston Churchill în surprinderea și definirea acelei caracteristici a politicii regimului stalinist de izolare a propriei populații și a celei din zonele sale de influență față de restul lumii. L-a ajutat în această operațiune faptul că era mai aproape, geografic vorbind, de realitățile sovietice și cunoștea mai bine, datorită profesiei sale, lunga istorie a expansionismului rus în Europa, inclusiv pe seama teritoriilor românești și procedeele folosite pentru a-și asigura dominația în zonele cucerite.

Aceste atuuri (elemente) i-au permis lui N. Iorga nu numai să definească principala caracteristică a politicii duse de Stalin în teritoriile românești ocupate în iunie 1940 ci chiar să anticipeze teoretic, să prevadă măsurile administrative, culturale etc. pe care le va lua în Basarabia și nordul Bucovinei. Într-adevăr, chiar din primele zile abuzurile administrative ale ocupanților și aderenților acestora au depășit cu mult pe cele imputate administrației românești.

Încă înainte de completa retragere a românilor, elementele procomuniste din Basarabia și nordul Bucovinei, s-au dedat la represalii și au comis atrocități vizând elementele fostei administrații românești. Ajutorul de primar al orașului Cernăuți a fost împușcat de bolșevici³⁶. Închisoarea din Cernăuți a fost atacată de elemente prosovietice, pentru eliberarea deținuților, iar aceștia l-au împușcat pe directorul închisorii³⁷. La Bălți, au fost împușcați șeful și subșeful de gară, Dumitrescu și Andreiovici³⁸. Șeful postului de jandarmi din comuna Abaclia, județul Tighina a fost de asemenea împușcat³⁹. La Ismail a fost împușcat „fără nici un motiv…un plutonier român de la manutanță⁴⁰. În comuna Bărbești, județul Storojineț „trupe din elementele înaintate Sovietice au împușcat pe șeful de post și trei jandarmi români⁴¹.

Violența a fost elementul caracteristic ce a însoțit instalarea administrației impuse de ocupanții sovietice. „Toate autoritățile din comuna Olănești, județul Tighina, au fost omorâte de bandele sovietice [...] Comisiunea Română care urma să predea comisiunei sovietice administrațiile de stat din Tighina a fost prezidată de chestorul Berezovschi. Acesta după ce a îndeplinit toate formalitățile a fost schingiuit de agenții G.P.U.-lui pentru a declara cine a fost în orașul Tighina de dreapta și de stânga. Neputând obține nimic a