Odicolonuri

2013.

Cuvântul autorului

Volumul de față reunește interviuri publicate în revista online Prăvălia culturală (pravaliaculturala.ro) în anii 2006-2007 și 2012-2014, la rubrica „Odicolonuri". Am păstrat acest titlu și pe coperta cărții, cu gândul că scriitorul care împărtășește întâmplări, experiențe personale, opinii, care evocă sau consemnează aromele zilelor de altădată ori pe cele proaspete, ale prezentului, contribuie la alcătuirea unui parfum al fiecărei epoci. În amestecul de miresme și, uneori, miasme, vagi sau concentrate, fugare ori persistente, se oglindește atât lumea gri a României socialiste, cât și aceea – nu neapărat roz – de astăzi.

Textele din prima secțiune sunt orientate în mai mare măsură spre anii de dinainte de 1990 și sunt grupate în ordinea cronologică a apariției în revistă, pornind de la un interviu cu Liviu Antonesei publicat în primul număr al Prăvăliei culturale, în aprilie 2006. Ceilalți semnatari, care depun mărturie și despre regimul trecut, unii din poziția de opozant, alții din aceea de martor, sunt: Ana Blandiana, Gabriel Andreescu, Dinu Flămând, Virgil Duda, Paul Daian, Gellu Dorian, Nicolae Coande, Vasile Baghiu, Constantin M. Popa, Paul Aretzu și Bogdan Suceavă. Interviurile sunt datate și trebuie ținut cont de asta, pentru că lucrurile s-au schimbat în 2013 față de 2006, de exemplu, în ceea ce privește activitatea CNSAS, deconspirarea foștilor informatori, iar pe de altă parte se cuvine să precizez că, de la data la care am stat de vorbă, unii dintre autori au publicat cărți care au abordat în variante extinse, aplicate, teme și întâmplări doar amintite aici – mă refer la volumul L-am urât pe Ceaușescu. Ani, oameni, disidență al domnului Gabriel Andreescu (Polirom) sau la Fals tratat de manipulare al Anei Blandiana (Humanitas).

Convorbirile din a doua secțiune se focalizează mai mult pe prezent – chiar dacă uneori privirile se întorc – și sunt așezate în ordine cronologică inversă, astfel încât curg către același prim număr al revistei, în care a apărut și un interviu cu T.O. Bobe. În celelalte dialoguri din această parte secundă i-am avut ca parteneri pe Simona Popescu, Marta Petreu, Lucian Dan Teodorovici, Ion Buzera, Daniel Cristea-Enache, Ionel Ciupureanu, Veronica D. Niculescu, Dan Mircea Cipariu și, ca să închidem bucla, la șase ani distanță, Liviu Antonesei.

Aș mai spune că redundanța unor întrebări nu ține de o criză de inspirație, cât de nevoia de a afla cât mai multe răspunsuri la o chestiune care, într-un moment sau altul, mă preocupa și că, în câteva cazuri, am schimbat titlurile inițiale cu unele mai apropiate de rigorile apariției pe hârtie – mai succinte, așadar.

Cornel Mihai Ungureanu

Partea întâi

Liviu Antonesei: „Literatura continuă să-mi salveze viața în doze homeopatice"

Prozator, eseist, poet, pedagog (și la catedra universitară, și ca autor al unor cărți de specialitate). Om politic (în ilegalitate, în opoziție și la putere, cum spunea undeva). Director de revistă, constructor de ziar, realizator al unei emisiuni de televiziune. Cititor incorigibil și susținător al unor scriitori aflați la început de drum sau în plin parcurs. Autor a numeroase articole de opinie menite să amendeze deficitul de moralitate și derapajele de tot felul din spațiul public românesc postdecembrist. Câteva tușe (probabil că din neștiință sau din neatenție am omis altele) într-un posibil portret Liviu Antonesei.

Liviu, ce fir ține împreună toate astea?

La început, am fost tentat să răspund că nu există niciun fir, că pur și simplu sunt o persoană foarte spontană și foarte reactivă. După aceea, mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar așa, că nimeni nu poate fi atât de dizarmonic fără riscul exploziei minții. Așa că m-am pus pe meditat și cred că am găsit un fel de răspuns. Nu e un singur fir, ci unul obținut din împletirea a trei șuvițe, cum se întâmplă când faci un bici din fâșii de coajă de cânepă. În prima mea copilărie, rurală, am făcut astfel de bice și știu despre ce vorbesc, știu cum din „treimea inițială se ajunge la unitate. Acum, dacă e să numesc șuvițele – cu totul nebăsesciene, de altfel! –, ar fi vorba, mai întâi, despre un exces de energie, care nu m-a părăsit nici acum când mă îndrept dinspre maturitate – e un fel de-a spune! – spre bătrânețe. Acesteia i se adaugă o curiozitate fără margini, care nu e a filosofului, pentru că eu nu sunt un înțelept – Doamne ferește! –, ci, mai degrabă, a copilului care am mai rămas. De fapt, ce spun copil? Acela întreabă, mai ales, „de ce?. Eu am mai multe întrebări: „ce?, „cum?, „daaaaaaaa? ș.a.m.d. În fine, ar mai fi vorba despre imposibilitatea de a suporta fără reacție prostia, indiferent de domeniul în care se manifestă, indiferent de cine o proferează sau făptuiește. E adevărat că atenția mea se îndreaptă, cu predilecție, înspre prostia fudulă și, mai ales, către cea care-și asociază răutatea. Îmi place o vorbă atribuită de Platon lui Socrate: „Prostia este un viol al ordinii etice.

„Nu-s proști, doar ticăloși, spuneai cândva, o referire la „mafia securisto-comunistă care continuă să conducă România, ca să te citez din nou. Ținând cont de trecutul comunist, de politicienii (uneori, foști activiști) pe care îi alegem, de formatorii de opinie adesea mercenari, violenți, cărora Cate Blanchett, în Veronica Guerin, le stârnește probabil zâmbete misogine, crezi că mai poate fi igienizată societatea românească? Nu ai obosit, în luptă sau ca observator, după 16 ani de „tranziție"? Te-ai gândit vreodată să emigrezi?

În privința prostiei sau a ticăloșiei celor care ne conduc de vreo șaisprezece ani, am ajuns la o concluzie mai… optimistă, în sensul că prostia și ticăloșia se aliază într-un mod ireproșabil. Avem, acum, cazul Năstase, pe care-l credeam un ticălos – un om de o lăcomie patologică, complet indiferent față de interesul public, care și-a utilizat funcțiile politice exclusiv în sensul îmbogățirii sale. Dar îl credeam un ticălos inteligent, or reacțiile complet anapoda pe care le-a avut – mereu contraproductive pentru sine însuși, cvasisinucigașe – îmi dovedesc fără tăgadă că e și un prost fără măsură! Cu toate că observ răspândirea pretutindeniară a acestei mafii, în esență securisto-comunistă, indiferent cum se drapează ideologic, nu sunt total pesimist în ceea ce privește viitorul nostru. Pe de o parte, oamenii mai și mor, pe de alta, sub presiune euro-americană conjugată, justiția a început cât de cât să funcționeze. Din lista de 40 de personaje dubioase primită de guvernul Năstase încă din 2004, vreo 28 sunt în atenția DNA, cu domnul Năstase în frunte! Să fie primit. Însă motivul cel mai important este acela că, dincolo de intențiile guvernanților noștri succesivi – adesea împotriva acelor intenții! –, au apărut și mici zone de normalitate – și economică, și instituțională, și culturală – și, în momentul în care acestea se vor constitui într-un arhipelag, drumul spre normalitate va fi devenit ireversibil. Cred că nu mai este mult, cinci-zece ani, sub presiune europeană, după 2007, poate chiar mai repede.

Cum să obosesc, când pe mine prostia și ticăloșia mă țin în formă? Cred că, în ce mă privește, va fi mult mai nasol să trăiesc într-o Românie normală, cu mai puține probleme, cu mai puțini proști în funcții de răspundere, cu mai puțini ticăloși în libertate. Noroc că democrația nu e o barieră împotriva prostiei. Într-un fel, parcă e mai bună din acest punct de vedere, că ai forme de prostie mai diverse! Nu, nu m-am gândit niciodată să emigrez. Înainte de 1990, îmi era teamă să nu fiu cumva expulzat, că escaladasem cumva meciul cu vechiul regim. În toamna lui 1990, în ultima zi a unui sejur de o lună și jumătate la Paris, am avut un moment prost, nu-mi venea nici să rămân acolo – mie îmi place Parisul enorm! –, dar nici să vin acasă. M-am îmbătat puțin cu niște bere la Orly și am venit acasă. Am realizat că eu nu am ce face într-o societate occidentală normală, unde totul funcționează excelent și fără mine, unde nu aș putea influența, în bine ori în rău, cu un micron mersul lucrurilor. Aici, însă, totul este de făcut și te poți iluziona că poți face ceva. După 16 ani de tranziție, avem chiar mai multe de făcut decât în 1990, pentru că între timp am mai comis o mulțime de prostii!

Dincolo de faptul că, prin nenumăratele mele munci, eu trăiesc aici la limita de sus a decenței, mă simt foarte bine în România. De ce? Pentru că inamicul meu cel mai mare este plictiseala. N-aș putea trăi în Germania ori Scandinavia. În unele țări latine ori în Polonia, poate, dar nu pasional. Or, în România – har Cerului! –, poți muri de orice – de cancer, de coajă de banană, împușcat din greșeală etc. –, dar nu de plictiseală. În același timp, revolta mea antidecembristă era anticomunistă, politică și cred că după 22 decembrie orice justificare politică a exilului este mincinoasă. Nu-i condamn pe cei care pleacă, pentru că este o opțiune strict personală locul unde vrei să trăiești, dar să nu-mi vină cu justificări politice, că la mine nu ține. Fiica mea a emigrat de trei ani în State, unde m-a făcut și bunic. Am întrebat-o de ce face asta, că avea slujbă bună, o mai puteam ajuta și eu etc. Mi-a răspuns că vrea să trăiască într-o țară normală. Deși definiția normalității e destul de dificil de dat, am acceptat motivația ei ca fiind legitimă și i-am urat succes. Au succes și ea, și ginerele meu, tot ieșean, iar nepotul, american prin naștere, are șanse teoretice să ajungă la Casa Albă, nu? A fost opțiunea lor și văd că a fost corectă. Dar eu ce să fac în America, de pildă? Om mai mult decât semicentenar, atât de prins în realitatea magmatică, viermuindă, colcăitoare, de aici! Legat și de limba română în cam toate ocupațiile și pasiunile mele, pe deasupra…

Ce îmi spui, concret, în legătură cu escaladarea meciului cu vechiul regim, despre care ai pomenit mai devreme? Îmi amintesc o replică a ta, dintr-un alt interviu: „Într-o lume absurdă, reușeam să trăiesc aproape cum doream", în care am simțit doar nostalgia iuventuții. Cum a început și cum a evoluat acel conflict? S-a stins?

Cum să înceapă? Eram, mai întâi, un copil, apoi un tânăr destul de neastâmpărat și refractar la prostie, pe deasupra. Așa că reacționam. La școală și la Universitate, mă apuca adesea râsul – sănătos! –, când auzeam prostiile unor profesori. Destul de devreme, am înțeles aberația lumii în care trăiam și îmi mai spuneam și eu părerea. Poate cu voce prea tare, poate în medii neprielnice sincerității, recunosc. Oricum, până la prima anchetă a Securității, din mai 1983, când au percheziționat, interogat, anchetat cam toți tinerii scriitori care contau în Iași, nici măcar nu aveam senzația că gesturile mele de nonconformism, de neastâmpăr, ar avea vreo semnificație direct politică. Atunci, am înțeles. Pentru că am înțeles, am adoptat și o strategie, mi se părea mie, greu atacabilă. Mai târziu, am văzut că o aplicase destul de eficient și Mihai Botez. El o numea „mă supun, dar spun". Bun, sigur că nu reușeam să mă supun întru totul. Dacă, la institut, ni se spunea că trebuie să mergem să salvăm agricultura, eu spuneam că trebuie să se ducă partidul cu Ceaușescu în frunte, că ei au distrus-o și că, dacă voiam să mă ocup de agricultură, mă făceam agronom, nu psihosociolog. Nu se întâmpla nimic, pentru că șefii de la institut nu spuneau de fapt mai departe, ca să nu iasă ei rău.

Când a fost chestia cu plata datoriei externe, s-au făcut mari mitinguri în toată țara, deci și la Iași. Când ne-au convocat și pe noi, am spus că eu n-am motive de bucurie întrucât n-am făcut eu datoriile, ci numai le-am plătit împreună cu ceilalți români. În loc să merg cu turma acolo, am preferat să rămân la institut, să-mi chem prietena de atunci și să… ne simțim foarte bine. A doua zi, când am aflat ce s-a întâmplat, mi-a părut rău că n-am fost. Pentru că manifestația nu începea, lumea adunată acolo de câteva ore a aruncat portretele iubiților conducători în tufișuri, după ce le-au ars cu țigările! Păcat că știu asta doar din auzite, dar asta este.

Cel mai mult m-am amuzat când a fost referendumul pentru dezarmare, când România și-ar fi redus unilateral cheltuielile militare cu cinci procente – de parcă putea cineva controla bugetul unei țări comuniste! Era un referendum foarte original, pentru că erau tabele cu numele la vedere și trebuia să scrii acolo că ești de acord și să semnezi. Eu am declarat de la bun început că sunt împotriva reducerii cheltuielilor militare ale României, pentru că vreau să avem o armată puternică, care să reziste dacă ne atacă rușii sau americanii. S-au chinuit vreo trei ore – au adus șefi de la partid, de la Universitate – să mă convingă să scriu da. N-am făcut asta, dimpotrivă, i-am acuzat de trădarea intereselor naționale, dar am acceptat, că mă plictisisem deja să fiu trecut absent.

Am făcut multe chestii din astea, plus că nu mă puteam abține să nu bag strâmbe ori de câte ori reușeam să public ceva, undeva. În 1989, deja nu prea mai aveam umor, așa că în mai am anunțat că-mi retrag dreptul de semnătură în România, în semn de solidaritate cu scriitorii români, mult mai importanți decât mine, deja interziși – este vorba de Mircea Dinescu și de cei șapte care s-au solidarizat cu el. Iar în august, am început să adun semnături pentru protestul lui Dan Petrescu față de realegerea lui Ceaușescu la cel de-al XIV-lea Congres. Apelul a apărut în presa internațională la începutul lui octombrie și până la Revoluție nu ne-a fost foarte ușor. Dar a meritat – în acele trei luni, m-am simțit cel mai bine din întreaga mea viață, deși făcusem pneumonie după o ședință de jogging cu o mașină a Securității. Am avut vreo nouă semnături la început și s-au mai adăugat până la vreo 17 până la urmă. Primul protest de grup, din mai multe localități din țară, de la Goma! N-a fost rău. Sigur, nici eu, nici Dan, nici alți semnatari – Doina Cornea, de pildă – nu eram membri de partid. Dar în toate „organele de presă" se spunea că tot poporul român dorește realegerea lui Ceaușescu. Noi nu doream și am spus asta cu voce tare, că prea păream un popor de momâi, când totul în jur fierbea. De altfel, Dan începuse să vorbească răspicat încă din ianuarie 1988, urmat în aprilie de Liviu Cangeopol. Prin urmare, mi-am dat seama că trecuse și pentru mine etapa romantică, mai degrabă a jocului de-a șoarecele și pisica cu imbecilii siniștri care ne conduceau! Iar unii încă ne mai conduc!!! E limpede că nu s-a stins niciun conflict, dar acum măcar – sper să rămână așa! – nu mă mai bat când îmi spun părerea. E un progres, nu? Doar că Popeye vrea să dea din nou securiștilor drept de anchetă penală și asta mă cam pune pe gânduri! Nici Iliescu n-a îndrăznit să facă așa o tâmpenie!

Spuneai într-un interviu că ai căpătat, încă din liceu, convingerea că vei fi scriitor. Ce ținteai atunci în literatură și ce împliniri în domeniu te-ar mulțumi pe deplin? Care ar fi suprema răsplată pe care literatura ar putea să ți-o întoarcă?

Cred că m-am exprimat greșit în interviul acela! De fapt, am știut că voi fi scriitor – ori, măcar, și scriitor – încă din școala primară, când, sub influența filmelor sovietice cu partizani și a westernurilor de la începutul micii liberalizări comuniste, scriam pe niște carnețele un fel de „romane inspirate din cele văzute. În acea perioadă, s-a întâmplat să primesc de la un fost coleg de-al tatei, evreu, plecat din țară, dar care revenea periodic, o cutie de creioane „cariocas, așa că ilustram „romanele mele cu niște desene de un kitsch nebun. Nu aveam mare talent la desen, dar îmi plăcea să amestec cât mai multe culori! Literatura scrisă a venit însă și dinspre cea citită. Prima carte „serioasă citită autonom a fost Cavalerii teutoni, prin clasa a doua sau a treia, într-o vacanță de iarnă, când aproape n-am ieșit din casă, trăind un fel de narcoză a lecturii. De altfel, o lectură dificilă, date fiind complicatele nume poloneze, cu câte cinci-șase consoane una lângă alta, pe care nu prea știam să le citesc și mă întorceam mereu să regăsesc personajele. Apoi, am citit, cam în această ordine, Baltagul, Omul-amfibie – un SF sovietic, care s-a și ecranizat –, Robinson Crusoe. După asta, nu mai țin șirul, citeam foarte mult și foarte amestecat – ca și acum, de altfel! Însă, deși am continuat să citesc enorm, de pe la începuturile gimnaziului până pe la mijlocul liceului, nu-mi amintesc să mai fi scris altceva decât compuneri ori poezii pentru ziua de 8 Martie, că ne puneau la școală! Pe la mijlocul liceului, m-am trezit pentru prima oară îndrăgostit serios și scriind poezii și scurte eseuri, pe care cu îngăduință le-aș numi „filosofice" – despre timp, infinit, moarte etc. –, pentru că habar nu aveam că există ceva care se cheamă filosofie! Îmi era însă deja foarte clar că viața mea va fi legată de scris.

Răsplata? Literatura m-a răsplătit deja! Sunt un om care în cea mai mare parte a vieții a făcut și a trăit din ceea ce-i place cel mai mult – să citească și să scrie. Chiar perioada în care am fost cercetător științific, ori de când sunt universitar, mă simt legat de aceleași plăcute deprinderi. Chiar și atunci când făceam politică ori administrație am profitat de această experiență, pentru a nu mă face de râs prea tare! Răsplata supremă? Cred că și aceasta a venit deja – nu e puțin lucru să-ți trăiești viața după pofta inimii, inclusiv în perioade absolut demențiale, cum a fost ultimul deceniu al comunismului. În acele vremuri, cel puțin de două ori, literatura mi-a salvat pur și simplu viața. Dacă, în martie 1988, nu scriam Urlu. Despărțirea de lume. Un testament, probabil nu răspundeam la întrebările acestea, fie pentru că aș fi avut mințile rătăcite, fie pentru n-aș mai fi fost pe aici. Probabil, același lucru s-ar fi petrecut și dacă, după mineriada din iunie 1990, nu scriam Violul. Al doilea testament, text publicat în dispăruta revistă brașoveană Astra, pe care nici nu-l mai am! De atunci, însă, har Cerului, literatura continuă să-mi salveze viața în doze homeopatice!

Îmi spui câte ceva despre contactul cu lumea literară românească? Ce ai simțit când ai pășit înăuntru? Mai devreme spuneai că ești un tip care reacționează. La ce ai reacționat demisionând din Uniunea Scriitorilor?

Primul scriitor în carne și oase pe care l-am cunoscut a fost, din fericire, Mihai Ursachi. Eram în clasa a XI-a și am văzut un anunț că la o librărie din oraș se lansa volumul Missa Solemnis. M-a șocat titlul latinesc și semnificația sa religioasă. M-am dus la librărie, am asistat la lansare, am cumpărat volumul, am primit inițialele poetului drept autograf și am mers la prietena mea de atunci unde am citit întreg volumul de patru sau cinci ori. Mi-a plăcut enorm. Acesta n-a fost însă un contact cu viața literară, ci cu un mare scriitor pe care l-am comemorat recent, la doi ani de la plecarea dintre noi. Viața literară, adică lumea revistelor, a editurilor etc., am cunoscut-o când de-abia eram student. Lucram la Opinia studențească și colaboram la Dialog și eram perplexat de cât de curajoase și bune păreau revistele făcute de niște amatori, comparativ cu publicațiile „profesioniste", că altfel nu știu cum să le spun! După ce-am terminat facultatea, am avut niște rubrici pe la acele reviste ieșene și, de mai multe ori, am renunțat la ele – lucruri care erau permise în revistele studențești nu puteau să apară și acolo ori ți se cereau niște modificări de neînțeles. Și nu vorbesc de cenzură, ci de practici redacționale.

Însă membru al breslei ca atare am devenit de-abia în ianuarie 1990, fără să fac vreo cerere, fiind băgat acolo de Dinescu, probabil în calitatea mea de fost disident, dar și pentru că respectam condițiile statutare, adică aveam două volume publicate. De la prima Conferință Națională și până în decembrie 1995, când am demisionat, am făcut parte din Consiliul USR, fiind membru în Comisia de pensii. M-am simțit bine în USR cât a fost Dinescu președinte, iar în Comisia de pensii era minunat, stăteam și în ședințele de Consiliu împreună, cumva grupați, și bârfeam împreună cu Cornel Regman, care avea un umor nebun, cu un ungur simpatic și cu ceilalți membri. Când a fost ales Ulici președinte, lucrurile s-au schimbat. De altfel, au fost tot felul de lucrături pentru a-l înlătura pe Dinescu. Primul lucru care m-a șocat a fost că, la moartea lui Eugen Barbu, dușman declarat al breslei, care a publicat în România Mare împreună cu Vadim lucruri imunde, îngrozitoare despre scriitori, Ulici a oferit un loc de veci decedatului la Bellu, în parcela scriitorilor, la picioarele lui Eminescu, fără să consulte Consiliul sau măcar Biroul. De altfel, Barbu fusese exclus din USR pentru atacurile josnice la adresa membrilor.

Apoi, nu se știe cum s-a făcut asocierea cu Cazinoul din Casa Vernescu etc., tot felul de lucruri tulburi, nelămurite vreodată. Și așa vor rămâne, că și Laurențiu Ulici, Dumnezeu să-l ierte, ne-a părăsit între timp. Era limpede că nu voi face mulți purici în USR. Motivul – sau pretextul? – a apărut în toamna anului 1995, când în urma unei lucrături locale cu conexiuni centrale Al. Dobrescu a fost schimbat din funcția de redactor-șef al Convorbirilor literare. Cu cine? Cu nepotul lui Rilke, cum îi spunem noi, cu modestul scrib Cassian Maria Spiridon. Am prins mingea din zbor și am demisionat, deodată, din funcțiile de redactor-șef adjunct al revistei, de membru al Consiliului USR, precum și din USR. De atunci, mă simt infinit mai bine, deși nu mă consider mai puțin scriitor, ba din contră!!!

După o bucată de timp, în tren, m-am întâlnit cu prozatorul Sorin Preda, care, pe chitanța de la vagonul-restaurant, m-a pus să completez cererea de adeziune la ASPRO. Acolo, activitatea mea era să particip la jurizare o dată pe an. Dar, între timp, văd că a dispărut și asta. Eram și membru al PEN Clubului Român, am fost și la un Congres în Macedonia, în 1991, în această calitate, dar cum organizația aborigenă este dubios asociată cu USR, după demisiile din 1995, nu m-a mai întrebat nimeni de sănătate! Ei, să fie ei sănătoși!

Cu gândul la afirmația lui Bernanos despre ororile care s-ar produce nu din pricină că rebelii sunt tot mai numeroși în lume, ci mai degrabă pentru că sunt tot mai mulți docili, am să te întreb, întorcându-mă la spațiul românesc al creatorilor de literatură: ce cale crezi că ar fi bine să urmeze un debutant, de exemplu, care are de ales între obediența în fața unor grupuri (de prestigiu, de „putere" – critică, editorială, jurnalistică, instituțională), revoltă (cu șanse de a găsi protectori într-un grup advers), retragere la masa de scris, izolare etc. Personal, cum stai cu compromisul?

Mă feresc să dau sfaturi altora, dar, așa, teoretic, ultima soluție mi se pare cea mai bună. Sau a doua, pentru cei mai bătăioși, dar cu condiția să nu se alinieze. Oricum, cine-și imaginează că ajunge nu mare scriitor, ci pur și simplu scriitor lingând dosuri se înșală! Stau destul de bine cu compromisul! Am făcut foarte puține! Dar, e adevărat, n-am avut nicio grabă. Cum știam de mic că sunt scriitor, știam și că asta se va vedea la un moment dat, fie și postum, și din afară. Când eram elev, scriam în revista liceului, apoi am publicat mult în revistele studențești amintite. Cu volumele a mers însă greu! Aveam 35 de ani la debutul cu Semnele timpului, volumul de eseuri, și 36 la Pharmakon, cam jumătate din volumul de debut în poezie, cu titlul schimbat, că eu îl botezasem Căutarea căutării. A rămas jumătate în urma colaborării frățești dintre delicatul poet Florin Mugur și cenzorul de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Nici acum n-aș putea spune cine a tăiat mai mult ori mai fără milă! Când am văzut ce-a ieșit, de fapt ce-a rămas, mă decisesem să nu mai public nimic în timpul vieții. Și nici așa ciuntit nu cred că apărea, dacă nu se certa pentru mine – de ce? rămâne un mister și acum, pentru că îl cunoșteam foarte puțin – Marin Mincu cu cenzorul de la Consiliu. Dar toate astea se petreceau în vara lui 1989, așa că am scăpat de acel legământ.

De fapt, ar fi trebuit să debutez în ’82-’83 la Albatros, fusesem chiar decis câștigător de către juriu, băusem aldămașul cu prieteni din generația mea, Iaru, Coșovei, Madi Marin, Bogdan Lefter, poate și alții, doar că a doua zi a fost anunțat câștigător un tip care a însoțit apoi, ca translator, trupele trimise de Ceaușescu în Angola! De atunci, n-am mai auzit de el ca scriitor! De fapt, n-am mai auzit nimic! Sper că n-a fost pierdere colaterală în Africa. Deci, sigur că a mers foarte greu înainte de 1990, pentru că nu eram foarte receptiv la compromisuri, dar după aceea am publicat vreo 15 cărți, unele scrise mai înainte. Desigur, nu toate de literatură, pentru că am o profesie academică pe care o practic cu plăcere și care m-a stimulat să scriu despre educație, despre cultura interbelică, despre dragoste. Cum m-am străduit să le scriu bine, poate că fac și ele parte din literatură. Eseul despre dragoste, cu siguranță, deși inițial îmi propusesem să-l scriu ca psiholog!

Îți mărturiseai într-un text „reveria de a trăi, cu un fel de rentă, la Paris, Viena sau Cracovia". A fost un gând izolat sau este unul recurent?

A, îmi revine mereu gândul ăsta, reveria asta! Este vorba despre orașele care îmi plac mie cel mai mult, cărora, între timp, le-aș putea adăuga Gdanskul, cu minunatele sale clădiri refăcute și canalele pe care merg vapoare, șalupe, bărci, până în mijlocul orașului, ca la Amsterdam – îmi place și Amsterdamul! Orașele în care mi-ar plăcea să trăiesc, dar nu să și muncesc, că ar fi păcat de Dumnezeu să practici rușinea muncii în asemenea minunate locuri. Mă și întreb de ce sunt condamnați locuitorii unor asemenea orașe să meargă la serviciu?! Îngrozitor! Sigur că nu aș sta complet degeaba, că nu este în firea mea, dar aș citi, aș scrie, m-aș plimba, aș pălăvrăgi prin cafenele, ehei!

Vorbesc și eu ca omul care niciodată, din 1990 încoace, nu a avut o singură slujbă, ci de la două la cinci-șase! Sigur, nu slujbe full-time, mai puțin cea de la Universitate, pe care o rezolv totuși într-o singură zi din săptămână – e drept, complet răgușit seara! –, ci contracte de colaborare la televiziuni, la radiouri, la diverse ziare. În momentul de față, pe lângă Universitate, am două emisiuni săptămânale la TV, două rubrici săptămânale la București, două la cotidiene locale. Mai sunt și patru în State și Canada, dar, cum sunt gratuite, nu le mai pun la socoteală. Sunt un fel de haiduc pe dos – fac publicistică pentru bani aici și pe gratis în două din cele mai bogate țări din lume! În condițiile astea, nu e normal să visez o epocă în care să nu am nicio obligație exterioară, să-mi planific timpul exclusiv după pofta inimii? Și încă, har Cerului, este vorba despre slujbe care îmi plac! În fond, nu mă obligă nimeni să fac toate astea, aș putea trăi relativ decent doar din slujba de la Universitate, dar cred că m-ar apuca niște melancolii cumplite dacă aș avea prea mult timp liber la dispoziție! În orașele amintite, e altceva – sunt atât de fabuloase încât te acaparează, te dizolvă în frumusețea lor. Te ucid? Poate, dar măcar ar fi un asasinat frumos! Cum spunea clasicul? Asasinatul ca artă frumoasă? Bine spus!

Prăvălia culturală, 8 aprilie 2006

Dinu Flămând: „Cine sunt românii?"

„trei portocale palpitau la fereastră/ în frigul intermediar/ o nouă inocență era posibilă." Domnule Dinu Flămând, vă propun ca acest dialog început în miezul verii să pornească de la Frigul intermediar, volum de versuri pe care l-ați publicat cu câteva săptămâni în urmă la Editura Paralela 45, din care am citat mai sus și din care mai citez: „mă ridic uneori abrupt/ să afirm că numai din cifre iese tristețea lumii/ ce ne infectează statistic", pentru a vă întreba ce simțiți la apariția acestei cărți, în momentul când cifrele dau suma rotundă de 40 de ani de la debutul dumneavoastră în revista Tribuna și 35 de la tipărirea primului volum de versuri, Apeiron.

Vehiculați niște cifre înfiorătoare, dragi prieteni. Știți bine că numerele sunt o materie abstractă ce lunecă peste toate simțurile, deși parazitează spaimele din suflet. 40 de ani de la debutul în acea foaie… cine a stat să-i numere? Dar cum văd că acest „frig" vă sugerează o anumită situație paradoxală în actuala caniculă, stau la umbra întrebării și-mi amintesc titlul acelei poezii de debut: Febră. S-ar zice că deja căutam extrapolările. Era aproape transcrierea clinică a unui puseu de febră după o boală avută în copilărie. Aproape simultan debutam și în primul număr al proaspăt înființatei reviste Amfiteatru, la București, iar la o distanță de vreo două săptămâni revista Ateneu de la Bacău îmi publica o poezie bacoviană sub titlul Internat. Făceam în ea aluzii la condițiile de detenție dintr-un sumbru internat cezaro-crăiesc din Cluj, unde stăteam înghesuiți într-un singur dormitor 40 de fii de țărani veniți la școală. Am avut confirmarea indirectă că reușisem o poezie, deci că era autentică, fiindcă directorul liceului „Racoviță", venind la cenaclu să îmi asculte primele producțiuni, mi-a replicat sec: las’ că nu-i chiar așa de rău în internat. El a fost primul meu critic literar. Vă jur că eram mândru, strofele mele provocaseră o reacție de parcă lovisem cu pumnul. Mă dirijasem instinctiv spre descrierea unei situații de inconfort personal. Nimerisem fără să știu pe tărâmul de predilecție al poeziei și eram – deja! – acuzat de intimism, gravă greșeală pe acele vremuri când ipocrizia oficială vehicula doar teme sociale colective. De ce insist cu astfel de explicații? Fiindcă generația mea încă a mai prins la școală