Ideologii politice. O scurtă incursiune în gândirea politică și contemporană

cavaler.

Introducere

Ciprian Bogdan

De ce continuăm să discutăm despre ideologii? Nu sunt ele relicve ale unui trecut care a făcut posibil totalitarismul? Și nu am devenit între timp imuni la farmecele ideologiilor? Există cel puțin două observații elementare care contrazic însă ideea că am putea evada cu totul din ideologie. În primul rând:

nimeni nu vede lumea așa cum este ea. Fiecare dintre noi observă lumea prin vălul unor teorii, presupoziții și asumpții. În acest sens, observația și interpretarea sunt în mod necesar împletite: când privim lumea, suntem în același timp angajați să-i impunem un sens¹.

Cu alte cuvinte, nu există fapte brute la care să avem acces în mod direct; între noi și lumea înconjurătoare există o mediere, care, la limită, este ideologică, dacă definim ideologia în sens larg, drept o „viziune asupra lumii". În al doilea rând, evadarea din ideologie este destinată eșecului și pentru că ar echivala cu o negare a caracterului social al ființei umane integrate, încă de la naștere, într-un circuit social structurat ideologic². Însă tocmai acest caracter social al omului face posibilă, ar spune Marx, critica ideologiei. Ca produs al unei societăți determinate, și nu al unei ordini atemporale, ideologia poate fi depășită printr-o reflecție critică aptă să scoată la iveală și să modifice mecanismele sociale din spatele apariției și reproducerii sale. Dar aceste două argumente reflectă, în același timp, tensiunea centrală a dezbaterii din jurul ideologiei. Pe de o parte, avem de-a face cu o înțelegere mai degrabă neutră a ideologiei (nu contează dacă e adevărată sau falsă, bună sau rea), gândită ca instrument indispensabil, prin care omul poate da sens lumii înconjurătoare. Pe de altă parte, în interpretarea predominant negativă (specifică mai ales tradiției marxiste), funcția ideologiei este aceea de a disimula, cu ajutorul unei „false conștiințe, exploatarea și dominația de la nivelul societății, transformând ordinea existentă într-o ordine „naturală, bazată pe idei și valori „universale".

Istoric vorbind, termenul „ideologie apare pentru prima oară în textele iluministului francez Antoine Destutt de Tracy (1754-1836). Influențat de empiriști englezi precum Francis Bacon sau John Locke, de Tracy înțelege prin ideologie o „știință a ideilor, a cărei menire ar fi să purifice mintea umană de prejudecățile iraționale, arătând, înainte de toate, faptul că sursa ideilor noastre, de la cele religioase până la cele politice, nu e de natură transcendentă (spre exemplu, Dumnezeu), ci trebuie localizată în senzațiile sau simțurile noastre, cele care fac posibilă interacțiunea cu mediul în care trăim. Însă dominația și inegalitatea socială se fixează abia prin manipularea minții umane de către elitele sociale care transformă ideile provenite din simțuri în autorități non-umane, la care oamenii trebuie să se supună necondiționat: Dumnezeu, monarh etc. Din ipostaza sa de știință a științelor, ideologia ar trebui așadar să pună bazele unui proiect radical de pedagogie socială, la capătul căruia mintea umană s-ar purifica definitiv de astfel de superstiții³. Ambiția teoretică a lui de Tracy și-a găsit inclusiv o supapă socială. Ales membru, în timpul Revoluției franceze (după ce în prealabil a fost închis de iacobini), al Institut National, care era format dintr-un grup restrâns de intelectuali, dedicat realizării unui proces de reconstrucție rațională a societății franceze, de Tracy a primit sarcina de a pune bazele unor școli menite să pregătească funcționari ai statului pornind de la viziunea sa asupra ideologiei⁴. Entuziasmat într-o primă fază de acest proiect, Napoleon devine însă ulterior cel mai înverșunat critic al „ideologilor. Într-un discurs celebru din 1812, după campania eșuată din Rusia, Napoleon îndreaptă acuzator degetul împotriva „ideologilor care ar fi uzurpat Franța prin „metafizica lor bazată pe principii abstracte, în loc să fie interesați de adaptarea legilor la „inimile oamenilor⁵. Critica pragmatică a lui Napoleon împotriva speculațiilor teoretice ale ideologilor a avut un ecou puternic, transformând „ideologia" într-un cuvânt cu conotații peiorative. Doar așa a putut Karl Marx (1818-1883) mai târziu să-i critice pe ideologi, inclusiv pe de Tracy, pentru incapacitatea de a sesiza în profunzime mecanismele social-practice din spatele genezei ideilor umane. Conștient de dependența ideilor de factorii materiali, de Tracy rămâne îndeajuns de naiv încât să creadă că poate pune bazele unei educații sociale neutre, care să nu fie afectată de influența acestor factori. „Dar, așa cum a spus Karl Marx, „cine va educa educatorii? Dacă întreaga conștiință e condiționată material, nu ar trebui să se aplice acest lucru inclusiv noțiunilor aparent libere, dezinteresate, care vor lumina masele pentru a ieși din autocrație și a intra în libertate?⁶ Mergând pe linia acestui tip de interogație, Marx consideră ideologia, și mai ales ideologia burgheză, drept o „falsă conștiință, menită să mascheze prin apelul la idealuri formale, precum „libertate, egalitate, fraternitate, o exploatare economică necruțătoare. Contradicția evidentă constă în faptul că aceste idealuri burgheze nu se pot realiza efectiv într-o societate burgheză bazată pe diviziunea de clasă între cei care posedă mijloace de producție și cei care nu au acces la ele. Convins de caracterul științific al gândirii sale care poate înlătura definitiv iluziile ideologice, Marx consideră că o emancipare reală nu se rezumă la schimbarea ideilor sau a viziunii asupra acestora (soluția lui de Tracy), ci presupune și o modificare a structurii economice a societății care să elimine diviziunea de clasă.

Deși se revendică din tradiția marxistă, Karl Mannheim (1893-1947) propune o abordare diferită: ideologia nu mai trebuie înțeleasă ca falsă conștiință ce ar trebui deconspirată printr-o abordare științifică a luptei de clasă (Marx), ci ca un fel de „viziune asupra lumii"⁷ care e determinată de o anumită poziție socială. Burghezia și proletariatul dezvoltă ideologii diferite, oglindind în acest fel situarea lor diferită în societate. Mannheim propune, așadar, o analiză ideologică neutră, bazată pe o „sociologie a cunoașterii" în care cercetătorul, în loc să-și demaște adversarii pentru orbirea ideologică în care s-ar afla, devine conștient de faptul că orice tip de ideologie, inclusiv a sa, este rezultatul unor condiții de viață specifice⁸. Neutralitatea acestei poziții, cu implicațiile sale relativiste, i-a atras lui Mannheim numeroase critici: dacă orice ideologie se reduce la contextul social al apariției sale, nu mai avem niciun fel de standard pentru a judeca conținutul de adevăr al acestor ideologii⁹. Este, de pildă, nazismul doar o expresie a unor condiții istorice și sociale particulare? Dincolo însă de aceste limite, analiza lui Mannheim rămâne o expresie a unei tendințe mai largi de a înțelege ideologia în termeni neutri din punct de vedere epistemologic sau normativ.

În aceeași manieră, dar de pe poziții teoretice diferite de ale lui Mannheim, Andrew Heywood consideră că tradițiile politice majore, de la marxism până la liberalism sau conservatorism, au văzut în ideologie ceva negativ sau peiorativ:

Marx, de pildă, a insistat că ideile sale erau științifice, nu ideologice, liberalii au negat că liberalismul ar trebui privit ca o ideologie și conservatorii au considerat în mod tradițional că adoptă un stil de a face politică mai degrabă pragmatic decât ideologic. Mai mult, toate aceste definiții sunt încărcate cu valori și cu orientarea unei doctrine politice particulare. O definiție mai largă a „ideologiei (una care se aplică tuturor tradițiilor politice) trebuie, prin urmare, să fie neutră: trebuie să respingă ideea că ideologiile sunt „rele sau „bune", adevărate sau false, emancipatoare sau opresive. În aceasta constă avantajul sensului modern, social-științific al termenului, care tratează ideologia ca pe un sistem de credințe orientat spre acțiune, un set de idei interconectat care, într-un fel, ghidează sau inspiră acțiunea politică¹⁰.

Terry Eagleton rezumă în șase puncte cele două mari tendințe în înțelegerea ideologiei. Primele patru aparțin unei abordări neutre, pe când ultimele două intră deja în domeniul unei înțelegeri critic-negative a ideologiei ca falsă conștiință. Să le luăm pe rând:

1. Ideologia este asociată cu procesul material de generare a „ideilor, credințelor și valorilor în viața socială. Ea se suprapune, în acest caz, pe termenul de „cultură acoperind „întregul complex al practicilor semnificante și a proceselor simbolice dintr-o societate particulară"¹¹. Această definiție extrem de largă nu abordează deloc relația dintre ideologie și conflictul politic¹².

2. O semnificație „mai puțin generală a ideologiei vizează idei și credințe (adevărate sau false) care simbolizează condițiile și experiențele de viață ale unui grup, clase specific(e) sau important(e) din punct de vedere social"¹³. În formă concentrată, ideologia înseamnă aici o „viziune asupra lumii" apropiată, am zice, de sensul propus de Mannheim.

3. Pentru a acoperi și problema conflictului social, este nevoie de o altă definiție, care vede în ideologie un efort de „promovare și legitimare a intereselor unor astfel de grupuri sociale în contextul unor interese conflictuale"¹⁴. În această optică, ideologia este un soi de „câmp discursiv" în care grupurile aflate în competiție încearcă să-și promoveze interesele particulare la nivel social. Altfel spus, ideologia este asociată unei strategii retorice de legitimare a unor interese egoiste.

4. Următoarea definiție „reține acest accent pus pe promovarea și legitimarea intereselor sectoriale, dar le restrânge la activitățile unei puteri sociale dominante". Această putere instrumentalizează ideologiile pentru „a unifica formațiunea socială în feluri convenabile pentru cei de la putere; nu este vorba doar de a impune idei de sus, dar și de a asigura complicitatea claselor și grupurilor subordonate"¹⁵. Dacă toate aceste patru mari tipuri de abordare a ideologiei sunt epistemologic neutre (nu sunt interesate de adevărul sau falsitatea ideologiei), dimpotrivă, ultimele două înțeleg ideologia ca „distorsiune și disimulare" a adevărului.

5. În acest sens, ideologia e interpretată ca un complex de idei și credințe menit să legitimeze statutul dominant al unui grup sau a unei clase sociale. Pentru Marx din Ideologia germană, burghezia maschează realitatea economică bazată pe exploatarea muncitorilor prin idei precum libertate sau egalitate juridică (vezi capitolul despre socialism).

6. În sfârșit, ideologia rămâne în continuare o expresie a falsei conștiințe distorsionând adevărul de la nivel social, dar cu amendamentul că distorsiunea provine nu din „interesele unei clase dominante, ci din structura materială a societății ca întreg"¹⁶. Așa cum arată Marx în Capitalul, ideologia provine din chiar structura și dinamica societății capitaliste luând forma „fetișismului mărfurilor" (vezi capitolul socialism).

Volumul de față este rezultatul unui efort colectiv în care au fost implicați cadre didactice și doctoranzi ai Facultății de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai: conf. univ. dr. Sergiu Mișcoiu, asist. univ. dr. Ciprian Bogdan, drd. Raluca Abăseacă, drd. Claudiu Bolcu, drd. Mihaela Mecea și drd. Alexandra Sabou¹⁷. Fără a avea pretenția de a fi exhaustiv, volumul de față încearcă să acopere în manieră echilibrată atât ideologiile pe care le-am numit „dominante, cum ar fi liberalismul, conservatorismul sau socialismul, cât și cele „marginale și/sau relativ recente, cum este cazul feminismului, anarhismului sau multiculturalismului. În virtutea caracterului lor difuz, multiculturalismul și, cu atât mai mult, populismul au fost integrate în registrul metaideologiilor. Conștienți de complexitatea ideologiilor analizate, de dependența lor de contextul social și istoric, am încercat pe parcursul volumului să surprindem mutațiile unor idei sau valori fără a pierde din vedere existența zonelor „tari în absența cărora orice ideologie riscă să-și piardă identitatea proprie. Ultima parte schițează contextul dezbaterii din jurul postideologiei pentru a sublinia, finalmente, determinările ideologice din spatele acesteia. Fiind un manual destinat preponderent studenților, volumul de față încearcă să ofere o imagine sintetică a fenomenului ideologic, lăsând inevitabil deoparte multe alte aspecte teoretice, prezente, de regulă, în studii mai avansate. Și din același motiv de stimulare a interesului, am considerat oportună introducerea unor rubrici de final care să comprime și să problematizeze informația din text stârnind, totodată, curiozitatea sau chiar amuzamentul cititorului (cum este cazul rubricii: „Știați că…).

Bibliografie

Decker, James (2004), Ideology, Palgrave Macmillan, New York.

Eagleton, Terry (1991), Ideology. An Introduction, Verso, Londra, New York.

Heywood, Andrew (2002), Politics, Palgrave Macmillan, New York.

Mannheim, Karl (1954), Ideology and Utopia. An Introduction to the Sociology of Knowledge, Harcourt, Routledge, New York, Londra.

Șandru, Daniel (2014), Ipostaze ale ideologiei în teoria politică, Polirom, Iași.

¹ Heywood, 2002, p. 41.

² Șandru, 2014.

³ Decker, 2004, pp. 22-23.

⁴ Eagleton, 1991, pp. 66-67.

⁵ Ibidem, p. 67.

⁶ Ibidem, p. 65.

⁷ Ibidem, p. 109.

⁸ Mannheim, 1954, pp. 69-70.

⁹ Eagleton, op. cit., p. 108.

¹⁰ Heywood, op. cit., p. 43.

¹¹ Eagleton, op. cit., p. 28.

¹² Ibidem.

¹³ Ibidem, p. 29.

¹⁴ Ibidem.

¹⁵ Ibidem, p. 30.

¹⁶ Ibidem.

¹⁷ Îi mulțumesc lui Adrian Ludușan pentru asistența tehnică acordată în realizarea acestui volum.

Ideologii dominante

Liberalismul

Alexandra Sabou

Introducere

Privind cu atenție realitatea istorică și contemporană, precum și starea actuală a ideologiilor clasice de stânga, respectiv de dreapta, constatăm absurdul mixturii ideologice a partidelor și a coalițiilor politice sau afinitățile schimbătoare ale unui electorat din ce în ce mai greu reperabil pe axa stânga-dreapta. Astfel, ne putem întreba într-un mod legitim: care este elementul care dă substanță discursului politico-electoral, dacă actualmente rivalitatea programelor politice ale partidelor nu se mai joacă pe acest teren, al convingerilor ideologice?

Dincolo de dezbaterile disciplinar-ideologice, în înțelegerea unei ideologii politice considerăm utilă aplicarea a trei întrebări și înțelegerea relevanței răspunsurilor oferite pentru contextul istoric respectiv:

1. Care este esența naturii umane?

2. Cum funcționează societatea?

3. Cum anume ar trebui societatea să funcționeze?

Să remarcăm de la bun început o evidență, și anume că ideologiile au ex definitione „întotdeauna dreptate"¹⁸:

1. Fiind un sistem de idei complex, orice ideologie condensează obiectivele și principiile unor mișcări/organizații de masă.

2. Ea conferă acestor organizații de masă legitimitate, furnizează justificări pentru pretențiile de putere, explică practici, atitudini și direcții de guvernare.

3. Propune un Weltanschauung (viziune despre lume) autosuficient, bazat pe credința posesiei adevărului absolut și având pretenția de a impune o semnificație apriorică tuturor aspectelor vieții umane.

Orice fapt istoric, inclusiv ideologia liberală (în pluralismul abordărilor sale), trebuie înțeles în termenii contextului istoric în care s-a manifestat. Sciziunile ideologice dinăuntrul acesteia, concurența, formele de disidență și rezistența la ideologie, toate se află într-o continuă stare de metamorfozare care contribuie ireversibil la schimbări de paradigmă.

Acest capitol dedicat înțelegerii liberalismului este structurat în trei părți. În prima parte ne vom axa asupra originilor și dilemelor fundamentale fondatoare ale liberalismului; în a doua parte vom analiza liberalismul clasic, iar în a treia parte vom prezenta succint demersul pluralist contemporan al proiectului liberal (neoliberalism, ordoliberalism, libertarianism etc.).

Protoliberalism. Origini și dileme fundamentale

Toți profeții înarmați au fost învingători, iar cei dezarmați învinși…¹⁹ (Machiavelli, Principele)

Nucleul ideologiei liberale (un protoliberalism al drepturilor naturale – Machiavelli, Hobbes, Locke, Rousseau) s-a constituit pe fondul disputelor teologico-politice din secolele al XVI-lea – al XVII-lea. Confruntat cu ingerința constantă a Bisericii Catolice în politica vremii, Machiavelli, în lucrarea sa Principele, este printre primii care face trimitere la un alt mod de a face politică, în care religia devine secundară. În Anglia secolului al XVII-lea, pe fondul Războiului Civil Englez (izbucnirea războiului, procesul și execuția lui Carol I Stuart în 1649) și al expansiunii puritanismului protestant, rolul regelui, precum și statutul religiei în definirea corpului politic sunt regândite în mod radical, accentuând dreptul și sarcina indivizilor de a-și asculta propria conștiință. La acestea, putem adăuga faptul că există un reviriment fără precedent în interesul cărturarilor și universităților vremii pentru republicanismul clasic al lui Aristotel²⁰ și Cicero, pentru acea filosofie a libertății și a egalității civice din cetatea greacă. Așadar, proiectul protoliberal se naște ca o reacție împotriva absolutismului Bisericii Catolice și/sau a celui monarhic.

În 1651, după procesul și executarea regelui Carol I Stuart, filosoful britanic Thomas Hobbes (1588-1679) publică lucrarea Leviathanul având drept scop principal oferirea unui răspuns la întrebarea: „Ce constituie un guvern și o guvernare bună?". În antropologia hobbesiană, omul nu este o ființă socială, așa cum apare ea descrisă încă din antichitatea greacă (Aristotel), ci mai degrabă o ființă solitară cu un puternic instinct de conservare. Prin renunțarea la starea naturală, respectiv intrarea în societate, oamenii își dau consimțământul pentru crearea Leviathanului, adică acea instanță civilă absolută și singulară care va moșteni dreptul ius in omnia specific fiecărui individ în stare naturală, asigurând prin conservarea acestui drept însăși pacea civilă a Cetății. „Fără să fie el însuși liberal, Hobbes avea mai mult din filosofia liberalismului decât mulți dintre apărătorii ei declarați."²¹ Deși apartenența sa la categoria premergătorilor ideologiei liberale este puternic contestată din cauza trăsăturilor absolutiste ale Leviathanului, Thomas Hobbes contribuie într-un mod decisiv la schițarea unor valori și principii liberale. Astfel, prin crearea Leviathanului ia naștere ideea de reprezentare a intereselor indivizilor, reprezentantul fiind cel care conferă coerență societății civile și garantează existența drepturilor indivizilor care o compun. Fundamentul suveranității absolute a Leviathanului se întemeiază pe drepturile indivizilor, care nu există