Gândirea economică românească despre industrializare

PREFAȚĂ

Evoluția social-economică a României în epoca modernă a constituit domeniul de investigație științifică și de afirmare ale regretatului istoric Radu-Dan Vlad, cercetător principal la Institutul de Istorie „NICOLAE IORGA", până în anul 1997, când a fost pensionat pe motiv de boală.

Timp de aproape două decenii (1978-1997), el s-a dedicat cu pasiune, conștiinciozitate și competență studiilor de istorie socială și economică, dar și celor de viață politică. O perioadă de început, de câțiva ani, s-a integrat colectivului de cercetători menit să elaboreze dicționare de istorie locală, pe județe. În cadrul acestui program de studii a elaborat paginile de istorie modernă pentru dicționarul județului Dâmbovița, publicat de Editura Academiei. După care și-a desfășurat activitatea în cadrul sectorului de istorie modernă a României, contribuind cu acribie la mai buna cunoaștere a unor aspecte mai puțin sau deloc cunoscute din domeniul predilect menționat.

Lucrarea intitulată: Gândirea economică românească cu privire la industrializare până la 1900 constituie o contribuție importantă, elaborată în cadrul programului de cercetare al Institutului de Istorie „NICOLAE IORGA", rod al unei activități de cercetare desfășurată timp de câțiva ani. În final, lucrarea a fost prezentată și dezbătută de către membrii sectorului, apoi în Consiliul științific, primind avizul de publicare.

Revizuită și pregătită de autor în scopul publicării, lucrarea nu a văzut lumina tiparului în timpul vieții. A revenit soției sale, Mariana Vlad, directorul Editurii Mica Valahie, să preia manuscrisul și să-l încredințeze tiparului, ca un omagiu adus soțului său, care a contribuit atât de mult la publicarea a numeroase cărți în ultimul deceniu al vieții. Decisă să-i continue și să-i amplifice opera editorială, Mariana Vlad a fondat o nouă editură, inaugurată, între altele, și cu tipărirea acestei lucrări.

Întemeiat pe o amplă și diversă bibliografie, autorul a procedat la o analiză riguroasă a surselor documentare, formulând pertinente și judicioase judecăți de valoare. Astfel, începuturile preocupărilor pentru industrializare aparțin unor gânditori și cărturari români încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea, între care, evident, Dinicu Golescu, considerat a fi fost primul român modern.

Investigațiile autorului evidențiază, apoi, contribuții ale unor învățați ai vremii, precum Dionisie Fotino, Ionică Tăutul, C. Mihalic de Hodocin, pentru a se opri la operele primilor economiști români, ca: N. Suțu, Ion Ghica și Dionisie Pop Marțian. Îndeosebi, se remarcă activitatea didactică a lui Ion Ghica, profesor de Economie politică la Academia Mihăileană din Iași, căruia i-a urmat, la aceeași catedră, Ion Ionescu de la Brad. În genere, adepți ai liberului schimb, economiștii perioadei de până la Unirea Principatelor nu aveau posibilitatea unei opțiuni mai bune. Abia în perioada următoare, a domniei lui Cuza Vodă, apoi a domniei principelui Carol I, ambele marcate de evenimente cruciale, precum instaurarea regimului democrat-liberal, efectuarea reformei agrare adoptarea Constituției din 1866 și instituirea regimului monarhic-constituțional, au generat condițiile necesare unei evoluții spirituale concordante cu necesitățile reale ale dezvoltării economice.

După Unirea Principatelor apar și evoluează concepte și curente mai pertinente și mai avansate despre industrializarea României. Autorul insistă asupra lor, determinându-le coordonatele majore, utilitatea în opera de consolidare a statului național român modern. Astfel, de la teoria perimată a liberului schimb, susținută de Ion Ghica și Ion Strat, ambii reprezentanți ai intereselor marilor proprietari rurali, se ajunge în chip necesar la teoria protecționistă. Această ultimă teorie, susținută de cunoscutul economist și om politic liberal Petre S. Aurelian, dar și de alți lideri liberali, întâmpina mari dificultăți în condiții de dependență a României față de Poarta Otomană. Numai cucerirea independenței de stat a creat condițiile imperios necesare adoptării și aplicării unei benefice protecții industriale și vamale.

Perioada care a urmat cuceririi independenței de stat a României este una a acerbei confruntări de opinii și interese între liberali și conservatori, constituiți în partide politice. Cea mai avansată și mai dinamică forță politică a vremii este cea reprezentată de liberalii radicali Ion și Dumitru Brătianu, C.A. Rosetti, care au avut un rol decisiv în coagularea diverselor grupări politice și fondarea, în 1875, a Partidului Național Liberal.

Doctrina economică liberală a protecționismului a beneficiat de aportul unor oameni de știință de primă mărime, precum economistul Petre S. Aurelian și istoricul A.D. Xenopol. Ambii s-au confruntat cu ideologia retrogradă și păgubitoare a liberului schimb, promovată de conservatorii de toate nuanțele, dar și de către liberalii moderați.

Profund atașat teoriei curentelor cele mai avansate ale timpului, Petre S. Aurelian a fost promotorul unor legi în Parlamentul României, concomitent cu publicarea a numeroase studii și lucrări în domeniu. Fascinat de puternica sa personalitate de economist, om de știință și om politic, ministru și prim-ministru liberal, Radu Dan Vlad i-a dedicat o amplă și valoroasă monografie, intitulată: Petre S. Aurelian. Omul și epoca, publicată în 1994, însumând 296 de pagini.

Mare parte din lucrarea actuală este dedicată divergențelor și confruntărilor în Parlament, între liberali și conservatori generate de adoptarea Convenției comerciale cu Austro-Ungaria de către guvernul conservator prezidat de Lascăr Catargiu, în 1875. Impedimentele întâmpinate de către liberali, ca adepți ai protecționismului, au fost multiple și de anvergură, căci adversarii conservatori aveau putere economică, în calitate de mari proprietari rurali, care le conferea și putere politică, prin sistemul electoral cenzitar, extrem de favorabil lor. Numai desființarea colegiilor și adoptarea votului universal, concomitent cu efectuarea unei ample reforme agrare după primul război mondial vor înlătura definitiv forțele politice bazate pe privilegii generate de avere.

Autorul insistă în mod deosebit asupra evoluției celor două partide istorice până la finele secolului al XIX-lea, acordând prioritate temei predilecte, anume confruntarea permanentă și acerbă de interese în domeniul economic. Intenționa să-și continue investigațiile până la Unirea cea Mare convins de utilitatea lor. Prin acestea concepea o finalizare a cercetărilor sale referitoare la evoluția social-economică în Vechiul Regat. O boală îndelungată i-a slăbit treptat resursele creatoare, îndepărtându-l de la menirea sa de istoric. Cu ultime și supreme eforturi a pregătit și publicat documente, cărți și alte lucrări la editura fondată de el. Avea în stadiu de elaborare o altă monografie dedicată omului politic liberal Vasile Lascăr. Timpul nu i-a mai îngăduit să o finalizeze. Atât cât a elaborat și publicat Radu Dan Vlad constituie o contribuție importantă și valoroasă, integrându-se acelor istorici cercetători pasionați de lucrul bine făcut, cu rigoare și conștiinciozitate, fără abatere de la menirea lor. Publicarea ultimei ample lucrări, alături de numeroase studii și articole în revistele de specialitate, și de valoroasa monografie dedicată lui Petre S. Aurelian, întregește o activitate științifică laborioasă, întreruptă brutal în plină maturitate. Trecut în lumea umbrelor, opera rămâne, ca o mărturie a trăsăturilor majore ale unei activități creatoare remarcabile.

Anastasie Iordache

INTRODUCERE

Necesitatea creării industriei a fost subliniată de toți cei care s-au aplecat asupra problemelor economiei românești încă de la începutul secolului al XIX-lea. Până la jumătatea secolului trecut, economiștii români s-au mulțumit să afirme necesitatea înființării unei industrii naționale, fără a arăta căile ce trebuie urmate pentru realizarea acestui deziderat. Cel mult, se mulțumeau să afirme că la noi industria trebuie să asigure prelucrarea superioară a produselor agricole. În condițiile de atunci – lipsa independenței naționale, a capitalurilor și mâinii de lucru calificată –, era foarte greu dacă nu imposibil, să se creeze o industrie națională. De aceea, până la Unirea Principatelor nu se poate vorbi despre o concepție românească privitoare la crearea și dezvoltarea industriei autohtone.

După formarea statului unitar român încep să se audă tot mai multe voci care cer luarea unor măsuri pentru dezvoltarea acestei atât de importante ramuri a economiei. Adoptarea unei politici bazată pe teoria liberului schimb, sub presiunile externe, de către domnitorul Al.I. Cuza va constitui în continuare un puternic obstacol în realizarea acestui deziderat. Adoptarea unei asemenea politici economice oficiale va prilejui o amplă luptă de idei, care va contribui la dezvoltarea gândirii economice românești și, în subsidiar, la cristalizarea concepțiilor privind industrializarea României.

A doua jumătate a secolului trecut a fost dominată în domeniul economiei politice de lupta dintre cele două mari curente: liberul schimb și protecționismul. Gânditorii români, din ambele curente, nu s-au remarcat printr-o abordare originală, operele lor nefiind altceva decât simple compilații după operele economiștilor occidentali. Meritul unora dintre ei – D.P. Marțian, B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol și P.S. Aurelian în special – a fost acela că au știut să ia din operele economiștilor vremii – fie ei liberschimbiști sau protecționiști – tot ce putea fi adaptat la condițiile concrete ale României. Așa a apărut gândirea economică românească care a reușit să traseze linia directoare a politicii economice românești.

Dacă industria națională a constituit obiectul a numeroase lucrări în istoriografia românească, atât antebelică cât și postbelică, care au prezentat dezvoltarea acestei ramuri economice în România, concepțiile privind dezvoltarea industriei autohtone nu au fost decât parțial și tangențial abordate în lucrări consacrate istoriei economice sau curentelor politice. Din aceste motive este util a prezenta întreaga evoluție a concepțiilor privind dezvoltarea industriei naționale în a doua jumătate a secolului trecut, perioadă istorică în care s-au pus bazele României moderne.

Pentru atingerea acestui obiectiv am parcurs operele tuturor economiștilor români din acea perioadă – sarcină mult ușurată de publicarea acestora de către Victor Slăvescu, la începutul deceniului al cincilea al secolului XX, cât și de seria Opere economice editate sub egida Academiei R.S.R -, presa vremii și discursurile parlamentare în care se găsesc numeroase luări de poziție în problema dezvoltării industriei naționale, atât de dezbătută în epocă.

De mare ajutor au fost și lucrările și articolele de specialitate editate în ultimele decenii, din care sunt de menționat doar câteva: Din gândirea economică progresistă românească. Culegere de studii, Editura științifică, București, 1968; Progresul economic în România. 1877-1977, Editura politică, București, 1977; Istoria științelor în România. Științe economice, Editura Academiei R.S.R., București, 1982; Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români. Epoca modernă, Editura științifică și enciclopedică, București, 1987; Idem, Ideea industrializării în gândirea economică în România, în „Viața românească", XVII (1964), nr. 8; Ion Veverca, Michel Kogălniceanu et la problème de l’industrie nationale, în „Revue roumaine de Sciences sociales", Serie Sciences économiques, tom 12, nr. 1, 1966; Idem, Concepțiile lui A.D. Xenopol în problema industrializării României, în „Studii", tom 9, nr. 2, 1966; Radu-Dan Vlad, L’industrialisation de la Roumanie dans la vision de Petre S. Aurelian, în „Revue roumaine d’histoire", XXII, nr. 3, 1984.

CAPITOLUL I

LIBERALISM ECONOMIC ȘI PROTECȚIONISM ÎNTRE 1859-1876

1. Gândirea economică românească până la Unirea Principatelor

Preocupări privind cunoștințele economice există în cele două principate încă din perioada de destrămare a feudalismului și de apariție a unor relații capitaliste în economie. Odată cu înființarea învățământului național în limba română, în Moldova și Țara Românească economia politică începe să ocupe un loc distinct în programele școlare. Astfel, printr-o „Înștiințare, adresată tinerimii în august 1818, se anunță că la Școala de la Sfântul Sava se va preda, „pentru cei mai înaintați, alături de aritmetică, geografie, geometrie, algebră, geodezie, arhitectură și iconomia¹. Această materie nu lipsea, de altfel, nici din programa de învățământ a școlii superioare grecești din Iași, condusă după 1816 de Panaiotache Gobdetas, autorul unui manual de Economie practică și generală². O dovadă elocventă a creșterii interesului românilor pentru studierea economiei este și faptul că printre absolvenții „gimnaziei" trimiși la studii în 1823, în Austria, sunt și tinerii A. Velini și C. Zefirescu, cărora li s-a cerut în mod expres să studieze legile și economia politică și, respectiv, economia industrială și minieră³.

Dezvoltarea producției agricole și a activității comerciale, lărgirea pieței interne, creșterea volumului exporturilor de produse agricole după tratatul de la Adrianopol, prin care s-a instituit un regim de relativă libertate în domeniul comerțului exterior al Principatelor Române, au determinat să se acorde problemelor economice o atenție din ce în ce mai largă. Această tendință s-a reflectat, în mod firesc, și în orientarea învățământului spre studiul problemelor economice generale și al celor practice.

După pacea de la Adrianopol și mai cu seamă în preajma Unirii, în Principatele Române începe o nouă perioadă în dezvoltarea generală a învățământului. Se lărgește treptat și se conturează mai precis conținutul disciplinelor predate. În scurt timp o lege specială va reglementa sistemul școlar, care cuprindea: școli „începătoare", școli „umanioare" și școli „complementare". De menționat că printre numeroasele discipline studiate se preda la „umanioare" și un curs de ținere a registrelor, adică de evidență contabilă, iar la „complementare" și un curs de economie politică⁴. Mai târziu, la Facultatea de legi din București, pe lângă extinderea disciplinelor juridice, se va menționa distinct și predarea unui curs de economie politică „spre a se da idei exacte și adevărate despre formarea bogățiilor, negoțului, industriei și despre netăgăduitele baze ale proprietății"⁵. La Academia Mihăileană din Iași, în cadrul Facultății de drept, urma ca să se dea o mai mare amploare și importanță studiului economiei politice (cu discipline speciale ca economia statului, finanțe, politica vamală)⁶.

O caracteristică a învățământului românesc din această perioadă, în ceea ce privește studierea economiei politice, o constituie legarea disciplinelor economice nu numai de filosofie, etică sau diferite ramuri ale dreptului, ca în Occident, dar și de științele naturii: de geologie, de pedologie, de agronomie etc., cu dese referiri la realitățile naționale⁷. Această constatare nu exclude, desigur, unele preluări de structură, conținut și metode didactice din practica țărilor avansate, la care se mai adaugă și anumite influențe ideologice transmise, în primul rând, de cei ce și-au făcut studiile în aceste țări. În ansamblu, însă, gândirea economică românească, în evoluția sa, a receptat și a asimilat doctrine, teze și idei din cultura economică universală în măsura în care condițiile istorice o cereau, dar ea și-a păstrat în bună măsură originalitatea și caracterul propriu. Dovada constă și în faptul că în această perioadă au început să apară lucrări tot mai originale cu caracter economic general, care încercau să analizeze unele aspecte ale economiei Principatelor. Faptul marca o nouă etapă în dezvoltarea gândirii economice naționale.

Preocupări privind dezvoltarea economică a Principatelor există chiar la începutul secolului trecut, în cunoscuta lucrare a lui Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau Transilvaniei, Țerei Muntenesci și a Moldovei, publicată în trei volume, la Viena, în 1818. Autorul deplânge starea jalnică a economiei românești la acea dată, explicând această stare prin lipsa independenței naționale: „Meseriile cele mai necesare sunt de asemenea neglijate în Țara Românească, iar cele care cer îndemânare, băștinașii se ocupă prea puțin. Meseriașii pricepuți sunt germani, armeni, evrei și alții. Românii, cu toate că sunt inteligenți și au destulă dibăcie în a imita, n-au încă pregătire, pe cât am observat, de a se ocupa de lucruri care cer cunoștințe și socoteală, grijă și preocupări continue. Dar, după cum mi se pare, asta nu este din pricina firii lor, ci probabil că provine din subjugarea continuă, din cauza sclaviei, ca să nu spun a unei asupriri distrugătoare..."⁸.

Lipsa industriei, cu toate repercusiunile ei pentru principate, e sesizată și de Dinicu Golescu, în Însemnare a călătoriei meale... făcută în anul 1824, 1825, 1826: „Mare pagubă este la o țară de a-și scoate tot materialul nefabricarisit, vânzându-l în alte țări cu un prost preț , și apoi să-l cumpere iarăși cu preț de 30 de ori mai mult. Mare pagubă este când o țară în veci cumpără toate lucrurile du prin alte țări, și acele nu cumpără nici un lucru fabricarisit dintr-aceasta, - cum este în ticăloasa patria noastră, care are în lung 2 hotare, unul despre meazăzi și altul despre meazănoapte, și pe amândouă în veci se exportarisește monedă, neimportarisindu-să pe nici un hotar măcar un ban. Și prin cele despre meazănoapte exportarisesc neguțitorii prin mărfurile de la Lipsia și Paris, iar prin cel despre meazăzi, milostivii domni, prin arendele domniilor"⁹. Este prima cugetare temeinică și primul semnal de alarmă privind necesitatea industrializării țării, asociind industrializarea cu obținerea independenței naționale, fără de care niciodată nu se va putea dezvolta deplin economia națională.

Necesitatea creării unei industrii naționale a fost sesizată încă de pe la 1827-1828 și de Ionică Tăutul, care își exprima regretul că bogățiile țării rămân „fără a fi prefăcute de mâna omului, că aiura, spre înlesnirea endustriei și a neguțătoriei", că munții noștri „nu au fost încă atinși de nici o mână de metalurgist"¹⁰. Permanent preocupat de eliberarea și înflorirea țării sale, el se întreba la 1829: „Care dintre noi oare au străbătut prințipurile iconomiei politicești? Care dintre noi au alăturat aceste prințipuri... cu îndămânările noastre? Eu am procetit aceștia cât am putut, înadins ca să poată scutura de giugul datoriilor"¹¹.

La 1839, C. Mihalic de Hodocin preconiza înființarea unor industrii de exploatare a minelor și prelucrare a metalelor. M. Eminescu, publicând fragmente din lucrarea acestuia Despre folosurile ce le aduce unei țări lucrarea minelor (băilor de metal), preciza că „lucrarea are valoarea actualității, căci atât foloasele în perspectivă pe care le-ar prezenta lucrarea minelor, cât și locurile în care autorul a descoperit straturi de metal nu sunt azi mai mult cunoscute decât în 1839 (anul apariției lucrării lui Hodacin). Afară de aceea, scrierea mai e vrednică de însemnat prin împrejurarea că e, desigur, una din cele dintâi scrieri românești cuprinzând vederi de economie politică într-o vreme în care nimeni nici nu visa la asemenea lucruri"¹².

Importanța creării unei industrii naționale a fost sesizată și de Teodor Diamant. În Proiect pentru înființarea unor colonii agricole-industriale în Moldova, înaintat domnitorului Mihail Sturdza, în anul 1839, el subliniază împătritul avantaj pe care l-ar aduce țării înființarea unor astfel de colonii:

1. Produsele țării nu vor mai fi exportate brute în streinătate și apoi importate manufacturate...

2. Produsele brute fiind supuse în tară transformării necesare, publicul va cumpăra mai ieftin produsele manufacturate, pentru prețul acestora nu va fi încărcat cum e astăzi, nici de cheltuielile de transport în străinătate, nici de cheltuielile de adus înapoi, nici de o vamă dublă.

3. Având fabrici, cea mai mare parte din aurul și argintul care intră prin portul Galați, va rămâne în țară și tranzacțiile comerciale și altele nu vor mai fi împiedicate ca astăzi, ci se vor face cu promptitudine și ușurință.

4. În sfârșit, moralul claselor de jos se va îmbunătăți, prompt și radical, fiind că pricina tuturor viciilor, care este lipsa de lucru, va dispare, prin cariera nouă în lucrările câmpenești, manufacturiere și comerciale, care se va deschide pentru toate inteligențele și pentru toate activitățile, sub patronajul luminat al guvernului"¹³.

Prin opera lui Nicolae Suțu aceste preocupări primesc un conținut mai larg, mai temeinic și mai sistematic. În prima sa lucrare, Aperçu sur l’état industriel de la Moldavie, Jassy, 1838, ca și în cele următoare –Notions statistiques sur la Moldavie, Jassy, 1849 și Quelques observations sur la statistique de la Roumanie, Focșani, 1867–, el analizează, pe baza unui bogat material documentar, adeseori problemele dezvoltării economice a țărilor române, cu referiri speciale la Moldova.

Fiind unul dintre cei mai de seamă exponenți ai marilor proprietari funciari, N. Suțu se manifestă de la început ca un fervent susținător al politicii liber-schimbiste în principate. Puternic influențat de economiștii Adam Smith și J.B.