Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Fără vâsle
Fără vâsle
Fără vâsle
Ebook295 pages4 hours

Fără vâsle

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

„În acest roman eseu, suntem permanent între Bine și Rău fără să fie exclus potențialul vieții autentice «jucat» în ficțiune din plăcerea ludică a ideilor și a cuvintelor, dar și pentru că în ficțiune orice suferință poate fi transformată în mântuire. Jocul/lupta dintre Bine și Rău, crede Bujor Nedelcovici, se produce în primul rând în conștiința noastră, pentru că fiecare deține o parte din Dumnezeu și din Diavol și «uneori chiar fără să vrem gândul poate ucide». Această idee este esențială și de o originalitate particulară.“ – Ficționalizarea spațiului ca reper identitar, Bianca-Mirela Nedelcu

LanguageRomână
PublisherALLFA
Release dateJun 14, 2016
ISBN9789737245632
Fără vâsle

Read more from Nedelcovici Bujor

Related to Fără vâsle

Related ebooks

General Fiction For You

View More

Reviews for Fără vâsle

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Fără vâsle - Nedelcovici Bujor

    Fără vâsle

    Tatălui meu…

    În somn sângele meu ca un val

    se trage din mine înapoi în părinţi.

    Lucian Blaga

    1

    Trei perechi de mâini se odihnesc pe faţa de masă albă. Mâinile lui Iustin: subţiri, palide, cu vene la suprafaţă, nervoase; strigăte reţinute de un zâmbet. Mâinile lui Simion: falange mari, groase, unghii bombate, două dintre ele îngălbenite de tutun; uneori le mişcă iute, apoi rămân înlemnite, cu o siguranţă greu de alungat, puternice, dominatoare; două animale mici stând la umbra unui gând. Mâinile lui Aron: degete scurte, late, în continuă agitaţie; două păsări care îşi iau mereu zborul, dar se întorc de fiecare dată lângă celelalte.

    „Şi acum ce ai de gând să faci?" îl întreabă Simion.

    „Să intru în avocatură, răspunde Iustin. Am profesat doar un singur an, nici nu mi-am terminat stagiul."

    Aron vrea să-l întrebe ceva, simte că nu trebuie să intervină, cei doi parcă au «un cod» al lor pe care îl descifrează mai greu, dacă ar fi vorbit poate ar fi strecurat o glumă şi acum n-ar fi fost potrivită. Ia paharul şi bea puţin vin.

    „Ai întreprins ceva?"

    „Da, şi Iustin scoate din buzunarul hainei un plic albastru, uzat pe la colţuri, pregătit de acasă, pregătit şi pentru această discuţie, pe care e scris cu litere mari: «Memorii». Am trimis o scrisoare prin care îi rugam să-mi comunice: dacă am comis vreo abatere, care anume, iar dacă am fost nevinovat să-mi spună ce i-a determinat să mă dea afară."

    Îşi ridică ochii de pe hârtie şi îi îndreaptă spre Simion.

    „Ce ţi-au răspuns?"

    „Nimic."

    Simion tace, parcă s-ar fi aşteptat la acest răspuns.

    „Am trimis o altă scrisoare, continuă Iustin. După câteva luni de aşteptare, m-am dus la Câmpeni. Am intrat în biroul pe care îl cunoşteam atât de bine… eram chemat aproape în fiecare zi să dau «completări la autobiografie». Adevărate interogatorii! În faţa mea acelaşi tovarăş Constantin. I-am spus despre ce este vorba. «Da. Aşa se proceda atunci», a conchis el ca o justificare, fără să mă privească în ochi. N-am vrut să-i amintesc că «atunci» era tot el acolo. «E adevărat, au trecut aproape zece ani», am zis eu. Nu mi-a răspuns. A găsit scrisorile într-un dosar pe care era scris: de clasat. A ieşit din încăpere fără să-mi dea nici o explicaţie, cu aerul cel mai firesc, ca şi cum ar fi fost normal ca scrisorile mele să fie ţinute în acel dosar. S-a întors după puţin timp. «Aşteptaţi. Am dus actele tovarăşului preşedinte», mi s-a adresat el posomorât şi plictisit că-l deranjez cu necazurile mele. După vreo două ore mi-a dat hârtia asta, şi Iustin scoate din plic o altă adresă. «Urmare cererilor dumneavoastră vă facem cunoscut că aţi fost radiat din barou în baza hotărârii luate de forul tutelar şi comunicată nouă cu adresa nr. 2615 din 15 septembrie 195’. Adresaţi-vă Ministerului Justiţiei în vederea soluţionării.»".

    Cineva sună la intrare. Paşii Elenei se aud pe culoar, se duce să deschidă. O voce străină, apoi Elena spune cu glas încet: „Era Matilda, de la etajul patru, mi-a cerut nişte piper." Simion aplecă puţin capul, semn că a auzit, nu întoarce privirea, se adresează lui Iustin:

    „Şi ministerul?"

    „Mi-a trimis o scrisoare, şi Iustin scoate iarăşi din plicul albastru o hârtie pe care o priveşte îndelung, parcă i-ar fi greu s-o înţeleagă: «La cererea dumneavoastră înregistrată cu nr. 3339 din 12 octombrie 195’ vă facem cunoscut că hotărârea a fost luată pentru motivele ce vi s-au comunicat la data respectivă şi pe care dumneavoastră le cunoaşteţi.»"

    „Atunci ce ţi-au spus?"

    „Nimic."

    „Cum… cum nimic?!" Simion ia o ţigară din pachet şi scapără un chibrit cu o mişcare scurtă, nervoasă, parcă nu s-ar fi aşteptat la acest răspuns.

    „Tovarăşul Constantin mi-a comunicat într-o dimineaţă să-mi găsesc alt loc de muncă… Din ziua aceea nu m-am mai dus la Barou."

    „Atât?!"

    „Da."

    „Când?"

    „Câteva luni după ce tata a fost arestat."

    „Ştiu… Mi-a povestit…"

    „N-am cerut nici o explicaţie, nu m-am revoltat, n-am ţipat, nu m-am dus… la Partid să reclam acest abuz! Orele de interogatoriu deghizate în autobiografiile pe care mi le cerea în fiecare zi şi-au dat roadele. Frica mă anulase! Mă consideram vinovat. Pentru ce? Nu ştiu! Devenisem un instrument care putea fi manevrat în orice direcţie. Nu mai existam ca voinţă! Atunci… aveam douăzeci şi doi de ani…"

    Simion trage des din ţigară, aruncă fumul cu putere. Aron îi ascultă nemişcat.

    „Să te duci în audienţă la minister. Să le spui tot ce s-a întâmplat atunci."

    „M-am înscris… Sunt programat pentru mâine."

    Simion stinge încet ţigara în scrumieră, chibzuieşte îndelung, apoi rosteşte cu voce calmă, sigură:

    „Merg şi eu cu tine! Dacă e vorba să te ajut, vin şi eu acolo. Să-ţi dau sfaturi de aici, de la masă, cu un pahar de vin în mână, e uşor… Şi tu ai ştiut că trebuie să ceri o audienţă. Nu pentru asta ai venit la mine…"

    Glasul lui devine din ce în ce mai ridicat, parcă se adresează unei persoane care s-ar afla mai departe, sau acela ar fi mai puţin convins de justeţea spuselor lui şi îi aduce noi argumente; după fiecare cuvânt loveşte încet cu degetul arătător în muchea mesei, cu privirea îndreptată spre fereastră, spre cel care îl ascultă.

    „Le voi spune că te cunosc de când ai lucrat pe şantier ca şofer pe o basculantă şi ai cărat ciment şi balast. După aceea ai condus un «cărăbuş» cu beton la fabrică, pe serpentine, până la baraj, apoi, când au aflat că ai facultate, te-au pus referent tehnic la serviciul transporturi, iar la urmă te-au încadrat pe un post de economist… Când să te facă şef de serviciu, s-a întâmplat minunea cu Anghel… asta n-o mai spun, vor zice că tot tu eşti vinovat. Dă-i în mă-sa! Dar ai muncit cinstit şi ai tras de volan până ţi-au crăpat ochii în cap şi acum de ce nu-ţi primeşti dreptul tău?! Cine îndrăzneşte să te umilească? Ai dat examenul de stat?"

    „Da."

    „Deci! Nici o piedică! Să-l văd eu p-ăla… N-ai furat, n-ai minţit, n-ai omorât pe nimeni! Atunci? Mâine mă învoiesc. La ce oră eşti la minister?"

    „Nouă şi jumătate…"

    „Bine. Voi fi şi eu acolo."

    Elena intră în cameră, aduce pe un platou câteva fripturi. Îi serveşte pe rând. Nu se aşază alături de el la masă, se mişcă cu paşi înceţi, intră şi iese de câteva ori aducând tot ce e necesar; mâinile ei apar înainte de a-i spune că îţi trebuie o felie de pâine sau ai mai dori cartofi prăjiţi. Iustin a cunoscut-o pe şantier; îşi îndreaptă privirea spre el, îi zâmbeşte ca unui vechi prieten, apleacă puţin capul într-o parte semn de grijă «pentru cel care are mereu necazuri», cum îi spune ea.

    Simion continuă să discute cu Iustin, este însă prezent la ce se petrece în jur, cu acea capacitate de a observa totul sub o aparentă indiferenţă. Îşi aşază palma pe mâna Elenei, o întreabă dacă a mâncat, după ce primeşte răspunsul rămâne câteva clipe cu mâna suspendată în aer. Braţul viguros, desprins parcă de trup, pare un semn al siguranţei lipsite de trufie, al puterii ce o reprezintă stăpânul casei şi în acelaşi timp al respectului femeii pentru bărbat, respect transformat cu vremea în protecţie şi iubire în numele cărora femeia lasă bărbaţii să mănânce singuri la masă – obicei ţărănesc , să câştige liniştea necesară pentru a chibzui ce au de făcut, încotro s-o apuce, grijă de care ei ştiu, nu sunt nepăsători şi când acel braţ se aşază din nou pe masă, Iustin simte că poate avea deplină încredere în el.

    După ce au terminat de mâncat şi farfuriile au fost luate, cele trei perechi de mâini au apărut din nou pe faţa de masă albă. Au mai discutat până când pendula a bătut ora unsprezece noaptea, apoi s-au pregătit de plecare. Elena şi Simion i-a condus până la uşă.

    „Mâine, după ce terminaţi, poftiţi la noi la masă", le spune Elena.

    Aron coboară câteva trepte, Simion îl cheamă deoparte pe Iustin.

    „De ce mi-a arătat Aron cartea de muncă? Are nevoie de serviciu?"

    „Nu mi-a spus."

    „Atunci? De ce?"

    „Te-a simţit mai apropiat… poate e o formă de a se salva prin ce a făcut ieri. Vrem să fim ceea ce n-am putut deveni. E mai complicat decât cred… Îmi spune mereu să nu ajung ca el."

    „Dacă are nevoie de ceva… E sincer, mi-a plăcut."

    „Bine. Pe mâine."

    Coboară câteva trepte, apoi întoarce privirea. Cei doi au rămas în prag. Trăieşte un sentiment intens de singurătate; ar vrea să fie apărat de o primejdie care parcă îl pândeşte la capătul scării. Încearcă să-şi câştige calmul, nu se mai uită în urmă – obicei rămas din copilărie, când trebuia să se despartă de părinţi – intră în întunericul de afară.

    Merg printre blocuri, ocolesc noroiul şi câteva stive de cărămizi. Se îndreaptă spre staţia de tramvai. Aron îi povesteşte o întâmplare petrecută la cooperativă. Nu-l aude. Bâjbâie prin beznă, nu se lasă amăgit de pământul mocirlos care pare uscat. Înaintează cu grijă.

    O sală cu scaune dispuse în semicerc, asemănătoare cu un mic amfiteatru. Se aşază alături de ceilalţi care aşteaptă în linişte. Şeful de cabinet, un bărbat scund, bine legat, deschide uşa din dreapta, rosteşte un nume şi dispare urmat de cel chemat. Iustin îşi aruncă o privire peste memoriu – a nu ştiu câta oară – îl strânge la loc şi se uită în jur. Atenţia îi este atrasă de două femei de la ţară: una în vârstă, cealaltă mai tânără pare fiica ei; au lăsat traistele pe covorul roşu dintre scaune. Nu vorbesc, parcă stau acolo nemişcate de o viaţă; bătrâna se mai uită din când în când spre traiste, temătoare să nu i le ia cineva.

    Iustin îşi dă seama că în clipele care vor urma se va hotărî soarta lui pentru o perioadă de timp, sau poate pentru întreaga viaţă. Încearcă să-şi alunge emoţia, ştie că nimic nu poate fi «pentru toată viaţa», începe să se gândească prin câte a trecut, un vechi obicei, de fiecare dată iese din acest scurt examen cu nervii destinşi, încrezător, cu mai mult curaj şi putere ce se transformă în fermitate şi cutezanţă. Ştie că dacă îi este frică totul e pierdut.

    Se deschide o uşă. E Simion.

    „Cred că n-am întârziat?" întrebă el aşezându-se pe un scaun.

    „Nu. Mai sunt două persoane, apoi vine rândul meu. Ştii – continuă Iustin privindu-l în ochi – m-am gândit să intru singur. Pentru că ai venit mă simt mai liniştit şi mi-e suficient."

    „Păi… aşa ne-am înţeles?!"

    „Papaşa! În fond… cum aş profesa această meserie dacă n-aş şti să mă apăr nici pe mine însumi?"

    „Nici chirurgul nu se operează singur."

    „Crezi că n-ar face-o dacă ar putea?"

    „Nu ştiu…"

    „…ar însemna că n-am suficientă încredere în adevărul meu. Nimeni nu ştie mai bine ca mine prin câte am trecut."

    „Poate… poate ai şi tu dreptate, şi Simion îşi aprinde o ţigară. Stau cu tine până la sfârşit, să aflu ce ţi-au spus…"

    „Vrei totuşi să mă ajuţi?"

    „Cum?!"

    „Când mă va striga şeful de cabinet, să mergi cu mine şi să rămâi în biroul lui. Am fost acum câţiva ani, ştiu cum se desfăşoară audienţa. Aş vrea să rămân singur cu cel mare. Atunci a intrat un director sau nu ştiu ce mama lui era! I-a spus ceva la ureche, după aceea şi-a schimbat complet părerea. La început era convins că am dreptate, apoi a ridicat din umeri şi mi-a spus doar atât: «Mai aşteptaţi un timp». De atunci au trecut nouă ani. Acum aş vrea să nu mai cheme pe nimeni, să faci tu în aşa fel ca şeful de cabinet să nu răspundă la telefon când va fi…"

    „Cum adică?!"

    „…Vorbesc prostii! Ce să-i spui? «Stai, mă, aici, îl anunţ eu că ai plecat la frizerul din colţ!» Hm! Nu merge. Vezi… sunt două căi: o recomandare, o pilă cum se zice, sigură, fără efort, cu aparenţe legale. Cealaltă e calea directă pe care am adoptat-o noi şi care riscă întotdeauna să eşueze datorită unor cuvinte şoptite la ureche, a unui telefon care e primit în timp ce vorbeşti. Disputa nu e deschisă! Măcar să-ţi spună în faţă: «Nu mai ai nici o şansă! Vei fi îngropat de viu»…"

    „Aşa era în urmă cu nouă ani. Acum s-au schimbat vremurile… şi oamenii şi felul lor de a gândi."

    „Aş vrea să cred că ai dreptate. Oricum… vino cu mine, să te ştiu aproape."

    Îşi aude numele, se ridică de pe scaun. E urmat de Simion. Merg de-a lungul unui culoar şi ajung în faţa unei uşi capitonate. Intră într-o încăpere nu prea mare, cu o masă şi o mulţime de telefoane. Simion se aşază într-un fotoliu. Iustin deschide o altă uşă, nu se întoarce s-o închidă, rămâne cu faţa îndreptată spre biroul din fund în timp ce cu mâna dreaptă apasă pe clanţă. Trece pe lângă o masă de şedinţe şi se apropie cu paşi rari, siguri, de cel care se află în spatele biroului: un bărbat slab la faţă, cu părul cărunt, cu umerii puţin aduşi; scrie ceva. În liniştea de acolo are senzaţia că aude scârţâind peniţa pe coala albă de hârtie. Nu-şi ridică privirea, îi face semn cu mâna să ia loc în fotoliu. Ar trebui să stea strâmb, în timp ce se aşază trage puţin fotoliul, acum are o poziţie comodă şi trupul relaxat. Din acelaşi motiv nu s-a întors să închidă uşa, ştie că nu trebuie să-l piardă din ochi pe cel cu care va discuta, dacă s-ar fi răsucit să împingă uşa s-ar fi simţit umilit, cu toate că mulţi fac aşa dintr-o politeţe exagerată, să-l linguşească încă de la început, să-i cucerească îngăduinţa. «Falsa ta simpatie pentru toţi oamenii e o teamă, îţi este frică de agresivitatea celorlalţi şi vrei să-i îmblânzeşti cu bunătatea ta, gudurându-te la picioarele lor. Cuţu-cuţu! Nu mă muşca! Nu-ţi vreau răul! Unde oare am citit fraza asta?»

    Ridică privirea, îl măsoară scurt, cu puterea celui care ştie dintr-o ochire cu cine are de-a face, rămâne o fracţiune de secundă cu ochii îndreptaţi spre cămaşa albă şi cravata corect înnodată şi fără să spună nici un cuvânt întinde mâna spre hârtia pe care Iustin o ţine pe marginea fotoliului.

    „Înainte de a vă preda memoriul… aş vrea să spun câteva cuvinte."

    „Vă ascult."

    Simte în glasul lui – în pofida nervozităţii pe care i-a intuit-o în clipa în care l-a văzut scriind – că e dispus să-i acorde răgazul de a vorbi. Se lasă pe speteaza înaltă a scaunului cu sculpturi baroce. Iustin îi relatează pe scurt cele petrecute în urmă cu nouă ani, fără să intre în amănunte, fără grabă, detaşat, parcă ar vorbi despre altcineva. Deodată, cel din spatele biroului îşi îndreaptă spatele şi îşi sprijină coatele de mapa groasă din piele acoperită cu hârtii. Trebuie să încheie.

    „Deci… aş vrea să practic meseria pentru care am învăţat cinci ani… am fost bursier de la începutul şi până la sfârşitul facultăţii."

    E rândul lui să tacă; moment de relaxare, îşi lasă braţele pe fotoliul comod; nu are însă timp, răspunsul celuilalt pare pregătit, nu ezită, nu meditează, raţionamente stereotipe ca şi expresia ce rămâne aceeaşi pe chipul îngheţat.

    „Hotărârea a fost legală, aşa că… Dacă îmi amintesc eu bine, aţi primit de curând un răspuns oficial în acest sens", accentuând pe cuvântul «oficial».

    „Dacă aş fi fost mulţumit cu răspunsul primit, nu mai veneam azi la dumneavoastră, spuse Iustin sec. Hotărârea prin care tatăl meu a fost condamnat pentru agitaţie împotriva statului, conform articolului 209 din Codul penal, a fost legală atunci, la vremea aceea. Acum însă, după atâţia ani, puteţi s-o consideraţi… dacă nu ilegală cel puţin perimată…"

    „Nu fac aprecieri asupra unei sentinţe judecătoreşti emise de un tribunal. Nu am acest drept!"

    „De câte ori nu s-au comis greşeli? Dumneavoastră sunteţi aici tocmai pentru a corecta greşelile… aproape fireşti în condiţiile unor transformări politice. Au trecut nouă ani! Între timp a fost o amnistie. Fapta pentru care tata a fost condamnat… dacă poate fi vorba de faptă atunci când e vorba de un delict de opinie, fără să comiţi nici un act periculos la adresa statului, a fost considerată prin amnistie lipsită de…"

    „Numai un recurs în supraveghere ar putea dovedi contrariul… sau o reabilitare!" şi glasul lui deveni sever, ascuţit, ca un cui care ar zgâria un geam.

    „Admit că aveţi dreptate… dar dumneavoastră ca om, ca persoană particulară, ce părere aveţi?" şi Iustin se apleacă puţin spre birou şi se uită fix în ochii lui.

    „Nu sunt aici ca persoană particulară. V-am spus părerea mea în calitatea oficială pe care o am!"

    „Mă aşteptam la acest răspuns. Bine. Să zicem că hotărârea prin care tata a fost condamnat este legală. Dar eu, Iustin Arghir, cu ce am greşit?! Care este vinovăţia mea?! Care sunt faptele comise de mine care trebuie pedepsite de lege?! Numai pentru că sunt fiul lui Andrei Arghir?"

    „Veţi da examen pentru intrare în avocatură. Veţi putea profesa!" şi bărbatul cărunt din spatele biroului, cu umerii şi mai strânşi de parcă ar vrea să se apere de ceva neştiut, îşi scoate cu dinţii o ţigară din pachet şi scapără un chibrit cu o mişcare iute, nervoasă.

    „După câte ştiu eu, la examen se prezintă: cei care au comis abateri, au fost condamnaţi sau au părăsit locul de muncă. Eu nu mă încadrez în nici una din aceste condiţii."

    „Ba da! Aţi întrerupt profesia mai mult de cinci ani!"

    „Dar n-am întrerupt-o pentru că am vrut eu! spune Iustin contrariat. Am fost dat afară şi acum mi se reproşează că n-am continuitate?! Cum vine asta?! Nu înţeleg?!"

    „Acestea sunt dispoziţiile… n-am ce să fac"; se mişcă în fotoliu, parcă şi-ar fi pierdut răbdarea; clipeşte des şi scutură mereu ţigara în scrumieră.

    Iustin tace. Nu are de gând să cedeze. Respiră adânc, încearcă să-şi recapete calmul şi luciditatea.

    „Aţi aplicat legea atunci când a fost vorba de condamnarea tatălui meu. Bine! De ce nu o respectaţi cu aceeaşi rigoare când e vorba de mine? Nu mă încadrez în rândul celor care sunt obligaţi să dea examen de intrare în avocatură… redaţi-mi un drept care mi-a fost luat!"

    „Vă repet! Nu interpretez legile statului! Le aplic!"

    „Le aplicaţi greşit… sau abuziv!"

    Se uită la el cu o fixitate stranie. Rămâne nemişcat. Perplex. Nu înţelege cum a îndrăznit. Striveşte ţigara în scrumieră. Pe frunte îi apar primele broboane de sudoare. Se stăpâneşte. Exerciţiu îndelung dobândit prin toate funcţiile prin care a trecut.

    „După examen vă asigur că veţi fi încadrat în avocatură. O simplă formalitate", se aude într-un târziu glasul lui subţire.

    „Ar însemna să recunosc o vinovăţie inexistentă!"

    „Procedaţi cum credeţi de cuviinţă."

    „Şi când va fi acest examen?"

    „A fost anul trecut, în septembrie. Va fi programat anul viitor sau peste doi ani… când vor fi suficienţi candidaţi."

    Iustin zâmbeşte, strânge palmele, îl priveşte lung, fără antipatie, fără nici un resentiment; un robot care repetă aceleaşi răspunsuri, o maşină de primit audienţe pentru a nu rezolva nimic, doar forma, anunţul pe care e scris: Primiri la… în zilele de… între orele… Ne naştem cu condamnarea semnată, încercăm doar s-o amânăm până în ziua în care singuri implorăm aplicarea ei. Loviţi, domnilor! Lăsaţi ghilotina. Vă rog!

    „Dar… eu am aşteptat nouă ani! Am fost condamnat chiar dacă n-am stat în spatele unor gratii. Închis în libertate! Poate e mai greu de suportat decât dacă… Şi acum îmi spuneţi că nu ştiţi precis când va avea loc examenul?!" glas aproape şoptit, ieşit dincolo de nervozitate, fără patimă, sau doar cu patima celui care vrea să înţeleagă absurdul în care se află.

    „În fond… de ce aţi aşteptat nouă ani? De ce n-aţi venit mai devreme?!"

    „Pentru că l-aş fi găsit aici, la acest birou, pe cel care a semnat excluderea mea! Sau mai bine zis, cel care la rândul lui a executat un ordin primit de la organele care l-au anchetat pe tata. Nici cel puţin nu are meritul că a luat singur hotărârea! N-aţi fi fost dumneavoastră căruia am curajul să-i spun tot ce gândesc… absolut tot, ceea ce e foarte important."

    Rămâne o clipă pe gânduri, ridică puţin ochii, parcă ar căuta ceva, apoi începe să vorbească încet, aproape şoptit:

    „Am aşteptat nouă ani, am muncit pe şantier… şofer, economist, am suportat cu răbdare şi înţelegere această umilinţă… Aşa erau vremurile. Victimele necesare! Acum însă vreau să trăiesc! Azi! Nu peste doi ani! E vorba de viaţa mea! Sunt la limita răbdării! Nu pot mai mult! Vă rog să mă înţelegeţi!"

    „Fiţi convins că vă înţeleg… vă înţeleg mai mult decât vă imaginaţi. Vă promit tot sprijinul. Lăsaţi memoriul…"

    Strânge pleoapele, respiră adânc, se ridică din fotoliu cu o mişcare obosită, se îndreaptă spre uşă cu paşi înceţi. Ajunge în biroul şefului de cabinet. Se opreşte. Îl caută pe Simion cu o privire înfrigurată. Pe faţa lui Simion un zâmbet de încredere şi izbândă.

    „Nimic", rosteşte Iustin cu voce stinsă şi fără să mai spună ceva iese din birou.

    Merg pe un culoar, coboară câteva trepte, trec printr-o curte interioară ce răsună sub paşii lor şi ajung în dreptul portarului care le cere bonurile de intrare. Începe să-l caute prin buzunare, a uitat unde l-a pus, poate chiar şi ce caută, în cele din urmă îl găseşte; mâna lui se opreşte la jumătatea drumului, aşază peticul de hârtie pe marginea ghişeului, cu toate că palma portarului aşteaptă întinsă nu departe de el. Ies în stradă pe poarta mare din fier forjat. Se opresc. Nu se hotărăsc în ce direcţie să se îndrepte. La câţiva paşi, sprijinit de gărduleţul de beton, Aron îi aşteaptă. Citeşte un ziar, din când în când îşi aruncă privirea spre poartă. Îi vede. Strânge repede ziarul şi se apropie de ei cu un aer de bună dispoziţie.

    „Cum a mers? Ai câştigat? şi-l bate pe umăr râzând bucuros. Eşti bun de cinste, bătrâne! Mergem la Buturuga să bem o halbă!"

    „Nu… n-am făcut nimic", răspunde Iustin şi fără să aştepte să-i ceară amănunte, traversează strada şi intră în Cişmigiu.

    Se aşază pe o bancă, nu departe de lac. Câteva bărci plutesc în jurul fântânii arteziene. Simion şi Aron îşi aprind câte o ţigară. Nu vorbesc. Soarele toamnei le încălzeşte plăcut faţa.

    „Cine ştie ce «cursă» o mai fi şi examenul ăla…" spune ca pentru sine Iustin.

    „Ce examen? Când trebuie să-l dai?" întreabă precipitat Simion.

    „Nu se ştie, peste un an… peste doi. Când se vor strânge candidaţi. N-o să facă o comisie numai pentru Iustin Arghir!"

    „Cum, nu se ştie?" intervine Aron.

    „Aşa bine… poate peste doi ani."

    „Doi ani?! Să mai aştepţi doi ani după ce au trecut atâţia?!"

    „Ce contează! Doi, patru, cinci! Ce contează când e viaţa altuia!"

    „I-ai explicat cum s-a întâmplat? Pe unde ai lucrat de atunci?" întreabă Simion.

    „Da… m-a ascultat… m-a ascultat cu atenţie" şi Iustin rămâne cu privirea îndreptată spre frunzele căzute pe alee.

    Pe o bancă alăturată, o bătrână leagănă un copil, cântecul ei murmurat pare un bocet ce se aude din depărtare. Pe lac, două fete râd zgomotos vâslind în barcă. Glasurile lor vesele se întâlnesc cu cântecul trist al bătrânei.

    „La noi, deocamdată, nu se fac angajări, zice Simion cu voce înceată. Dar îţi găsesc eu un post, de asta să fii sigur."

    „Şi ce să fac acolo? Şofer pe un camion?"

    „Nu. Economist", încearcă să-l consoleze Simion.

    „Vei avea un salariu bun" completează Aron.

    „… poate voi aveţi dreptate, spune după o vreme Iustin. Vedeţi în mine un excelent economist care lucrează

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1