Oameni de treabă

Mugur Burcescu

Oameni de treabă

Casa de Pariuri Literare

2014

© 2014 casa de pariuri literare

© Shutterstock Images LLC pentru fotografia de pe copertă

seria Proză | colecția Prezent

www.cdpl.ro

editura@cdpl.ro

tel.: 021.2607596; 0741.587259; 0726.407349

ISBN ePUB: 978-606-8628-07-3

ISBN Print: 978-606-8628-06-6

editor: Cristian Cosma (un cristian)

producție: Victor Jalbă-Șoimaru

redactor: Florența Simion

corectură: Cristina Ștefan

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Mugur Burcescu este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Ion Maiorescu" din orașul Giurgiu de peste 25 de ani. De-a lungul carierei sale a publicat mai multe articole literare, precum și lucrări de gramatică și, pasionat fiind de tot ceea ce înseamnă domeniul literar, a pregătit numeroși elevi pentru Olimpiadele Naționale de Limba și Literatura Română, obținând rezultate bune.

Romanul de față este rezultatul unei munci de 20 de ani, deoarece, perfecționist și extrem de critic la adresa sa, autorul a dorit să dea naștere unei opere complexe.

Pentru toți cei care îl cunosc, Mugur Burcescu este un paradox, un om a cărui inteligență nu îl împiedică să poată rezona cu oameni din toate categoriile și să se facă înțeles de oricine. Are darul extrem de rar de a putea explica lucrurile complicate oricui și cu mult umor. Are o sinceritate debordantă și multă imaginație, producând impresii foarte puternice asupra oamenilor pe care îi cunoaște.

Oameni de treabă

Prolog

Se opriră într-un loc ceva mai plat, cu iarba totuși prea deasă, iar unul dintre ei propuse să mai caute.

„Lasă, mă, că e bine și-aici", spuse altul.

„Și unde punem grătarul?"

„Nu e problemă, sunt băiat mare și mă descurc."

Începură să descarce rapid din rucsacuri pături, ustensile și tacâmuri, ba chiar un săculeț cu cărbuni. Pe iarbă își făceau apariția caserole cu carne, mici, ardei și roșii. Poienița se umplu de forfotă. Unul singur, mai deșirat, părea absent. Își descărcase ce trebuia din rucsăcel și, după ce-l golise, îl atârnase de o creangă, ca pe o rufă pusă la uscat. Se îndepărtă apoi ușor de grup, cu pași largi, ca și cum ar fi vrut să măsoare pădurea. Nu căuta, de fapt, nimic, doar se învârtea fără sens primprejur, părând că nu e dispus să participe la încropirea grătarului. Se pare că nici ceilalți nu aveau de la el vreo așteptare și că fiecare știa exact ce are de făcut. Se puteau, așadar, lipsi de ajutorul lui, după cum se puteau lipsi și de al altora, căci, la 10-15 metri mai încolo de locul ales, un altul scruta în zare, cu o cutie de bere în mână. Doar fetele păreau mai agitate și preocupate să curețe usturoiul, să facă salata și să pregătească fripturile.

„La grătar eu sunt titularul", spuse unul destul de corpolent, cu părul creț.

Nimeni nu-i contestă supremația, părea lucru dinainte stabilit și știut că el, și numai el, știa cum să-i dea de cap grătarului. Un altul, extrem de solid și foarte înalt, căuta de zor în propriul rucsac.

„Îmi bag picioarele dacă știu unde-am pus-o, dar știu sigur că am luat-o de-acasă."

Responsabilul cu grătarul îl consolă:

„Lasă c-am pupat eu țigancă când eram mic, s-aprinde focul imediat, dă-o-ncolo de pastilă!"

„Și cum a fost?" întrebă una dintre fete.

„Meserie, pe cuvântul meu! Și-am și supt de la o țigancă!"

Ceilalți izbucniră în hohote de râs.

„S-a-ntors lumea pe dos, ce dracu? vorbi altul cu părul cam în dezordine și cu o figură zâmbitoare. „Adică, în loc să sugă ea de la tine…

„Sunteți sub orice critică, interveni o fată brunetă, jovială, al cărei ten perfect îi dădea un aspect extrem de atrăgător. „Cum ați venit, ați și început cu prostiile! Acum vă pun să mă ajutați la salată și la mujdei!

„Profesore, ești cam pervers, zise șeful grătarului. „Eu nu voiam să spun decât c-am avut o doică țigancă și că m-a alăptat câteva luni. Da’ tu, gata, cu gândul la păsărici!

„A, nu e corect! Alăptatu’ nu-nseamnă pupat! Decât dacă n-o pupai după ce te alăpta, asta-n loc de «săru’ mâna pentru masă, tanti!»"

Râseră din nou, iar cel care se afla la 10-15 metri distanță se apropie de grătar și-l amenință pe profesor:

„Dacă mai faci ca la munte, să fiu al naibii dacă mai ies cu tine undeva!"

Apoi se adresă celorlalți:

„La munte, cum ne-așezam să mâncăm, el începea cu poantele, cu prostiile și era imposibil să mai poți duce ceva la gură! Ne tâmpiserăm de-atâta râs și rămânea mâncarea aproape neatinsă! De vreo două ori m-am înecat și-am zic c-o dau dracu’ de masă dacă nu-l face cineva pe-omu’ ăsta să tacă!"

„Și bănuiesc că pe el nu-l deranja cu nimic, în timp ce voi râdeați, el rădea tot!" își dădu cu părerea cel solid și înalt.

„A, asta face fără discuție", confirmă celălalt.

Avea o figură extrem de rafinată și ochii verzi. Ar fi trebuit să facă furori printre femei, dar toată atitudinea lui sugera o anumită detașare din care puteai deduce că nu va trăi niciodată mari disperări sau mari bucurii, ci doar acea stare de bine pe care părea și acum să o împrăștie în jurul său.

„Veniți să vedeți ce-am găsit, se auzi glasul celui deșirat. „Veniți mai repede, că s-ar putea să fie interesant!

Cel solid și cel cu ochii verzi se îndreptară într-acolo. Fetele își văzură de treabă, ca și cum nu le privea în vreun fel sau pur și simplu nu le interesa ce-ar fi putut să găsească deșiratul.

Deodată se auzi glasul cam speriat al celui solid:

„Bă, tu ești nebun? Lasă aia jos din mână, tu nu vezi ce e?"

Era o bucată rotundă de metal, ruginită și noroită, pe care slăbănogul nu se îndura s-o lase din mână.

„La dracu’, e o grenadă", zise cel numit Profesorul, apropiindu-se.

„O fi adevărată?" întrebă deșiratul.

„Bagă-ți-o sub cur și vezi, răspunse iritat cel solid. „Ce dracu’, ești tâmpit? Vrei să dăm colțu’ toți? Las-o dracu’ unde-ai găsit-o, că poate-ți explodează-n mână!

„‘Ai, mă, că nu cred că e de-aia cu explozibil în ea. Nu știți că aveam de-astea-n armată chiar în rucsacuri și făceam instrucție cu ele? Erau doar niște carcase fără explozibil pe care le aruncam sau pur și simplu le târam după noi în rucsac", zise Profesorul.

„Nu vrei tu să te convingi că e așa? Bagă-ți-o în chiloți și vezi ce se-ntâmplă, replică solidul, vizibil iritat de atâta inconștiență. Apoi se adresă slăbănogului: „Du-te, bă, și pune-o exact de unde ai luat-o, că n-am de gând să mă curăț de la vârsta asta! După cum e de ruginită și plină de pământ, cred că zace aici de multă vreme. Sincer, și eu cred că nu e decât o grenadă de exercițiu, da’ parcă e prea ruginită. Uite, și la cui, și la clapetă, și tu ai habar ce se poate-ntâmpla? Se rupe dracului cuiu’ ăla, se deschide clapeta și-ți explodează-n mână! Ce dracu’, ne jucăm cu de-astea mai rău decât copiii?

Explicațiile celui solid nu părură să-l mulțumească pe deșirat.

„Și dacă o duc la loc și peste o săptămână-două calcă vreun copil pe ea și…?" zise el.

„Să știi că ești culmea! se enervă solidul. „Cum a stat douăzeci-treizeci de ani în pământ până să vină vreun deștept ca tine s-o găsească, bănuiesc că mai poate să stea douăzeci-treizeci, până s-o mai găsi un deștept tot ca tine s-o scoată de la locul ei. Hai să-mi arăți unde-ai găsit-o!

Se îndepărtară puțin, dădură câteva tufișuri la o parte, iar cel slăbănog îi arătă celui solid un hățiș plin cu mărăciniș, sub care se găsea un fel de groapă informă.

„Să dea dracu’, zise solidul, „eu cred că niciun om sănătos la cap nu s-ar fi băgat în mărăcinii ăștia să ia rahatu’ ăsta-n mână! Cum te-ai vârât acolo? Ia uite, e și-o groapă plină cu mocirlă, cum dracu’ ai putut s-o vezi? Și cine dracu’ s-o mai găsească aici? Ce om cu mintea sănătoasă calcă pe-aici și nu ocolește? Nu vezi că nici n-ai cum să intri de mărăciniș? Dă-o-ncoace, spuse el apoi cu glas ferm.

Slăbănogul nu comentă. Cu precauție infinită, solidul luă grenada și o lăsă se cadă ușor pe buza gropii, în mocirla de unde-o luase celălalt.

„O sută de ani mai zace asta aici", zise el convingător.

În depărtare, grătarul începuse deja să sfârâie. Activitatea fetelor era febrilă. Responsabilul cu grătarul agita focul cu un carton, iar în cealaltă mână ținea o cutie cu bere din care sorbea din când în când. Slăbănogul nu păruse nici convins, nici mulțumit de argumentația solidului, dar, în silă, reveni în poieniță și se tolăni pe iarbă…

***

Masa era deja pe sfârșite. Îi apucase toropeala. După ce răseseră aproape tot, se tolăniseră pe pături și aveau chef de somn. Când și când, câte o muscă sau un țânțar le tulbura liniștea. Cel cu ochi verzi plecase de la masă și se plimba, de unul singur, printre copaci. Slăbănogul îl văzu și se ridică, vrând să-l ajungă din urmă. Nu părea însă prea convins că dorește, de fapt, acest lucru, așa că mergea cu indolență printre copaci, cu pașii lui rari și neconvingători. La un moment dat, însă, renunță să-și mai urmărească prietenul și făcu brusc spre stânga. Se uită discret în urmă, unde toți piroteau leneș pe pături, iar una dintre fete se apucase de citit. O alta, care părea ceva mai în vârstă decât prietenele ei și avea distincția unei femei de condiție bună, își pusese ochelarii de soare și zăcea cu fața în sus, în costum de baie, bucurându-se de soare.

Slăbănogul înainta prudent către o direcție numai de el știută și putu să observe cu satisfacție liniștea care se așternuse. Ajunse într-un hățiș plin de mărăcini și fu străbătut de un fior… Acolo era! Fusese aproape sigur că nu va mai găsi, cu simțul lui de orientare aproape inexistent, locul cu pricina. Se aplecă, făcând eforturi să evite înțepăturile mărăcinilor, se lăsă puțin pe burtă și bâjbâi cu mâna după ceva. Se umplu de noroi și o reacție de repulsie îi trecu prin trup. Se murdărise îngrozitor, dar, când se ridică, ținea în mână, în sfârșit, bucata de metal pe care, ceva mai înainte, solidul o lăsase să cadă în groapa cu noroi. Încercă să se șteargă pe mână cu frunze uscate, dar se sfărâmau și i se lipeau de palme. Dezgustat, își frecă palmele de scoarța unui copac aflat în apropiere. Rezultatul nu fu deloc mulțumitor, dar n-avea de ales. Grenada, sau ce-o fi fost, era acum și mai noroită, iar slăbănogul se umplu de silă gândindu-se că va trebui s-o vâre în buzunar. Nu avea însă altceva de făcut, așa că o lăsă se cadă într-unul dintre buzunarele pantalonilor scurți, după care, agale, porni înapoi spre luminiș. Precaut, la o distanță de 10-12 metri, se lăsă să alunece pe iarbă, la rădăcina unui copac, și se sprijini de acesta ca și cum s-ar fi odihnit. Știa că nu trebuie să dea ceva de bănuit, așa că așteptă să-l bage cineva în seamă, ba chiar trase un căscat sonor pentru a fi cât mai convingător. Constată satisfăcut că nu-l observase nimeni, se ridică și se întinse cât era de lung, ca și cum s-ar fi trezit din somn. Se apropie de creanga în care își lăsase agățat rucsacul și, cu infinită grijă, scoase din buzunar grenada plină de noroi și o vârî, ușor, pe fundul rucsacului. Cine l-ar fi văzut n-ar fi priceput decât că, pur și simplu, omul are nevoie de ceva din rucsac – tricou, batistă sau, pur și simplu, o sticlă cu apă. Închise rucsacul, apoi trecu prin mijlocul celor tolăniți la soare și se duse să-l caute pe cel cu ochii verzi… Își aduse însă aminte de palmele pline de noroi, se întoarse, ochi o sticlă de apă, o luă, se îndepărtă câțiva pași și începu să se spele. Când fu perfect curat, lăsă sticla în iarbă și se îndepărtă printre copaci. Abia atunci răsuflă ușurat… Nimeni n-avea să bănuiască ceva.

Mult mai târziu, peste ani și ani, despre care Claudio credea în mod sigur că nu vor mai trece, avea să înțeleagă că lucrurile acelea nu fuseseră întâmplătoare… că era un șir implacabil de catastrofe pentru care nu hazardul era răspunzător. Punându-le cap la cap, avusese senzația devastatoare că un duh rău și atotputernic modificase compoziția atmosferei din acel obscur burg de provincie, făcând-o otrăvitoare și pestilențială. Un aer care puțea a cadavru și se lipea de nări ca mucilagiul unei moluște sau al unei tumori. Atunci nu înțelesese și e ciudat că până și scena evenimentelor îi păruse cu totul alta. Observase, de altfel, această bizarerie – că, odată devenit trecut, timpul trăit își modifica structura semantică, ba chiar elementele decorului erau evocate altfel, ca și cum între imaginea instantanee și rememorarea ei ulterioară se interpunea un șir infinit de inexplicabile metamorfoze care făceau ca experiența trăită, fracțiunile de senzații și impresii, traumele de amploare și gesturile cotidiene să se recompună într-o configurație moleculară inedită, dar revelatorie, căci el simțise fără excepție că tocmai aceste recompuneri sunt imaginile reale și că tocmai această logică retrospectivă a lor era cea valabilă. De pildă, atunci nu știuse că șirul trepidant al dezastrelor ce aveau să urmeze a debutat exact în după-amiaza zilei de…, la ora de…, acea zi și acea oră fiind (atunci) – doar momentul nefast al unei nenorociri, momentul în care conștiința se vede situată brusc în imediata vecinătate a Răului, fără ca nimic să fi anunțat acest lucru. Dar, asociată cu alte întâmplări bizare sau, mai corect spus, incredibile, pentru că nu erau citite în vreo publicație de ocultism sau în vreo foaie imundă care-și susține tirajul storcând seva verzuie și putrefactă a tuturor mizeriilor umane, deci nu așa era, ci erau întâmplări pe care le trăia el, adică ei, ei toți și numai ei, și așa a avut Claudio senzația că grupul lor se transformase într-o insulă a Răului sau nu, nu o insulă, căci era prea grav ce se întâmplase, iar dacă am fi aplicat o balanță justițiară, ar fi fost însă și mai grav, căci nu era nicio logică, nicio justificare, nici măcar Rafael nu o găsise… ceea ce poate că n-ar fi trebuit să-l mire, Rafael știind, și făcându-i și pe ei să știe că invazia Răului nu are o logică probabilă și nici vreo justificare, altfel spus, nu trebuie – asta numai naivii o fac – să găsim corelații între doza de Rău care ne agresează și doza de Rău pe care noi l-am produs, conștient sau nu.

La momentul rememorării i se păru că, de fapt, ziua aceea a avut ceva straniu; prea multe contraste, o prea bizară combinație cromatică, o vară ca în tablourile trompe l’œil, cu frig și soare, amestec inextricabil de agonie și plenitudine. O lumină solară parcă vomată de viscerele unui canceros, un galben-delir metamorfozându-se în crepuscul sângerând, deși atunci nu avusese absolut deloc această senzație; atunci, e adevărat că singurul avantaj pe care sacrul îl are asupra noastră e acela de a cunoaște logica faptelor ce vor să vină, pentru că divinul nu cunoaște decât o singură dimensiune temporală: trecutul. Toată istoria umanității devine, de fapt, trecut perpetuu, atemporalitatea forțelor ce ne transcend fiind, de fapt, situare la capătul timpului, de unde privirea nu se mai poate îndrepta decât spre în jos.

Gândindu-se să scrie ce i s-a întâmplat (în fapt, ce li s-a întâmplat), după ce ieșise pe poarta scrâșnită a penitenciarului, fusese convins că, dacă ar fi nevoie, ar lua-o de la capăt. El rămăsese uluit de această imprevizibilă metamorfoză, chinuindu-se zile în șir și neștiind cum să înceapă: să descrie ce simțea atunci sau ce simte acum despre atunci: să împrumute faptelor de atunci logica de acum sau să lase în voia hazardului transcrierea acelui șir neverosimil de coincidențe, accidente și violențe, sperând ca semnificațiile lor să se dezvăluie de la sine.

Se simțise însă brusc dezarmat: cum să explice, chiar și acum, că doi oameni care în viața lor nu supăraseră pe nimeni, care aveau oroare până și de actul – normal – de a se apăra în fața unei agresiuni, nicicum să o mai și provoace, fuseseră în stare să ucidă fără dureroase deliberări interioare sau, mai ales, fără nicio remușcare. Ba chiar, cel puțin în cazul lui, să simtă că, dacă va fi nevoie, o va lua de la capăt. Ajunsese la o identitate de concluzii cu Rafael, identitate pe care atunci o resimțise doar parțial, iar acum o urma pas cu pas, de parcă el însuși ar fi gândit-o. Să fie oare Codul Penal, ca virtualitate, ca esență a unei justiții care ne transcende, o atât de palidă reflectare a realului și un atât de prost servitor al înseși cauzei pe care pretinde că o servește, încât să nu poată discerne între agresiunea sadică a unui criminal urcat prin cine știe ce accident genetic în sfera, zice-se superioară, a regnului uman, și pedeapsa ce i se cuvine și pe care tocmai această justiție, împiedicându-se derizoriu și ridicol în propriile capcane, se dovedește inaptă să o aplice, fără însă a se sfii să reacționeze necruțător când acel criminal e redus la tăcere de o conștiință care nu mai poate suporta la nesfârșit triumful cotidian al Răului?

***

…Căci, spunea Rafael, în acea după-amiază crepusculară, care lucra ca un anestezic, făcându-i pe toți să se miște ca niște umbre:

„…relativismul imbecil al actului de justiție, ca de altfel și al oricărei doctrine penale la modă, este singurul responsabil de proliferarea fără precedent a Răului social. Refuzând existența unor repere etice absolute, el asigură, în fapt, triumful crimei și disoluția morală a grupului social.

„Gândiți-vă", fulgeră el cu privirea, iar Corneliu avea impresia că toată verva scânteietoare a lui Rafael și toată acea înflăcărare – ca și cum de ceea ce urma să spună ar fi depins nemijlocit destinul umanității înseși – erau rodul unei aptitudini singulare de a trăi ideile și că, spiritual, Rafael deja parcursese infernul unui asemenea tip de experiențe, fiind victimă, agresor, călău și judecător, scindându-se chinuitor și la nesfârșit pentru a face să triumfe adevărul „…există un punct de la care orice ezitare a justiției este ea însăși criminală. Uciderea unui copil: din culpă sau din sadism, dintr-un accident stupid sau cu premeditare… Justiția comite impardonabila greșeală de a examina, în mod unilateral, doar agresorul, agentul Răului. În loc să examineze ce s-a distrus, îl examinează pe cel ce a distrus. Laitmotivul oricărei proceduri judiciare ar trebui să fie: se mai poate repara ceea ce s-a distrus? Iar întrebarea următoare: ceea ce s-a distrus era integrabil în sfera Răului sau a Binelui?

Să încetăm odată să ne mai luăm după apostolii cretinoizi ai relativismului, pe care-ți vine să vomezi când îi auzi decretând cu imbecilitate și suficiență: Binele și Răul sunt interpretabile. Ceea ce e Bine pentru mine poate fi rău pentru tine… Căcat, izbucni el, știind că ceea ce a spus și, mai ales, ceea ce urma să spună e suficient de important pentru ca invectiva proferată să mai șocheze pe cineva sau să-i mai dea cuiva prin gând să-l acuze că e vulgar. „Adică acești impostori, învestiți cu funcția de a judeca și aplica justiția, își rezervă, prin asemenea aserțiuni, dreptul la impotență și ticăloșie! Din acest moment, când ești atât de cretin încât să accepți o asemenea axiomă, însuși actul de justiție devine lipsit de sens. V-aș da un exemplu. Prin natura lui, un copil, un copil ca toți copiii, nu o aberație de cromozomi care poate produce ca efecte sadismul și fascinația crimei, e inapt de a produce Răul. În schimb, presa e plină de episoade oribile în care sunt torturați și uciși copii lăsați în voia unor dezaxați față de care singura atitudine realmente umană și umanitară este aceea de a-i suprima. Ați privit vreodată agonia unui copil atins de un Rău incurabil?…

Și aici Rafael îi privi fix, cu o stranietate în ochi care îi dădea dintr-odată un aer răvășit… „Și ei nu știau, avea să gândească, peste ani de zile, Claudio. „Noi nu știam. Doar el știa. Dar îl mai auzisem și altă dată vorbind astfel… De unde era să fi bănuit? Când s-a întâmplat, am crezut și noi, toți, că fusese un accident groaznic, inclus în acea serie funestă și incredibilă care avea să ne atingă pe fiecare dintre noi…

„E o privire care nu se poate suporta! Spre deosebire de noi, care ne ticăloșim cu vârsta, acceptând Răul ca pe un dat cotidian pe care nici nu ne mai străduim să-l explicăm, un copil are un sistem axiologic infailibil. El știe că Răul e reacția de pedeapsă la un rău pe care tu însuți l-ai făcut! Ați văzut vreodată privirea în gol a unui copil care nu poate găsi nicio explicație a faptului că el suferă? Se gândește: „Poate că nu am fost cuminte; am supărat-o pe mami… mi-am pierdut fundița din păr… am băgat mânuța în farfuria cu ciorbă… sau, mă rog, ce poate gândi un copil… Dar el știe că asemenea explicații nu sunt corecte… el intuiește ceea ce noi nu suntem capabili să intuim; că Răul pe care-l suferă e prea mare ca pedeapsă pentru ce a făcut. „Dacă mami m-a iertat, de ce nu mă iartă și Doamne-Doamne? Acum sunt cuminte, și totuși mă simt rău…

Rafael strângea din dinți și-și mușca buzele… și toți sesizară cât de greu îi e să continue…

„Dacă există un Dumnezeu, ce suflet de criminal poate avea, de poate să privească impasibil chipul unui copil pe care-l ucide? Toate speculațiile și sofismele devin ridicole în fața chinurilor unui copil! Ivan Karamazov avea dreptate! Poți deveni ateu din prea multă sfințenie! Pentru că ți s-a dat ție, nevolnicul, să suferi pentru tot răul ce se petrece în lume! Pentru că ești zilnic silit să refaci destinul Celui răstignit pe Cruce pentru păcatele și suferințele altora și, poate, ale tale! Dacă asemenea monstruozități există, nu sunt decât două explicații: ori că Dumnezeu e însuși spiritul Răului, ori că Răul e expresia hazardului, incontrolabil și ilogic, orice încercare de a-l justifica devenind lipsită de sens. De altfel, numai indivizii infirmi cerebral pot justifica Răul ca pedeapsă, căci pe de-o parte pedeapsa e alternativa la Rău, iar pe de altă parte, a justifica răul suferit de cel ce n-a făcut niciun rău e în sine un act criminal. Prostia că nevinovații care mor expiază păcate dintr-o altă viață e ridicolă. Câtă vreme nu ai conștiința acelui păcat, el nu există. Ca entitate, individul e suma tuturor reperelor care-i populează conștiința. Și conștiința nimănui nu e populată de repere ale unei existențe anterioare! Și atunci, cum poți vedea, cum poți avea cinismul de a vedea într-o fetiță blondă, cu ochi mari și interogativi, cu zulufi rebeli și zâmbet irezistibil, spectrul unui asasin care trebuie să-și expieze păcatele imaginare dintr-o imaginară viață anterioară?"

„…Și acum să revenim: un asemenea copil e torturat, violat și ucis prin înecare. Cum stăm în acest caz cu relativitatea Binelui și a Răului? Agentul Răului e clar. Victima e evidentă. Și totuși, în cea mai murdară dintre meseriile lumii, devine posibilă justificarea acestui Rău. Criminalul are dreptul de a fi apărat. Își recunoaște vina, dar simulează o degenerescență mintală sau se justifică printr-o nebunie de moment. Avocatul lui se va strădui să-i facă pe cât posibil mai scurtă perioada de încarcerare. Încarcerare! Pusă față în față cu acea inocență strivită fără drept de apel, o asemenea sentință devine recompensă. Organizații-fantomă, invocând drepturile omului, cataloghează sentința drept severă. Agenți ai Răului, deghizați în apostoli ai umanitarismului, se concentrează asupra destinului tragic al unui criminal pedepsit, totuși, prea aspru. Iar dacă vreun judecător are nebunia de a pronunța condamnarea la moarte, se pune el însuși în situația de criminal. Femei isterice, aflate în plin proces de menopauză, bărbați ținuți în lesă de neveste urâte și frigide, organisme și organizații ce exploatează și patronează, în numele apărării drepturilor omului, adevărate imperii financiare, fac gălăgie, organizează demonstrații, vorbesc de barbarie și primitivism sau de dreptul sacru la viață. Da’ nu, să nu credeți că de dreptul celui ucis e vorba, nu, e vorba de dreptul sacru la viață, al criminalului, de dreptul lui de a fi iertat și de a ucide în continuare. Toată lumea se-ntreabă cine are dreptul să-i ia viața. Însă întrebarea cine are dreptul să-l ierte nu și-o pune nimeni! Și uite-așa, toate mișcările umanitariste ale lumii instituie o complicitate monstruoasă cu asasinii. Se pare că, într-o astfel de lume, singurii care nu au dreptul la viață sunt inocenții, adică victimele. Sensul mascat al oricărui Cod Penal este apărarea și perpetuarea Răului. Și asta pentru că trăim într-o lume care nu-i iartă pe cei cărora n-are ce să le ierte!"

„Și tu ce-ai face în locul lor?" a întrebat cu o stranie concentrare Cristian.

„Eu? Aș reintroduce execuțiile în piața publică. Acu’, voi mă cunoașteți. Știți că am oroare de violență. Știți că n-am făcut niciodată cuiva un rău, vreau să spun un rău esențial. Ei, bine, știți ce mi s-ar spune dacă aș avea intenția de a-mi pune planul în aplicare? Că sunt un extremist, un fanatic sau chiar un dezaxat. A suprima Răul devine o crimă, infinit mai mare decât aceea de a-l stimula. Ceea ce nu vor să priceapă toți acești apostoli ai umanitarismului e că suprimarea Răului nu e o crimă, ci o datorie. Cu condiția ca Răul să fie dovedit ca Rău. Iar un asasin dovedit se pune el însuși în afara regnului uman, încât a numi «crimă» suprimarea unui criminal devine un nonsens."

…Și ei au observat tremurul din vocea lui Cristian. Știau prea bine ce-l roade. Dar nu și-ar fi închipuit vreun moment nici că el ar fi capabil să producă dovada clară, nici că va avea forța de a disimula tot acel chin sălbatic, în stare să-i transforme conștiința într-un veritabil teatru al cruzimii; nenorocirea – sau șansa, cine poate ști? – e că, cel puțin până atunci, el nu putuse să facă nimic și că toată acea tensiune atingând limitele paroxismului se risipea doar în diatribe fulminante și amenințări apocaliptice; era o contradicție fundamentală, zicea Claudio, între însușirea unui spirit de a fi inofensiv și necesitatea ce i se punea în față, de a răzbuna un rău ireparabil și pe care, pe măsura trecerii timpului, oamenii se arătaseră dispuși să-l ierte cu o nonșalanță dezarmantă, așa cum suntem îndeobște dispuși să iertăm orice rău care nu ni se întâmplă nouă personal… Cristian știa că nimeni nu le dăduse dreptul să ierte, pentru simplul fapt că nimeni nu le ceruse iertare și pentru un alt fapt, încă și mai simplu, că nu poți ierta un rău care nu te-a atins, și se îneca de furie când auzea atâtea dezbateri fariseice pe tema reconcilierii naționale, dezbateri unde toată acea pegră politică formată din servii perverși ai dictaturii, din turnătorii ordinari care-și bâlbâiau rapoartele secrete și notele informative, din acea prostime analfabetizată și agresivă, complet imună la orice idee de valoare; așadar, tot acel bestiar grotesc și sumbru se exhiba în fața camerelor de luat vederi, care sorbeau imaginile, iar apoi le revărsau asupra unui popor idiotizat de opresiune și umilință…

Și atunci venea Cristian, cu privirea sticlind de ură – pentru că fiecare cuvânt i se înfigea, parcă, în carne ca un piron… „Un fel de Christos obligat să-și suporte zilnic crucificarea, spusese Rafael. „Cum pizdele mamelor voastre să vă reconciliați voi, mă? Și cu cine? Cu propriile crime? Cine-i mai învie pe ăia pe care i-ați omorât, ca să puteți să le mai cereți iertare? Și dacă nu le cereți lor iertare, cui atunci? Vă puteți ierta singuri, voi pe voi? E, o veni ea și ziua-aia când o să v-arăt eu reconciliere! O veni! Când o să umblu din casă-n casă cu mitraliera la brâu și-o să vă-ntreb: băi, căcați bolnavi, n-ați vrea voi să ne reconciliem puțin? Și-o să le-mpușc copilu’ din brațe și nevasta de lângă ei și pe urmă o să le cad în genunchi să mă rog de ei patetic: pentru Dumnezeu, nu vreți să ne reconciliem? Nu vreți voi să fie liniște-n țara asta?

Acum era însă preocupat. Îl privea concentrat pe Rafael.

„Și dacă Răul acesta e dovedit ca Rău de tine, ca om, ca om oarecare, și știi că, orice dovadă ai aduce, individul care a făcut Răul e dintre cei pe care nu-i va atinge niciodată pericolul de a ispăși, fiindcă nu are cum să-i atingă, ceea ce nici nu e foarte greu într-o țară unde singurii indivizi realmente liberi sunt marii criminali?"

„Îți spun eu, zise Rafael foarte concentrat. „Îl omori fără cea mai mică ezitare. Dacă nu poți face Binele decât adoptând masca diformă a Răului, nu prea ai de ales. În fond, dacă maleficul e apt, pentru a fascina, să adopte o succesiune de măști contrare esenței lui, de ce n-ar avea și Binele dreptul de a-și înfrânge adversarul cu propriile arme?

„Dacă cineva ți-ar omorî o ființă la care ții cel mai mult… să zicem că te-ai duce acum acasă și ai găsi-o pe Elena zăcând într-o baltă de sânge… și tu ai ști sigur cine-a făcut-o… da’ sigur… și-ai mai ști că trăiești într-o țară unde nu crima contează, ci acela care a făcut-o, adică știi că, dacă ai neșansa s-o fi făcut vreun imbecil în uniformă kaki sau albastră, ieșit din genu’ ăla de școli în care degenerescența devine instituționalizată, deci… știi că în vecii vecilor acea crimă nu va trece drept crimă, acel viol nu va trece drept viol, ce-ai face?"

„M-aș chinui să-nvăț să ucid… Aș încerca să uit că asasinul are și el un chip și că acest chip va fi schimonosit de groaza morții… și că poate are și el pe cineva care să-l iubească, un copil, ceva, o femeie… Aș încerca să uit asta, în momentul acela… ca să-l pot ucide! Și, poate e monstruos ce spun, m-aș ruga la Dumnezeu să m-ajute să-l pot ucide… căci fiecare clipă cât el rămâne în viață e o sfidare a înseși ideii de justiție și chiar a ideii de Om! Călăul supraviețuind victimei… și trăind până la adânci bătrâneți… iată cea mai cinică sfidare a dimensiunii umane!…"

***

Simțiseră că trebuie să se-ntâmple ceva. Erau prea veseli… În fond, era o joacă. Un fel de pariu ludic… Doar Rafael simți o crispare… Din nou, sâmburele-ăla de lașitate… Dacă nici Amanda și nici Amalia, ca să nu mai vorbim de băieți… De ce tocmai pe el îl fulgerase teama?

Claudio vedea în acest episod preludiul nenorocirilor de mai târziu. Se întâmplase ceva lângă ei și cu ei…

Corneliu îi însoțise. Dintre toți, era singurul cu alte opinii politice. Se crispase ușor, pentru că bănuia avalanșa de ironii care va urma. Un singur lucru îl supăra: că în asemenea momente ei uitau că se mai află și el acolo; doar Claudio avea grijă să devieze puțin ironiile, în așa fel încât să nu-și jignească prietenul. Dar era lesne să se lase prins de verva celorlalți și atunci…

Își analiză cu obstinație acea crispare pe care inițial o luase drept lașitate. Era altceva… El îi cunoștea! Știa ce fel de oameni vor veni acolo. Le cunoștea acel amestec devastator de obtuzitate și agresivitate, acea aprehensiune a lor pentru tot ce nu corespundea unității lor de măsură… Simți o ură febrilă când văzu acea mulțime protejată de cordoane de polițiști… Luată ca sumă, era insuportabilă. Se trezi vorbind:

„Bă, ia fiți atenți ce mai adunătură! Zici că le-a băgat cineva mutrele-n cutii de conserve…"

„Conserve d-alea dă porc."

„De porc chinezesc."

„Care, mă, că e marfă de Cotroceni, veritabilă!"

„Ia uite și pe proștii-ăștia! zise Rafael arătând spre cordonul de polițiști. Ăștia sunt din ăia cu care-am avut eu de-a face odată… Când eram în facultate și-am trecut pe roșu la semafor; și s-a luat un bou de-ăla după mine ș-al dracu’… m-a prins. Și… că să-mi facă proces verbal! Ș-avea un pix amărât, nu-i scria… Apăsa el, apăsa… draci! Când odată-l văd că și-l apropie de gură și-ncepe să-i dea limbi! Vezi Doamne, parcă era creion chimic, să scrie mai gros când îl uzi!

„Păi e de-nțeles, măcar la pix să-i dea și el limbi!" sugeră Amanda.

„Iar vorbești despre ce nu cunoști", o tachină Rafael.

„Da, Rafael, nu cunosc! Aștept să mă inițiezi tu!"

„Păi, gata, hai! zise el și o luă pe după umeri. „Băieți, noi ne retragem în plină glorie. Să veniți să ne povestiți cum v-au luat ăștia cu bulanele-alea pe spinare!

Amanda se feri ambiguu.

„Nu vrei?" continuă Rafael.

„Când îl știu p-ăsta aci-n oraș, nici nu-mi vine orgasmu’! Ăsta e moartea sexului!"

„Lasă, că-i vine lu’ Corneluș când îl aude vorbind despre consens!" zise Dudu.

„Ia, tu vorbești, mă, imbecilule? Știi și tu ce e ăla?"

„Da, bă, te-am auzit pe tine când ai fost la mitingu’ ălălalt!"

„Ce spui, fă? Hai, ia o gură de asfalt și taci!"

„E, las’ că vezi tu, pacifistu’ dracu’, ce te fac eu! De Jilava te fac la lozinci! Ia să-ți aud repertoriul!"

„Lasă-l, că n-are, e mut de admirație!" zise Claudio, care până atunci tăcuse.

„Băi, glumi Rafael, dar în sinea lui chiar se temea, „n-aș vrea să vă am pe conștiință. Ia, gagicile să stea d-o parte sau să se dea de pedeseriste. Marfă de Apaca.

„Nu vrem Kent, nu vrem valută,/ Iliescu să ne fută!"

Din nou izbucniră hohote de râs.

„Care, bă, că aia era cu Roman", zise și Corneliu.

„Da, bă, da’ ăla le-a futut și nu le-a plătit", completă Dudu râzând larg și lăsând să i se vadă o pauză în dinți care-i dădea un aer comic, de giumbușlucar.

Amanda izbucni din nou în râs.

„Sunteți înfiorători! zise Clara. „M-ați adus aici ca să mă pervertiți!

„Eu ți-am mai zis ție că e cazul să te hotărăști să muști din fructul oprit, o împunse Rafael. „Ce, crezi că îți ridică vreunul statuie? Întâi trebuie să ai revelația păcatului ca să poți avea apoi percepția binelui. Sfânt nu e ăla tembel, care nu știe pe ce lume trăiește, adică ăla care nu cunoaște esența Răului. Ăla n-are niciun merit că e pur, dacă nu l-a încercat niciodată tentația păcatului. Sfânt e ăla care a fost atât de fascinat de păcat, încât s-a aruncat în el cu capul înainte, iar apoi a avut puterea să iasă la suprafață! Numai când te-nspăimânți de abjecție poți prețui Binele și simți că trebuie să lupți pentru el! Și tot așa, numai când ai simțit forța de seducție a viciului poți prețui atuurile virtuții!

„Ia, atenție!" spusese brusc și crispat Cristian, care până atunci păruse cu desăvârșire absent.

Și dintr-odată îl văzură apărând. Cristian înregistră cu o enervare crescândă vacarmul uralelor dezlănțuite. Și deodată auzi lângă el: „Jos Iliescu! Jos Iliescu!" Retras într-un colț al pieței, grupul lor își urla cu furie repertoriul distonant.

„Uite criminalul! rosti printre dinți Cristian. „Cu ce-o fi el mai bun decât noi? îl fulgeră brusc un gând. „Sau tocmai pentru că nu e! Cum de nu mi-am dat seama? În fond, orice imbecil se solidarizează cu cei în care se recunoaște! Ăsta e avantajul lor, de-a se recunoaște rapid unii în ceilalți și de a se solidariza spontan!"

Privi cu ură gurile strâmbe care se deschideau și se închideau precum mașinăriile unei jucării mecanice.

„Ăștia trăiesc!" spuse el, privind figurile asudate și fanatizate care scandau, trupurile care se înghesuiau și brațele care se întindeau.

„Nenorociții! gândi el. Profitorii crimelor din decembrie! Ei erau! Și mulți alții! Îi vedea pe toți strânși acolo. Aplaudau cu frenezie, se excitau colectiv, își terorizau hormonii care li se mișcau anapoda prin corp! Erau convinși că fac un act de dreptate! Că strivesc prin urletele lor viscerale orice împotrivire! Se simțeau infailibili! „Din păcate pentru ei, gândi cu satisfacție Cristian, „dacă gradul de inteligență nu poate fi exprimat în unități de măsură cantitative, în schimb gradul de tembelism al unui grup e egal cu suma tembelismului fiecărui membru al său."

„Muieee!" răcni el dintr-odată, din răsputeri, căci avusese brusc viziunea că gurile deschise ale celor ce răcneau erau o sumă de organe genitale feminine ale căror labii se deschideau și se închideau cu nerușinare.

„Doamne-ajută!" strigă unul din grupul lor, după care urmă hohotul de râs al celorlalți.

„Jos Iliescu,/ Lângă Ceaușescu!" dădu Dudu tonul și vreme de un minut grupul scandă cu nesaț lozinca.

Iar apoi: „Regele Mihai!/ Regele Mihai! și încă: „Iliescu judecat/ pentru sângele vărsat!

„Criminalule! Băga-mi-aș pula în mă-ta!" strigă Cristian, profitând de un moment de acalmie.

Deodată, din acea mulțime postată în fața tribunei izbucniră proteste:

„Huo! La muncă, bă! Rușine! Mucoșilor! Puneți, bă, mâna pe ei!"

Grupul protestatar se înmulțise. Câteva zeci de tineri se apropiaseră. Ca la un semnal, se auzi răsunând „Imnul golanilor":

Mai bine haimana

Decât trădător,

Mai bine huligan

Decât dictator!

Mai bine golan

Decât activist,

Mai bine mort

Decât comunist.

Claudio simți cum un fior îl străbate pe șira spinării. Îl văzu pe Rafael ieșind în fața grupului și dirijând cu mișcări largi, în timp ce el însuși cânta, apoi se prăbuși pur și simplu în genunchi și-și împreună mâinile. Apăru lângă el Amalia, îmbujorată:

„Jos comunismul!"

„E superbă, îi fulgeră lui Claudio prin minte. Amalia se deschidea sub ochii lui, sugerându-i insuportabila explozie a unui curcubeu într-o noapte extatică. O privi cum stătea lângă Rafael, dăruindu-se acelor scandări intempestive ca și cum în ele și-ar fi pus tot sufletul, ca și cum în acele momente nu ar mai fi existat nimic pe tot pământul. Se uită instinctiv la Amanda, ca și cum ar fi vrut să le compare. „Două ipostaze ale inocenței rafinate! gândi el și termenii nu i se părură deloc incompatibili. Apoi observă panorama mulțimii care începuse să se agite. „Ce discrepanță! De o parte, rafinamentul inteligenței și risipirea de sine! Dincolo, imbecilitatea agresivă, complexele și mediocritatea vindicativă! Când îi privești separat, nu par capabili de atâta rău! Și totuși…"

…Prea târziu auziseră țipătul lui Cristian. „Luați, bă, mâna de pe mine! Luați, bă, mâna!" urla el isteric.

Grupul de bastonarzi făcuse cu abilitate un ocol și căzuse în spatele lor. Loviturile țâșneau cu rapiditate și forță. Claudio mai apucă să-l vadă pe Cristian cum își înfige realmente unghiile în gâtul unui polițai, în timp ce o ploaie incredibilă de lovituri îi sfâșia carnea și făcea să-i pleznească țeasta. În degringolada ce se produsese, Rafael văzu cum Amalia e târâtă de păr și lovită sălbatic cu bastonul. Simți o spaimă devastatoare. „O omoară", mai apucă să gândească, apoi totul i se întunecă în minte, filmul i se rupse, i se păru că toate obiectele din jur se deplasează cu o rapiditate uimitoare și că el stă pe loc pentru că nu-și mai simte materialitatea propriului trup.

Pe Dudu îl izbiră în urechi râsetele celor din jur. Simți o umilință ca o drojdie pestilențială cum îi inundă gâtul, sufocându-l. Îl izbi, și atunci înțelese contrastul dintre cele două grupuri: al lor, terorizat, decimat realmente de lovituri, și al celorlalți, unde se râdea gros ori de câte ori câte unul, împleticindu-se, încerca să se ferească de bâtele polițiștilor și se făceau glume obscene ca la un carnaval al prostimii:

„Așa, arde-o pe curva-aia mică! Rupe-i curu-n două!"

„La muncă, fă, putorilor! Nu vă e rușine! Măgărețelor!

…strigăte de femei isterizate, o bucurie bovină care se lățește pe fețele lor!

„Victorie! Dușmanul de clasă a fost răpus!" gândi cu ură Cristian.

Buimăcit, Rafael înțelese că drumul acesta e un drum fără întoarcere. Că nu pentru greșeli, ci pentru insuportabila lor tinerețe plăteau. Și că așa va fi până când toată această generație cretinizată de sclavajul a cincizeci de ani de comunism va dispărea în neant. I se păru monstruos că printre cei ce aclamau ar fi putut fi, dacă nu cumva și fuseseră, chiar părinții lui – adică ai lor, se corectă el, gândindu-se cu inima strânsă la Amalia, și începu să alerge bezmetic, știind că trebuie cu orice preț s-o găsească!

Numai că, năucit de loviturile primite, auzea toate vocile ca printr-un tunel nesfârșit, ca și cum oricare persoană din jurul lui s-ar fi aflat la câteva zeci sau chiar sute de metri distanță; avea privirea tulbure și continua să nu-și simtă picioarele… Se simți tras de mână și incapabil să se împotrivească. O voia pe Amalia, aici, acum, să fie lângă el… Poate doar i se păruse că o loveau, n-aveau cum, nu se putea… Amalia nu putea fi altfel decât intangibilă, nu exista om pe lume să poată lovi un asemenea copil, nu exista… I se părea că până și fiara cea mai feroce și flămândă din lume ar fi trebuit să fie incapabilă să atace o ființă ca ea… Tras în continuare de mână, fu așezat, fără voia lui, în iarbă. Continuau să-i spună ceva. Ochii-i rămăseseră împăienjeniți, parcă plutea, nu-și simțea nicio parte din trup… Știa că e cumva lungit pe iarbă, că niște mâini îl ating… Desluși lângă el ceva ce semăna a plâns… Apoi, violent, îl izbi în creier imaginea Amaliei, trasă de păr și lovită de bestiile în uniformă… Fu ca un fel de electrocutare. Se smuci brusc și vru să se ridice. Ceața de pe ochi i se luă dintr-odată, dar picioarele nu-l ascultau… Bine că măcar ochii…

„Liniștește-te, gata, e OK! Suntem toți aici! Așteaptă să-ți revii", îi spunea Claudio. Fu primul pe care-l recunoscu.

„Gata, gata, nu mai plânge", auzi lângă el o voce care putea fi a Amandei.

Dar nu el plângea. Reuși, în sfârșit, să vadă silueta din dreapta lui. Inima i se strânse, ca și cum ar fi fost în pragul infarctului.

„Amalia", șopti el.

Cu un ochi tumefiat, cu sângele curgându-i din nas, cu Amanda aplecată deasupra ei și ștergându-i fața cu șervețele, fata reuși să-i întindă o mână. Continua să plângă, un plâns înăbușit, dar acuzator, încărcat de nedreptatea, de mizeria, de umilința pe care tocmai le trăise. Cu răsuflarea tăiată, incapabil să-și controleze rațional vreun gest, Rafael se aruncă asupra ei, o îmbrățișă, îi acoperi fața cu sărutări disperate… Atunci uitase complet că doar ei doi trebuiau să știe că se iubesc…

***

Atunci… Și atunci a fost ceva bizar și, într-un mod nelămurit, de-a dreptul amenințător… Amenințător pentru că arunca în țăndări liniștea întregului grup… Rafael era al Elenei, așa cum Elena nu putea fi a nimănui altcuiva decât a lui Rafael… Dar acum… toate semnele unei iubiri disperate se îndreptau, intempestiv, către Amalia… Asta așa, ca să nu mai fie nicio îndoială… Niciodată însă de atunci, Rafael n-a vrut să aducă vorba, în vreun fel, despre ceea ce se întâmplase… Iar pentru noi, ce văzuserăm era mai grav, infinit mai grav, decât bătaia cruntă pe care o încasaserăm de la jandarmi… Ne contraria toate certitudinile, toate liniile de echilibru. Rafael era al Elenei și ar fi trebuit să rămână doar al ei… Ce pot eu să spun că am simțit atunci pentru el? O imensă milă, pentru că știam că nu poate fi altfel decât îngrozitor de sfâșiat. Că nimeni, dintre noi ori din această lume, n-ar fi fost în stare, fiind în locul lui, să o părăsească vreodată pe oricare dintre ele… Că erau exact cele două femei din viața unui bărbat care sunt imposibil de părăsit, una sau alta, indiferent care ar fi fost motivul sau împrejurările…

Atunci? Atunci să fi fost un prim semn, când unii dintre noi au aflat că nu doar pe Elena, ci și pe Amalia o iubește Rafael? Și, aflând, au tăcut și au continuat să tacă până la sfârșit?

Ce știu eu, și sunt sigur de asta, e că le iubea disperat pe amândouă și că avusese