Ochii din Umbra unui Asasin

Uşa blocului se deschise cu un zgomot scrâşnit de balama neunsă, scheunând chircit la frigul jilav, năvălit lacom în holul întunecos. Doamna Iulia se opri o clipă pe treapta de la intrare si zgribuli instinctiv umerii. O fracţiune de secundă, picioarele rămaseră în urma pieptului firav, avântat în ceaţa lăptoasă ce-o sorbi cu totul, ca pe o umbră. Inspiră cu fereală mirosul greu de cauciuc încins, ce îmbâcsea mai rău ca oricând aerul dimineţilor umede de noiembrie și după doar câțiva pași rămase nemișcată, așteptând. Mai mult intui decât auzi lipăitul lăbuțelor apropiindu-se de ea, se răsuci și dădu de botul umed, care-o căuta adulmecând-o. Ochii erau pe jumătate închiși și-abia sclipeau în întuneric. Ochi umili de maidanez bătrân, aproape orb… Doamna Iulia scoase din buzunar un biscuit dublu, cu cremă la mijloc, i-l dădu să-l molfăie știrb și-l mângâie pe cap șoptind ceva, un fel de mustrare blândă.

Apoi se îndreptă de spate și porni grăbită de-a lungul aleii, socotind timpul rămas până la nouă, când avea prima oră la clasa a XI-a B. Sâmbătă era ziua lui Manole, împlinea 60 de ani. Șaizeci! În asemenea momente îți spui că viața s-a scurs pe nesimțite, deși nu de puține ori i se întâmplase să-și simtă timpul, târându-se pe dinăuntrul ei ca o sârmă ghimpată. Mai ales ultimul timp… Amintiri dintr-o tinereţe aşa de îndepărtată de parcă nici nu fusese a lor se voalară, ca niște clișee ce-ar fi pătimit în lumină. Simțea amărăciunea fizic, undeva prin capul pieptului, ca pe-o rană ce roade, se închide și roade iar… Cicatricile muiate iar și iar în sângele lor nu mai apucă să se vindece. Dacă ar fi putut vorbi cuiva despre asta, poate-ar fi îndurat mai ușor. Dar nu se cade. Nu stătea în firea ei să se plângă, nici măcar celor mai apropiați. Fiecare om are cazna lui de dus, nu-i nevoie să-l mai împovărezi și tu, cu a ta.

Duse mâna la piept și se opri brusc, pe trotuarul strâmt ce mărginea un bloc vecin - de la depărtare, ai fi zis că se lovise cu trupul de un zid. Lipăitul lăbuțelor se oprise și el la trei pași în urmă, fără ca ea să-l ia în seamă. Rămase în loc abia respirând, cu pleoapele bine strânse – o cortină dincolo de care învățase să se retragă, atunci când apăsarea era mai mare decât putea ea îndura. O iluzie care funcționa de multe ori. Funcționă și de data asta, deschise după doar câteva clipe ochii, își reluă grăbită mersul, iar lăbuțele lipăiră și ele, urmând-o. O să treacă. Trebuie să treacă, dacă nu de altceva, măcar pentru că n-are încotro. Sau are?... Oo, Doamne, sigur că are. Eu nu am, dar el are. Manole și-a urmat întotdeauna calea lui…

Ridică fruntea și respiră adânc. Aerul se mai curățase, sau se obișnuise ea cu el. O aștepta o zi mai aglomerată ca de obicei, nu era momentul să-și plângă de milă. De parcă sincer vorbind, fusese vreodată?... Și la urma-urmei, era mai bine așa. Indiferent ce-i va aduce săptămâna viitoare, sau luna, sau anii care i-or mai sta înainte, o să se bucure de acest scurt interludiu. Vineri le sosesc toți copiii de la București, așa că pentru câteva zile va proteja cu dinții aparența de normalitate, iar Manole nu i se va opune. Amândoi își adoră nepoții, iar prezența lor reuşeşte mereu să stingă, sau măcar să ascundă sub foc mocnit, orice conflict. Firea optimistă o ajutase de multe ori, făcu un efort și-și mută gândul, prozaic, la forfota ce o aştepta azi prin magazine. Cadourile tronau în capul listei de cumpărături, întocmită riguros pe categorii. Pipăi hârtia împăturită cu grijă din buzunar şi se simți dintr-odată mai bine – va cumpăra tot ce e mai bun, oricât ar costa. Din când în când, trebuie să-ţi faci curaj şi să-ţi muţi privirea de pe tarabă, la galantarul de lux…

Se uită la ceas şi grăbi de-a binelea pasul – îi promisese aseară Soficăi să treacă pe la ea de dimineață, înainte de nouă. Zâmbi în sinea ei, întrebându-se dacă va fi în stare să păstreze secretul până sâmbătă. Era un chin să nu le dezvăluie nimic nici soră-sii, nici copiilor, nici Annei. Anna Stocker, singura prietenă de-o viață. Manole, în schimb… Bineînțeles că Manole fusese de la-nceput la curent și asta provocase o nouă zâzanie între ei. Nimic nou - de la un timp, nu mai cădeau nicicum de acord. Cu fiecare zi care trecea, atmosfera din casa lor era tot mai densă, mai apăsătoare, izolându-l pe fiecare în colțul său de viață. Și de suflet. Și de gânduri. Și de neîmpliniri… Uneori, avea impresia că el n-o mai suportă și o vrea pur și simplu dispărută din calea lui. Îi simțea respingerea fizic, vedea cum privirea lui o ocolește și o azvârle într-un colț, ca pe-un obiect prăfuit dintr-o piață de vechituri. Senzația era atât de acută, încât o copleșeau nu numai disperarea, ci și umilința. Umilința unui eșec și-a unei neputințe. Pentru ea era prea târziu. Dăduse piept cu viața de prea multe ori, nu mai avea putere s-o ia de la capăt. Mai ales, nu singură.

Suspină scurt, involuntar și icnetul îi gâtui penibil respirația. Traversă şoseaua privind atent într-o parte şi alta, indignată de viteza cu care maşinile ţâşneau din negură ca nişte monştri flămânzi şi nici nu-i trecu prin minte că amenințarea o pândea din cu totul altă parte. Nu avea să mai ajungă la sora ei, Sofica şi cu atât mai puţin la elevii dintr-a XI-a B, iar spre seară, Manole se prezentă la Poliție și-i anunță dispariția cu o mină de om pus fără vina lui, într-o situație neplăcută. Părea cu alte cuvinte, mai mult jenat și nedumerit decât sincer îngrijorat. Soția lui avea de făcut niște comisioane-n cursul zilei, motiv pentru care plecase dimineața de-acasă, mult mai devreme decât de obicei Pe domnul Vasluianu îl intriga faptul că ea lipsise și de la școală, unde trebuia să înceapă orele la 9h. Adevărat însă, că zilele-astea avusese multe pe cap și poate că se zăpăcise. Ofițerul de serviciu le fusese elev la seral, crezu că-l înțelege și se-arătă plin de solicitudine. Îl asigură că va face tot ce poate, dar din nefericire, erau obligați să aștepte 24 de ore înainte de-a declanșa oficial, o eventuală operațiune de căutare. Probabil că nici nu se va ajunge până acolo – sugerase, ca omul care știe ce știe. E de presupus că până atunci, doamna profesoară va fi revenit deja acasă, din cine ştie ce vizită prelungită pe la vreo prietenă. Când sunt împreună, doamnele se iau cu vorba și uită cum trece timpul… Se liniștiseră unul pe altul și cu conștiința împăcată, renunțaseră pe moment la alte inițiative.

Polițistul avusese dreptate, dar în cu totul alt sens decât și-ar fi dorit. Cu mult timp înaintea zorilor, un trecător zări întâmplător cadavrul doamnei Iulia, pe jumătate ascuns în ceața care învăluise capătul nordic al cheiului. Părea că adormise uşor ghemuită pe-o parte, cu capul aplecat spre piept şi mâinile îndoite cuminte, sprijinite ca în somn de pământul jilav. La mai puțin de un metru de capul ei, un maidanez bătrân o veghea nemișcat ca o statuie. Apariția intrusului îi provocase un lătrat dezlănțuit, dar nu-l clintise de-acolo. Trecătorul nu se temea de câini – încercă zadarnic să-l alunge, se apropie destul ca să se lămurească despre ce e vorba și după o scurtă ezitare, se îndepărtă grăbit, aproape fugind. Nu era nici țipenie în jur, doar lătratul câinelui rămas pe loc îl tot chemă înapoi, îl rugă și îl certă, mult după ce noaptea-l înghițise complet.

***

Șeful serviciului Omoruri din A., comisarul-şef Dinu Varlam nu apucă să mai treacă pe la Inspectorat, pentru că ofiţerul de serviciu îi anunţă evenimentul direct acasă. Când sună telefonul, era singur în bucătărie şi-şi sorbea încă ameţit cafeaua. Dormise puţin şi agitat, aşa i se-ntâmpla întotdeauna când Silvia era de gardă la spital. Nu se obişnuise nici după 25 de ani cu periodicele ei absenţe nocturne, pipăia în somn locul gol de-alături şi rămânea cu mâna întinsă şi obrazul scufundat într-un colţ de pernă, adulmecându-i în subconștient parfumul. Se trezise-n apartamentul sufocant de gol şi iritant de pașnic de când Bogdan plecase la facultate, aprinsese zgribulit lumina în bucătăria glacială ca o pivniţă şi pipăise caloriferul lălâi. Era mijlocul lui noiembrie, când dracului or să dea ăştia drumul ca lumea la căldură? Imediat constată şi că, bineînţeles, aseară uitase de butonul programatorului la filtrul de cafea, grijă ce-i revenea îndeobște Silviei. Mai bine zis, tot ei… Împinse arțăgos clapeta cu arătătorul, vru să-și aprindă o țigară stând în picioare-n mijlocul bucătăriei, dar la primul fum simți un gust ciudat și o stinse scârbit în scrumieră. Dădu un bobârnac scurt brichetei care se-nvârti ca un titirez pe masă și se trânti rebegit de frig pe un scaun, cu fruntea-n podul palmelor şi coatele sprijinite pe blatul din sticlă securizată. Răceala îl pătrunse ostil prin pijama, se zgribuli iar, strânse brațele la piept și rămase oropsit și amorțit, între bolboroseala şuvoiului ce picura în termos și mireasma fierbinte ce umplu instantaneu încăperea. Îl dureau umerii şi ceafa şi-l cam zgâria pe piept, dar mai ales, i se schimbase gustul țigării – ori la el, asta din urmă era semn sigur că-l paște o gripă. Nicio mirare de vreme ce la poliție, toată lumea strănuta de vreo săptămână şi-al naibii să fie ăla care folosea vreodată o batistă, ca să nu-i umple de viruşi şi pe ceilalţi. Că dacă privești la sclifosiţii ăia de japonezi, forfotind în sus și-n jos cu măscuţele lor stupide pe față, începi să te-ntrebi dacă n-au fost infiltrați la derută, din cine știe ce univers paralel.

Străzile mai picoteau în beznă adâncă, atunci când ţârâitul telefonului se înfipse brutal în liniştea casei. Era tot ce mai lipsea, ca să-i pună capac – trupul fără viaţă al unei femei fusese găsit pe chei, nu departe de podul de la Circul vechi. Şi dacă s-ar fi oprit la atât!

- … doamna profesoară Vasluianu – desluși încruntat, chinuind să priceapă ce vrea să spună celălalt.

Sau refuzând să priceapă. Tentă un sens acceptabil pentru o veste, pe care la ora asta mintea lui refuza să o proceseze.

- Vrei să spui că doamna Iulia e cea care v-a anunțat? – accentuă. Dar cum de…

- Nu, ea pare-a fi victima, deși nu știm dacă a fost omorâtă, sau… Nu știm cum a murit, dom’ comisar-șef, doar că e si-gur moartă.

Varlam își simți gura uscată și-nghiți în sec, înainte de a-și recăpăta obișnuitul ton de colonel de artilerie, adoptat aproape automat printre confrați. Și mai ales, cu anumiți confrați.

- Cine v-a anunțat? Spune repede tot ce știi.

Își turnă cafeaua-n timp ce asculta și se fripse îngrozitor de la prima sorbitură. Imposibil de-acum să fie mai treaz decât era, așa că lăsă neglijent ceașca pe masă cu conținutul jumătate revărsat prin farfurioară și traversă apartamentul, cu telefonul la ureche. Omul își turuia raportul încălecând și-nfulecând silabe și mare parte din el, mai mult îl ghici.

- S-a primit un telefon anonim la 112 de pe un mobil, acum câteva minute. Apelatorul era bărbat și mi-a spus dispecerul că vorbea foarte repede și șoptea… Șoptea gros, așa… din gât, ca atunci când te ferești să nu se audă-n jur.         

- Apelatorul?. - îngână Varlam, depășit. Dar de unde a reieșit că victima ar fi doamna Iulia Vasluianu?

- O fi cunoscut-o, fiindcă a spus de la-nceput despre cine e vorba. I-a spus numele clar, înțelegeți? Dispecerul mi-a repetat de două ori ce i-a zis: Doamna profesoară Vasluianu zace moartă pe chei, lângă podul de la Circul Vechi. Atât și a-nchis. Nici numele nu și l-a dat. N-o fi vrut să se-ncurce cu…

- S-o fi înșelat, Tilică. Sau o fi vreo farsă tâmpită de-a vreunui elev.

Replica era bineînțeles, absurdă și nedemnă de el, dar de data asta, mintea nu numai că procesa, dar se și apăra cu înverșunare de asaltul celuilalt. Când răspunse, tonul celui numit Tilică se înmuie brusc. Varlam îl știa – un subinspector care călca în străchini de prea mult zel, dar altfel, bine intenționat. Ghici că se simte vinovat de ceva, se-ntrebă de ce anume și și-l imagină cu telefonul lipit disperat de urechea stângă – trup îndesat, păr rar și blonduț vârtejuit în creștet, obraji rozalii de ardelean, bine hrănit de-o nevastă la fel de rotunjoară… Și bineînțeles, scărpinându-și zona aia binișor defrișată care-i lățea perfid fruntea, cu un singur deget de la mâna dreaptă. De fapt, doar cu unghia degetului mare, în timp ce-și răsfira celelalte patru degete drept în sus, fluturând involuntar un soi de hi five. Gestul insolit, ca să nu mai vorbim de mimica însoțitoare deveniseră marca Tilică, în inspectorat.

- Nu cred, dom’ comisar-șef. Aseară a trecut pe-aici domnul.. știți, soțul lu’ doamna Vasluianu. Profesorul. Era cam supărat că nu ajunsese acasă şi nu reuşeşte să dea de ea. Dar nu s-a omorât cu firea, vă spun drept. Mi s-a părut că ne anunța așa, ca să-și facă datoria. Să-și ia grija asta de pe cap. De-aia nici eu n-am fost prea îngrijorat, am crezut că o să se-ntoarcă. Doamna, adică. C-o să se–ntoarcă, așa am crezut…

- Aha – se lămuri Varlam. Și de când nu mai ştia domnul profesor, nimic de ea?

- Păi, din câte zicea, de ieri dimineaţă. N-ar fi fost decât o jumătate de zi, dar lipsise și de la şcoală, fără să anunțe. Eu i-am explicat că trebuie să treacă alea 24 de ore, ca să…

Varlam mărunți neauzit din buze, o înjurătură bizară și cu-atât mai expresivă. Și mie nu mi-a spus nimeni nimic?... Annei Stocker i s-a spus?... Anna știe că de-aseară, doamna Iulia nu e de găsit?... Ele două erau ca două surori. O grămadă de-ntrebări i se încrucișară instantaneu prin minte, dar realiză că n-are cu cine parlamenta. Mormăi un salut ce-aducea mai degrabă a insultă şi-nchise.

Ajunse la fața locului cam în același timp cu Vladimir Zira, colegul lui de la Omoruri și cu procurorul criminalist Petre Beraru. Îşi parcară maşinile-n şir indian, în spatele autolaboratorului de Criminalistică şi la distanţă de scena propriu-zisă a crimei, pentru a nu întina eventualele urme lăsate de vreun autovehicul implicat. Băieţii Annei Stocker ajunseseră de ceva timp, fiindcă apreciaseră deja perimetrul de cercetat şi acum, se pregăteau să-l îngrădească. Varlam observă silueta şefei Laboratorului de Criminalistică – încerca să se deplaseze într-o parte și alta cu șchiopătatul ei discret, dar lui i se păru că mișcările aveau ceva rigid și mai greoi decât de obicei. Se-ntrebă dacă ea știa de-aseară, sau aflase doar azi-dimineață despre dispariția doamnei Iulia și-și dădu seama că nu mai avea importanță. În nici un caz, pentru victimă. Își aprinse din automatism o țigară ferind fumul de procurorul Beraru, care se retrase elocvent cu un pas și se uită urât la el.

- Tilică mi-a promis că-l identifică pe proprietarul mobilului, înainte de-a ieşi din serviciu – anunță Zira.

Li se alăturase cu umerii zgribuliți de răcoarea dimineții și-și salvase șeful fără să vrea. Beraru nu putea suferi fumul de tutun și predica împotriva lui, indiferent de împrejurare.

- Dacă n-o fi un telefon cu cartelă – bombăni Varlam.

Procurorul se răsuci brusc spre ei, cu un fel de consternare pe chip. Nici vocea nu și-o stăpânea foarte bine.

- Doamna Vasluianu a fost dascălul preferat al fetei mele în liceu, oameni buni. O profesoară extraordinară. Copiii o adorau.

- Şi lui Bogdan i-a fost – confirmă încet, Varlam. O ființă cu totul deosebită. E incredibil, s-o vezi sfârșind așa.

- Avem vreo idee cum a fost omorâtă? – întrebă Zira.

Ceilalți doi clătinară din cap – deocamdată, nimic clar.

- Identificați-l cumva pe anonimul de la telefon, să vedem ce hram poartă şi dacă nu ştie mai mult decât a vrut să spună – le ceru procurorul.

Varlam își aminti de Tilică și murmură doar pentru el: Apelatorul… Apelatorul anonim. Mirat, Zira se înclină-n direcția lui să audă mai bine, dar nu mai fu nimic de auzit, crezu că i se păruse și reveni tăcut la poziția anterioară.

***

Lumina zorilor îi împresura indecis, între dâra auriu - roşiatică ce îmblânzea orizontul şi ceaţa groasă, acoperind ca o mâzgă cenuşie un nou început de zi. De la distanţă, trupul căzut desena o curbă întunecată, pierdută-n vălătucii vineţii ce împresurau fantomatic siluetele celor ce se mişcau pe lângă el. Cu arcul podului boltit ca o sprânceană peste ochiul abia sclipind al apei şi copacii rari, năluci încremenite pe malul amorţit în somn, peisajul părea neclintit în aşteptare şi abia asta îi conferea un anumit dramatism. Brusc, lumina unui blitz le fulgeră retina. Apoi încă una şi încă una…

La apariția primului grup de oameni, maidanezul se îndepărtase șchiopătând și se oprise la o distanță sigură, încremenit cu urechile ciulite. Ai fi zis că supraveghea acțiunea, deși te întrebai cum o putea face, de vreme ce abia mai zărea. Fane Dimitriu luă mai întâi câteva imagini de ansamblu ale perimetrului crimei, după care se apropie de locul unde Victor Cioflină îi arăta ceva jos, pe marginea asfaltului şi pe trotuarul îngust, iar blitzul îşi reluă fulgerarea. Multe imagini vor fi reluate și reevaluate mai târziu, pe lumină. Varlam o văzu pe Anna Stocker venind spre ei şi-i făcu un semn discret cu mâna. Cumplită trebuie să-i fie participarea la ancheta asta, îşi spuse. Din câte-și amintea el, Anna și doamna Iulia se știau din anii petrecuți în fostul liceu Rilke, de limbă germană. O luă pe după umeri şi o strânse uşor lângă el:

- Îmi pare rău, Anna – şopti. Nespus de rău…

- Ştiu, Dinule… Tuturor ne pare – articulă ea răguşit, desprinzându-se încet de sub braţul lui. Făcea tot posibilul să se stăpânească şi să-şi facă treaba, iar compasiunea lor n-o ajuta deloc. Îşi drese glasul şi se întoarse spre Petre Beraru, adoptând un ton mult prea oficial, nefiresc între ei: Avem nişte urme de pneuri, domnule procuror, pe care le conservă acum Cioflină. O să le amprentăm mai târziu, pe lumină. Vvic.. Înghiţi în sec şi continuă: Victima nu are asupra ei poşetă, acte, mobil… Avea o geantă mare, gen sacoşă, de care nu se despărţea. Lipseşte.

- Există vreun indiciu, până acum? – se întrebă procurorul.

- Indirecte, deocamdată. Hainele arată că a fost târâtă câțiva metri, înainte de-a fi lăsată aici, unde am găsit-o. Deci e posibil să fi fost ucisă în altă parte și transportată până aici, probabil cu un vehicul. Totuși, eu n-am observat leziuni externe, lovituri, pete de sânge… Nici victima unui accident de mașină, nu pare să fi fost. Anna Stocker ridică din umeri, cu un aer dezolat și ușor năuc: Numai Lucia Udrea o să ne poată lămuri cum a murit, de fapt.

- Dar dacă a fost ucisă, atunci care poate fi motivul?!... A încercat s-o tâlhărească și s-a terminat prost? – insistă Beraru, privind de la unul la altul. Mai ales dacă-i lipsește geanta.

- O tâlhărie ar fi fără sens - replică Anna Stocker - fiindcă n-aveau mare lucru de găsit în geanta ei, în afara unui telefon mobil vechi și a cărților de școală. Verigheta și ceasul le are și acum pe mână, iar alte bijuterii, obiecte de valoare sau sume mari de bani, nu obișnuia să aibă asupra ei. Un hoț s-ar fi păcălit, încercând s-o jefuiască. Sigur că nu e exclus, doar că mie personal, nu-mi pare a fi opera unui hoț.

- Un hoț îi smulgea poșeta și fugea cu ea. De ce s-o omoare? – fu de acord Beraru.

- Nici moarte naturală nu e, sinuciderea se exclude - consideră comisarul-șef Varlam, rotind o privire încruntată-n jur. Așa cum spui tu, Anna, cea mai verosimilă ipoteză este că a fost ucisă în altă parte, iar cadavrul i-a fost transportat mai târziu, aici. Din declarația de ieri seară a soțului ei reiese că lipsise și de la cursuri, deci e de presupus că a fost atacată devreme, în cursul dimineții. Dar când anume și unde, mai exact? Și mai ales, de cine și de ce?... Pe cine putea deranja această femeie cumsecade?

Anna suflă abia auzit ceva despre un coșmar, din care nu se putea trezi. Consternarea o împietrea, născând acea umbră de incredulitate, acea senzație de ireal, care o ajuta să se miște și să raționeze mașinal, din punct de vedere profesional. Mintea ei încă refuza să identifice lucid, trupul nemișcat și indiferent la lumina blitz-ului.

- Am văzut capătul acestei hârtii ițit din buzunarul ei și l-am tras afară – își aminti. Se plângea că începuse să uite, așa că punea pe listă tot ce avea de făcut. Asta trebuie să fie pentru ziua de ieri.

Beraru se aplecă spre foaia de dictando din mâna ei înmănuşată, fără s-o atingă şi se chinui să citească la lumina brichetei lui Varlam.

- E scrisul ei? – o întrebă.

- Da, absolut sigur.

- Am putea afla în care dintre locurile planificate a ajuns, pe la ce oră şi unde i s-a oprit traseul. Plus alte relaţii, pe care le pot da eventualii martori.

- Dar putem fi siguri că e lista pentru ziua de ieri? – se întrebă Zira.

- Încercăm şi vedem… Vă rog să vă ocupaţi de asta cu prioritate.

Un scrâşnet de cauciucuri îi făcu pe toţi să se rotească pe călcâie – doctoriţa Lucia Udrea îşi parca micul Ford torturându-i frânele, ca întotdeauna când era în întârziere. N-avea idee cine e victima, iar când află, înmărmuri cu ochii fixați involuntar asupra Annei Stocker. Varlam îi făcu un semn discret, așa că atunci când Anna îi întinse echipamentul de protecție, se limită să-și lipească fugitiv obrazul de al ei, fără să scoată o vorbă. Îmbrăcă salopeta peste costumul-pantalon, își trase botoșii stând ghemuită pe marginea trotuarului și apoi încălecă sportiv banda de restricție, cu nelipsita ei geantă în mână. Trupul victimei părea la fel de plăpând ca al unei adolescente. Era întins pe o parte, într-o poziţie curioasă prin aparenta instabilitate, sprijinit doar puţin în faţă pe mâinile-ndoite într-o atitudine nefirească. Fusta şi poalele pardesiului erau răsucite ghemotoc spre talie, dezvelindu-i inegal coapsele mai mult spre şoldul drept, cel de partea pe care se sprijinea. Avea ambele gambe îndoite la peste 45 de grade, cea stângă alunecată mai în faţă, cu genunchiul sprijinit în pământ şi talpa cizmuliţei rămasă în suspensie, undeva deasupra gleznei drepte. Dimitriu se-nvârtea în jurul cadavrului fotografiind, iar lumina blitzului părea să biciuiască, arzând o creatură ghemuită bizar, ca surghiunită dintr-un pântec uriaș. Varlam dădu cu ochii de picioarele dezgolite şi simți un nod urcând cât pumnul, din furca pieptului:

- A fost… A fost violată?

Se întoarse spre Anna, pentru că ea se aflase deja în preajma victimei.

- Nu, sau cel puţin, sper că nu. Sigur că numai Lucia ne va edifica, dar eu n-am văzut semne de viol. Dacă te referi la starea hainelor, cred că s-au răsucit în timp ce era târâtă de picioare, până la locul unde a fost găsită.

- Vreo idee despre cauza morții? – o întrebă procurorul pe Lucia Udrea.

Își pusese la rândul lui botoși și se apropiase de cadavru, prin perimetrul deja fotografiat de Fane Dimitriu.

- Prezintă semne specifice morții prin sufocare. Doctorița ridică ochii spre el, cu o mină indecisă. Dar mi-e greu să spun mai mult. Niște urme ciudate, exclusiv în zona cervicală anterioară, care-mi sugerează leziuni interne cu fractură de hioid și laringe, dar nu se potrivesc nici mecanismului de strangulare, nici celui de spânzurare…

- O moarte ciudată – spuse Beraru încet, ca pentru el.

- Foarte ciudată. O moarte violentă, produsă printr-un mecanism aparte, însă numai după autopsie o să pot spune mai mult.

Dimineaţa începuse să-şi reverse ceva mai generos lumina şi ghemuit pe vine, Cioflină căuta urmele desenate pe trotuar şi pe marginea şoselei. Beraru se apropie de el.

- Avem ceva aici? – întrebă.

- Aş zice că avem puţin noroc, dom’procuror. Cioflină ridică privirea şi explică, gesticulând elocvent: Pentru că de la scurgerea din canalizare de la capătul străzii, s-a format astă-noapte o zonă de mâzgă prelungită pe câţiva metri încoace, maşina a trecut prin ea, pneurile s-au murdărit şi au lăsat urme…

Continuă să explice ridicându-se în picioare şi deplasându-se câțiva pași înainte şi înapoi, de-a lungul liniilor sinuoase imprimate pe caldarâm. Modelul pneurilor, dar mai ales măsurarea ecartamentului le-ar fi fost de mare ajutor în identificarea mașinii implicate în transportarea cadavrului. Beraru vru să întrebe ceva, dar îl acoperi glasul ridicat al Annei, care le făcu un semn cu mâna băieților ei:

- Vreau să-mi conservaţi cizmuliţele. Scoate-ţi-le cu grijă şi puneți-le separat, în pungi. Aveţi grijă la feţele de piele, să nu distrugeţi vreo urmă

Dădea indicații pe un ton autoritar, aspru, care nu-i era specific. Şi adăugă mai încet, pentru cei de lângă ea:

- Dacă e aşa cum cred şi au deplasat-o trăgând-o de picioare, atunci e foarte posibil să fi lăsat amprente pe pielea cizmuliţelor ei.

Acţionase în tot acest timp, stăpânit și profesionist. Până la pronunţia cuvântului „cizmuliţe", care Dumnezeu ştie ce resort declanşă în fiinţa ei. Vocea i se gâtui şi Anna Stocker scânci penibil, izbucnind într-un hohot înecat, fără lacrimi. Celor din jur li se păru un soi de vaiet, repede întrerupt de mâna dusă la gură cu palma în afară, ca și când s-ar fi rușinat. Câteva clipe încremeniră, se făcu o liniște în care se auzea doar respirația grea a Annei, apoi ea se potoli și reveniră cu toții la treabă discret, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

***

Lista găsită în buzunarul doamnei Iulia începea cu nişte cumpărături în piaţă, dar comisarului Vladimir Zira nu i se păru că relaţiile culese la întâmplare, din furnicarul şi hărmălaia de acolo ar putea constitui un start bun şi pentru el. Prefera ceva mai concret abordabil, aşa că trecu direct la următorul obiectiv - magazinul de carne şi specialităţi, al lui Gicu Bădoi.

„BuonGustaio, cea mai selectă unitate de profil din oraş beneficia de o clientelă aleasă, care nu se zgârcea la portofel nici pentru un ciolhan cu fufe - discret ca ’ntre bărbaţi - şi nici pentru mesele simandicoase din familie. Pentru urbe, era simptomatic faptul că actuala carmangerie funcţiona în localul vechii librării Mihai Eminescu de dinainte de ’89, care după câteva restrângeri consecutive de spaţiu, îşi dăduse ultima suflare prin ’94. Gicu Bădoi - cumnatul preşedintelui de-atunci al consiliului judeţean, ce îşi oblojeşte acum senectutea prin cel de-al treilea mandat parlamentar – cumnatu’ Bădoi cumpărase așadar pe mai nimic, localul aflat în buricul târgului, cu depozitele pline de cărţi cu tot. Depozite pe care spre deosebire de amărâții de librari, el le valorificase până la ultimul volum, plasându-le la metru cub efectiv măsurat protipendadei, ce tocmai îşi semeţea vile şi case de vacanţă prin cartierele rezidenţiale ale oraşului şi în nou-născutele sale suburbii. Ce putea fi mai de bon ton decât o bibliotecă gemând sub coperţi, oferită spre subtilă admiraţie la petrecerea de inaugurare a unei vile, când să fim drepți, ceea ce conta cu adevărat era mărimea piscinei. Atunci ca și acum, foarte puțini ar fi sesizat și nimeni nu s-ar fi sinchisit, de îngrămădeala Sandrei Brown în metafizica lui Heidegger… Iar spre cinstea lui de negustor isteţ, cumnatu’ Bădoi trecuse destul de repede de la minivan-ul second-hand, ce alerga dintr-un loc în altul înţesat de şunci, cârnaţi şi pachete de cărţi, la prospera firmă de familie cu reţea în opt judeţe, pe care comisarul Zira o luase cu aerul lui voit-inocent în vizor, dis-de-dimineaţă. În afara unei vânzătoare şi a casierei, la BuonGustaio" nu era ţipenie de om – evident, în lumea bună nu te scoli cu noaptea-n cap… Salută, se apropie de vânzătoare surâzând amical și-i propti legitimaţia sub nas.

- Staţi puţin, s-o chem pe doamna.

Cum dăduse cu ochii de însemnele Poliţiei, fata o zbughise iepureşte pe uşa din spate, de unde-n doar câteva secunde îşi făcu apariţia patroana. O femeie cu vreo două degete mai scundă ca Zira, cu piept generos, braţe de salahor şi un trup lipsit de subţirimea taliei, dar cu şolduri înguste, puternice, bărbăteşti. Genul acela despre care spui mai degrabă că e multă, decât „grasă". În ciuda trăsăturilor prea puţin feminine și a tenului îmbrobonat de osteneală, chipul avea-n ansamblu ceva plăcut, iar abundența de pistrui contribuia la aerul de bună dispoziţie, iradiat în jurul ei. Îți trebuia spirit de observație și probabil, un interes care majorității îi lipsea, ca să remarci cazna ascunsă cu care își ținea spatele drept și încerca să-și potolească ușoara gâfâială de efort. O matroană energică şi de nădejde – gândeai când o vedeai. Mai mult ca sigur că așa și era.

- Bună dimineaţa, cu ce vă putem servi?- întrebă, afabil.

Zira vru să repete figura cu legitimaţia, dar femeia făcu un semn din mână:

- Nu e nevoie, vă cunosc.

Sigur că el nu călca pentru prima oară pe-acolo, dar o făcuse foarte rar şi întotdeauna ca un client obişnuit. În orice caz, nu-şi amintea să fi avut onoarea de a-i fi fost prezentat personal, lu’ madam’ Bădoi.

- Doamna Mimi n-a mai trecut demult pe la noi – o auzi, toată numai drăgălășenie din cap până-n picioare.

Ei, uite cum vine de se leagă… Într-adevăr, nevastă-sa era şefa aprovizionării la ei în casă.

- Cu venirea Sărbătorilor, o s-o vedeţi mai des – răspunse, numai surâs şi el.

Zira știa când să afişeze un zâmbet cuceritor şi nu făcea economie cu el. Spre deosebire de Varlam, de exemplu, care se tot plângea că martorul trebuie mai mereu înghesuit, ca să colaboreze. Chestie de tehnică! Şi ca să fim sinceri, atitudinea doamnei Bădoi nu era ieşită din comun. Cu mic cu mare, patronii oraşului nu lăsau nici morți din mână o relaţie cu vreun poliţai, fiindcă niciodată nu puteau şti care, când şi de pe ce scaun ajunge să dea roată prin potlogăriile lor.

- E adevărat ce am auzit, domnule comisar? Patroana scăzu glasul, până aproape de şoaptă: Despre doamna Vasluianu, vreau să spun… Am auzit că au omorât-o azi-noapte și au aruncat-o la câini, pe maidan.

Uluitor cum circulă zvonurile în oraşul ăsta. Chiar dacă total aiurea, dar circulă. Zira își aminti că într-adevăr, băieții de la laborator pomeniseră ceva despre un maidanez.

- E ceva adevăr în ce spuneți, doamnă - o scăldă circumspect – dar încă nu putem…

- Şi ştiţi deja cine a omorât-o? – se repezi ea. I-aţi prins?

- Nnu… Nici nu suntem siguri că a fost omorâtă. Încă nu s-a stabilit cauza…

- Am înțeles. N-aveți voie să spuneți – duse ea degetul la gură și repetă, confidențial: Am înțeless…

Era teribil de aferată și nu-l mai asculta. Scosese telefonul mobil din buzunar, apăsase pe o tastă rapidă şi acum aştepta cu el la ureche.

- E adevăraaat, Giicule – se tângui șoptit, în receptor. Cum, ce?!... Ce ţi-am spus de doamna Vasluianu. Au omorr-râât-o azi-noapte... Nu, încă nu i-au prins… Bine, dragă, ştiu că ai treabă, dar m-am gândit că poate voiai și tu să afli. Așa!

Închise cu arţag și reveni la Zira.

- Parcă nici nu-mi vine să cred – înmuie iarăși tonul. Chiar ieri dimineaţă a fost aici şi am stat de vorbă amândouă.

Zira prinse din zbor momentul de a prelua inițiativa.

- O cunoșteați pe doamna Vasluianu? Cumpăra des, de la dvs.?

- Nuu, n-aş putea spune asta. Mai cumpăra din specialităţi de sărbători, sau când veneau copiii în vizită. În rest, ocazional… Femeia se aplecă ușor în față, încrețind nasul a compasiune: Mai rar şi ştiţi cum e la dânşii, doar cu suta de grame.

Aprecierea îi cam luă lui Zira, piuitul. „Dânşii erau aşadar, categoria ocazional şi doar cu suta de grame".

- Şi totuşi, îmi pare că o cunoşteaţi destul de bine – remarcă în treacăt.

- Păi cum altfel, dacă le-a fost profesoară copiilor mei? Se aplecă iar, confidențial, spre el: O iubeau așa de mult! O doamnă adevărată și tare cumsecade! Ei s-au stabilit în Germania, știți. Copiii mei, vreau să spun. O duc foarte bine. E drept că au plecat cu cheag de-aici, că nu degeaba ne spetim de dimineața până seara. Nici nu știu cum o să le dau vestea.

- Înţeleg – ezită Zira, nesigur. Şi ieri, a fost o ocazie obişnuită, sau una mai specială?

- Foarte specială. Avea sâmbătă o aniversare, domnul împlineşte 60 de ani şi aşteptau toată familia din Bucureşti. Femeia făcu brusc ochii mari, încrețind fruntea și lăsă tragismul situației să i se citească pe față: Doamne, acum vor veni la înmormântarea ei!

Părerea de rău era sinceră şi Zira observă că i se umeziseră ochii.

- Îmi puteţi spune pe la ce oră a venit, ieri?

- Păi, trecuse de ora şapte şi jumătate. Doamna Bădoi își șterse ochii cu dosul palmei. Abia deschisesem și ne apucasem să aranjăm marfa proaspătă dincolo, în depozit.

- Era însoţită de cineva?

- Nu, sigur nu.

- Tot singură a și plecat?

- Păi, cu cine să…

- Nu ştiu, cu vreun alt client, cu vreo cunoştinţă cu care să fi plecat împreună de-aici, cu…

Patroana se ridică-n poziție de drepți cu mâinile pe lângă trup și raportă răbdător, rar și gospodăreşte, ca pentru un neuron cu potențial intelectual anevoios:

- Doamna Vasluianu a venit şi a plecat singură. Magazinul era în rest gol, la fel ca acum. E ora la care avem rareori clienţi şi profităm, pentru a primi și a reorganiza marfa. Clientela noastră obișnuită apare după ora zece… De asta am şi avut timp să stăm amândouă de vorbă, pe îndelete. Dacă era multă lume, mi-ar fi fost imposibil oricât aș fi vrut.

Poliţistul dădu din cap în semn că dubiosul său neuron a înregistrat, dar e perseverent.

- Aţi observat cumva, pe cineva care a urmărit-o de-afară? Care o aştepta? Cineva oprit în dreptul vitrinei, sau poate, la oarecare distanţă? Eventual o maşină care să fi staţionat mai multă vreme…

- N-am observat, dar… Patroana aruncă ochii spre cele două angajate cerându-le ajutorul din priviri, le văzu negând din cap şi totuşi răspunsul veni prudent: Cred că nu, dar nici n-am urmărit în mod special, ca să fiu sigură.

- A cerut câteva felii de salam, nu țineți minte, doamnă? – interveni mica vânzătoare. Zicea că pentru un maidanez de la bloc… Se ținea după dânsa până la școală.

- Aa, da – își aminti doamna Bădoi. Am râs, când ne-a spus că are bodyguard… Am vrut să-i dau și un os și ea a zis că nu, e bătrân, abia mai vede și n-are dinți. Așa că i-am dat niște capete de salam. Nici n-am vrut să-i iau bani pe ele.

- A scos cumva din portofel, o sumă mai mare de bani pentru a plăti?

- Nici măcar n-a scos portofelul. Nici nu şi-a deschis geanta. A făcut doar comanda, urmând să achite produsele pe măsură ce-i erau livrate.

- Vă amintiţi ce avea la ea? Mă refer la poşetă, sacoşe…

Doamna Bădoi se gândi o clipă, apoi răspunse cu destulă siguranţă:

- Avea geanta aia mare, pe care o poartă de ani de zile şi două plase cu cumpărături, din piaţă cred, fiindcă dintr-una ieşeau nişte frunze de zarzavat.

- Deci trecuse deja prin piaţă – remarcă Zira, mai mult pentru el.

- În mod sigur.

- Zicea că intră și pe la cofetărie să ia niște savarine pentru sora ei – riscă din nou mica vânzătoare, iar patroana nu o contrazise.

- Uite că asta nu mai țin minte. Dar n-a pomenit ceva și despre cadourile pentru nepoți? – i se adresă ea fetei.

- A zis că la prânz, după ce iese de la școală, face turul orașului pentru cadouri – veni răspunsul prompt.

- Așa o fi zis – admise patroana și-i făcu un mic semn din ochi lui Zira. Copiii ăștia rețin totul. Noi mai uităm…

Mimica lui Zira o aproba fără rezerve și întrebă:.

- Era supărată, preocupată, îngrijorată de ceva? .

Doamna Bădoi ezită puțin.

- N-aș putea spune asta. Ştiu eu, poate puţin obosită… Parcă și un pic abătută pe dinăuntru, dar cum să vă spun… La suprafață, ai fi zis că e chiar bine dispusă. E ceva ce numai noi, femeile simțim una la alta. O tristețe, așa, care nu se vede, nu se spune… Dar dacă ar fi să dau o declarație la poliție, aș spune cu mâna pe inimă că era bine dispusă. Da-da, era bine dispusă.

Zira o privi lung, destul de nelămurit, dar nu i se păru nimerit să insiste. Reținu totuși, că doamna Iulia era bine dispusă… Ce simțeau femeile între ele rămânea un domeniu care-l depășea.

- Cam cât a stat aici? – întrebă.

- Cel puţin douăzeci de minute. Mi-a cerut lămuriri în privinţa unor specialităţi pe care nu le încercase niciodată, fiindcă noi avem produse proprii, dar şi nemţeşti, italieneşti, ungureşti… Ceva mai scumpe, dar ecologice, fără E-uri. Cine îşi permite, nici nu mai cumpără altceva. Trebuie să ştiţi, pentru că şi doamna Mimi ia din când în când.

Din când în când?!... Va trebui s-o avertizeze pe Mimi, că „dânsa riscă o lipeală la categoria „ocazional si doar cu suta de grame. N-o să-i placă… N-o să-i placă dell-loc!

- M-a consultat în privinţa meniului de sâmbătă. A ieşit o comandă destul de complicată, dar urma să i-o livrăm la domiciliu treptat, începând de vineri până duminică, pentru a avea totul proaspăt. La comenzi de asemenea valoare, livrarea e gratuită, vă rog să rețineți.

Patroana-și reintra cu ușurință în rol.

- Serios? – făcu Zira, impresionat.

- Cum altfel… Dar doamna Mimi știe. Și avem și alte înlesniri, dacă vreți să…

- Mi-ați putea arăta comanda doamnei Vasluianu? – întrerupse el, zâmbind cam strepezit.

O ceruse din simplă rutină, nu credea că acea listă de comenzi putea fi edificatoare în cazul de omor, dar când își aruncă ochii pe document, făcu ochii mari.

- E o comandă foarte serioasă – remarcă. Mi-aţi putea spune, cam la ce preţ se ridică?

-Nu am făcut socoteala exact, mai ales că urma să aleagă tot de la noi şi vinurile. Patroana profită, ca să strecoare insinuant: N-aţi încercat niciodată sortimentele noastre de vinuri. Româneşti, franţuzeşti, italieneşti, ungurești… Și vinul nostru din podgorie proprie, cu emblema Casei Bădoi! Vin curr-rat ca o perfuzie, te scoală de pe catafalc! Vreau să spun… Își luă seama, se scutură ușor și reveni: Doamna Mimi promite mereu că veniți împreună, să vă alegeţi vinul preferat.

Era mai eficientă decât orice campanie de marketing. Se înclinase confidențial spre el peste tejghea și lansa vorbele ca din mitralieră - rapid și ritmic, încingând aerul și culcând la pământ nefericita rezistență. Ultima frază venise cu o slabă nuanță de reproș, pe care Zira zvâcni și placă disperat.

- Probabil că vom veni, de Crăciun… Şi cu vinuri cu tot, la cât ziceţi că s-ar fi ridicat comanda doamnei profesoare?

Patroana făcu mental câteva socoteli, apoi aprecie:

- Păi una peste alta, cu vinuri cu