Între Grexit și Brexit. Cronica politică a celor mai recente crize europene

2015.

Cuvânt de întâmpinare

Volumul de față reunește 117 articole, pe care le-am scris în perioada februarie 2014 – martie 2016, la invitația redacțiilor Adevărul și ziare.com. Sunt texte despre politică. Nu declarații partizane, ci analize ale fenomenului politic. Am luat în seamă procese electorale, adică alegerile europene din 2014 și cele din statele membre, incluzând aici și referendumurile, tot mai des folosite, am explicat decizii ale instituțiilor UE, dar și marile dezbateri de societate, văzute ca parte a culturii sau culturilor politice.

Volumul e așezat sub un titlu care trimite la cele două riscuri majore ale ultimilor ani: ieșirea Greciei din zona euro și a Marii Britanii din Uniune. Articolele privesc, în majoritatea lor, evoluțiile interne din cele 28 de țări membre UE, dar și raportul dintre politica internă și cea de la Bruxelles sau felul în care îi percepem, ca europeni, pe ceilalți. Iar ceilalți nu înseamnă doar refugiați, care au venit în număr mare în ultima vreme în Uniunea Europeană, ci și societățile din vecinătatea estică, dar și din cea sudică sau din țările grupate astăzi sub numele „Balcanii de Vest", candidate sau potențial candidate la aderare. În patru-cinci articole, am relatat ce am făcut în misiunile electorale la care am luat parte – în țări precum Tadjikistan sau Sri Lanka – sau în vizitele de analiză a situației drepturilor omului din Nepal, Bangladesh, Mexic sau Guatemala. Doar circa o pătrime dintre articole sunt despre România și au fost publicate – fără excepție – pe platforma ziare.com, în vreme ce toate celelalte au fost găzduite de rubrica mea săptămânală din Adevărul. Analizele au fost scrise „la cald", adică la câteva zile după producerea evenimentului analizat. Am privilegiat informația în dauna speculației, chiar dacă – sau tocmai pentru că – știam că în spațiul nostru public au mare căutare opiniile inflamate și sunt la mare preț profețiile. În câteva cazuri, atunci când deznodământul nu era clar, iar concluziile mele se vădeau imposibile, articolele se termină în coadă de pește; iată de ce am precizat acum, folosind scurte note de subsol, ce s-a petrecut până la urmă, pe termen scurt. Profit de ocazie pentru a le mulțumi Iuliei Roșu și Cameliei Badea pentru invitația de a scrie săptămânal despre Uniune, despre componentele ei, inclusiv despre țara în care am fost ales în Parlamentul European.

Cred, de altfel, că e de datoria aleșilor în forul de la Strasbourg nu doar să reprezinte cetățenii europeni, ci să le și explice cum anume văd fenomenul politic. Mai ales în perioada asta, când am avut de înfruntat – cetățeni și politicieni – crize precum cea a monedei comune, migrația masivă din Orientul Mijlociu și din Africa sau atacuri teroriste pe sol european din partea unor musulmani fanatici. În ceea ce mă privește, pentru a asuma această „datorie de comunicare", am recurs la instrumentele științei politice, de care mă folosesc în profesia mea, cea de politolog. Dar am căutat să explic, într-un mod simplu și clar, ce opțiuni s-au aflat în fața decidenților, care a fost miza alegerilor, ce rezultate erau așteptate etc., pentru a clarifica tema abordată. Mi se pare important să precizez asta, mai ales că, deseori, cei alături de care fac politică obișnuiesc să complice înțelegerea, nu s-o ușureze.

Pe de altă parte, am făcut apel la ironie, mai ales atunci când a fost vorba despre realitățile românești. E forma mea de patriotism. Nu-mi cereți să explic și asta…

Semnați pentru candidați!

¹

Zilele acestea, partidele românești care vor să participe la alegerile europene din 25 mai se apucă de strâns semnături. De ce? Fiindcă legea prevede că, pentru a putea depune o listă, e nevoie nu doar de candidați, ci și de 200 000 de semnături din partea cetățenilor cu drept de vot. Unui independent care vrea să candideze îi este necesară susținerea a 100 000 de persoane. Sensul acestor dispoziții legale e clar: sunt acceptați în competiție doar candidații cu notorietate și partidele puternic înrădăcinate în teritoriu, iar „aventurierii" trebuie opriți!

Cum e în alte țări din Uniune? Ei bine, în unele, nu se cere nici măcar o semnătură. În altele, e ca la noi, dar cifrele sunt mult mai mici, iar nuanțele sunt importante. Olandezii impun doar 30 de semnături de căciulă. În Suedia, li se solicită partidelor – dar numai celor care nu au deja aleși în PE – 1 500 de semnături. În Slovenia, lista unui partid trebuie să fie susținută fie de patru membri ai legislativului național, fie de 1 000 de votanți. Cam același sistem funcționează și în Belgia, dar cu un specific lingvistic: astfel, pentru a putea intra în cursă, un candidat are nevoie fie de sprijinul a cinci deputați care vorbesc limba sa maternă, fie a 5 000 de vorbitori de franceză pentru un candidat din colegiul francofon, a 5 000 de vorbitori de olandeză pentru colegiul flamand sau a 200 de cunoscători de germană pentru colegiul germanofon, căruia îi este rezervat un mandat. În Austria, poate să se înscrie oricare cetățean ce are susținerea a trei deputați din Parlamentul național, a unuia din Parlamentul European sau a 2 600 de alegători. Croația pune pe picior de egalitate partidele și independenții, solicitând și unora, și celorlalți 5 000 de semnături. Respectul pentru candidaturi nonpartizane e mai degrabă un lucru rar: 17 state membre nu îngăduie candidaturile independente la europene. Danezii leagă înscrierea de strângerea unui număr de semnături care să reprezinte minimum 2% din totalul de votanți de la alegerile precedente. În Germania, e nevoie de 2 000 de semnături pentru partidele care candidează doar într-un land, respectiv de 4 000 pentru cele care au candidați la nivelul federației, dar e vorba numai despre formațiunile care nu au mai avut aleși în Bundestag, în PE sau în legislativul landului unde se face înscrierea. Ungurii cer 20 000 de semnături, fiind depășiți de italieni, care vor minimum 30 000 și maximum 35 000 pentru partidele fără reprezentare parlamentară anterioară. În fine, pentru polonezi, listele din fiecare regiune au nevoie de 10 000 de suporteri fiecare pentru a concura.

Trebuie știut de asemenea că o altă modalitate de a limita competiția e oferită de obligația de a depune o garanție bancară. În cele mai multe cazuri, dacă obții o performanță cât de cât semnificativă, banii îți sunt restituiți. În Austria, nu se dau înapoi, fiindcă acolo fiecare listă plătește 3 600 de euro, pentru a imprima buletinele de vot. Bulgarii vor de la candidați 10 000 de leva, returnându-i celor care strâng minimum 1% din voturi. Britanicii încasează câte 5 000 de lire pentru candidați, fie ei independenți sau propuși pe o listă. În Slovacia, un candidat trebuie să trimită la Ministerul de Interne fix 1 659 de euro, iar confirmarea plății este anexată la lista depusă la biroul electoral. Grecii au ajuns la o altă cifră curioasă: 2 934,70 de euro, pe când ciprioții se mulțumesc cu 250 de lire de-ale lor! În Lituania, s-a ales formula unui depozit echivalent cu 10 salarii medii per listă. Letonii returnează cei 1 400 de euro ceruți la înscriere unui candidat, dacă respectivul e ales în Parlamentul de la Strasbourg. Și așa mai departe…

După cum se vede, fiecare stat membru fixează regulile jocului, fiindcă nu există, de fapt, un scrutin european, ci 28 de alegeri în tot atâtea țări. O decizie a Consiliului din 2002 impune totuși ceva tuturor statelor membre, și anume folosirea unui mod de scrutin proporțional, fie cu vot pe liste, fie cu vot unic transferabil (practicat în mod tradițional în Irlanda și Malta). Tot astfel, la nivel european, s-a stabilit că pragul electoral nu poate depăși 5%. Acesta e motivul pentru care, în România, la europene și doar la europene, atât partidele, cât și alianțele de partide au același obstacol de procente în față: altfel, la legislative sau la locale, pragul e mai mare pentru coaliții, variind între 8 și 10%, în funcție de numărul partenerilor. Culmea e că, în Germania, pragul de 5% care funcționează la alegerile pentru Bundestag e fost declarat neconstituțional pentru scrutinul europarlamentar. În general, nouă state membre au un prag de 5%, alte trei, de 4%, două au optat pentru 3% și unul (Cipru) cere 1,8%, iar celelalte 13 state nu au un anumit prag.

Mă opresc aici, fiindcă mă duc să strâng semnături chiar pentru candidatura mea…

¹ Text publicat în Adevărul, 26 februarie 2014.

De la Juncker la Tsipras

²

În 2014, pentru prima dată în istoria alegerilor europene, familiile politice din UE – cu excepția conservatorilor și a extremei drepte – vor avea și candidați pentru postul de președinte al Comisiei Europene. PPE l-a ales pe Juncker, pentru socialiști va alerga Schulz, la liberali cap de listă e Guy Verhofstadt, verzii nu au unul, ci doi candidați – José Bové și Ska Keller –, iar comuniștii s-au oprit la Alexis Tsipras.

Primii patru sunt (foarte) cunoscuți: Jean-Claude Juncker a fost premierul Luxemburgului vreme de 18 ani, Martin Schulz este actualul președinte al Parlamentului European, Verhofstadt a fost, la rândul său, premier în Belgia de trei ori, iar în PE este liderul grupului liberal și cel mai federalist dintre deputați, Bové e cunoscut pentru că, după ce s-a luptat cu capitalismul dărâmând zidurile unui McDonald’s, a luat 1% în cursa pentru președinție. În schimb, Keller, născută în Germania de Est, și grecul Tsipras erau până mai ieri ignorați de marele public: ambii sunt foarte tineri (având 31 și, respectiv, 37 de ani) și și-au început cariera în mișcările studențești – ea, la tineretul ecologist, iar el – într-un sindicat care protesta contra reformei educației.

Tsipras a fost desemnat candidat al stângii extreme pentru șefia CE, după ce partidul pe care-l conduce – Syriza – a realizat un scor incredibil la ultimele alegeri legislative din Grecia, devenind a doua forță politică din țară. Keller și Bové au fost votați în urma unei consultări online, francezul obținând 11 791 de voturi, iar colega sa, 11 726. Candidatul liberal a fost stabilit după o negociere „internă cu finlandezul Olli Rehn, care-și anunțase și el dorința de a fi susținut de familia sa politică, după ce a avut deja două mandate de comisar. Până la urmă, Rehn a acceptat să ocupe o poziție de vârf în Uniune, după scrutinul din mai. Socialiștii au anunțat inițial că vor ține alegeri primare, dar au renunțat la idee și l-au „uns pe Schulz într-un congres ținut la Roma, unde 91% dintre participanți au fost de acord cu candidatura. În fine, Jean-Claude Juncker a fost ales candidatul PPE în urma unei competiții în care s-au mai înscris francezul Michel Barnier, comisar european în acest moment, și Valdis Dombrovskis, fostul premier leton, cel care, deși avea un bilanț guvernamental strălucit, a demisionat după ce acoperișul unui supermarket din Riga s-a prăbușit. Competiția s-a ținut la Dublin, la recentul congres al PPE: Dombrovskis s-a retras din cursă, așa că duelul final a fost între Barnier și Juncker, primul obținând 245 de voturi ale delegaților, iar al doilea, 382.

În principiu, după ce europenii vor vota pentru PE, candidatul echipei care obține cele mai multe mandate ar urma să fie șeful Comisiei. Tratatul de la Lisabona indică, de fapt, următoarea procedură: „Ținând seama de alegerile pentru Parlamentul European și după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu o majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al Comisiei". Formularea a lăsat loc la interpretări, mai ales în condițiile unui rezultat foarte strâns, PPE și PSE figurând umăr la umăr în sondajele reunite de PollWatch2014. De ce pomenesc doar de aceste două familii? Fiindcă ele cuprind în acest moment cele mai multe partide din PE, din cele mai multe state membre și e foarte improbabil ca liberalii, verzii sau comuniștii să câștige. Cifrele sunt elocvente: astfel, dacă fracțiunea PPE din Parlament are membri din 49 de partide provenind din 27 de țări, socialiștii reunesc 33 de partide din toate cele 28 de state membre, depășind ALDE (31 de formațiuni politice din 21 de țări), grupul Verzilor (21 de partide din 15 state membre), ca și grupul stângii extreme, în care regăsim 17 partide din 14 țări. De notat că, între comuniști, patru țări au câte două partide. Astfel, Grecia e reprezentată nu doar de partidul lui Tsipras, ci și de KKE (Kommunistiko Komma Elladas), din Olanda vin Onafhankelijke Partij și Socialistische Partij, din Portugalia, Bloco de Esquerda și Partido Comunista Português, iar irlandezii sunt prezenți cu Sinn Féin și Socialist Party.

În afara întrebării despre cine îi va urma lui Barroso la șefia Comisiei, o altă mare necunoscută a scrutinului european este legată de numărul mandatelor pe care vor reuși să le obțină partidele populiste și de extremă dreapta, aflate în creștere în mai multe părți ale Europei. De curând, Marine Le Pen, lidera Frontului Național din Franța, și Geert Wilders, care conduce Partidul Libertății din Olanda, aflate în acest moment, alături de România Mare și Jobbik, în grupul neafiliaților din PE, au propus crearea unei Alianțe Europene a Libertăților, dar au fost refuzați de UKIP și de Partidul Popular Danez, formațiuni reunite azi în grupul Europa Libertății și a Democrației.

Votul pentru noul legislativ european va fi organizat în perioada 22-25 mai, iar noua Comisie ar trebui desemnată înainte de vacanța de vară.

² Text publicat în Adevărul, 26 martie 2014.

În campanie

³

Așa cum știu cititorii fideli ai articolelor mele, nu vorbesc îndeobște în această rubrică despre vreuna dintre acțiunile politice pe care le asum în Parlamentul European și cu atât mai puțin în plan național. Am preferat să discut aici despre teme generale ale politicii actuale, pornind însă de la situații care nu mă implică în mod direct și vorbind, în primul rând, despre alte locuri, nu despre România. De data asta, aș vrea să fac o excepție și să consemnez câteva dintre observațiile făcute în campania electorală în curs, cea pentru alegerile europene din 25 mai.

Intenția mea nu e de a vă bombarda cu „mesaje", de a vă spune ce buni suntem eu și colegii mei de pe lista partidului care ne susține, de a-i denigra pe adversari sau de a vă plictisi cu un pronostic. Am un țel mult mai modest, și anume să vă ofer crâmpeie din experiența mea directă, în căutarea unuia dintre cele 32 de mandate în Parlamentul European care îi revin României. De obicei, în alegeri ne interesează ce spun votanții despre candidați. Dați-i voie și unui candidat să spună ce impresie i-au făcut alegătorii!

Voi nota mai întâi numărul mare de cetățeni care au semnat pentru susținerea partidelor (în total, 15 au fost admise în cursă) și a independenților (opt la număr) care au dorit să candideze. Împreună, vor fi strâns circa 6 milioane de adeziuni la ideea de a concura. Cifra depășește totalul votanților de la scrutinele europene din 2007 și din 2009 și este de aproape două ori mai mare decât totalul semnăturilor strânse de partide atunci când li s-a cerut, în anii preelectorali, să-și actualizeze bazele de date cu membri. Cu toate acestea, sondajele anunță o participare la urne mai mică decât la primele două alegeri pentru PE.

La drept vorbind, în stradă sau în piețe, interesul e la cote foarte reduse: dacă unul din cinci trecători se oprește să-ți vorbească, te poți considera fericit. În general, un candidat vede mult mai mulți cetățeni neutri sau decepționați decât simpatizanți. Dacă dai peste adversari, aceștia sunt, în regulă generală, firi radicale, oameni iritați, chipuri încruntate care te apostrofează, depășind uneori cu mult limitele civilității. Devine atunci greu să discuți rațional cu unul care nu e de aceeași părere cu tine. E copiat astfel comportamentul unor lideri politici din studiourile TV, care arată că sunt impetuoși doar strigând și gesticulând.

Campania oferă întotdeauna surprize. Notez doar câteva: un simpatizant mi-a cerut să-i citesc epigramele, altul m-a invitat la un cenaclu, iar un al treilea mi-a scris că mă roagă să-i cumpăr o rulotă cu care să vadă lumea-ntreagă. N-am răspuns decât primei solicitări, iar una dintre epigrame o voi introduce în volumul despre artele electorale, pe care îl pregătesc împreună cu un grup de cercetători. Mi-au fost cerute autografe pe broșuri electorale, dar și pe un ambalaj de ciocolată. La Chișinău, un tânăr împărțea pliante care făceau reclamă la „fitobutoi, o minisaună individuală, făcută cu lemn din familia Pinaceae și mi-a șoptit în clipa în care mi l-a înmânat: „Scăpați-ne de Ponta!. În farmacia dintr-un orășel de dincoace de Prut, în care am intrat ca să iau un medicament pentru dureri de gât, farmacista mi-a recomandat un antibiotic, spunându-mi, atunci când am întrebat-o dacă nu cumva am nevoie de o recomandare de la medic, următoarele: „În campanie nu vă trebuie rețetă, domnule Preda. Într-o piață din capitala unui „județ roșu, un ins mi-a cerut 10 lei ca să mă voteze, fiindcă „azi, totul e pe bani, nene. În județul vecin, prețul era de… 40 de lei („adică 10 euro, domnu’ candidat). Să nu vă mirați! Unii cetățeni cer fără jenă „măcar o brichetă sau o pelerină de ploaie. Dar lucrurile pot sta și altfel. O doamnă din Gorj mi-a făcut cadou un arbust „goji, îndemnându-mă să fac neapărat, dar după campanie, sirop din fructele sale, iar un domn din Alexandria mi-a prezentat invenția sa denumită „aparat de zbor cu dislocarea fluidului prin învârtire, însoțită de o ilustrație a acestuia, care semăna izbitor de mult cu carapacea unei broaște-țestoase. La Botoșani, o doamnă ne-a urat, mie și lui Teodor Baconschi, pe aleea centrală a parcului, să „facem salturi cuantice, pentru promovare spirituală. Ce-i drept, în câteva rânduri, m-am regăsit în postúri la care nu mă gândisem la începutul campaniei: în Teleorman am fost acuzat că am „vândut industria României, împreună cu Roman și Iliescu și nu am fost iertat, chiar dacă am explicat că în vremea aceea eram student; la Craiova, am fost urcat pe bicicletă pentru a protesta împotriva doamnei primar, la Panciu am apărat vinul natural împotriva „băuturilor fermentate liniștit, iar pe plaja de la Neptun am făcut, alături de președinte, mai multe fotografii care, de îndată ce au fost postate pe Facebook, au ajuns să fie mult criticate.

De fapt, asistăm la un soi de „domnie a pozelor". Întrunirile electorale încep și se termină cu lungi ședințe foto. Stau uneori să mă întreb cum s-au putut face până deunăzi campanii fără milioanele de poze realizate cu aparatele telefonice? Acum, cine vine la un miting pleacă musai cu o fotografie. Moda asta a ajuns inclusiv în mediul rural. Mai interesant însă, în ceea ce privește lumea țărănească, e faptul că oamenii satelor știu multe despre Europa, uneori depășindu-i în curiozitate și nivel de cunoștințe pe orășeni. Țăranul român de azi a auzit de subvenții directe, de APIA și de multe altele. Experiența directă îl europenizează. În mediul urban, e mai multă politică politicianistă, subiectele de conversație fiind împrumutate din nenumăratele dezbateri ale nenumăratelor televiziuni de știri.

În orașele de provincie care sunt capitale de județ, am întâlnit peste tot cel puțin cinci-șase ziariști (unii fiind cu adevărat pasionați de meseria pe care o fac) și am avut mereu în față măcar două camere ale televiziunilor locale, care lucrează de multe ori în condiții dintre cele mai grele. În București, am fost într-o zi la trei emisiuni TV, reușind chiar să nu mă repet. Dezbateri cu ceilalți candidați n-au fost foarte multe, fiindcă, de la o vreme încoace, comentatorii sunt mai prizați de producătorii și moderatorii emisiunilor. Asta nu înseamnă că au lipsit cu totul confruntările, unele incluzând probe dificile. Cea mai solicitantă a fost invitația de a merge la Pungești, pentru a culege 10 adeziuni în favoarea unui proiect legat de exploatarea gazelor de șist: invitația a venit de la un grup de presă, care a realizat și o dezbatere de vreo patru ore și jumătate cu alți patru candidați. Am fost la o televiziune și de la Chișinău, iar în platou se afla un fost vice-prim-ministru comunist, care, întrucât am apărat drumul european al Republicii Moldova, mi-a spus mai întâi să încetez „cu obrăzniciile, apoi m-a amenințat că-mi aruncă „un pahar cu apă pe față, pentru ca, spre finalul confruntării, să mă asigure că, dacă Voronin revine în toamnă la putere, voi fi declarat persona non grata peste Prut.

A meritat. Mă refer la întreaga campanie.

³ Text publicat în Adevărul, 21 mai 2014.

Ce și câte partide vor europenii

⁴

Scrutinul european ținut între 22 și 25 mai a produs câteva surprize, cele mai des citate de presa internațională fiind victoria Frontului Național în Franța, a UKIP în Marea Britanie și a partidului ultrastângist Syriza în Grecia în fața partidelor consacrate, indiferent că e vorba despre UMP și PS, despre conservatori și laburiști ori despre Noua Democrație și comuniștii greci din KKE. S-a mai vorbit puțin și despre Olanda, unde Geert Wilders a ieșit abia pe locul al treilea, deși era creditat cu prima șansă. De fapt, o trecere în revistă a rezultatelor ne arată situații politice foarte diferite de la o țară la alta.

Să începem cu Belgia, unde nu mai puțin de 14 partide au luat peste 1%. Votul pentru PE a fost umbrit însă de victoria lui Bart de Wever în alegerile naționale ținute în aceeași zi, separatistul flamand fiind deja însărcinat de rege să formeze un nou guvern. Slovacii au divizat și ei mandatele (13 la număr) între opt partide, dar țara s-a remarcat, în primul rând, prin cea mai scăzută rată de participare: doar 13%, cu 30 de procente mai puțin față de media europeană. În Suedia, fragmentarea spectrului politic e la fel de accentuată: nouă partide și-au împărțit cele 20 de fotolii de la Strasbourg. Slovenilor le revin opt locuri, iar partidele care au trecut pragul sunt în număr de cinci. Finlandezii nu sunt departe: 13 mandate pentru șapte partide politice, inclusiv cel numit Adevărații Finlandezi, care se distinge prin discursul intolerant la adresa străinilor. După desființarea pragului electoral, și Germania cunoaște o creștere a numărului formațiunilor politice care vor avea deputați europeni. Diferența dintre scorul CDU/CSU și cel obținut de SPD a fost de 8%, Die Linke și Alternative für Deutschland au luat câte 7%, dublu față de liberali, iar Partidul Național Democratic, cu un mesaj anti-romi, a strâns un procent. Vor mai avea aleși la Strasbourg liberalii și verzii, dar și – câte unul – Partidul Piraților sau Partidul Bunăstării Animalelor.

La polul opus, din punctul de vedere al organizării spațiului partizan, sunt Ungaria, România, Croația și Malta, unde avem o majoritate de mandate pentru o forță politică: 12 mandate din 21 a câștigat Fidesz, 16 mandate din 32 au mers la PSD + PC + UNPR, șase din 11 la coaliția formată în jurul HDZ (susținută de 41% dintre votanții croați) și patru din șase către laburiștii maltezi (față de două ce îi revin Partidului Naționalist). De remarcat, în cazul maghiar, și faptul că Jobbik a făcut un scor mai bun decât al socialiștilor (14,68-10,92). În Croația, alianța dominată de socialiști și numită Kukuriku va avea patru fotolii, iar un mandat a fost obținut de un candidat ecologist, lucru rar în fostele țări comuniste din centrul și estul Europei.

Confruntarea din alte locuri s-a distins prin scorurile strânse ale formațiunilor din fruntea clasamentului: în Spania, Partidul Popular a avut 26%, iar socialiștii 23%, cele două formațiuni obținând 31 din cele 54 de mandate ce revin țării lor. Foarte apropiate sunt și primele două clasate din Polonia: Platforma Civică a lui Tusk a avut 32,13%, iar Lege și Ordine a lui Jarosław Kaczyński, 31,78%. La rândul lor, electorii din Austria au dat 27% Partidului Popular, iar social-democraților doar 24%, în vreme ce Partidul Libertății a urcat la 19,7% (de aproape trei ori mai mult decât în urmă cu cinci ani). În schimb, spectrul politic portughez pare să se fi structurat conform modelului descris în teoria partidelor cu ajutorul expresiei „doi și jumătate": astfel, șapte mandate merg la dreapta (Partido Social Democrata & Centro Democrático Social), opt la stânga (Partido Socialista) și patru la extrema stângă (comuniști și Bloco de Esquerda).

În unele cazuri, scrutinul european a fost o revanșă. Astfel, veniți în număr mic la urne (19,5%), cehii au împărțit cele 21 de mandate între șapte partide, dar dacă, în toamna trecută, alegerile au fost câștigate de stânga, acum, pe primul loc a fost ANO 2011, un partid creat de un om de afaceri, Andrej Babiš, care ar vrea să intre în ALDE. Comuniștii de la KSČM vor avea trei eurodeputați. Puterea a fost contestată cu succes și la sud de Dunăre: bulgarii au dat 30% GERB și mai puțin de 20 socialiștilor lui Stanișev, așa că, imediat după anunțarea rezultatelor, fostul premier Borisov a cerut demisia actualului guvern, susținut de extremiștii din Attaka. Acest partid nu va avea nici măcar un deputat în forul european. Surpriza a venit de la un partid numit Bulgaria fără Cenzură, care promite salarii mai mari și luptă anticorupție.

Există însă și țări în care partidele de la putere au fost confirmate la urne. Astfel, italienii au votat la stânga – acordând 31 de fotolii parlamentare partidului lui Matteo Renzi –, iar Beppe Grillo a luat cu patru mandate mai mult decât Forza Italia. Spre deosebire de italieni, irlandezii au dat doar 6% laburiștilor, ceea ce înseamnă excluderea lor din PE, în vreme ce partidul care deține șefia cabinetului, Fine Gael, afiliat la PPE, va avea patru mandate din totalul de 11 câte îi revin Irlandei.

Interesantă e și situația din două țări care au făcut din vot o obligație. În Luxemburg, unde 90% dintre cetățeni au ajuns la urne, o jumătate dintre mandate au mers la Partidul Creștin Social, condus ani de-a rândul de Juncker, iar celelalte au fost împărțite între un socialist, un ecologist și un liberal. La fel de simplu de citit sunt și rezultatele din Cipru, o altă țară cu șase mandate în PE și cu vot obligatoriu, dar în care s-au prezentat la urne doar 44% dintre alegători: comuniștii din AKEL au obținut 26%, în vreme ce DISY, membru PPE, a adunat 37%, iar două liste socialiste, 10 și 7%.

La cealaltă extremitate a Uniunii, în Estonia, două formațiuni care se revendică de la liberalism – Partidul Reformei și Partidul de Centru – s-au aflat umăr la umăr, reușind să adune 24, respectiv 22%. Socialiștii vor avea un mandat, la fel ca partidul Pro Patria & Res Publica (membru PPE). În Estonia, avem și scorul record obținut de un independent la aceste alegeri: e vorba despre Indrek Tarand, care a primit 13,2% dintre voturi. În celelalte țări baltice – Lituania și Letonia –, situația e foarte diferită: dacă letonii au dat jumătate dintre mandate Partidului Unității al fostului premier Dombrovskis, care a reușit să surclaseze Partidul Armoniei, lituanienii au dat 17,39% formațiunii de centru-dreapta TS-LKD și 17,23% socialiștilor din LSDP.

Închei enumerarea succintă cu Danemarca, un caz ce pare să contrazică toate tendințele afirmate la nivel european. Astfel, Partidul Poporului Danez – cu un program antiimigrație – va avea cu un mandat mai mult decât social-democrații, în vreme ce grupul PPE va primi un deputat de la Det Konservative Folkeparti, iar în ALDE vor merge trei eurodeputați, de la două partide.

Sper că n-am uitat pe nimeni.

Din păcate, n-am reușit să calculez numărul total de partide care vor avea deputați în forul legislativ european. Vor fi probabil aproape 200, ca și în prezent. Promit să vă țin la curent și cu schimbările…

⁴ Text publicat în Adevărul, 28 mai 2014.

Poți să te autopropui comisar european?

⁵

Da. O dovedește Alenka Bratušek, aflată în fruntea listei trimise lui Jean-Claude Juncker și semnată tot de ea, ca premier în exercițiu al Sloveniei. Nu e, ce-i drept, singurul nume de pe listă. Ah, nu știați că se pot trimite mai multe?

De la Ljubljana s-au propus alte trei: al ministrului de Externe Karl Erjavec, al deputatei europene Tanja Fajon și al actualului comisar Janez Potočnik. Cel din urmă, care a făcut parte din Colegiul Comisarilor din 2004 până azi, a declinat oferta, cerând ca propunerile să fie stabilite de partidele care au câștigat alegerile recente. Despre ce este vorba?

Pe 31 iulie, la data nominalizării, Bratušek ocupa funcția de premier, dar numai ca gestionară a treburilor curente. Ea demisionase pe 5 mai, întrucât a pierdut sprijinul partidului său, Slovenia Pozitivă, la doar un an de la desemnarea ca lider al formațiunii și ca șef al guvernului. Prima femeie din istoria țării sale care a ajuns să conducă un cabinet a decis să plece de la guvern pentru că a fost repudiată de partid. Răsturnarea s-a produs în cadrul unui congres, care l-a ales drept lider pe primarul Capitalei, Zoran Janković. La mijlocul lunii trecute, s-au ținut alegeri generale, pe care demisionara le-a abordat în fruntea unui nou partid, botezat Alianța Alenkăi Bratušek. N-a obținut decât 4,38% dintre sufragii, în vreme ce Slovenia Pozitivă a adunat 2,97%, cu 25 de procente mai puține decât la scrutinul din 2011. Învingătorii de acum trei ani nu au mai trecut pragul electoral! Alegerile au fost câștigate de o grupare politică nouă, care se cheamă Partidul lui Miro Cerar. Hotărât lucru, slovenii nu se încurcă prea mult în denumiri… (Au totuși un Partid Democratic al Pensionarilor, care a reușit să strângă acum 10%, cel mai bun scor obținut de formațiunile care au alcătuit coaliția guvernamentală de stânga, condusă de Bratušek.)

Revenind la nominalizări, Alenka Bratušek are mari șanse să devină comisar, fiindcă șeful