Spirit, imagini și înțelesuri

În cușca limbajului

Știam câteva exprimări tari ale șovinismului lexical, unele chiar celebre, datorate unor mari personalități ale culturii mondiale, conform cărora adevărul în toată amploarea și profunzimea lui nu poate fi spus decât în idiomuri nobile precum, de exemplu, în greaca veche sau mai recent în splendida limbă germană. Șovinismul, adică presupunerea că o limbă anumită, în speță a ta, este mai presus de altele. În acest sens ne-am avut și noi faliții noștri, de ar fi să îl amintim și numai pe Constantin Noica cu fermecătoarea lui Rostirea filozofică românească. Mă refer la toate acestea pentru a motiva de ce am cercetat plin de curiozitate scrierea lui Guy Deutscher, Through the language glass, având precizat în subtitlul ei: Why the world looks different in other languages, Picador, a metropolitan books, Henry Holt and company, New York, 2011. Așadar, lumea oare chiar arată altfel dacă o privești prin sticla, prin geamul altui limbaj decât acela al limbii tale materne? Punctul de plecare al autorului, din prologul cărții, este dat de două cunoscute ziceri, pline de umor, ale unor precursori de seamă. Mai întâi este citată din Talmud susținerea că există patru limbi mai importante: greaca pentru cântec, latina pentru război, siriaca pentru lamentații și ebraica pentru vorbirea curentă. Apoi este amintit și Carol Quintul, posesor al mai multor limbi europene și care ar fi pretins că vorbește spaniola cu Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbații, iar germana cu calul său. Alăturându-li-se acestora, autorul cărții cercetează problema dacă limbile naționale reflectă cultura popoarelor cărora ele aparțin, psihicul acestora și modul lor particular de a gândi, recunoscând apoi, în linia acelei presupuse specificități, că limba germană este un vehicul ideal pentru formularea cât mai precisă a profunzimilor filozofice, dar se întreabă mai la urmă cu sarcasm dacă în sunetele lipsite de umor ale acesteia nu s-ar auzi oare și pasul de gâscă cu care s-au făcut renumiți soldații care o vorbesc.

Lăsând deoparte aceste mici podoabe retorice din vremuri apuse, Guy Deutscher dimpreună cu lingviștii de azi este de părerea că limba exprimă în primul rând un instinct, că fundamentele limbajului sunt date de codurile noastre genetice care sunt aceleași pentru întreaga rasă umană. E acesta adevărul pe care l-a sugerat și Noam Chomsky când și-a imaginat că un eventual om de știință venit de pe planeta Marte, cunoscându-ne pe noi, oamenii, sub aspect lingvistic, ar trage concluzia că toate limbile vorbite pe pământ nu sunt decât dialecte ale uneia și aceleiași limbi. De aici, din acest punct generalist, pleacă și cercetarea din carte pentru a stabili nuanțe complementare, exemple revelatoare, progrese în cunoașterea lingvistică. Fiindcă în general se admite că limba este expresia naturii umane înnăscute. Însă, dacă se poate constata existența unui consens cu privire la ipoteza că limba maternă influențează modul în care gândim, se admite și că orice astfel de influențe sunt mai degrabă neglijabile, dacă nu de-a dreptul minore, pentru că fundamental noi toți gândim în același mod. Gândim la fel și totuși diferențele culturale sunt reflectate în limbaj pe căi ascunse și este cu putință ca limba noastră maternă să afecteze, fie și doar într-o infimă măsură, modul în care gândim și cum percepem noi lumea.

Se profilează așadar în spatele limbajului două forțe care îl susțin, eventual mai și modelându-l: pe de-o parte natura, adică instinctul, pe de alta cultura. Acesteia din urmă îi sunt citate trei definiții, în fapt trei accepțiuni ale conceptului: engleză, germană, franceză, cu adevărat marcat diferite între ele. Cultura sau nurtura, pentru că la antipodul naturii, presupune cunoașterea transmisă prin imitație mai degrabă decât prin gene. Prin imitație, așa cum oamenii de știință au vorbit de „chimpanzee culture", cu referire la acele grupuri de maimuțe care folosesc bețe și pietre. În consecință, este limbajul un artefact al culturii sau mai degrabă o moștenire a naturii? Iar dacă acceptăm ipoteza că limbajul este o oglindă a minții noastre, atunci ce trebuie să vedem că reflectă el cu preponderență: natura umană sau mai degrabă convențiile culturale din societatea noastră?

În lumina acestor considerații, vom deosebi între o noțiune, un concept, și o denumire care se aplică, aceleia, aceluia, ca o etichetă. În afara unor rare cazuri de onomatopei, precum este denumirea cucului, pasărea al cărei nume încearcă să îi reflecte ceva din natura proprie, sonoritatea cântecului, în rest vasta majoritate a denumirilor este arbitrară. Se dă de îndată și un exemplu spunându-ni-se că trandafirul miroase la fel de douce, γλυκό, édes, zoet, sladká, sød, hoș, makea, magus, dolce, ngọ, sau chiar dulce, adică sweet – după limba în care autorul își scrie cartea! Vom deosebi așadar două teritorii: domeniul denumirilor, al etichetărilor, și vastul ținut al conceptelor, corelativ cu primul. Etichetele reflectă convențiile culturale iar conceptele reflectă natura propriu-zisă. Fiecare cultură este liberă să lipească pe concepte ce etichete are ea chef, dar conceptele din spatele acestor etichete au fost alcătuite sub dictatul naturii. Să vedem astfel lucrurile înseamnă să acceptăm o soluție clară, simplă și elegantă, deplin satisfăcătoare din punct de vedere intelectual și emoțional. Ea mai comportă și avantajul de a avea în spatele ei un respectabil pedigree, iar Guy Deutscher îl are în vedere tocmai pe Aristotel care a scris în secolul al patrulea de dinaintea lui Christos că deși sunetele unei limbi pot fi oricât de diferite la diversele neamuri, conceptele însele, sau ceea ce el numește: impresiile, amprentele acestora în suflet, sunt aceleași pentru întreaga omenire. Odată aceste considerații preliminare fiind lămurite, autorul trece la expunerea materiei cărții sale, împărțită în două mari capitole: Limbajul ca oglindă și Limbajul ca lentilă. Să le străbatem!

Mai întâi trebuie remarcat că Guy Deutscher, prin apropierea sa, fie și doar metaforică, deși paginile cărții dovedesc o profesionalizare tocmai în acest domeniu, deci prin apropierea sa de domeniul opticii, se înscrie în categoria unor intelectuali cu totul speciali. Îi am în vedere pe unii precum Galileo Galilei, Descartes sau Isac Newton. Sunt cei care au cercetat nu doar natura luminii ci și posibilitatea creării instrumentelor optice care ameliorează capacitatea omului de a vedea lumea din jurul său, universul chiar, fie el și cât mai depărtat. Pentru unii ca ei, vederea este chiar cunoașterea, o problemă practică și, mai mult decât atâta, una metafizică. De la autorii Vedelor și până în modernitate, vederea, viziunea, tiparul, ideea, icoana lumii – sunt adevăratele obsesii ale celui care gândește, cuvântul fiind o lentilă prin care omul vede, prin care el cunoaște lumea. Dioptrica lui Descartes, tratatul de Optică al lui Newton, opusul radical al aceluia: Teoria culorilor a lui Goethe și, cu referire la aceste ultime două opere, sutele de pagini din Prelegerile de Filozofia naturii, în care Hegel se zbate cu atâta imensă neîndreptățire, în ciuda tuturor evidențelor științifice contrare, să îl apere pe poetul german împotriva savantului englez, avându-le în vedere pe acestea și pe altele similare putem constata că este fără îndoială ceva divin în preocuparea de a lămuri misterul vederii, dar autorul recent nu se ridică până în stratosfera metafizicii, mărginindu-se să cerceteze istoricist și experimental problema văzului și cea a exprimării lui prin cuvânt.

El pornește, în prima parte a cărții sale, de la un caz cu totul excepțional, acela al lui William Ewart Gladstone, despre care la noi a scris pagini strălucite tragicul anglist Dragoș Protopopescu, și de numele căruia mi-am amintit acum nu prea demult când un publicist român s-a întrebat, sarcastic și inadecvat, ce citesc conducătorii politici. Acest politician englez din secolul al nouăsprezecelea, posesor al unei vaste activități parlamentare și în guvern la nivelul maxim al țării sale, citea multă poezie și îndeosebi epopeele homerice și nu oricum ci în limba lor originară. Cazul lui nu este întru totul singular pentru că în vremuri ceva mai apropiate de noi, un președinte al Franței, Georges Pompidou, fiind internat în spital, atins de o boală incurabilă, pentru a se consola de moartea iminentă spre care se îndrepta, a cerut să-i fie aduse spre lectură Meditațiile lui Marc Aureliu și nu în orice ediție ci în una cu textul în varianta în care le-a redactat împăratul roman, adică în greaca veche. Revenind la fulminantul Gladstone, să reținem dimpreună cu autorul recent că omul politic englez a publicat la bătrânețe o operă monumentală purtând titlul Studies on Homer and the Homeric Age, o lucrare în trei voluminoase, impozante tomuri. Aici, cum s-ar spune: abordează el teme precum geografia Odiseei, simțul frumosului la Homer, poziția femeii în societatea homerică, caracterul moral al elenilor. Un capitol mai degrabă modest, oarecum ascuns la sfârșitul ultimului volum, este dedicat unei teme curioase și destul de marginale: Percepția culorii și folosirea ei la Homer. Cercetarea lui Gladstone în Iliada și în Odiseea scoate în evidență ceva strâmb, inadecvat în felul în care Homer descrie culorile, iar concluziile sale, schițate după ce face acea descoperire, sunt atât de radicale și atât de tulburătoare încât au fost respinse complet de contemporanii săi.

Ciudatul erudit și om politic englez a descumpănit prin faptul că după opinia sa Homer și cei din vremea legendarului bard percepeau lumea din jurul lor într-un mod oarecum restrâns, în alb și negru, adică mai deloc tehnicolor. Simțul culorii vechilor greci se deosebea radical de al nostru. Se dau de îndată și exemple. Astfel marea, albastra mare, așa cum o știm cu toții, noi, oamenii, are la Homer culoarea vinului întunecat, winedark sea – citează Gladstone, iar Guy Deutscher ne explică de îndată: oinops, care înseamnă marea wine-looking, oinos fiind vinul iar op- fiind radicalul pentru mare. Lucrurile sunt și mai încurcate, pentru că altă dată culoarea mării este indicată cu numele florii care se numește violetă, ioeis, și aceeași floare identifică și culoarea lânii oilor din peștera ciclopilor. Iar într-un alt context tot violet este și fierul. Nu mai insist și nu reproduc și celelalte exemple care sunt culese în cartea recentă din vechiul studiu al lui Gladstone. Trec imediat la ceea ce este cu adevărat important pentru această cercetare de lingvistică și anume acuza formulată la adresa lui Homer și a grecilor din vremea lui cum că ei toți ar fi suferit de o color blindness, o universală orbire a perceperii culorii, un daltonism, o acromatopsie, o incapacitate de a distinge culorile în totalitate sau doar parțial.

Autorul studiului de lingvistică la care mă refer depășește de îndată acest stadiu de secol XIX și extinde cercetarea sa, mai întâi tot la texte străvechi, și constată o progresivă educație a capacității de a percepe culoarea, iar dacă putem vorbi la Homer de o blue-blind, de o incapacitate de a sesiza sau doar de a numi albastrul, el constată același fenomen la vechii indieni, în Vechiul Testament, fiindcă ebraica biblică nu avea un cuvânt care să denumească albastrul. Deficiențele sunt remarcabil similare, mai mult chiar, unele sagas nordice, ba chiar și Coranul au, din acest punct de vedere, trăsături asemănătoare, recognoscibile și la chinezi.

Autorul studiului recent își pune problema relației dintre ceea ce ochiul poate vedea și ceea ce limbajul poate descrie. Evoluția simțului culorii s-a desfășurat la scara rasei umane, iar percepția culorii de către oameni a crescut în acord cu schema spectrului culorilor. Din această perspectivă, daltonismul recent este un vestigiu al unei condiții care a fost universală în vechile timpuri. Iar acesta este un fapt stabilit cu destulă precizie, că oamenii mai întâi au văzut sau doar s-au exprimat în alb/negru și imediat mai apoi au sesizat culoarea roșie, undele lungi ale luminii roșii sunt ale celei mai intense culori, una care presupune cea mai mare aglomerare de energie. E roșul sângelui și într-un anumit sens însăși viața din noi. Energia luminii descrește odată cu înaintarea în lungul spectrului, de la roșu până la violet, și astfel cea mai puțin intensă culoare rece ajunge să fie văzută numai odată cu îmbunătățirea considerabilă a sensibilității retinei. Fina noastră percepție a culorilor este, comparativ, o achiziție recentă. În această perspectivă, o ciudățenie, ca în atâtea altele la ei, îl reprezintă faptul observat că misterioșii egipteni au fost o excepție de la universalul daltonism al culorii albastre ce i-a caracterizat pe antici.

Guy Deutscher citează mai apoi și cercetări făcute de antropologi la unele populații aflate, cel puțin la data la care au fost abordate pentru studiu, într-un stadiu minim de dezvoltare prin raportare la standardele noastre, ale europenilor. Confirmând ceea ce se știa, s-a constatat că întotdeauna prima dintre culorile prismatice care a primit un nume a fost roșul. Altădată, la alții, verdele, albastrul și violetul erau toate identificate indistinct ca fiind negrul. Atenție însă, dificultatea este de a le numi și nu de a le percepe! Fiindcă experimentând cu mostre de culori pe care cei anchetați aveau să le identifice, s-a stabilit că, la respectivele populații, nu există niciun caz real de daltonism. S-a demonstrat astfel, dincolo de orice posibilă îndoială, că oamenii pot vedea, pot sesiza diferențele dintre toate nuanțele imaginabile ale culorilor și cu toate acestea ei să nu aibă în limbajul lor denumirile standard nici măcar pentru unele culori de bază cum ar fi verdele și albastrul. Dar diferențierile din vocabularul culorilor nu au nimic de-a face cu factorii biologici, cu fiziologia văzului. Iar doar pe baza limbajului nu se poate deduce ce vede respectivul avut sub observare științifică. Cei antici puteau vedea culorile tot atât de bine pe cât o facem noi astăzi, iar diferențele din vocabularul culorilor reflectă pur-și-simplu dezvoltarea culturală și deloc cea biologică. Totul s-a întâmplat, spune Guy Deutscher, ca și cum un mare război ar fi început în câmpul politicii, un alt mare război pare să se fi sfârșit în regatul ideilor. Iar cultura a învins pentru totdeauna.

Studiul de lingvistică la care fac referire stăruie în a sublinia că cultura a fost singurul factor admisibil, care să explice, în acest domeniu, diferențele mentale dintre grupurile etnice. Fizicienii au imaginat spectrul culorilor ca fiind o scală continuă, iar limbajele marchează adesea diferitele părți ale respectivei scale într-un mod arbitrar. Sistemul culorilor nu are la bază niciun factor psihologic, fiziologic sau anatomic. Fiecare cultură a luat continuumul spectral și l-a împărțit într-un mod destul de arbitrar, nefiind nimic natural în aceasta. Singura regulă care rămâne adevărată fără excepție este că roșul este prima culoare, îndată după negru și alb, care primește un nume. Iar aceasta are o semnificație, poate chiar una metafizică.

În continuare, las deoparte multe observații ale acestui autor, anchete de teren, cercetări de specialitate la care face referire și, înainte de a apela pentru ultima oară la conținutul cărții sale, aș vrea să mărturisesc ceva despre mine. Sunt un ins de extracție rurală și, în ceea ce privește limba mea maternă, am început cu deprinderea ei mai degrabă de la stadiul interjecțional al acesteia, cum spune poetul: de la graiul ei cu îndemnuri pentru vite! Nu mi-a fost cu adevărat scop deprinderea ei, ci o viață întreagă m-am instruit cu subtilitățile acesteia doar în măsura în care ele îmi erau necesare pentru a gândi și pentru a comunica ceea ce gândeam. N-a fost deloc ușor să mă zbat în cușca unui limbaj pe care nu pot pretinde că îl știam în mod nativ. Cușca, chilia, celula, temnița limbii materne de sub contorsionările căreia nu voi scăpa în veci! Cât despre limbile străine, când viața m-a obligat să fac apel la vreuna, de multe ori mi-am amintit cu mare teamă versul lui Ioan Alexandru: intru în codrii unei limbi străine. Codrii plini de vrăji, de primejdii, de capcane! De o atare capcană dă exemplu și Guy Deutscher într-unul dintre ultimele capitole ale cărții sale.

Capitolul respectiv se numește în mod paradoxal, șocant chiar, Sex și sintaxă. De fapt, autorul procedând astfel forțează puțin lucrurile pentru că, cel puțin într-o primă instanță, referirea se face nu atât la sex cât la genul substantivelor: masculin și feminin, aceasta însă, așa cum am spus, doar într-o primă instanță pentru că ulterior lucrurile se complică mult. Capcana lingvistică dată ca exemplu este identificată în poezia de numai două strofe a lui Heinrich Heine, evreul botezat – cum îl numește Ion Barbu, dar faptul că a fost evreu este important în acest context. Nu transcriu poezia în germană ci mă rezum la a arăta că în prima strofă este descris un molid care stă singur, înfășurat în ghețuri și în zăpezi undeva pe o culme pleșuvă în Nord. În strofa a doua ni se spune că el visează la un palmier care departe în Orient visează și el, singur și tăcut, de lângă peretele fierbinte al unei stânci. Un poet scoțian, pe numele lui James Thomson, omonim cu un poet mai vechi, a tradus în engleză poezia lui Heine, presupunând, așa cum am făcut și eu mai sus, o paralelă între nordicul molid și palmierul din Sud: a pine-tree și a Palm Tree. Traducătorul în engleză, tot așa cum am procedat și eu cu inconștiență, castrează metafora poetului de limbă germană, pentru că el nu observă ceea ce o traducătoare ulterioară, Emma Lazarus, a observat și a corectat în versiunea ei, faptul că în germană molidul este de gen masculin iar palmierul de gen feminin: der Fichtenbaum și die Palme. Iată de ce în poezie putem presupune că nu e vorba doar de o deosebire de gen al substantivelor ci chiar de sexul acestora, iar între cele două sexe singure putem admite că există o dorință dureroasă, de natură erotică.

Dar surpriza în interpretarea poeziei lui Heine abia acum urmează, pentru că lingvistul de astăzi își înalță cutezanța până la a considera cei doi arbori, fie ei și așa ca substantive de gen diferit, de a-i considera, de a-i înălța până la condiția de alegorie și le stabilește adevărata identitate din spatele figurii poetice. Se sugerează că molidul ar putea fi însuși poetul, adică evreul rătăcitor printr-un mediu social ostil, o spune aceasta zăpada și gheața care îi înfășoară singurătatea de pe muntele pleșuv din Nord. Dar cine ar putea fi atunci palmierul, fie el și de genul feminin cum și este în germana originalului poeziei, iar atunci între cei doi poli complementari am putea oare presupune tensiunea unei dorințe erotice sau al unui alt fel de dorințe? Este o tradiție, ne spune Guy Deutscher, la care pare a se atașa și poezia lui Heine, o tradiție a poemelor de iubire adresate unui îndepărtat și inaccesibil Ierusalim, care este personificat întotdeauna ca fiind o femeie iubită. Iar acest gen special de lirică erotică își are precedența tocmai într-unul dintre psalmii favoriți ai lui Heine, care în versiune engleză sună cam așa: By the rivers of Babylon, there we sat down and wept when we remembered Zion... If I forget thee (feminine – nota lui Guy Deutscher), O Jerusalem etc., etc. Este Psalmul 136 (137) la care crede acesta că va fi făcut aluzie poetul de limbă germană, iar singuraticul palmier de pe creasta unei stânci fierbinți pare a fi o referință codificată la pustiitul Ierusalim, cocoțat pe dealurile Iudeei. Comentatorul de azi mai crede și că Heine, scriindu-și poezioara, va fi avut în gând și un vers faimos scris în secolul al doisprezecelea spaniol de Yehuda Halevy pe care Heine îl prețuia mult și care spunea astfel: Inima mea este în Orient, iar eu sunt în îndepărtatul Occident.

Pentru că autorul cărții la care am făcut referire ține să sublinieze că în fragmentul citat Ierusalimul este un substantiv de gen feminin, desigur aceasta în ebraica originalului, sugerând astfel câte capcane ne stau la pândă când vrem să trecem un text dintr-o limbă în alta, merită să ne întoarcem la acest psalm extraordinar pentru a-l scruta în variantele lui românești. Dintre acestea, este amintită cu prețuire propunerea în versuri, după un model polonez, întreprinsă de mitropolitul Dosoftei, muzicală și cam îmbâcsită de poeticitate, literaturizantă. La apa Vavilonului, / Jelind de țara Domnului / Acolo șezum și plânsăm / La voroavă ce ne strânsăm... Mai substanțială, deși obscură pe alocuri, este versiunea din Psaltirea scheiană. Căntaré lu Davidŭ de Eremiĭa. 136. / 1. La u riulŭ Vavilonului / acie șeḍum, și plănsem, că- / ndu pomeniĭamu noi* Sionul / 2. În salce pre mijlocǔ de ǐa / spăndurămu organele