Jurnal de Rocker. Doru Ionescu în dialog cu un cristian

I. For those about to rock...

un cristian: Scriai pe Facebook, recent (30 octombrie 2015, la naiba, fix data catastrofei de la Colectiv), că ți-ai găsit agenda optzecistă cu trupele, siglele, concertele și... autografele din liceu. Îți propun să-ncepem de la acest moment zero (al conștiinței, al rememorării, al tragicului și al regăsirii) pentru că nu putem trece prea ușor peste trauma unui concert din care prieteni buni și cunoscuți n-au mai ieșit vii și din care, iată, rockul pare să fi redeșteptat o națiune semiadormită. Practic, nu se mai poate spune nimic după așa ceva, și totuși, pasiunea – colectivă și individuală – e totul de-acum înainte...

Doru Rocker Ionescu: Oricum aș da-o, e complicat să-ți răspund la întrebarea asta, dacă tot ai pomenit tragedia. Seamănă foarte mult, văzând primele manifestări de după, cu ce a fost la Revoluție. Au fost rockeri pe-acolo, printre primii.

Colectiv era un club bun pentru rock, dacă nu cel mai bun, erau concerte serioase acolo. Știm amândoi alte zeci de cluburi mult mai periculoase... Din păcate, asta-i condiția la care a ajuns muzica rock, ca și teatrul independent, și atingem zona culturală underground – s-a tot vorbit în ultimele zile. Când intri într-o astfel de hrubă, te înfiori la început, apoi te iei cu una, cu alta, cu prietenii, cu muzica. E acea sfântă inconștiență a tinereții, ca să citez zeci de intervievați de-ai mei, mai în vârstă.

Până la Revoluție, nu rockul era cel cu mesajul – textele mergeau spre alte nișe tematice, uneori puerile –, folkul stătea mai bine. După 1989, s-a aruncat lumea să cânte în limba engleză, apoi și-a mai revenit, căci intraseră în funcțiune posturile muzicale unde auzeai suficientă muzică străină. Apoi a venit acel moment zero din showbiz, din ’95-’96, pe care a încercat să-l salveze Paul Nancă cu primele ediții ale Târgului Internațional de Muzică; oricum, tineretul a avut la dispoziție și alte muzici, normal, s-a făcut oricum muzică din ce în ce mai profi – uită-te la ce cotă au artiștii pop-dance români prin lume, aproape că era inflație la un moment dat. Și la manele suntem tari – astea au urcat puternic când au început talk-show-urile TV cu interzicerea lor, cea mai mare reclamă, multă puștime băga la chef câte o manea, că tot era „interzisă". În muzică românii au avut dintotdeuna geniu, pe bune!

Rap-ul a fost o adevărată provocare pentru trupele rock, a dus mesajul, versificarea departe de tot, sunt și astăzi uimit de metaforele care apar acolo. Spuse mai direct, dar texte, frate, poezii, știi tu mai bine. Așa că rockul s-a tot reinventat, i-am asistat toate schimbările de generație – ce să zic? Pe unii am putut să-i ajutăm mai mult – noi, ziaristica muzicală, care în anii ’90 eram chiar mulți –, apoi s-au prins patronii din presă că nu aducem audiență, iar organizatorii că e prea complicat să sonorizezi (minimal) o trupă cu instrumente electrice, cu tobe. Toate sforile au tras în jos, până la subsol, s-a întors în underground toată lumea.

Ce să-ți mai zic de jazz, care a trăit o anumită inflație, când am ajuns eu în TVR – în 1994 –, în fiecare zi era o emisiune de gen, pe TVR 1 sau pe TVR 2! Nici așa n-a fost bine, că publicul a început să schimbe canalele (pentru că începuse să aibă unde să comute), iar despre radiourile comerciale știe toată lumea cum au dispărut cele adevărate – Nova 22 a fost primul, 2M+ sau Activ FM, apoi City FM, Guerrilla și tot așa. Radiourile astea au făcut educație muzicală, au ocupat tot golul, ascultai noutăți din fiecare gen. S-au nișat până au dispărut.

Dar să revin la trupeți. În momentul ăsta se cântă foarte bine, poate mai bine ca niciodată după 1990, pentru că avem și noi toate facilitățile pe care le au cei de dincolo; am fost în străinătate – generația asta e peste tot la fel, Internetul a egalizat, nu mai e nici o diferență. Nu e departe momentul când va urca iar pe val, poate tocmai în ciuda evenimentului cu pricina. Mie mi-e frică să nu dispară sălile de concert – marea problemă a României, că prea am coborât în grote; cum constata Iulian Vrabete la lansarea cărții despre muzica Clubului A, am ajuns ca o sectă sau precum creștinii prin catacombele Romei antice.

Pentru mine, muzica asta, rockul (dar nu exclud nici folkul – singurul care are audiența mai răsărită –, nici jazzul), mai mult ca orice altceva, este o formă de educație fantastică, primul cârlig cultural, inclusiv ideea de a cânta într-o trupă – am câștigat și un concurs (pe bani frumoși, pentru mine!) pe tema asta, cu un sinopsis al unui serial TV pentru tineret. Ce vrei mai frumos și mai înălțător decât să fii într-o gașcă de prieteni – unii instrumentiști, alții fani – cu care să stai și să creezi ceva, să perfecționezi, să muncești să-ți cumperi scule, să te chivernisești, să organizezi repetițiile, PR-ul, imaginea, concertele, să pleci să cânți prin cluburi, să vezi impactul asupra necunoscuților, să te întreci cu ceilalți în festivaluri, să gândești scenarii de videoclipuri, câte și mai câte... De unde am plecat, parcă de la ideea de „colectiv", nu? Rockerii sunt cei mai adevărați, că altfel, or avea și ei bune și rele.

Tocmai când era să pic în capcana de-a spune că, iată, comunitatea rock trece printr-o criză și toată industria e într-un con de umbră (greu cu concertele, greu cu vânzările, greu cu difuzarea), recentul cataclism arată cât de unită e o categorie profesională, s-o numesc așa. Mulți spuneau, în balamucul de reacții, că numai rockerii puteau fi atât de solidari, deși aici muzica poate ieși din calcul în probleme de viață și de moarte. Și totuși, fără să insist pe inepțiile cu pedeapsa divină emise de cei care confiscă nu doar bunul-simț, dar și divinitatea, nu pot să nu remarc umanitatea, decența și spiritul de sacrificiu al unora care au reînceput, ca acum ani și ani, să fie acuzați că poartă un păr prea lung, o geacă de piele sau că ascultă o muzică altfel. În vacarmul mediatic, în tristețea fără de cuvinte, o mândrie aparte, aceea a unui grup de rezistență culturală în primul rând, a unei conștiințe de rocker, tot răzbate.

Păi, au tot apărut articole, în zilele astea, atât de profunde, atât de implicate, de patriotice. S-a văzut și din acele interviuri – cu care majoritatea presei se chinuia să smulgă lacrimi – că rockerii vorbesc altfel, au o pregătire, un nivel (indiferent de notele de la școală sau din viață), o exprimare mult peste medie. Nu-i dau numele (dar știe toată lumea de cine-i vorba) unuia din recentul Guvern eșuat, de o penibilitate înfiorătoare când deschidea gura. I-aș fi dat o coală A4 și l-aș fi lăsat să scrie pe ea ce dorea el, ce-i trecea prin capul ăla. Cred că după trei fraze se oprea și transpira, dacă nu cumva avea și palpitații; cum poate un asemenea personaj să ajungă aproape în fruntea unei țări, cum e posibil? Iartă-mă, mi-am impus să mă țin departe de politică în dialogul ăsta, deși oricum facem politică, n’est ce pas?

De câțiva ani se vorbește de ideea unui muzeu rock. Virtual (în prima fază, probabil),proiectatul muzeu ar putea oferi nu doar o istorie la zi, dar ar și putea funcționa ca o școală. Două întrebări s-ar putea desprinde de aici: cum vezi acest muzeu (eventuale modele) și crezi că un mult visat (cel puțin de către mine) opțional școlar cu istoria muzicii rock ar merita forțat în programa școlară? Nu de alta, dar industriile creative/culturale cele mai vizibile (cea a filmului și cea muzicală) rămân o enigmă pentru publicul tânăr.

Am propus așa ceva de prin 2005, dar ideea s-a vehiculat imediat după ce am lansat prima carte¹, anul următor. Eu am zis așa: identificăm exponatele și oamenii care vor să le doneze sau măcar să le împrumute, facem un interviu și un filmuleț cu povestea fiecăruia și arhivăm reportajele. Când se strânge o masă critică, ne uităm după un concert mare sau un festival (ideal, unul de câteva zile) și le afișăm în foaier, într-un spațiu undeva, acolo. În funcție de feedback, mai comitem un pas: căutăm un spațiu de depozitare, de unde să putem duce exponatele, mult mai simplu, cu grămada, la diverse festivaluri de vară, tabere de creație, workshop-uri. Nu cred că e simplu să găsim o clădire sau un spațiu de sine stătător afectat muzeului, care să aibă astfel o funcționare continuă, dar cine știe? Oricum, ideea de muzeu itinerant prin diverse spații și mall-uri stă cel mai bine în picioare în ziua de azi, la cel de la Piața Sudului au tot fost aduse astfel de expoziții, pentru câteva luni.

Club A a fost interesat, după a doua carte², a amenajat un spațiu (deocamdată cu poze și afișe înrămate) în noua sală de la parter, acea cafenea de acum. În 2012, Iris pregătea concertul aniversar, asta a fost și tema, urmând ca în toamnă să avem o nouă temă legată de Phoenix. Totul a ieșit fain, au venit și băieții, au ținut practic acolo conferința de presă dinaintea concertului din Piața Constituției. Numai că, după aceea, Cristi Minculescu a plecat în Germania și – de comun acord cu clubul – n-am mai schimbat scenografia cafenelei, am lăsat așa amintirea ultimului lor mare eveniment împreună. Acum, că s-au reunit, am putea să trecem la tema următoare, mai ales că primul exponat pe care s-a oferit să-l doneze Viranyi Attila, ex-Metropol (maestru de sunet la Conservatorul din Freiburg) este acea stație de amplificare (cu tot cu difuzoare) Selmer, cea trimisă din America de mătușa lui Moni Bordeianu, de care își aduc aminte atât Phoenicșii, cât și... concurența lor din acei ani, trupele beat! Ieri m-a sunat un muzeograf de la Aviație, rocker care a pierdut și el un bun prieten în incendiul din Colectiv, văzându-mi profilul pe LinkedIn, cu Muzeul Rock.

În fine, putem glosa oricât la temă, dacă tot au început să se pună la cale aceste asociații de rockeri după dezastrul din Colectiv. Cert e că o astfel de instituție trebuie să fie una vie, acolo să se proiecteze, de exemplu, filme documentare, cu nume românești și străine – cele rare, care nu se pot găsi pe net la tot pasul. Iar acolo, da, s-ar putea organiza și cursuri alternative de educație muzicală și așa mai departe. Nu uita că în București există Rock School și nu cred că e singurul loc unde se predă rock pe pâine. A fost și fiu-meu acolo, mi-am regăsit prieteni vechi printre profesori și administratori. Personal, agreez genul ăsta de educație „after school" și mi se pare mult mai profi decât ce am făcut eu la Casa Pionierilor, pe vremuri. Nu mă interesează posibila lui carieră în domeniu, ci faptul că se duce într-o direcție creativă, în care va avea de lucru atât prin studiu individual, cât și în echipă. Și, să nu uit, este alegerea sa, asta îi place să facă cel mai mult!

Săptămână de săptămână filmezi materiale despre românii de pretutindeni. Nu doar muzicieni, dar și mulți muzicieni despre care, nu știu de ce, pe-aici, prin târla noastră, nu se vorbește. Listele sunt copleșitoare, cantitatea de creier în exces (nu vreau să jignesc pe nimeni, creier a rămas destul și-n țară, dar când vezi ce-au putut realiza niște oameni normali într-o lume normală îți dai seama cât de departe suntem aici de normalitate). N-ai avut tentația să rămâi pe-acolo?

În 1988, prietena mea din liceu se repatria în Germania, a venit la mine în Regie cu tatăl ei, aveam ocazia să plec cu ei – no way. După 1989, au fost vreo două ocazii, cu reviste din afară, din Franța și din Germania; fanzine, mai bine zis, ca să nu mă dea modestia afară din casă. Au mai apărut ocazii să cânt afară, când încă nu uitasem chitara, dar eram prea fericit cu revista Rocker. Iar prin 1998, imediat după ce fusesem avansat la Panoramic RTV, a venit în vizită la redacție o bună prietenă din studenție, ajunsă între timp vedetă pop, Otilia. Era supărată pe viață și își luase un bilet one way spre Paris, se ducea fără să se uite în urmă. M-a întrebat dacă nu mă bate și pe mine gândul; am avut un imbold, mi-a trecut pe loc, dar suficient de intens să mi-l amintesc. În 2011 am filmat-o la Vannes, pe malul Atlanticului, cu soțul (cantautor) și fiica, de vârsta fiului meu.

Prima dată am plecat în 2007, foarte greu, la un congres de showbusiness din Budapesta – m-a chemat directoarea ICR-ului de acolo, mă știa din TVR. Am recuperat imediat toată reținerea de până atunci. Anul următor, m-a dus Adi Șoaită de la Club A la cel mai tare târg muzical german, la Popkomm, în Berlin. Altă experiență faină, să vorbești cu cei la fel ca tine, de peste granițe.

Din 2010, am tot plecat pentru TVR Internațional. Ca și la Panoramic Radio-TV (cu teleaștii și oamenii de radio, de la care am avut enorm de învățat), interviurile au fost mai light, mai telenovelistice, cu povestea vieții și momentele critice. Acum chiar mă consider într-un fel de-al diasporei, deși n-aș putea pleca niciodată din România (cu o excepție – pentru fiu-meu). Din fiecare experiență aflată m-am îmbogățit, de-asta am și scos acea carte³, să vadă lumea cum se trăiește civilizat, să vadă că românii nu sunt cu nimic mai prejos ca alte nații, să cântărească sacrificiile obiectiv – pentru că nici un caz nu seamănă cu altul, logic. E ca un ghid, dacă vrei, care să-i ajute pe cei care vor să plece. Personal, cred că salvarea României ar putea veni din diaspora, de la cei care au trăit în acea lume și simt mai ușor care ne-ar fi pașii. Dar uite că se întâmplă tragedia din Colectiv și rockerii – cu ce preț?! – dădură iar tonul la „cântec"…

Cum se-ajungea în adolescența ta la rock?

Problema mea mare a fost că, până să ajung în București la facultate, mi-am făcut veacul departe, la FocșAngeles… Liceul a fost între 1978 și 1983. Dar am reușit să mă informez… până