Sapte Decenii de Medicina: Amintirile unui Medic Geriatru

Cuprins

Despre carte

Motto

Introducere

Copilăria

Schimbarea patologiei

Medicamente uitate

Domiciliu obligatoriu

Facultatea de Medicină - Cluj

Școala Sanitară Arad

Asistent medical la Aeroportul M. Kogălniceanu

Facultatea de Medicină București

Medic intern

Specializarea

Asistent universitar

Policinica Pentru Sportivi

Într-o țară nouă

Centrul Geriatric

Ce este geriatria?

Soția

Specializarea în medicină internă, a doua oară

Specialist în medicină internă

Apartamentul

Vizita în Anglia

Incontinența urinară

Specializarea în geriatrie

Șef de secție

Tratamentul cu celule macrofage

Ședințele cu echipa multidisciplinară

Tratamentul bolnavilor cronici

Psihogeriatria

Trazodona

Medicația bătrânului

Polipragmazia

Bani de la pacienți

Munca didactică

Cercetarea științifică

Situații comice și tragi-comice

Milităria

Centrul de zi pentru vârstnici

Medic consultant la spitalul de psihiatrie

Povestiri din Spitalul nr. 9

Demență sau stare confuzivă?

La hotelul pentru bătrâni

Construcția casei

Cabinetul medical

Instituția particulară

Pensionarea

Opinii medicale personale

Efectul placebo

Plantele și medicina

Fitoterapia

Promovarea sănătății

Alimentația sănătoasă

Aditivii alimentari

Plantele modificate genetic

Medicina modernă

Progresul

Regresul relației medic - pacient

Sistemul medical din România vs. Israel

Medicina alternativă

Prelungirea artificială a vieții

Medicina și dispariția civilizației apusene

Scurtă istorie a vieții pe Pământ

Pilula anticoncepțională… începutul sfârșitului!

Epilog

Despre Autor

Coperta spate

Altă carte: Amintiri din România Socialistă

~~~~

Despre carte

Deși a lucrat ca medic geriatru o mare parte a carierei, autorul începe povestirea cu amintirile medicale din copilărie, apoi școala sanitară, cele două facultăți de medicină, specializarea și practicarea medicinei interne în România și a geriatriei în Israel.

Povestirea se întinde de-a lungul a șapte decenii și ilustrează schimbările majore în patologia populației, în știința și în practica medicală din această perioadă, precum și diferențele dintre medicina practicată în celor două țări.

Autorul împărtășește din cunoștințele acumulate de-a lungul carierei referitor la pacienți, medici, investigații și tratamente, sintetizând apoi și unele recomandări personale din domeniul sănătății.

Stilul atractiv este condimentat cu umor, anecdote și situații inedite.

~~~~

Motto

Cât timp nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina...

Franz Kafka

Să nu transmiți o experiență înseamnă să o trădezi.

Elie Wiesel

„Ciclame, acuarelă de Lea Eitan, fostă pacientă la Centrul Geriatric Pardes Hanna. Detalii în capitolul Centrul de zi".

Introducere

Odată cu îmbătrânirea crește fluxul amintirilor, care umplu o parte tot mai mare a existenței. Cele frumoase îți dau satisfacție și, de multe ori, îți umplu inima de bucurie. Plăcerea crește însă exponențial așternându-le pe hârtie și transmițând și altora o părticică din experiența ta de viață!

La mulți ani după pensionare am simțit nevoia să descriu cea mai mare aventură din viața mea: practicarea medicinei. Am avut privilegiul să am parte de mari profesori, să asist la revoluția tehnică și computerizarea medicinei, să lucrez în medii variate, să îmbin practica medicală cu cercetarea și activitatea didactică, să am relații de muncă plăcute cu personalul.

De-a lungul urcușului continuu ca medic acumulezi nu numai cunoștințe și experiență clinică, dar și înțelegerea tot mai bună a relațiilor complexe dintre pacient, medic, investigații, tratamente și societate.

Deși am fost medic geriatru ultimele două treimi din carieră, prezint și amintirile legate de medicină din copilărie, școala sanitară, facultăți, apoi medicina internă și, în final, o scurtă analiză a diferențelor pe care le-am observat între practicarea medicinei în România și Israel.

Aceste amintiri, care se extind de-a lungul a aproape trei sferturi de secol, ilustrează marile schimbări care au avut loc în patologia populației, știința și practicarea medicinei.

Sper ca scrierea mea să aducă o contribuție cât de mică la înțelegerea profesiei de medic și a geriatriei.

Elev la școala Sanitară din Arad, 1960

~~~~

Copilăria

În anii '40 și începutul anilor '50 am locuit împreună cu mama în comuna Geoagiu. Tatăl meu decedase când aveam patru ani, iar sora mea mai mare, măritată, locuia în altă localitate.

Cred că anii copilăriei la țară au fost cei mai frumoși din viața mea. În sat nu exista curent electric, apa o scoteam din puț și nu era rețea de canalizare. Numai câțiva din sat erau posesorii fericiți ai unui aparat de radio cu tuburi electronice, alimentat de un acumulator care trebuia reîncărcat la oraș.

Noi nu aveam nici măcar acest aparat. Un văr de al meu mi-a montat un radioreceptor cu galenă, care nu necesita sursă de curent electric. Aparatul funcționa captând semnalele de radiofrecvență printr-o antenă, iar un cristal de sulfură de plumb (galena) detecta undele radio, lăsându-le să treacă numai într-un sens, jucând astfel rolul diodei. Emisiunea se putea asculta prin căști.

Din păcate, fiind la mare distanță de stațiile de radioemisie, practic nu se putea auzi mai nimic (uneori, niște voci abia auzibile și neinteligibile). Cu toate acestea eram impresionat că pot capta semnale din „eter".

Nici vorbă de telefon mobil, televizior, calculator, tabletă, etc., dar aveam prietenii și natura cu cele patru anotimpuri. Primăvara asistam la minunea reînvierii naturii. Vara umblam desculț, mergeam la scăldat în râu, pescuiam, adunam ciuperci din pădure. Mai ajutam și în gospodărie, mai ales cu dusul vacii la păscut.

Toamna participam la adunarea recoltei și admiram minunatele culori ale frunzelor. Iarna ne hârjoneam în zăpadă, ne dădeam pe ghețuș și mergeam la săniuș.

Jucăriile ni le făceam singuri. Băteam mingea confecționată din păr de vacă, trăgeam cu gloanțe de câlți din „pușca din lemn de soc, asurzeam vecinii cu „goarna fabricată din coajă de salcie, etc.

Desigur făceam și „prostii: împușcam cu carbid, înfigeam câte o pană de găină într-un ciuline și puneam „cozi la trecătorii de pe stradă, mergeam la furat fructe, etc.

Amintirile legate de medicină, filtrate prin cunoștințele mele de astăzi, arată altfel decât le percepeam atunci.

Medicii de circumscripție, Dr. Cocora, apoi Dr. Șteblea, erau personalități apreciate și respectate. Acești doi medici își practicau meseria cu multă tragere de inimă și chiar pasiune.

Nu exista laborator sau alte mijloace de investigație, iar diagnosticul se baza pe anamneză, examenul fizic (inspecția, palparea, percuția, auscultația) și pe cunoașterea situației sociale a pacientului.

În vizitele la domiciliu ale doctorului Cocora și în puținele cazuri când m-a consultat în cabinetul lui particular, nu îmi amintesc să fi înregistrat ceva în scris. Scriptologia era minimă, medicul având o mare putere decizională, făcând de toate: extracții dentare, vaccinările elevilor, otrăvirea câinilor suspectați că ar putea transmite virusul turbării, etc.

Ajutorul medicului era sanitarul, iar circumscripția era prevăzută cu cal și șaretă, ca medicul să poată vizita pacienții din satele afiliate comunei.

Îmi aduc aminte că odată au venit la școală și ne-au ordonat să ne dezbrăcăm pentru examinarea medicală preventivă. Când a ajuns la mine, doctorul i-a dat dispoziție sanitarului să mă tundă. Într-adevăr, aveam părul mare, iar la școală ne obligau să ne tundem chilug pentru prevenirea infestării cu păduchi. Și eu m-am „pricopsit" de vreo două ori cu câțiva, iar tunsoarea era o metodă foarte bună de a scăpa de ei. Desigur, după tunsul grosier al sanitarului a trebuit să mă duc la frizer să completeze operațiunea.

Nu îmi aduc aminte ca acești medici destoinici să-mi fi recomandat ceva cu care astăzi să nu fiu de acord.

În schimb, fiind slab și mâncând sub așteptările ei, mama m-a dus să mă consulte un medic particular din Orăștie. Acesta mi-a făcut o radioscopie toracică și abdominală fără rost, mi-a prescris injecții intramusculare dureroase de gluconat de calciu cu vitamina C și mi-a recomandat tratament cu raze ultraviolete.

În afara faptului că tratamentul prescris nu avea indicație, a făcut abstracție de faptul că mâncam o grămadă de fructe și verdețuri și eram bronzat, fiind expus zilnic razelor solare. Dar copilului trebuie să i se dea ceva ca mama sַă fie mulțumită, iar doctorul trebuie să trăiască și el!

Desigur, tratamentul prescris nu mi-a afectat sănătatea, dar la începutul secolului, bunicul meu dinspre mamă a murit la cincizeci și ceva de ani fiind intoxicat cu o soluție de sare de argint (probabil azotat), prescrisă de medicul de familie. Bunicul suferea de o afecțiune biliară acută, probabil colecistită.

După teoria fantezistă a medicului, argintul se va depune pe căile biliare, pe care le va proteja. Pe vremea aceea nu exista noțiunea de malpraxis și, desigur, medicul nu era acuzat în instanță.

Pe vremea copilăriei mele mortalitatea era ridicată, murind mulți copii și tineri. Oamenii priveau moartea cu mai multă înțelegere decât astăzi, ea ținând de hotărârea Celui de Sus, soartă, ghinion. Zicala vremii: „Un medic bun se formează după ce umple o jumătate de cimitir!"

Într-o zi, la ora prânzului, am auzit o bubuitură puternică. Am ieșit în grădină, m-am plimbat în jurul casei, dar nu am văzut nimic. După un timp, l-am zărit pe doctorul Cocora într-o trăsură cu caii gonind.

Ulterior am aflat ce s-a întâmplat. Pe malul râului Geoagiu, cam la un km. în amonte de casa noastră, locuiau câteva familii de țigani. Tinerii au găsit un proiectil și nu se știe ce au făcut, dar proiectilul a explodat omorând șase adolescenți (câte doi frați din trei familii).

Când a ajuns doctorul, unii mai trăiau. Unul a cerut și a fumat o țigară înainte de a-și pierde cunoștința. Medicul era neputincios: nu avea în dotare perfuzie intravenoasă, nu existau mijloace de evacuare rapidă, iar la spital nu exista secție de terapie intensivă sau de traumatologie.

Așa era medicina pe vremea aceea, iar oamenii nu-și închipuiau că ar putea fi altfel.

Tragedia a avut răsunet în sat. S-a făcut o înmormântare mare, la care mulți au lăcrimat, iar după obiceiul locului, fiind morți tineri, la mormântul fiecăruia s-a înfipt câte un brad înalt de câțiva metri, împodobit cu panglici de hârtie colorată.

~~~~

Schimbarea patologiei

Desigur, patologia se schimbă de-a lungul deceniilor.

Când eram copil, cauza morții era dominată de patologia infecțioasă și consecințele ei. Exista tifos exantematic, scarlatină, difterie, reumatism poliarticular acut, febră tifoidă, poliomielită, tuberculoză, sifilis și altele. Sugarii mureau de boli diareice. De asemenea, bolile parazitare ca malaria, pediculoza, râia, ascaridioza, oxiuraza, etc., erau frecvente.

În anii '40, unchiul meu de 77 ani a fost diagnosticat cu pneumonie de către doctorul Șteblea. Doctorul îl vizita în fiecare zi, îl examina și îi injecta intramuscular o soluție dintr-o ampulă mare.

După câteva zile, ne-a anunțat că boala progresează și prognosticul este sumbru. Doctorul continua să vină zilnic și să-i administreze injecția fiindcă: „Trebuie să ne facem datoria!". După câteva zile a decedat.

În literatura de specialitate de limba engleză, unii se refereau la pneumonia bacteriană ca „prietenul bun al bătrânului".

Pe vremea aceea erau mai puțini bătrâni și în special mai puțini bolnavi dependenți.

O femeie tânără din vecini a murit în urma stenozei mitrale reumatice, după o suferință de mai mulți ani. O altă tânără a decedat cu endocardită lentă.

În comuna Geoagiu funcționa un sanatoriu pentru tuberculoși. Un tânăr înalt și frumos, pe care-l cunoșteam din Deva, se internase în sanatoriu și venea din când în când la noi să ne viziteze. După un timp am aflat că a murit.

În cimitirul din Geoagiu se găseau zeci de morminte proaspete, cu cei decedați în sanatoriu. Se pare că mortalitatea era mai mare primăvara și la începutul verii, posibil din cauza scăderii vitaminei D din organism în cursul iernii.

La școală, medicul de circumscripție ne-a efectuat testul la tuberculină. Majoritatea elevilor aveau testul slab pozitiv, semn că se infectaseră cu bacilul Koch și făcuseră complexul primar, dar nu erau bolnavi. Era un fel de vaccinare naturală, dar bacilul tuberculozei rămânea în organism și, în cazul unor condiții favorabile, boala se putea declanșa.

În anul trei de medicină, când învățam semiologia, asistentul ne-a atras atenția: „La orice bolnav care vine cu o simptomatologie cronică, gândiți-vă și