Ultimul Selfie

Cuvinte de la autor pentru cititor:

După ce prima carte, Mâine, a fost refuzată cam de vreo 300 de agenţi literari, am decis s-o public online, unde o poţi găsi dacă te interesează, şi să continui să-mi hrănesc nebunia de scriitor mediocru. Într-o lume unde toţi încearcă să fie cât mai speciali, eu am ales să rămân banal.  Aşa am ajuns la a doua carte, Ultimul Selfie, care la rândul ei a fost refuzată de vreo 100 de agenţi...doar că în timp ce mă milogeam să fiu acceptat, a sosit un moment când am încetat să mai cer ajutorul agenţilor. Ştiu că fără ei, şansele să vând sunt aproape de zero, dar...am încercat să mă promovez pe Instagram, dar am rezistat doar 3 săptămâni. Practic, cărţile mele sunt ca acul pierdut în carul cu fân; doar coincidenţa va face sau nu ca cineva să se aşeze fix pe el. Nu pot fi ipocrit să spun că nu mi-ar face plăcere să fiu citit...poate va veni un moment când mă voi axa mai mult pe promovare.

Scriu într-o română moldovenizată, ca mai apoi să corectez într-o română cât de cât acceptabilă în ochii majorităţii...după, îmi traduc textul în engleză şi îmi fac o copertă...deci tot ce citeşti e doar produsul unui om, aşa că e foarte probabil să găseşti câte o greşeală, dar dacă te axezi doar pe asta şi nu pe conţinut.....nu ştiu ce să-ţi spun...

Pentru orice informaţie, mă găseşti la adresa de email scrisă pe prima pagină. Nu mă căuta pe reţele sociale că n-o să mă găseşti.

Te salut şi ne auzim la a treia carte.

Sergiu Grajdean

„Construim o lume împreună!  Am scris şi am apăsat Enter...din nou. Continuam să lucrez la următorul text. În câteva secunde, pe ecranul computerului mi-a apărut Text Acceptat. A fost primul din acea zi ce a fost acceptat de cei din oficiul Arta Scrierii. După atâtea texte respinse, aveam nevoie de aşa un răspuns. Pe ecranul computerului, jos în partea dreaptă, puteam vedea noul indice de productivitate, scris încă în roşu. Nimeni nu doreşte să-şi vadă indicele de productivitate scris în roşu, mai ales dacă este în probă. Roşu înseamnă că în ziua respectivă existenţa ta a fost un cost. Ceasul de mână inteligent, ce-l purtam pe încheietura stângă, cum recomanda Constituţia, îmi arăta că mai aveam o oră de lucru, asigurat de angajator. Dacă decideam să rămân după program şi se întâmpla ceva, eram pe cont propriu; toate costurile adiţionale erau responsabilitatea mea. În după amiaza aia mă gândeam să risc; îmi mai trebuiau cel puţin nouă texte acceptate pentru ca indicele meu de productivitate să apară în culoarea galben. O zi terminată în culoarea galben îmi permitea să mai stau acolo încă o zi de probă. Când indicele de productivitate, la sfârşit de program, e scris în galben înseamnă că nu suntem nici profitabili, dar nici nu constituim un cost pentru angajator; el nu iese în pierdere, dar rămâne cu probabilitatea să câştige ceva a doua zi. Regulamentul îmi zicea că în o sută de zile de probă, nu trebuia să depăşesc cincizeci de zile terminate cu un indice scris în roşu dacă vroiam să rămân acolo. Suntem toţi o familie! Text Acceptat. Aveam deja patruzeci şi nouă de zile de când începusem proba acolo şi nu-mi permiteam s-o termin şi pe a cincizecea ca primele patruzeci şi nouă; cincizeci de zile consecutive cu indicele de productivitate scris în roşu mă trimiteau direct în Oficiul de Reprofilare. Nu vroiam să mă gândesc cum trec din nou prin procesul de schimbare a profilului unei piese defecte; alte numere, alte nivele de calificare, alte unităţi de timp, recalcularea preţului, preţul de aprovizionare versus noul preţ de vânzare, recalcularea venitului în urma investiţiilor, alte grafice, alte întrebări, aceleaşi răspunsuri, variante de ales şi alte proceduri mă îndemnau să mă concentrez să găsesc alte texte. Sistemul mai avea nevoie de cuvinte, de lozinci, de fraze, de îndemnări, de statusuri inteligente şi de asistenţă verbală. Dacă în ziua aia reuşeam să am mai mult de zece texte acceptate, în loc de galben, indicele avea să-mi fie scris în verde. Vroiam verde. Verde ar fi însemnat că fusesem profitabil. Verde ar fi însemnat o zi de mâine. Verde ar fi însemnat existenţă. Credem în culoarea verde! Text respins. Încă nu înţelesesem de ce anumite texte îmi erau respinse şi altele acceptate. Dacă reuşeam să rămân acolo, poate aflam şi eu secretul. Nu l-am mai aflat. O existenţă către succes! Text Acceptat.

De când am ieşit din Incubator şi am fost aşezat în vitrinile pieţii muncii, n-am trecut niciodată de cele cincizeci de zile de probă. În ai mei douăzeci de ani, nu mi-am văzut niciodată indicele de productivitate scris în galben sau verde. Din cincizeci în cincizeci de zile, am tot trecut pe la Oficiul de Reprofilare. Cu răbdare şi înţelegere, experţii de acolo au tot încercat să găsească soluţii pentru a recupera costul existenţei mele, investit de Salvator pe parcursul celor şaisprezece ani cât am fost plăsmuit în Incubatorul Dezvoltării Armonioase. Acum am douăzeci de ani; asta înseamnă că timp de patru ani, cu răbdare şi înţelegere, experţii de la Reprofilare au tot schimbat locul şi valoarea indicatorilor mei statistici. Din cincizeci în cincizeci de zile, ei au tot schimbat termenul de recuperare şi coeficientul de eficienţă economică al investiţiei; au recalculat cheltuielile generale, cheltuielile specifice, cheltuielile neprevăzute, randamentul economic al investiţiei, rata de rentabilitate şi altele. Din cincizeci în cincizeci de zile, când intru la ei în oficiu, îmi zâmbesc politicos şi se apucă imediat de treabă. Nici măcar o investiţie a Salvatorului nu trebuie să treacă în rândul costurilor irecuperabile. Când se întâmplă astfel, experţii de la Mobilizări Urgente sunt convocaţi pentru a minimiza toate pierderile Salvatorului. Toate produsele, după absolvirea Incubatoarelor, trebuie să fie cumpărate de angajatori şi ăştia trebuie să achite în rate datoria Salvatorului. Angajatorii se mai schimbă, dar datoria ce trebuie întoarsă rămâne de la un angajator la altul. Dacă pierde Salvatorul, pierd toţi; dacă câştigă Salvatorul, toţi sunt mulţumiţi.  Să gândim pozitiv! Text Acceptat.

Îmi plăcea noul meu cumpărător, Ministerul Artei de Informare Publică, dar pentru a rămâne în acel loc, trebuia să promovez perioada de probă. Trebuia să dau ce-i mai bun ca să conving experţii de la Minister că meritam să rămân acolo. Îmi imaginam cum avea să fie dacă reuşeam să termin acea zi cu un indice scris cel puţin în galben. Vroiam să-i conving pe experţii în Arta Scrierii că puteam aduce profit Ministerului. Vroiam să-i conving pe experţi că textele mele se puteau vinde şi că puteam atrage fonduri, sponsori şi cumpărători importanţi...chiar şi internaţionali. Totul e posibil! Text acceptat. Între mine şi ecranul computerului stătea o ceaşcă inteligentă de un litru de cafea încă fierbinte. Aburul fără miros şi confuz ieşea încet, încet. Fiecare consumă ceva pentru a-şi îmbunătăţi serviciile; încă nu suntem produse perfecte, dar ne îndreptăm spre asta. Cei mai productivi experţi lucrează non-stop la definiţia Perfectului. Fiecare produs încearcă câte o substanţă şi face un calcul; dacă substanţa dată îl face mai productiv, atunci ea nu va lipsi din existenţa lui. Am încercat şi eu multe, dar am revenit la cafea; doar cafeaua mă ţine cât de cât concentrat, doar cu cafeaua, calculele îmi ies pozitive. La moment, Constituţia nu interzice nicio substanţă; totul e permis atâta timp cât rămânem profitabili. De fapt asta e şi unica normă ce poate fi găsită în Constituţie privitor la consumul diferitor substanţe: dacă o substanţă îţi scade indicele de productivitate, trebuie să te opreşti imediat s-o mai consumi şi să încerci alta şi iar alta până o vei găsi pe cea potrivită ce te va ajuta să ţi-l ridici. Continuam să mă gândesc la următorul text informativ. Eticheta inteligentă, ce-mi stătea lipită de încheietura dreaptă încă de când ieşisem din Incubator, îmi arăta că trei potenţiali cumpărători mă priveau online şi-mi analizau profilul. Nicio grijă, zâmbeşte! Text Acceptat. La petrecerea de absolvire a Incubatorului, fiecare produs primeşte de la Salvator câte o etichetă inteligentă; este biletul nostru către piaţa muncii, dar nu e doar un simplu bilet, e mult mai mult. Cu ajutorul ei, putem vedea şi folosi numărul nostru de identificare; putem să ţinem în timp real evidenţa costului investit în noi de Salvator şi cât ne-a mai rămas de întors; putem urmări, monitoriza şi actualiza cu statusuri şi selfiuri profilul de pe Canalul de Amuzament al Publicului; putem să vedem câte like-uri şi dislike-uri am adunat în timpul unei zile, putem să vedem câte like-uri şi dislike-uri am adunat în timpul existenţei noastre şi multe alte lucruri esenţiale de care nu ne putem lipsi în prezent. În plus, potenţialii angajatori o pot accesa gratis, pe internet şi pot citi tot ce-i interesează: de la ce Incubator am fost, la ce materii am excelat sau nu, costul investiţiei, durata recuperării investiţiei, istoria altor cumpărători anteriori, dacă au fost, datoria rămasă de întors Salvatorului, indicele nostru de productivitate şi fluctuaţia lui de-a lungul istoriei existenţei noastre, preţul actual, preţul maxim ce l-am avut de-a lungul timpului, preţul minim, istoria selfiurilor făcute în timpul existenţei noastre şi caracteristicile lor respective precum frecvenţa, calitatea, cantitatea, numărul aprecierilor...şi alte multe variabile ce ne determină existenţa. Constituţia recomandă să facem cât mai multe selfiuri şi să le afişăm pe platforma publică să le admire şi alţii. Fiecare produs ştie că existenţa lui nu valorează nimic dacă nu e publică; existenţa mea e a tuturor, dar eu nu pot pretinde nimic din ale altora. Aş putea deduce că existenţele noastre nu sunt deloc ale noastre şi nimeni nu poate pretinde ceva de la altul. Un selfie interesant, frumos şi clar, astfel încât să se vadă tot, dar absolut tot, îţi creşte în mod sigur preţul pe piaţă. Toţi ştiu asta şi toţi încearcă să fie cât mai vizibili şi cât mai transparenţi. Nimănui nu-i prind bine variabile ascunse pe care publicul nu le poate vedea cu ochiul liber. Nimeni nu are timp pentru a le căuta şi nimănui nu-i pasă ce se poate ascunde sub carcasă. De cele mai multe ori nu se ascunde nimic; ăsta este şi unul dintre obiectivele majore ale formării noastre. Cei mai productivi şi eficienţi experţi fac tot posibilul ca să nu se ascundă nimic; ei au la dispoziţie cele mai inteligente tehnici pentru ca măştile noastre să fie cât mai transparente, aproape invizibile. Nu trebuie să se ascundă nimic; totul la vedere şi totul la suprafaţă, dar, din când în când, mai apare şi câte un produs cu defect. Existenţa acestor produse ajunge mult mai rapid la destinaţia prestabilită. Eu sunt unul dintre ele şi încerc să-ţi spun ceva important. Sper să pot termina această scrisoare şi sper ca tu s-o citeşti şi să mă înţelegi. Dragă cititor, în timpurile mele, existenţele produselor sunt determinate de zeci de variabile; dar două sunt cele mai importante: selfiurile şi indicele de productivitate. Nu cred că am timp să-ţi scriu toate detaliile, dar trebuie să ştii că orice începe cu un selfie şi primul pas întotdeauna contează. Dacă de exemplu, un cumpărător vede pe profilul tău de pe Canalul de Amuzament al Publicului un selfie ce nu-i place, nici nu mai continuă să analizeze ceilalţi indicatori. Poţi fi tu cât de productiv nu ai fi...nu mai contează. E aproape imposibil să schimbi prima impresie; schimbarea necesită timp şi efort şi nimeni nu e dispus să facă asta.  Riscul de a termina şi a cincizecea zi în roşu mă constrângea să apelez la defectul meu secret; trebuia să scormonesc prin memorie. Trebuia să încerc să văd dacă puteam profita ceva din sudoarea experţilor de la Incubator de a face din mine un produs cât mai rentabil. Constituţia nu recomandă să ne întoarcem în trecut şi fiecare produs încearcă s-o facă din ce în ce mai rar. Din ce în ce mai des, tot mai multe produse reuşesc să existe fără ziua de ieri. Eu nu am putut niciodată. Intuiesc un defect, unul de la producţie, dar am tot încercat să-l ascund cât mai bine şi cât mai mult. Dacă ar fi ştiut experţii despre defectul ăsta, probabil ar fi schimbat ceva în ecuaţia existenţei mele şi încă nu eram pregătit pentru aşa o schimbare. Pe de altă parte, datorită defectului ăsta îţi pot scrie această scrisoare. Eticheta inteligentă îmi arăta că doar doi potenţiali cumpărători mai erau interesaţi de profilul meu. Încercând să construiesc vreun text acceptabil, fragmente de memorii stăteau în faţa Prezentului meu; informaţia digerată la obiectul „Arta noii comunicări" era încă proaspătă, dar eu, totuşi, nu puteam s-o folosesc. Trecuseră cam patru ani de când terminasem faza pregătirii în Incubatorul pentru noile produse. Eu am fost la un Incubator cu profil general; în alte cuvinte pricepeam de toate şi nimic. Produsele ce treceau prin Incubatorul cu profil general trebuiau să fie docile, harnice, punctuale, eficiente, productive, fără conţinut şi fără să apeleze prea des la gândire. Dacă treceam vreo probă după primii cinci ani, mă luau la vreun Incubator cu profil specializat, dar nu am trecut niciuna. Eticheta inteligentă îmi arăta că rămăsesem să fiu observat şi analizat doar de un potenţial cumpărător. E tot ceea ce vrei de la existenţa ta! Text Acceptat. Îmi mai trebuiau cel puţin încă trei texte acceptate. Ridicându-mă de la oficiul meu, m-am îndreptat către toaleta inteligentă. Pe uşă era scris că totul era transmis live către Canalul de Amuzament al Publicului. Acum, gândindu-mă la asta, nu ştiu de ce mai ţineau anunţul ăla, doar toţi ştiam cum funcţiona sistemul. Toaletele inteligente sunt considerate un loc perfect pentru un selfie creativ şi productiv; mulţi dintre noi câştigă cele mai multe like-uri anume acolo. Uşa s-a deschis automat şi m-am apropiat, cu mâinele în buzunar, de instalaţia sanitară inteligentă. Aşteptam. Ceva se întâmplase; în mod obişnuit, pantalonii