Productia de acvacultura la nivel european

Scris de Matusa Stefan-IlieMari, 24 Mai 2011 14:03

1 2 3 4 5

Rezumat: In acest articol au fost prezentate atat nivelul de exploatare al pestelui in tarile membre UE cat si politicile referitoare la aceasta dar si la impactul pe care acvacultura il poate avea asupra mediului. Cuvinte cheie: acvacultura, piscicultura, indicatori, EIA, Directiva EIA,, productie; Indicatorul cuantifica dezvoltarea productiei de acvacultura din Europa in majoritatea tarilor si in zonelor marine, precum si contributia acvaculturii in deversarea de nutrienti la aportul total de nutrienti din zonele de coasta. Furnizeaza astfel masuri impotriva presiunii asupra mediului marin datorata acvaculturii. Este un indicator simplu si usor accesibil, dar folosit singur are o limitata importanta si relevanta datorita diverselor practici pe scara larga a productiei de acvacultura si datorita conditiilor locale. Acesta trebuie asadar sa fie integrat cu alti indicatori legati de practicile de poductie (precum productia totala de nutrienti sau deversarile totale de chimicale) pentru a genera un indicator de presiune mai semnificativ. Corelat cu informatiile legate de capacitatea de asimilare a diferitelor habitate, indicatorul permite estimarea impactului si a proportiei capacitatii de asimilare a mediului inconjurator, precum si limitele de expansiune. Pana de curand nu a existat o politica generala in acvacultura europeana, desi Directiva EIA (Evaluarea Impactului asupra Mediului) solicita ca fermele speciale care sa fie supuse la EIA, iar Directiva Cadru Apa solicita ca acestea sa indeplineasca obiectivele de mediu pentru o stare ecologica si chimica buna a corpurilor de apa pana in 2015. Sunt putine politice nationale care sa cumuleze impacturile acvaculturii in intregul sistem acvatic sau sa limiteze productia totala la capacitatea de asimilare a mediului. Totusi, limitele factorilor de productie pentru hrana in unele tari (ca de exemplu Finlanda) limiteaza eficient productiile. Noua Reforma a politicii comune in domeniul pescuitului are ca scop imbunatatirea managmentului in acvacultura. In septembrie 2002, Comisia a prezentat Consiliului Parlamentului European o comunicare a strategiei de sustinere a acvaculturii europene. Principala tinta a strategiei este mentinerea in competitivitate, productivitate si sustinere a acvaculturii sectorului european. Strategia are ca principale obiective: asigurarea produselor pescaresti in conditii de siguranta si de calitate buna, promovarea sanatatii si bunastarii organismelor potrivit standardelor, precum si crearea de locuri de munca sigure.

Productia europeana de acvacultura o continuat sa creasca rapid in ultimii 15 ani datorita expansiunii in sectorul maritime in tarile din UE si EFTA. Aceasta crestere reprezinta o presiune marita pentru corpurile de apa adiacente si asupra ecosistemelor asociate, rezultand in principal din deversarile de nutrient din instalatiile piscicole. Nivelul exact al impactului local va varia in conform scarii productiei, tehnicilor si deasemenea caracteristicilor hidrodinamice si chimice locale si regionale ale apelor. O crestere semnificativa in productia europeana totala de acvacultura a fost observata in ultimii 15 ani, desi aceasta a incetinit incepand cu anul 1999. In general, imbunatatirile semnificative in eficientizarea utilizarii hranei si a nutrientilor, precum si in managementul de mediu au servit in atenuarea partiala a cresterii presiunii asupra mediului. Cresterea atat a productiei, cat si a presiunii asupra mediului nu a fost uniforma in tarile europene sau in sistemele de productie. Numai sectorul acvaculturii maritime a cunoscut o crestere semnificativa, in timp ce productia de apa salmastra a crescut intr-un ritm mult mai lent si nivelurile de apa dulce au scazut. La nivel regional, tarile grupate in EU 15 (Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Olanda, Portugalia, Finlanda, Suedia si Marea Britanie) si EFTA: Asociatia Europeana a Liberului Schimb (Irlanda si Norvegia) domina productia pana acum.Fermele piscicole europene se impart in doua grupe distincte: fermele piscicole din Europa de Vest cresc specii de mare valoare, precum somonul si pastravul curcubeu, frecvent pentru export, in timp ce speciile de mica valoare precum crapul sunt cultivate in Europa Centrala si de Vest, in principal pentru consumul local. Cresterea observata in productie nu venit fara probleme. Potrivit Directiei Generale de Pescuit: acvacultura industriala europeana se confrunta cu o serie de provocari in ceea ce priveste piata si mediul inconjurator. Viitorul acesteia va depinde de capacitatea sa de a deveni din punct de vedere economic auto suficient, precum si de capacitatea sa de a raspunde constrangerilor mediului. Cele mai mari productii de acvacultura sunt in zona EU 15 si Asociatia Europeana a Liberului Schimb. Norvegia are cea mai mare productie cu mai mult de 650 de mii de tone in 2005, urmata de Franta, Spania, Italia si Marea Britanie. Aceste tari detin aproape 75% din totalul productiei de acvacultura in cele 34 de tari europene. Pana si cea mai mica dintre acestea, Marea Britanie, a produs 172 de mii de tone in 2005, fiind cea mai semnifitiva productie fata de celelalte tari europene din afara acestei regiuni. Productia turceasca de 120 de mii de tone a reprezentat, in mod substantial, cea mai mare productie in tarile grupate in EU 9 (Estonia, Cipru, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovenia, Bulgaria si Romania) si altele (Albania, Croatia si Turcia). Rangul tarii in 2005 in ceea ce priveste productia a fost foarte asemanator cu cel din 2001, desi Spania si Italia si-au redus semnificativ productia, in timp ce Norvegia si-a crescut productia la aproape 29%. Turcia si-a crescut productia in perioada 2001- 2005 cu peste 77%. De notat este ca in 2005 cultura de somon de Atlantic din Norvegia (fiind de aproximativ 90% din totalul productiei din Norvegia), a depasit totalul combinat al tuturor speciilor de productie din tarile grupate in UE 15 + UE 9 + altele. Franta este a doua mare producatoare, dominand productia de stridii scobite de Pacific (Crassostrea gigas), urmata de Spania cu poductia dominanta de midii albastre. Productia turceasca consta in principal din pastrav, dorada si bas mare. Partea majora a cresterii in productia de acvacultura a constat, in cultura somonului marin din Nord- Vestul Europei, si intr-o masura mai mica in cultura de pastrav (in toata Europa de Vest si Turcia), cultura de bas mare si platica (mai ales in Grecia si Turcia), si cultura de midii si

scoici (in toata Europa de Vest), care cu toate acestea prezinta o tendinta de scadere incepand cu anul 1999. In schimb, acvacultura interioara de crap a scazut semnificativ in Europa de Est si Centrala (EU 15 + EU 9 + altele), partial din cauza schimbarilor politice si economice din Europa de Est. Ca si in cazul productiei pe tara, nu s-au constatat modificari importante la productia speciile majore de la ultima evaluare. Diferitele tipuri de acvacultura au generat si genereaza genereaza presiuni foarte diferite asupra mediului inconjurator, principala presiune fiind datorata de evacuarile de nutrienti, antibiotice si fungicide. Principalele presiuni asupra mediului inconjurator sunt asociate cu productiile intensive de pesti, in principal de salmolidele marine, salmastre si dulci, si bas mare si dorada in mediul marin, sectoare care au experimentat cele mai mari rate de crestere in ultimii ani. Presiunile asociate cu cultivarea de moluste bivalve, care includ indepartarea planctonului si concentrarea locala si acumularea de substante organice si a metabolitilor, sunt in general considerate a fi mai putin severe decat presiunile datorate cultivarii intensive a pestilor. Elesteul de acvacultura de crap din apele de interior necesita de obicei mai mai putina hanire intensiva, iar in majoritatea cazurilor o mai mare proportie de devarsari de nutrienti este asimilata local. Presiunea asupra mediului pe unitate de productie este posibila sa fie mai putina decat cea pentru productia intensiva de salmonide. Mai mult, acest tip de acvacultura a scazut in ultimii ani. Chimicalele, in special formolul si verde malachit (verde de anilina), sunt utilizate in fermele de apa dulce pentru a controla bolile cauzate de bacterii si fungicide. In fermele marine, antibioticele sunt folosite pentru controlul bolilor, dar sumele utilizate au fost drastic reduse in ultimii ani, fiind urmata de introducerea unor vaccinuri si imbunatatirea practicilor de crestere. In general, imbunatatirile semnificative in eficientizarea utilizarii hranei si a nutrientilor, precum si in managementul de mediu au servit pentru a atenua partial cresterea asociata de pesiunea asupra mediului. Presiunile asupra mediului inconjurator exercitate asupra acvaculturii nu sunt uniforme. Nivelul impactului local va varia potrivit scarii de productie si tehnologilor precum si a hidrodinamicii si caractrului chimic al regiunii. Dintre tarile din UE 15, Spania, Franta si Olanda, si din EU 10, Romania, Bulgaria si Turcia, au cea mai mare productie de acvacultura marina in raport cu lugimea liniei de coasta. Intensitatea productiei de acvacultura masurata pe unitatea lungimi de coasta a atins o medie de aproximativ 8 tone pe km de coasta in tarile din EU 10 si Asociatia Europeana a Liberului Schimb comparativ cu 2 tone pe km in regiunea EU 10, Romania, Bugaria si Balcani. Presiunea este probabil sa continue sa creasca precum productia de noi specii precum codul, halibutul si calcanul devine tot mai serioasa. Prin prezentarea productiei relative in raport cu linia de coasta, este posibil sa se determine o valorare mai comparativa a densitatii productiei. Acesta este un indicator cu potential mai mare de presiune decat o singula valoare a productiei, dar sunt dificultati in ceea ce priveste acest indicator. Acest indicator este nepotrivit pentru statele europene fara iesire la mare, nuaplicandu-se la productia de apa dulce. Un alt dezavantaj este acela ca indicatorul nu se ia in considerare in zonele de coasta care sunt potrivite pentru productiei si determinarea lungimii liniei de coasta este problematica si se bazeaza pe scara uniforma care trebuie sa fie utilizata in determinarea fiecarei tari. Un indicator alternativ poate sa se bazeze pe procentul de acoperire al principalelor tipuri de habitat costier de diferite tipuri de acvacultura.

Acvacultura de peste marina (in principal a somonului de Atlantic) contribuie la incarcarea cu nutrienti in apele de coasta, in special in cazul tarilor cu un total de nutrienti mici deversati in apele de coasta. In general, presiunea nutrientilor pentru cultivarea intensiva a apelor marine si salmastra ar putea devenii semnificativa in contextul evacuarii nutrientilor totali in mediul de costa. Cu toate acestea, datele publicate cu valoarea evacuailor totale de nutrienti in apele de coasta raman sarace in calitate si inconsistente in acoperire, trebuind astfel sa fie tratate cu precautie. Bibliografie Posibiliti de dezvoltare a acvaculturii comunitare, mai 2007. Comisia European O strategie de dezvoltare durabil a acvaculturii europene, COM(2002) 511 final, 19.09.