Povestirea

Povestirea este o specie a genului epic, n proz, n care se relateaz fapte din punctul de vedere al unui narator, care este martor sau participant (sau ambele variante) la evenimentul povestit. Povestirea este de obicei de mic ntindere, are personaje puine, iar interesul cititorului se concentreaz asupra situaiei narate si nu pe creionarea personajului. ntr-o accepiune lrgit, se confund cu naraiunea ca modalitate de existen a genului epic, ca semn distinctiv al acestuia.Identificarea povestirii cu naraiunea se bazeaz pe identitatea de sens a verbelor "a povesti"/"a nara". Povestirea devine "modul" prin care se constituie toate speciile narative, elementul lor comun din care, conform legilor specifice de compoziie, se dezvolt variantele genului. Pe aceast reducie se bazeaz naratologia, tiina comportamental a naraiunii, interesat nu de diferenele specifice, ci de legtura ntre formele narative, pe baza principiului povestirii. Povestirea poate fi, in versuri sau in proza, o naratiune subiectivizata (relatarea este facuta din unghiul povestitorului, implicat ca narator, ca participant sau doar ca mesager al intamplarilor) si se situeaza intre schita si roman. Timpul narativ se situeaza intr-un plan al trecutului, iar principala modalitate de expunere este evocarea. Primul element caracteristic povestirii este relatia narator-receptor, care se construieste dupa modelul popular, imitand actul povestirii din mediul folcloric. Aceasta presupune o adresare directa o povestitorului catre un receptor prezent de la care asteapta o reactie. De aici si marcile de oralitate ale discursului narativ si accentul pus pe functia fatica prin care povestitorul se asigura ca este stabilita comunicarea cu publicul. Relatia naratorreceptor este mai stransa decat in cazul nuvelei presupunand: oralitate (aparenta de dialog intre narator-receptor; folosirea persoanei I) si atmosfera (naratorul regizeaza o anumita tensiune, un suspans, pe tot parcursul povestirii, pt. a capta atentia si interesul receptorului). A doua caracteristica a povestirii o constituie inscenarea spunerii, respectandu-se un adevarat ceremonial constituit pe un sistem de conventii si ele specifice mediului folcloric. Publicul trebuie cucerit si captarea atentiei sale se poate face chiar prin intrarea in scena a povestitorului.

A treia caracteristica a acestei specii narative este atmosfera care poate fi de petrecere sau de intimitate. Exista o anumita tensiune, care vine din asteptarea receptorilor, frustrata de o amanare a nararii ce capata astfel o trasatura de senzational. A patra caracteristica a povestirii o constituie evocarea unui timp trecut. Intamplarea, fiind de mult incheiata, ii permite naratorului sa se detaseze de cele povestite, folosind un limbaj viu, colorat, care sa castige ascultatorul. Timpul nu este precizat de aceea este interesant ca si locul este nu numai atemporal, scos din cronologia obisnuita, ci si cu o durata nedeteminata. Este ceea ce se intampla cu textul popular, a carui existenta nu este obligatoriu legata de o epoca. Mai mult chiar, lecturile diferite de-a lungul timpului, ii pot dezvalui laturi nebanuite si impactul asupra cititorilor poate fi diferit. Nevoia de poveste se inscrie astfel printre nevoile umane reluate cu acelasi protocol de fiecare generatie. Trsturi spaiul desfurrii aciunii este unul privilegiat i ocrotitor (un topos), n care povestitorul relateaz ntmplri pilduitoare, respectnd un ceremonial prestabilit i desfurnd o art a discursului memorabil rolul naratorului este acela de a intra n pielea fiecrui povestitor, evideniind particularitatea stilului specific i talentul de a strni interesul auditoriului timpul narativ se situeaz ntr-un plan al trecutului, iar principala modalitate de expunere este evocarea subiectivismul naraiunii este dat de povestitor, care poate fi martor sau naratorpersonaj ori numai mesager al ntmplrilor evocate. ca dimensiuni, povestirea se situeaz ntre nuvel i schi; naraiunea povestete un singur fapt epic; accentul este pus pe ntmplri, pe evenimente i nu pe personaje; construcia subiectului este mai puin riguroas dect n nuvel sau n schi; existena ceremonial al istorisirii, adic sistemul de convenii, arta de a povesti, care presupune: crearea atmosferei evocatoare, captarea ateniei, motivarea deciziei de a istorisi, tehnica amnrii, suspansul. Povestirea ofera latura stranie, neasteptata, totusi verosimila a existentei.

Arta naratiunii se contureaza cu totul aparte prin ritmul rapid al povestirii, fara digresiuni sau descrieri suplimentare,prin dialogul dramatizat si prin oraliatatea stilului. In povestirea Baltosul este evocat satul traditional romanesc, cerc al vetrei, unde nimic nu vrea sa fie altfel decat este purtand amprenta furtunilor distructive ale timpului, prin fapte si intamplari dramatice, prelungite peste omul vetrei intr-o imaginatie mitica ,permanent disponibila fara ca sa-i poata distruge esenta. Povestirea incepe printr-o prezentare a personajului principal cu explicarea poreclei acestuia primite din partea satenilor, timpul narativ situandu-se ntr-un plan al trecutului, iar principala modalitate de expunere fiind evocarea . Ruptura ce intervine in desfasurarea normala a lucrurilor este ca Pavel Pascutu, personajul principal primeste din comasare in loc de 3 jugare chiar 7 dar intr-un loc la margine satului langa o balta, de aici intelegand si de unde vine numele povestrii Baltosul - aceasta fiind porecla primita de sateanul cu pricina. De la inceput obsevam ca spatiul desfasurarii actiunii este un topos in care povestitorul relateaza intamplari pilduitoare, respectnd un ceremonial prestabilit i desfurnd o art a discursului memorabil. Dupa descrierea amanuntita a locului care pare sa nu fie bun de cultival, urmeaza vaicarelile lui Pavel in intreg satul. Dar cum vaicarelile nu isi aveau rostul, fiul cel mare (caci avea trei feciori) il sfatieste sa desteleneasca locul si sa se apuce de cultivat. Din acest punct se reia obiceiul cultivarii pamantului, cel care vizeaza cel mai bogat univers pe care l-a germinat cultura traditionala prin timpi, anume, cel al ritualurilor legate de muncile pamantului. Caci aceasta inscriere in repertoriu al muncii si magiei rodirii s-a nascut in universul taranesc traditional tocmai din bucuriile si deznadejdile colectivitatii in fata rodirii,semn al vietii. Relatia , de altfel este usor de stabilit. Pamantul este viata, el o poate perpetua sau o poate distruge. Ca si in cazul lui Pavel Pascutu, pamantul este cel care il ajuta sa depaseasca prin munca momentul de deznadejde in fata sortii nedrepte, cosmosul absorbindu-l pe om in ciclurile sale repetabile, ale cresterii si rodirii recoltelor,samanta fiind descoperita ca vesnica zamislitoare de viata. Povestind deci intamplarea patita de Pavel, naratorul povestete un singur fapt epic si anume reluarea vietii normale a personajului prin indepartarea gunoaielor si crearea unui spatiu prielnic cultivarii. De aici aspectul de ceremonial dat muncilor agricole, drept sarbatoare unica, cu valente specifice in lant, pe toata durata celor patru anotimpuri, cu momente bine marcate, reprezentand punctul maxim al

trairii magice. Precizam deci ca ceremonialurile agrare sunt menite, in concept arhaic sa asigure rodnicia campurilor, alungand pe calea magiei fortele oculte, distructive, impiedicandu-le manifestarea. Analizand procesiunile muncii pe spatiul primit la comasare, naratorul aduce un plus de subiectivism utilizand diferite marci de adresare, creand o atmosfera evocatoare si mentinand suspansul. Dupa un an de munca neintrerupta, se vad si roadele sarguintei celor patru barbati: ei nu mai stau intr-o mlastina care nu promitea scoatera unui profit, ci intr-un spatiu ce da semne de vitalitate creatoare: graul si porumbul se fac in cantitati mai neasteptate. Acest spectacol ritualic in care se desfasoara hotarul cu lanurile necuprinse ii aduce bucuria lui Pavel Pascutu, dar si usurinta purtarii poreclei primite. In relatia cu pamantul si produsele sale mult asteptate, el devine totodata receptorul agentilor benefici care actioneaza, dandu-i acestui intreg un arsenal de procesiuni ritualice, adaos de sarbatoare la calitatea vietii, marcat de maretie. Structura acestui mod de viata pune accentul pe ntmplri, pe evenimente i nu pe personaje dezvaluind specificul civilizatiei noastre si modul propriu de a gandi si a actiona. In faurirea unui destin in ascensiune sunt implicate munca si devotamentul cu care se lucreaza pentru a realiza o serie de nevoi atat de necesare unei vieti echilibrate, in care se urmareste eliminarea agentilor ce ar frana echilibrul, respectiv prolificul. Ca urmare a unei asemenea trude, Pavel aduna roadele muncii sale, semn al multumirii prin daruire, dand celorlalti din bucuriile implinirii ciclului rodirii. Pentru indepartarea starii initiale a nerodirii pamantului se impune jertfa prin munca, gest sacru prin care da drept compensatie, pentru repunerea lumii in ordinea ei sacra, echivalentul celor primite din partea divinitatii. Numai asa viata se inscrie in firea echilibrului. Povestirea se incheie in acelasi ton de evocare ce prezinta o partea a vietii lui Pavel Pascutu, reintrat in starea de echilibru initaiala, restabilind ordinea normala a vietii, dar avand recompensa muncii sale indelungate: nutret, vite si bucate imbelsugate care il multumesc pe deplin pentru sacrificiile facute. Sfarsitul povestirii dezvaluie abundenta recoltei si aprecierea povestitorului despre munca prelungita facuta cu mare daruire: Vedeti ce face munca indelungata cu ajutorul lui Dumnezeu? Luati pilda de la Baltosul !

si amploare a sele din unghiul povestitorului implicat ca narator sau doar ca mesager al
intamplarii care se limiteaza la prezentarea unui singur fapt epic. Interesul nu se centreaza in jurul personajului ci al situatiei, de unde caracterul epic, exemplar al povestirii. Pentru autenticitatea povestirii pledeaza doar perspectiva narativa. De aceea se acorda importanta naratorului si actului nararii, intamplarilor si situatiilor mai putin personajelor. Povestirea se studiaza intr-un plan al trecutului, principala sa caracteristica fiind evocarea. Relatia narator -; receptor este mai stransa decat in cazul nuvelei si presupune: oralitate (aparenta de dialog dintre narator si receptor si folosirea persoanei intai); ceremonialul (un sistem de conventii ce presupune aparitia povestitorului, pretextul care declanseaza povestirea, formulele de adresare); si atmosfera pentru ca naratorul regizeaza o anumita tensiune,
un suspans pe tot parcursul povestirii pentru a capta atentia si interes este un tip modern de literatura narativa aparut in perioada moderna si caracterizat prin suspans, mister, incertitudine. Literatura fantastica concureaza realul oferind o latura stranie, neasteptata, totusi verosimila a existentei. Desi fantasticul, in sens larg, este prezentat nu numai in arta ci si in alte manifestari ale spiritualitatii omenesti din cele mai vechi timpuri, literatura fantastica este recunoscuta ca o specie literara aparte abia in secolul al XIX-lea. Proza fantastica se caracterizeaza prin aparitia subita a unui element misterios, inexplicabil, care perturba ordinea fireasca a realitatii. Aceasta intruziune a unei alte realitati, enigmatice, in lumea obisnuita starneste nelinistea sau spaima personajelor care se straduiesc sa inteleaga ce se intampla de fapt, sa gaseasca o justificare a evenimentelor insolite in care sunt angrenate. De regula nici o explicatie nu se dovedeste pana la urma pe deplin satisfacatoare. Prin echivocul si prin incertitudinea pe care le intretine, fantasticul modern are caracter deschis, problematizant, spre deosebire de basm, naratiunea fabuloasa traditionala care infatiseaza lumi inchise. Printre cele mai importante trasaturi ale unei naratiuni fantastice se pot distinge cateva. Prima ar fi existenta celor doua planuri: unul real si altul ireal. In planul lumii familiare, obisnuite, patrunde un eveniment misterios, inexplicabil prin legile naturii. A doua trasatura se realizeaza la disparitia limitelor de timp si spatiu, la aparitia elementului misterios sau ireal. O a treia caracteristica tine de compozitie, de gradarea naratiunii care trebuie sa intretina tensiunea epica si care trimite spre un final ambiguu. Alte caracteristici tin de personaj, de ezitarea acestuia pe langa cea a cititorului de a opta pentru o explicatie a evenimentului. Pentru a face ca inexplicabilul sa devina acceptabil, naratorul scrierii fantastice propune sau sugereaza diverse explicatii pentru evenimente, dar acestea se dovedesc in general incomplete sau nesatisfacatoare. Prin relatarea intamplarilor la persoana intai de catre cel care le-a trait sau de catre u