Text programatic, Flori de mucigai nu e numai o marturie despre conditia limita a poetului si a poeziei, ci si un avertisment asezat la intrarea intr-un

infern liric, un semnal ce are rolul de a atenua socul resimtit la lectura poetziilor urmatoare ale ciclului. Semnificatia titlului poeziei, acelasi cu al intregului ciclu, trimite inspre principiile unei estetici moderne, cea uratului, produs al decadentilor, precursori ai modernismului. Noua estetica ataca accpetia limitata, clasica, a categoriei frumosului, vazut ca reflex transcendent, socotind-o demonetizata, desueta. In locul acesteia, categoria uratului, cu evantaul sau de nuante - demoniacul, terifiantul, satanicul, morbidul- este considerata mult mai expresiva, mult mai capabila sa emotioneze sufletul omului m odern. Metafora oximoronica a florilor de mucigai reuneste doi termeni emblematici pentru cle doua estetici : floarea- element al esteticii romantice, poetic si suav prin excelenta (de-a lungul vechiului model de poeticitate ei i se asociaza sugestia prospetimii, a feminitatii angelice, a infinitului transcendent, a perisabilitatii, a luxuriantului, a voluptatii) - si mucigaiul- emblema a esteticii uratului, produs al intunericului anaerob, expresie a descompunerii, a mizeriei, a alterarii, a morbidului. Luati impreuna, cei doi termeni - floarea si mucigaiul - subliniaza capacitatea de a fascina pe care o a are oroarea si atrag atentia asupra rezervelor de expresivitate ale (esteticii) acesteia. Frumusetea stranie, socanta a uratului, capacitatea sa neasteptata de sugestie, puterea lui de a transmite, electrizant, emotie se substituie categoriei perimate, vetuste, a frumosului traditional, socotit din perspectiva noii sensibilitati, dulceag, devitalizat, slab expresiv. Raportat la universul pe care ciclul lui Arghezi il contureaza, titlul induce ideea potrivit careia universul insalubru al temnitei ascunde rezervele sale stranii de lumina si de frumusete bolnava, asa cum viciul si degradarea au candorile lor. Prin asumarea uratului, ca domeniu poetic, plaja liricului se largeste considerabil, atat

tematic, cat si expresiv. Ca poet modernist, Arghezi are convingerea ca nu exista domeniu al vietii, oricat de compromis, care sa nu poata genera poezie, dupa cum, in sens mistic, nu exista vina care sa nu obtina mantuirea. Prin conversia uratului in frumos, temnita argheziana e mantuita, cu siguranta, in sens estetic. Asa cum observa George Calinesacu, Florile de mucigai sunt opera de r afinament, de subtilitate artistica, ele presupun un cer al gurii dedat cu mirodeniile. Cititorul necultivat in sens artistic se sperie de ele si le crede vulgare, desi raritatea si savoarea sunt insusirile lor, ca si ale operei lui Rabelais. Niciunde nu apare mai pregnant ca in aceasta suita lirica vocatia de mestesugar de cuvinte a lui Arghezi. El se joaca demiurgic -adica din placere si fara a simti oboseala muncii, la fel ca zeiipentru a substitui lumea reala prin lumea cuvintelor. Intr-o tableta aparuta in Adevarul literar si artistic din 1927, poetul isi explica cele doua coordonate ale demersului poetic : jocul si artizanatul de cuvinte : M-a nemultumit, in ciasul cand am pornit sa ma tin de cuvinte, ca de niste funigei, si sa zbor cu ele, toata literatura ce se facea si care se facuse, inexpresiva, moale, cu aderente mucilaginoase. Im venise, nu stiu de ce, nevoia de a intari cuvintele si de a ingropa in fiecare din ele o alice de plumb, in jurul careia sa basculeze fix, ca figurile de celuloid : Sa ma pazeasca Dumnezeu, nu am cautat sa fac literatura, dar am cautat cuvintele care sar si frazele care umbla, de sine statatoareInsa cautand cuvintele saritoare si gasind putine, am inlocuit natura lor printr-o natura de adaos si m-am apucat sa fac resorturi pentru cuvinte, ca sa poata sariN-am facut altceva nimic, m-am jucat. () Apoi, evident, am cautat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu raie ; le-am excitat aroma, le-am avivat ranile cu sticla pisata si le-am infectat pe unele complet ; si cum de la ele la azur e o distanta directa, o corespondenta, am facut pe cale artificiala si cuvinte oglinditoare sau starvezii si am silit sa intre in lumina lor eterogena, ca intr-o vitrina de optician ambulant. Mai pe scurt, m-a posedat intentia de a imprumuta vorbelor insusiri materiale.

Daca "estetica uratului" este doar afirmata de poet in "Testament", in volumul "Flori de mucigai" Arghezi pune in aplicare aceasta idee innoitoare nu numai pentru poezie si pentru limbajul artistic, ci si pentru felul de a gandi al omului. Titlul v olumului si al poemului omonim aminteste de volumul lui Baudelaire, "Florile raului".Prin asocierea oximoronica a doi termeni antonimi (florile sugerand prospetimea, frumusetea, gratia, iar celalalt termen, provenind din latura abstracta a existentei negative), autorul francez evidentia faptul ca omul este prizonier intrun univers dominat de fortele Raului. Arghezi asociaza termenului "flori", caruia ii da aceeasi semnificatie, un cuvant apartinand tot lumii concrete, tot regnului vegetal, dar care reliefeaza contrariul exploziei florale, caci mucigaiul este ciuperca ce se dezvolta in excrescente dizgratioase vazului si mirosului, in spatii inchise si umede. In viziunea lui Arghezi, care a avut o experienta carcerala, mucigaiul este simbolul vegetal al captiv itatii omului intr-un univers detestabil, intunecat si sumbru, in care uratul devine un cosmar al existentei. Considerat primul semn de maturitate artistica, v olumul "Flori de mucigai" evoca o lume terificanta si agresiva, un univers grotesc si tragic in acelasi timp, in care fiinta iti leapada masca civilizata si rationala, revenita la conditia primara, cea de bestie. Autorul creeaza imaginea unei umanitati decazute, scontand in relief tipuri umane necunoscute inca in literatura romana: halucinati, androgini, dereglati fizic si psihic, obsedati de ideea pacatului sau de vinovatie. Poemul care da titulul volumului de maturitate al lui Arghezi, "Flori de mucigai" poate fi interpretat in diferite chei. Pe de o parte, evoca o atmosfera carcerala, a revoltei si a suferintei umane, a limitei inferioare a existentei; la nivel ideatic insa, poemul este o arta poetica. Arghezi prezinta rolul artistului care, in conceptia lui, trebuie sa aiba in vedere nu numai ce e frumos in lume, ci si elementele sordide ale realitatii. Datoria lui este sa converteasca aceste elemente in valori estetice, in ciuda conditiilor improprii crearii unei stari de gratie, care duce in mod obisnuit la aparitia operei de arta. Stilul condesat, cuvantul cu o mare forta de plasticizare, alaturarea imaginilor

diafane de cele grotesti, printr-un contrast policrom, configureaza un profil estetic neaiintalnit pana acum in poezia moderna romaneasca. Cartea cea mai tulburatoare a lui Arghezi, "Flori de mucigai", poarta o stranie noutate in versuri eliberate de corsetele metricii traditionale, uneori de o stangacie voita, inselatoare, care in realitate sunt stihurile rezultate din produsul rafinat al unei arte poetice ajunsa la punctul culminant al desavarsirii sale, cu puteri de-a dreptul demiugice, care domina si preface toate ascunzisurile si sensurile limbii. De la Franois Villon, in a carui opera lumea hotilor, a asasinilor si prostituatelor facea obiectul poeziei, doar Charles Baudelaire mai cutezase sa demonstreze, genial, ca frumusetea se poate naste si din aspecte degradate. Infernul arghezian nu este dantesc, ci social, fiind anuntat inca din poezia "Testament", in care "frumusetea si pretul nou" iscat din "bube, mucegaiuri si noroi" sugereaza o estetica a uratului care isi gaseste in "Flori de mucigai" o splendida realizare artistica. Aceasta estetica a o functie ampla si revelatorie, aceea de a rasturna aparentele si exteriorul imediat, spre reabilitarea estetica si etica a umanitatii dominate. De aceea, lirismul de substanta si de esenta al "Florilor" bolnave denota un profund umanism. Explozia verbala din volum, cuvantul care arde la nivelul pamantului, elibereaza o forta de sugestie ce face din aceasta carte "opera cea mai indrazneata din cate sau scris vreodata", dupa cum remarca si criticul francez Luc-Andre printr-o afirmatie interesanta: "Nu avem in Franta o carte echivalenta cu aceasta." Poezii ca Tinca si Rada, care degaja un parfum cu totul special, nemaiintalnit in literatura romana, amintesc de minunatele poeme ale lui Garcia Lorca. Rada rascoleste simturile celor care o privesc dantuind: "Joaca-n tina Cu soarele-n par, ca o albina. Se-apleaca, se scoala, sare, Cu salbile zornaitoare, Ca niste zabale spumate.

Se-nconvoaie pe jumatate, Opreste soldu-n loc, zvarle piciorul, Spre palcul, in cer, unde sagetatorul Atine noaptea drumul vulturilor de-argint." Arghezi are insa o prea puternica vocatie a absolutului, ca umorul, pitorescul, anecdoticul sa ramana la el gratuite. Cruditatea verbala, coloritul tipator vin sa alimenteze aceleasi contraste violente, care se ridica deasupra obiectului imediat si vizeaza ordinea metafizica a lumii. Monstruosul si sublimul apar impletite peste tot, intr-o tesatura fara noima. Sordidu...