Dinu, Mihai COMUNICAREA : repere fundamentale Edifia a Il-a BCU Cluj-Napoca Redactor: ISABELA POPOVICIU Coperta: MARIANA PAVELESCU SUMANARU (llustratia copertei reproduce pictura ,ULEI PE " UUBOV POPOVA (1889-1924) CUVANT INAINTE Comunicarea - un cuvant aflat astazi pe buzele tuturora, inrudita etimologic cu o stafie care, potrivit unui manifest de frisonant& amintire, incepea in urm cu vreun secol si jumétate sé bantuie prin Europa, comunicarea s-a dovedit, in cele din urm8, mai puternic& decat aceasta, Comunismul s-a strduit din risputeri ca, desi milita, 8a teori , pentru solidaritate social: npiedice comunicarea dintre oameni, atomizind societatea si ingrddind, pe diferite cai, accesul la informatie. Zadarnic. O carte a lui Bernard Miege, tradus recent si in romaneste, e intitulata, pe bun dreptate, Lumea cucerita de comunicare O alta, a lui Ignacio Ramonet, se cheama insa Tirania comunicarii Doua fefe ale medaliei; pe avers, in locul pajurei, porumbelul c&lator, purtitor de vesti bune, mesager al intelegerii intre oameni; pe revers ins, chipul unui oricand posibil Big Brother, cAruia tot progesul mijloacelor de comunicare ji pune la dispozitie instrumentele controlului si ale manipularii, S& ne temem de comunicare? fn inchisori si lagare, nenumérati semeni de-ai_ nostri -au. pus viefile in pericol pentru a comunica intre ei sau cu cei din afara spatiului concentraionar. Fiindc& fri comunicare e peste putinta si tries Te potilipsi o vreme sau pentru totdeauna de cuvantul scris si chiar de cel rostit, dar nu si de alte nenumarate forme ale comunicarii’ un suras, oglindirea in privirile unei fii murmurata, rugaciunea, Numai intelegnd exact natura si virtutile comunicarii, devenim consti masura in care depindem de ea. La fel cum planta e ficut& din lumina, c&ci nu ar fi putut exista in afara fotosintezei, persoana umanii e ficuti din comunicare. Ne-am fi putut oare numi oameni in absenta oric&rui schimb de mesaje cu alte fpturi asemeni noua? intrebarea e, fireste, retoricaExtensiunea si varietatea ipostazelor comunicarii obligd insé la o selectie, Aga se face c& majoritatea cArfilor care apar pe aceasti tema privesc subdomenii strict delimitate: comunicare mediaitica, comunicare organizational, tehnici argumentative, pragmatici lingvistici, kinezica, proxemicd. in cei mai bine de trei ani care au trecut de la aparitia primei editii a lucrarii de faya, bibliografia de limba romana a domeniului s-a imboga it cu un mare numar de asemenea volume, constind atat in traduceri din autori strdini, cat si in contribufii romanesti originale. Fie cd se adreseaz specialistilor din domenii precum relatiile publice, presa, publicitatea, marketingul, fie cd urmarese initierea publicului larg in cateva dintre strategiile comunicafionale cele mai utile in raporturile interumane, acestea prezinta ins, aproape fird exceptie, acelasi caracter sectorial Avand la baz cursul de teorie a comunicarii Cartea de fafa urmareste un obiectiv diferit pe care autorul il fine de mai bine de un deceniu la Universitatea din Bucuresti, ea incearca, fra a aspira la exhaustivitate, si acopere un spectru cat mai larg de aspete ale atat de diversei problematici comunicafionale. Incursiunile in filozofie, istorie, etologi », Matematicd, tehnica, pictur, muzicd, teatru, cinematograf si chiar, spre final, in teologie nu constituie aici doar simple exemplificari ilustrative, ci insdgi esenfa demersului auctorial Tocmai inexistenfa inca, pe piaja romaneasc& de carte, a unei alte abordari de acest gen, precum si epuizarea rapida a celor trei tiraje ale primei editii au determinat Editura Algos si igi asume sarcina reeditirii lucrarii, Rog conducerea editurii si pe redactorul de carte, doamna Isabela Popoviciu, s& vada in aceste randuri gi o expresie a recunostintei mele Autorul Octombrie 2000 Extensiunea si varietatea ipostazelor comunicarii obliga insi la o selectie. Asa se face c& majoritatea cartilor care apar pe aceasti tema privese subdomenii strict delimitate: comunicare mediatica, comunicare organizafionala, tehnici argumentative, pragmatic& lingvisticd, kinezica, proxemica. in cei mai bine de trei ani care au trecut de la apar a primei editii a lucrarii de fata, bibliografia de limba romani a domeniului s-a imbogifit cu un mare numar de asemenea volume, constind atat in traduceri din autori strdini, cat si in contributii romanesti originale. Fie ca se adreseaz specialistilor din domenii precum relafiile publice, presa, publicitatea, marketingul, fie c& urmarese initierea publicului larg in cateva dintre strategiile comunicationale cele mai utile in raporturile interumane, acestea prezinta ins, aproape fara exceptie, acelasi caracter sectorial Cartea de fafa urmareste un obiectiv diferit, Avand la bazA cursul de teorie a comunicarii pe care autorul il tine de mai bine de un deceniu la Universitatea din Bucuresti, ea ycearca, fir a aspira la exhaustivitate, si acopere un spectru cit mai larg de aspete ale atat de diversei problematici 2comunicafionale, Incursiunile in filozofie, istorie, etologic, matematici, tehnicd, picturi, muzica, teatru, cinematograf si chiar, spre final, in teologie nu constituie aici doar simple exemplificari ilustrative, ci insisi esenfa demersului auctorial Tocmai inexistenfa inca, pe piafa romaneascd de carte, a unei alte abordari de acest gen, precum si epuizarea rapida a celor trei tiraje ale primei editii au determinat Editura Algos s& isi asume sarcina reeditirii lucrarii, Rog conducerea editurii si pe redactorul de carte, doamna Isabela Popoviciu, si vada in aceste randuri si o expresie a recunostinfei mele. Autorul 1, COMUNICAREA: DIFICULTATILE UNEI DEFINITIL De la Aristotel incoace, intocmirea unui tablou general al stiinfelor continu’ si constituie un proiect mereu deschis, Caci, pe misura progreselor cercetarii stiintfice, se ivese nu numai necesitatea definirii unor domenii si discipline noi, ci si cerinta reconsiderarii periodice a raporturilor reciproce dintre cele existente (modificarea frontierei dintre fizicd si chimie, o data cu descoperirea suportului microfizic al proprietatilor macroscopice ale substanfelor, e poate exemplul cel mai la indemana pentru al oricarui ilustrarea acestui proces). De aici caracterul provizoriu, vesnic susceptibil de revizuiri, demers taxinomic, ceea ce nu pare a fi ins& de natura si demobilizeze initiativa, specific umana, de a opera clasificari oriunde este ceva de clasificat. Se cauti astfel, in continuare, criteriile cele mai judicioase de delimitare a domeniilor cunoaster , activitate in care argumentele de ordin filosofic cedeazi astizi tot mai mult locul celor tinand de logica interna a stiinfelor insesi. Dar pentru ca acest partaj inter disciplinar s4 poata avea loc, o premisi indispensabila este ca obiectul fiecirei stiinfe sé fie precizat fira echivoe. © atare conditie pare atat de elementard incat s-ar zice c& ea nici nu ar mai trebui adusé in discutie. $i totusi, de cand lumea, au existat discipline care au intimpinat dificultati deloc neglijabile in a-si circumscrie domeniul si in a-si explicita obiectul de cercetare. Este evident, de pilda, cA geologului sau lingvistului le e cu mult mai usor sa explice cu ce se ocupa decét filosofilui sau matematicianului, Pentru acestia din urma, definirea propriului obiect de studiu ridica probleme atdt de delicate incat tinde s@ se transforme ea insasi intr-o ramura de cercetare distincta (subordonata, respectiv, gnoseologiei, in primul caz, si metamatematicii, in cel de al doilea), cli In ceea ce priveste relativ recenta teorie a comunicarii, tocmai aparenta claritate a denumirii noii discipline s-a dovedit a ascunde o capcana, intrucat aducea cu sine intreaga incdrcatura de ambiguitaji si conotafii acumulate de-a lungul vremii de cel de al doilea termen al sintagmei, intr- adevar, aflat intr-o spectaculoasa crestere de popularitate, atat in limbajul uzual cat si in terminologia tunor tot mai diverse domenii ale stiinfelor sociale (si nu numai), conceptul de comunicare deruteaz 3prin multitudinea ipostazelor sale si tinde sa se constituie intr-o permanent sursi de confuzii si controverse. In dorinja de a injelege si, eventual, controla acest proces de proliferare semanticd, cercetatorii americani Frank E.X. Dance si Cari E. Larson au incercat, in urm& cu aproape douiizeci de ani, si autori, limitndu-se la cele mai adune intro carte definitiile comunicarii propuse de diferit reprezentative 126 (!) de formuliri [32]. Ei bine, in ciuda acestei oferte atat de generoase, inc& din faza in care lucrarea citata circula sub forma de pre-print, au si inceput si se faci auzite obiectiile specialistilor de diferite formatii, pe care nici una dintre propunerile retinute de cei doi nu era de natura sd ii satisfacd, S-a evidenfiat cu acel prilej faptul c4, in aproape fiecare sub-domeniu al biologiei sociologiei sau stiintelor informatie’ (ciberneticd, telecomunicatii ete), termenul este utilizat intr-o acceptiune particulara, specializati, aflata nu o dati in divergenfa cu sensul incetafenit in alte sectoare ale cunoasteri Pentru un biolog ca Edward O. Wilson, ,,comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaz modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o manierd adaptati pentru unul sau pentru ambii participanti". E de la sine infeles de ce o atare definifie are toate motivele si fi nemulfumeascd deopotriva pe informaticianul interesat de comunicarea dintre sorganisme " sau ,celule” nevii, ba chiar anorganice, al cAror comportament criteriul adaptarii la mediu devine i joperant, si pe psihologul sau sociologul care nu concep comunicarea in absenfa unui subiect dotat cu constiinta, chiar dac& nu intotdeauna constient de informatia pe care o vehiculeaza Acesti din urma specialisti ar fi, probabil, inclinai s& accepte, mai degraba, definifia avansata de Cari 1. Hovland, Irving 1. Jani Harold H. Kelley : ,Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indi izi (auditoriul)". Totusi ei nu vor putea s& nu observe cA postularea preponderentei comunicari verbale se afla in vadita contradictie cu rezultatele recente ale cercetarilor din cémpul kinezicii, potrivit carora persoanele aflate in interactiune nemijlocita i si transmit cu precddere mesaje non-verbale. Acestea sunt es ate la circa 65 % de Ray Birdwhistell, care are in vedere numai Ii bajul gestual, si la nu mai putin de 93 % de Albert Mehrabian (94), care include in aceasta categorie si paramettii vocali de tipul intonariei, ritmului, inaltimii, volumului sonor ete, ce insofese expresia verbald, fara a apartine planului lingvistic propriurzis, In plus, nu trebuie uitat& larga gam& de situatii in care oamenii sunt nevoiti sa comunice prin mijloace exclusiv non-verbale, ca in cazul mutismului sau al surditatii unuia dintre parteneri, in cel al aloglotiei interlocutorilor sau al unor contexte situafionale particulare, ca distanta excesiva, un zgomot de fond puternic, interdicfiile cu caracter magic sau religios, ori constrangerile de ordin ludic/artistic, precum in jocurile de societate bazate pe mimarea unor actiuni sau in spectacolele de pantomima, Chiar ficdnd abstractie de toate acestea, rimfne neacoperit de definitie vastul domeniu al comunicarii animale, ce face obiectul preocuparilpr etologiei si care, cu 4exceptia ,verbalititi neconstientizate a pasirilor imitatoare (papagalul, corbul, graurul, pasirea-lira), mu cunoaste ipostaza lingvistic’ (deca, cel mult, in fabuli sau basm !). De asemenea, trebuie mengionat faptul c& nu orice comunicare urméreste s& provoace modific&ri comportamentale, cum las si se infeleagd definiia citatd, Muzica sau artele plastice constituie mijloace puternice de influenfare a constiintelor si de modelare a afectivitatii, fara ca in intenfile artistului-emifator s& stea si impunerea sau mcar sugerarea unor schimbari in conduita receptorului. In fine, referirea la destinatarii comunicarii in termenii alteritafii (,a schimba comportarea altor indivizi*) exclude, in mod arbitrar, din domeniul de definitic importanta zona a comunicarii intrapersonale (dialogul interior). incercarile de a lirgi cadrul definitiei, pentru a acoperi astfel exigentele particulare ale cat mai multora dintre disciplinele interesate de problemele comunicarii, nu au condus nici ele la rezultate mai fericite. In viziunea lui Charles Morris, sfera conceptului de comunicare, definit ca ,punerea in comun, impartisirea, transmiterea unor proprietifi unui numdr de lucrur se extinde pana la a cuprinde tipuri de interactiuni ce nu mai au nimic de a face cu informatia. Filosoful american i ilustreaza el insusi definitia cu exemplul surprinz&tor al unui radiator care isi ,comunica" cAldura obiectelor din spafiul ambiant. $i pentru a limpezi lucrurile, adauga definitiei precizarea c& orice mediu care serveste acestui proces de punere in comun ¢ un mijloc de comunicare ; aerul, drumul, telefonul, limbajul” (apud [53], p. 11), O privire atenta ar putea decela indaratul acestei opinii singulare 0 anume presiune exercitata de grila perceptiva a limbajului, recte 0 manifestare a postulatului cunoscut sub numele de ,ipoteza Sapir-Whorf ([117], [134]). Potrivit acestei conjecturi, imaginea pe care ne-o formam asupra realitatii depinde esentialmente de limba pe care o vorbim. Or, dupa cum se stie, engleza (ca, de altfel, si limba francez) nu poseda un cuplu de cuvinte care sii marcheze distinctia, existent in romaneste, dintre comunicare si comunicatie. Pentru vorbitorii de limba romana, autobuzul sau metroul sunt mijloace de , dex riscul de a se crea confuzie sau efecte comice, Cand Charles Morris numeste drumurile ,means of comu nicatie, iar logosul si melosul— mijloace de comunicare, termenii nefiind intervertibi it cu communication", el se refera la calitatea lor de i de comunicatie, nofiune diferita de cea de cale de comunicare, din sfera careia fac parte, bundoar’, posta sau telefonul. Pentru roman, o marfa se transporta pe o cale de comunicatie, in timp ce o stire se transmite pe o cale de comunicare si nu invers. Aerul; mentionat de Morris, poate fi na si alta, dupa cum serveste transportului de marfuri gi pasageri sau difuwzArii in spatiu a cuvintelor pe care le rostim, Distincfia de mai sus e importanta si pentru cA atrage atengia asupra erorii freevente de a discuta despre transmiterea mesajelor, adicd despre comunicare, in termenii metaforei transportului, Din perspectiva acesteia, cuvintele sunt presupuse a purta infelesuri, imagine ingelatoare, intrucat vorbele nu igi contin sensurile, acestea neexistind decat in mititea celor care le utilizeaza. Cuvantul rostit nu e nimic altceva decat un semnal care, o data ajuns la un receptor, poate sau nu si iste in mintea acestuia un injeles, strict conditionat ins de cunoasterea unui cod anume, in absenta cAruia comunicarea esteimposibila. Cuvintele mal sau mie! sunt infelese si de un francez, dar intr-un mod diferit de cel dorit de romanul care le pronunti, tocmai din pricina non-identitafii codurilor lingvistice ale celor doi interlocutori, dovada cA termenii respectivi nu sunt purtatori de semnificati , ci constituie doar simpli stimuli, menifi s& destepte in mintea receptorului, printr-un mecanism asociativ specific, ingelesuri, de dorit cit mai apropiate de cele avute in vedere de catre emititor. incercand si dea seama deopotriva de acceptiunea de ,comunicare" si de cea de ,comunicatie" a anglo-saxonului communication, definitia lui Ch. Morris nu numai ci devine prea incdpatoare, si deci inoperanté, dar mai si incurajeazi confiuziile privind natura reala a proceselor de semnalizare i semnificare. De altfel, definitiile deficitare sub raportul pertinentei, de tipul celei mai sus citate, au pufine sanse de a sepa de ironiile confratilor, asa cum s-a intmplat cu aceea datorata profesorului britanic de telecomunicatii Colin Cherry, autorul uneia dintre primele lucrati de teoria comunicarii din literatura mondiali a domeniului [25]. Remarcabil& prin concizia ei (Comunicarea este cea ce leagt organismele intre ele"), formularea propusi de acesta i-a prilejuit lui Louis Forsdale ([53], p. 11) observatia critic-glumeafa cA, in litera definitiei, si lesa cu care ne scoatem céinele la plimbare ar constitui tot o forma de comunicare, De fapt, dacd depasim efectul comic al reprosului adus de Forsdale si judecdm Iucrurile mai la rece, putem observa ci relatia lesei cu comunicarea nu e, nici pe departe, atat de arbitrara pe cét pare la prima vedere. Chiar daci . ce-i drept, lesa in sine nu este comu- nicare, ea stabileste legitura comunicafionalé, in masura in care le d& ocazia, att stapinului, eat si cdinelui si-si transmit, prin mijlocirea unor smucituri semnificative, informatii relative la intentiile proprii de deplasare, sugestii privind planurile de actiune pentru viitorul imediat, atentionari sau avertismente, care toate sfargesc prin a transforma banalul obiect intr-un autentic canal de comunicare, in lipsa cAruia aceleasi mesaje ar fi trebuit sA-si caute o alt& forma de codificare si transmitere (ca, de exemplu, fluieraturile sau apelul verbal, de o parte, latratul, mardielile, ori guduratul persuasiv — de cealalta) Precum se vede, justa cumpand dintre definitia precisd, dar restrictiva, care nu-1 satisface decat pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumseris, si cea cu caracter general, dar vaga, de care, pana la urma, nu e nimeni multumit, riméne dificil de realizat. Nici cir-cularitatea definitiilor din diotionarele explicative (DEX-ul defineste pleonastic comunicarea ca ,,acfiunea de a comunica si rezultatul ei") si nici pseudo-rezolvarile care muta problema in alti parte (pentru Warren Weaver, de pilda, comunicarea reprezinta ,totalitatea proceselor prin care o minte poate si o afecteze pe o alta", ceea ce revine la inlocuirea unui impas cu altul, cici mintea nu e mai lesne de definit decat comunicarea) nu par si ofere un rispuns satisfacdtor problemei noastre. Complexitatea acesteia s-ar reduce, fireste, daca, facand abstractie de comunicarea animala si de cea dintre artefacte, ne-am mérgini la definirea numai a comunicdrii interumane, dar nici aici lucrurile nu merg chiar de la sine, Un punet nevralgic este, indiscutabil, problema intentionalitatii 6Raspunsul la intrebarea dac& putem vorbi de comunicare si atunci cand scurgerea de informatie este involuntara desparte teoriile comunicarii in dou mari clase Cea dintai ar putea fi ilustrata de semiologia comunicarii, aga cum a fost ea dezvoltata de semioticienii Eric Buyssens, Jeanne Martinet, Georges Mounin si Louis Prieto ([10], p. 51). Acesti autori isi structureazi teoria pe distincfia fundamental dintre semnal si indiciu, numai cel dintdi presupundnd existenfa unei intenfionalitati din partea emifatorului, Paloarea bruscd ce invadeaza chipul cuiva este doar un indiciu al sentimentelor incereate, pe cand o chemare in ajutor reprezint& un semnal explic , un act deliberat sAvary intr-un scop precis. Cele dou aspecte nu sunt ins intotdeauna usor de separat: intr-un strigat de groaza, ¢ greu s& precizim ce este reactie spontand, rispuns reflex la uri stimul exterior, nesupus controlului constient al subiectului, si ce — apel in vederea interventiei semenilor si deci comunicare intentionata, Potrivit autorilor citati, nu suntem indreptatiti s4 vorbim de comunicare decat in cazul semnalelor, studiul indiciilor fiind rezervat unei discipline aparte sen logia semnificari La polul opus s-ar situa Scoala de la Palo Alto, in cadrul careia au fost elaborate renumitele .axiome" ale comunicarii, asupra cArora vom reveni intr-un capitol urmator (8). Prima dintre ele, datorata cercetatorilor Paul Watzlawick, Janet Beavin si Don Jackson ([131], pp. 45-47), postuleaz& c& snon-comunicarea este imposibila", atata vreme ia, mimica, p mersul, gesturile si chiar ticerile noastre le dezvaluie celorlalti conditia sociala, temperamentul, obi- ceiurile, dispozitia, atitudinile sau emoti iim. Tdeea ce sti la baza demersului paloaltistilor e deci c& orice comportament are o valoare comunicativa si cd, prin urmare, distinctia semnal versus indiciu este irelevant@, ea complicand inutil lucrurile intr-un domeniu ce presupune si asa destule complicatii. Practic vorbind, dac& gesturile interlocutorului ne furnizeaza informatii ce ne pot fi utile, e de fapt destul de pufin important in ce masura a avut intenfia s& ni le ofere (cazul actorului, care isi premediteaza jocul de scena) si in ce masura s-a ,demascat", livrandu-ne involuntar date pe care poate c& ar fi dorit sa le fina ascunse. De altfel, in viziunea sociologiei moderne» care pune un accent tot mai mare pe conceptul de rol, conditionat de contextul spatial, temporal, social sau psihologic al comunicat , este de asteptat ca raporturile dintre spontaneitate si premeditare si fie substantial revizuitey disjungerea semnalelor de indicii aparind in multe situatii ca o chestiune indecidab Revenind la dificultitile legate de formularea unei definitii convenabile a comunicdrii» trebuie la observat c&, in mare masura, ele se datoresc vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult decat milenarei sale existenfe a acumulat progresiv ituri si conotatii ce ingreuneazi considerabil misiunea celui care incearci astazi sa-i expliciteze continutul. Aidoma lui Henri Bergson ({15], pp. 5— 6), care igi imagina clipa prezenta ca fiind gravida" de toate momentele anterioare ale timpului trait, ne putem inchipui notiunea de comunicare .grea" de urmarile peripetiilor semantice prin hatisul cBrora cuvantul care o intruchipeaza a ajuns pan& in zilele noastre, Ni se pare, de aceea, c& restituirea asemnificafiei in iale, printr-un demers de naturi etimologica, poate contribui la luminarea sensului de bazi al cuvantului, usurind distinctia dintre ceea ce reprezint& substratul peren al conceptului si accesoriile trecétoare, notele conjuncturale, efemere, adaugate de un context istoric sau altul Se presupune c& la temelia formarii verbului latin corn-munico, -are ar sta adjectivul munis, -e, al cArui infeles era care igi face datoria, indatoritor, serviabil”, Acest din urma cuvant a dat nastere unei familii lexicale bogate, din care refinem adjectivele immunis = ,scutit de sarcini, exceptat de la indeplinirea unei datorii" (la Tit Liviu immunis nilifa figureaza cu infelesul de ,scutit de serviciul militar*), de unde si sensul actual .exceptat de la contractarea unei boli*, communis = ,,care isi imparte sarcinile cu altcineva", iar mai tarziu, in epoca clasica, ce apartine mai multora sau tuturora” (acceptiunea din sintagma ,trasaturi comune"), sursa a sensului derivat obignuit, banal" (ca in .Substantiv comun*) si, probabil, *municus, cuvant neatestat in texte, dar reconstituit (intre altele, gi cu ajutorul unui muiniku, identificat in limba osc), Acesta din urma, prin mijlocirea derivatului stu *communicus il poate explica acceptabil pe communi-care, termen insemnand la inceput punerea in comun a unor lucruri de indiferent ce natura. Apoi, o data cu raspandirea crestinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistie, cuvantul desemnand impartasirea credinciosilor in cadrul agapelor ce s- au aflat la originea serviciului liturgic de mai tarziu. Din aceast ultima acceptiune, s-a dezvoltat antonimul excommunicare = ,interdictie de a primi impartasania", echivalenta cu excluderea din comunitate si punerea, practic, in afara legii Demn de notat este faptul c& romanii nu au refinut decat infelesul cultual, ecleziastic, al lat communicare, mostenit sub forma cuminecare. Preluarea recent, pe cale savanta, si a sensului laic al cuvantului, reprezentat de neologismul comunicare, a condus la aparitia unui dublet etimologic bogat in semnificafii, Cele doua cuvinte surori dau seam& impreuné de ambivalenfa procesului de comunicare, evidentiindu-i dubla dimensiune, comunitara si sacra. Comunicarea sta la baza organizarii sociale, coaguland si controlind raporturile ,orizontale” dintre oameni, dar angajeazé totodata si aspirafiile lor ,verticale", intr-o migcare ascensionalai catre planurile superioare ale realitatii, Nu poate trece neobservata, in aceasta ordine de idei, paralela semnificativa cu dublul statut al cuvantului, care, pe Kinga injelesul comun, situat in sfera semantica a comunicai are si pe acela de Logos, Verb divin, apropriat prin cuminecare Asezata sub semnul cruciform al acestei duble orientari, comunicarea dobindeste o rezonanta mai adanca, un timbru metafizic, pe care definifiile uzuale i-1 refuzi, din picate, SA nu ezitim a i-1 restitui,2. SCHEMA DE PRINCIPIU A PROCESELOR DE COMUNICARE Este foarte posibil ca, dupa lectura capitolului precedent, ideea pe care cititorul si-o facea despre comunicare sa-si mai fi pierdut cite ceva din limpezimea contururilor initiale. Faptul era, in fond, previzibil. Lucrurile par intotdeauna Simple acelora care nu se apleac asupra lor cu suficienta atenfie, dup cum multe adevaruri elementare" nu sunt altceva decat aspecte ale complexitatii lumii deformate de o perceptie grabiti, De-abia atunci cand incepi si: pui intrebari pe marginea unui concept uzual, cand ai dubii, cénd ceea ce ifi parea mai inainte clar ca lumina zilei devine incert si discutabil, e semn cd te apropii de chipul adevarat al lucrurilor, c& ai sanse de a purcede cu succes la recuperarea sensurilor genuine, obnubliate de intrebuinfarea excesiva a termenilor. Un fals aer de a limb accesibilitate insofeste adesea nofiunile cele mai subtile, deghizate in haina modes ade toate zilele” Ce este timpul ?" se intreba, cu mai bine de un mileniu i jum&tate in urm& $fntul Augustin gi adauga : Daca nu ma intreaba nimeni, stiu, dar daci vreau sa raspund la intrebare, incetez de a mai sti" (Confessiones, Liber XI, cap. XIV). Situati este intru tottil asemAndtoare : termenul comunici se afla pe buzele tuturora gi, de accea, pare lipsit de ascunzisuri, dar, de indata ce incercam sé-1 definim, el igi reliefeaz’ polivalenta si ambiguititile, Ferecarea sa intr-o formula inchis’, autosufi- cienta, i-ar limita orizonturile, pe care interesul programatic al cArfii de fata este de a le mentine deschise citre toate punetele cardinale ale cunoasterii. Dar, pe de alta parte, inaintarea pe terenurile migedtoare ale comunicirii fird sprijinul macar al unei definifii de lucru, fie ea cat de aproximativa si provizorie, risc& s sporeasc& primejdia ratacirii in labirint. Este motivul pentru care mai refinem atentia cititorului asupra ined a unei definitii, pe care ne propunem so adoptim pentru moment, din ratiuni operationale, avand in vedere cteva note distinctive ce 0 recomanda drept mai completa si flexibild decat cele mentionate anterior. Elaborata de Louis Forsdale, nume cu care ne-am intalnit deja in capitolul precedent, ea sunii astfel : ,Comunicarea € procesul prin care un sistem este stabilit, menfinut si modificat prin intermediul unor semnale 13), Formularea de mai sus eludeaz4 elegant problema delicata a precizirii naturii entitagilor care comune (impartagite) care actioneaza potrivit unor reguli ([53], pp. 12 comunica, subliniind totodata rolul integrator al comunicarii. Prin interconectarea unor agenti pana atunci izolati, comunicarea genereazi configurajii de nivel superior, inzestrate cu proprietafi noi in raport cu cele ale unitifilor alcituitoare, Dac& un grup uman reprezinta mai mult decat suma indivizilor care-1 compun, faptul se datoreaza, primul rand, comunicarii interpersonale dintre membrii si reteaua de legituri astfel format adugand trasituri suplimentare, structurale, de ordin interactional, caracteristicilor individuale ale participantilor. Atat conservarea, cat si evolutia in continuare a grupului depind in mod hotarator de directia in care se dezvolta relatiile din cadrul su, asadar de bunul mers al comunicarFireste, idea interconectirii era prezenta si in alte definitii, dar cea a lui L, Forsdale adaugat precizarea indispensabili ci raporturile dintre componentele sistemului se bazeaz numai pe utilizarea de semnale recunoscute de toti participanfii la proces, adica pe un consens privitor la codul in care are loc transmiterea informatiilor si c&, in plus, organizarea sirurilor de semnale trebuie si se supund unor restrictii combinatorice determinate, unor reguli ce exclud anumite secvente si le privilegiaza pe altele Altminteri spus, este prezenté aici ideea unei sintaxe a nivelului signaletic al comunicarii, alaturi de dimensiunea semanticd pe care 0 presupune codificarea mesajului, Cum afirmarea componentei pragmatice se face prin chiar evidentierea caracterului dinamic al leg turilor, care functioneaza facdnd astfel si functioneze si sistemul cdruia i-au dat nastere, putem afirma cA, intr-o forma implicit, se regasesc in definitia lui L. Forsdale tofi termenii trihotomiei sintaxd-semanticd-pragmatic& propuse de ba Charles Morris inca din anii ‘30 ai secolului nostru, O teorie complet a comunicirii va trebui s asadar in vedere tegralitatea acestor trei dimensiuni ale procesului Dar existi oare o teorie a comunicarii ? Parcurgerea literaturii de specialitate ne oferd, din acest punct de vedere, un spectacol intrucdtva derutant, Nu de pufine ori, sintagma este pus& la plural, vorbindu-se in paralel, de teoria comui tia e numai aparenta. Ambele denumiri sunt legitime, dar ele desemneazai realitati diferite, in functie de acceptiunea pe care © dam termenului regent Construit pe baza verbului grecese theoreo (Gecopeco) = a pri , a contempla, a examina, a considera, generator de derivate precum theoreion (Becopeiov) = teatru, loc unde publicul contempli reprezentatia actorilor, thedrema (6ecopri}ia) ~ spectacol, dar si obiect de observ: sti bil (1a propriu, dar si cu ochii mini, principiu (de unde rom. teorema), theoretos (BECDPTHOQ) recte comprehensibil) si theoretikas (SecopritiKDC) = contemplativ, intelectual, teoretic, cuvantul teorie (gr, Becopioe = theoria = contemplare, examinare, studiu) a dezvoltat trei sensuri diferite * 1. Cel de ipoteza particular destinata elucidarii cauzelor sau naturii unui fenomen determinat In acest sens se vorbeste de teoria corpusculara sau de cea ondu-latorie a luminii 2. Cel de incercare de explicare unitara a unui ansamblu mai bogat de fapte, in perspectiva unei ipoteze, adic& a unei teorii de tipul 1, Teoriile geocentrica sau heliocentrica ale miscarii planetelor ar putea ilustra aceasta a doua accepfiune 3. Cel de conceptie globala la care a ajuns stiinfa intr-un domeniu dat. Teoria probabilitatilor sau teoria versificatiei includ toate achizitiile sectoarelor respective si nu depind de vreo ipotezi particular, chiar daca ele simt datoare si consemneze, in virtutea naturii lor totalizatoare, teoriile aparfinand tipurilor 1 si 2 Privite din unghiul extensiunii lor nofionale, cele trei ipostaze ale teoriei, TI, T2, T3, intretin deci relatii de incluziune de forma : TI cT2 cT3, dat fiind faptul c& orice teorie general T3 inglobeaza teoriile T2, care presupun si contin, la randul lor, teorii de tip TL 10In perspectiva clasificarii de mai sus, teoria comunicarii s-a nascut sub forma T2, o dati cu aparitia, in anul 1949, a lucririi The Mathematical Theory of Communication a americanilor Claude Shannon si Warren Weaver [123]. insusi adjectivul prezent in titlu atest caracterul de T2 al acestei prime teorii. Lucrand in domeniul telecomunicajiilor, unde se confruntau cu problemele tehnice ale transmiterii semnalelor (codaj optim, reducere a zgomotului, maximizare a debitului de informatie) pe care erau interesati s& le rezolve de o manier& strict formal, fri a lua in considerare continutul mesajelor vehiculate, cei doi autori ai teoriei care se cristaliza astfel si-au centrat preocuparile pe raporturile dintre cod si canalul de transmisie. Aidoma functionarei de la posta, care numara si taxeaza cuvintele telegramelor prezentate de clieni conform unui criteriu pur cantitativ, indiferent de valoarea cognitiva sau afectiva a celor cuprinse in ele, teoria matematic a comunicdrii ignor& infelesul si utili- tatea mesajelor, ea operind cu u {fi distinctive, dar nu si semnificative, ceea ce revine la 0 analiza strict sintactic’ a comunicarii, Desi conceptul de cod constituie unul dintre pilonii centrali ai teoriei, el nu depaseste aici condifia unei corespondenfe formale dintre un repertoriu de semnale, supus de altfel unei examinari dintre cele mai atente, si universul mental al semnificafiilor asociate acestora, a céror ii saussuri natura si calitate rman in afara oriciror preocupari ale disciplinei. In lumina definiti ne a semnului vazut ca ,ceva" care fine locul a ,altceva", teoria informatiei (Hartley, Szilard, Wiener, Shannon etc.) nu are ochi (si instrumente de masura) decat pentru ceva", ignorand deliberat ,altceva"- ul Cu toate acestea, impactul ei asupra stiinjelor comunicarii a fost considerabil, Multe dintre conceptele elaborate in cadrul acestei abordiri tehnice a proceselor de comunicare au intrat in patrimoniul comun al mai multor discipline ; pacate ins, nu intotdeauna in accepfiunea lor cea mai corect. Realizirile noului domeniu au exercitat bundoara o veritabila fascinatie asupra lingyistilor, ceea ce i-a determinat pe unii dintre ei s& preia fara suficient discermnamant si intr-o manieré mult prea libera termeni care, la origine, beneficiau de definitii riguroase, univoce. Dupa cum bine observa Georges Mounin ; Teoria informatie a avut parte de o difuziune si de 0 favoare imediata, terminologia ei proprie a trecut repede in limba curenta gi in multe alte discipline, precum gi in literatu- ra de vulgarizare, Ea a pierdut sau riscd si piarda in orice moment specificitatea sa, functiile conceptuale exacte, pentru a impregna vocabularul curent cu valori aproximative, metaforice sau simbolice (in sensul pe care psihanaliza il da acestui cuvant), care nu e deloc sigur ci mai conserva " ({100], pp. 35— calitatea propriu-zis operatorie pe care 0 poseda termeni 38, apud [10], p. 47). in teoria informatiei insé Unii au asimilat, astfel, cantitatea de informatie cu. vechea nofiune de semnific: a unui cuvant. Or, parametrul formal ce exprima potentialul informational al unui mesaj transmis printr-un canal nu confine nici un termen care s-ar putea pune in legatura cu planul semantic al comunicati incerearea de a corela cele doud perspective, prin recurgerea la reprezentarea intr-un cod binar a intelesului cuvintelor, pornind de la © arborescenti de dihotomii succesive, idee ce relua, de fapt, qistravechiul vis al logicienilor de a clasifica toate notiunile aginabile potrivit genului proxim si diferenfei specifice, sistem pe care un Descartes, un Dalgarno sau un Leibniz igi propuneau 1 pund la baza constructiei unei limbi artificiale perfect rationale a eguat, in cele din urmi . din pricina imposibilititii de a se elimina total efectele optiunii subiective a celui ce efectueaz’ analiza. Cum reconstructia semanticd se dovedeste a nu fi univocd, evaluarea cantitativa a informatiei corespunzitoare furnizeaza mereu alte rezultate, in functie de traseul logic ales, ceea ce anuleaza toate avantajele recurgerii la formule de calcul exacte Tot 0 confuzie pagubitoare se dovedeste a fi si cea dintre limbile naturale si coduri asa cum sunt ele definite in teoria matematica a comunicarii, Ne vom ocupa ceva mai departe de asemanarile si deosebirile dintre cele dot concepte. Pana atunci, si retinem numai caracterizarea succinti a raporturilor dintre limba si cod datorata lui Pierre Guiraud : ,.Limba si codul sunt, si una si celélalt, sis- teme de convenfii care permit transformarea unui mesaj; astfel, limba e sistemul de echivalente lexicale si de reguli sintactice cu ajutorul cérora id le, gandirea sunt transformate in cuvinte articulate. Dar exista intre limba si cod o diferent fundamentala : conventiile codului sunt explicite, prestabilite Omul si imperative ; cele ale limbii sunt implicite, ele se instituie spontan in chiar cursul comunicarii a creat un cod in vederea comunicarii, in timp ce limba se creeaza chiar in comunicare, De aceea codul € inchis si incremenit, el nu se transforma decat in virtutea unui acord explicit al utilizatorilor, pe cand limba e deschisa si repusa in discutie cu fiecare vorba noua* ([64], pp. 37—38, apud [10], p. 49). La randul lor, psihologii au asimilat abuziv subiectul uman cu un simplu canal de transmitere a informatiei, propundndu-si s& estimeze capacitatile mentale in termenii fluxului informational maxim pe care omul il poate vehicula, Rezultatul experimentelor, total defavorabil pentru potengialul intelectual al speciei, a fost sintetizat de G.A. Miller intr-o frazi plin’ de umor : ,Orice s ar spune, € evident c& omul reprezinté o componenta slaba a sistemului de comunicare. El prezinta o plaja ingusta, it dupa [10], p. un nivel de zgomot ridicat, intrefinerea sa const mult si, din 24 de ore, doarme 8" (cit 44). De fapt, debitul de informatie, realmente dezamagitor (sub 25 de biti pe secunda), pus in evidenta de cercetarile de laborator efectuate, trebuie atribuit faptului ci mintea nici unui om nu se comport ca o simpli conducté de drenaj singnaletic, ce primeste niste stimuli exteriori pe care fi restituie apoi ca atare sub forma output-ului emergent, ci functionarea ei este incomparabil mai complicaté : semnalele recepfionate sunt supuse decodificari, iar mesajul rezultant face obiectul unei analize, ce presupune, intre altele, filtrajul prin grila personalitajii proprii, dupa care rezultatul prelucrarii este sintetiza r-un nou mesaj, recodificat si emis sub forma unui sir de semnale de iesire, care, prin forfa imprejurarilor, nu au cum si repete identic alcdtuirea input-ului initial. Procesul implica, asadar, manifestarea unui anume fel de discernamant al dispozitivului uman, ce nu se mulfumeste cu conditia mecanicé de curea de transmisie, ci intervine activ in proces, pundndu-si 12amprenta identitatii personale, intruchipate aici de autonomia sensul strict etimologic de autoguvernare dupa legi proprii) psihicului individual Limitele de aplicare menfionate nu trebuie sine determine insi si considerim teoria informatie’ drept o teorie a comunicdrii nereusiti sau incompleti, atata vreme cat ea rispunde satisfiicator obiectivelor pe care si le-a propus. Faptul cA abordeaza comunicarea numai in lumina unei ipoteze anume, oferind sintaxei un loc privilegiat in raport cu semantica si pragmatica nu poate fi privit cao slabiciune, ci, pur si simplu, ca un indiciu cA ne aflam in fafa unei teorii de tipul 2, pe care teoria generala a comunicarii e chemata sa 0 inglobeze si, eventual, s& o tran-sceada, Foloasele perspective informationale s-au dovedit, de altfel, substantiale, printre achizitiile incontestabile de ordin general ale disciplinei intemeiate de Shannon si Weaver numirdndu-se si elaborarea schemei canonice care le poarta numele, schema ce si-a dovedit aplicabilitatea in toate domeniile comunicari Reprezentata in Fig. 1, schema Shannon-Weaver prezint& avatarurile unui MESAS care, elaborat de o SURSA, este codificat de un TRANSMITATOR sub forma unor SEMNALE, ce parcurg un CANAL, pe i unei surse de traseul ciruia se conffunta cu primejdia distorsionarii lor ca urmare a interventi ZGOMOT, dupa care parvin la RECEPTORUL ce le decodificd, restituind mesajului forma initiala si incredin{andu-1 astfel DESTINATARULUI, Meritul major al schemei este c4, desi conceputa in vederea explicarii unor aspecte specifice sferei telecomunicatiilor, ea ne ingaduie s& intelegem mai bine esenta oricdrei comunicdri, de la transmiterea ereditard a caracterelor biologice, pana la discursul poetic, muzical sau cinematogratic, MESAy SEMNALSEMNAL ‘MESAT SURSA TRANSMITATOR CANAL RECEPTOR DESTINATIE t SURSA DE ZGOMOT FIG. 1. SCHEMA GENERALA A COMUNICARIL DUPA SHANNON $IWEAVER. 13O prima disti intre surs& important& pe care o pune in evident schema din Fig. 1 este cea si trans-mifator, Sursa produce mesajul, dar, in general, ea nu dispune si de mijloacele necesare pentru a-| face si ajunga la destinatie, Ne confruntim aici cu principalul paradox al comunicarii, proces a carui ratiune de a fi este vehicularea de infelesuri, care, prin insisi natura lor, nu pot fi vehiculate.- Termenul global MESA! acopera o mare observabil nu poate fi decat, cel mult, indiciul material al prezentei semnificatului, dar niciodat& semnificatul insusi. Aspectul cel mai spinos al comunic&rii rezida tocmai in contradictia dintre nevoia interlocutorilor de a-si transmite mesaje si imposibilitatea practicd in care se afla ei de a emite si recepfiona altceva decat semnale, Codificarea se dovedeste astfel 0 activitate indispensabili, iar TRANSMIVATORUL care o efectueazi — un participant de neinlaturat la procesul comunicarii Conceptul de suRSA reclama si el unele clarificari, Exist numeroase situafii in care emitatorul nu face decat sa repete cuvintele unei terte persoane (cazul recitatorului, dar si al oricdrui ins care e pus ori doreste si reproducd replicile altcuiva). in termenii logicii enunfirii schifate de Emile Benveniste [13] un atare comunicator nu este si enungatorul mesajului pe care il difuzeaz8. Daca se are in vedere numai planul strict verbal al comunicarii, recitatorul nu joaca un rol diferit de cel al aparatelor de inregistrare si redare a vorbirii (fonograf, magnetofon, casetofon) sau de cel a pasirilor imitatoare (papagalul, corbul, graurul, gaita). Totusi semnalele vocale non-verbale din sfera_mijloacelor paral brul voeii, ritmul vorbi ngvistice, ca i, pauzele, variatiile de intensitate si inalfime, conturul intonafional al frazarii, tonul (ironic, bland, iritat etc.) si alte marci asociate unor parametti ca ezitarea, joare de graba, plictiseala, hotirdrea, mania etc. aparfin actorului insusi, Cum si acestea sunt purt informatie, avem tot dreptul s& vorbim de o sursé dublé autor-recitator. O vom face cu atat mai mult in cazul purtitorului de cuvant, care nu repet ad litte-ram fiaze prefabricate, ci le formuleaza el insusi fara a inceta sa transmit . de fapt, gandurile altcuiva, Facand un pas mai departe, am putea afirma ca oricine preia, constient sau nu, idei, expresii ori citate enuntate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enunfatorul exclusiv i unic al mesajelor transmise. Prin gura sa ne vorbese multi alii: p&rinfii si educator, prietenii, vecinii, grupul de apartenenta social sau profesionala, opinia generala, injelepciunea populara, spiritul epocii. Eruditia se intlneste aici, paradoxal, cu lenea intelectuala, Dictionarul ideilor primite al lui G, Flaubert ilustrand cu sarcasm ipostaza degradat, rutiniera, a permanentului transfer de paternitate ce caracterizeaza\ interactiunea comunicativa dintre oameni Daca judecdm, asadar, mesajele prin prisma originalitifi lor, iar sursa — in lumina ,dreptului de autor” asupra celor enunfate, vom fi nevoiti sa conchidem cé nu exist decat surse colective si ca, prin intermediul oricdrui cuplu de comunicatori, stau, in fond, de vorba, mari multimi de indivizi, cunoscuti sau necunoscuti in prezent ori pierduti in negura istoriei, Preluand o idee a lui C. Baylon si P. Fabre, Oswald Ducrot ([43], p. 44) caracterizeaza, in acest caz, comunicarea drept ,poli- fonici", .emisi de o pluralitate de voci", 14La rndul su, TRANSMITATORUL poate fi si el multiplu, dar in cu totul alt sens decat sursa. O conditie sine-qua-non pentru ca semnalele si ajungi la receptor este ca ele si posede © natura compatibila cu cea a canalului de transmisie, Astfel, comunicarea sonora e posibila numai daci mediul fizic interpus intre cei doi comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil. Aflaji in vidul cosmic, doi astronaufi vor fi obligati sa renunfe la cuvantul rostit in favoarea, de exemplu, a limbajului ges-tual. intunericul va anula insd si aceasté posibilitate, noile semnale dovedindu-se incapabile si strabata spatiul ce-i desparte pe cei doi interlocutor, Comunicarea va putea fi restabilita prin alegerea undelor electromagnetice ca vehicul al informatiei, dar de aceasti data recurgerea la un singur transmititor nu va mai fi suficienti. Cum fiinfa umand nu dispune de mijloacele naturale necesare pentru a-si traduce direct gindurile in unde hertziene, codificarea va avea de parcurs doua etape. Cea dintai va consta in transpunerea in cuvinte a intenfiilor emitatorului, operatiune pe care, in calitate de prim transmifator, 0 poate efectua el insusi, pe cand cea de a doua va trebui si o incredinfeze unui sistem electronic specializat in traducerea discursului sonor intr-imul electromagnetic, dispozitivul cu pricina jucand rolul unui transmigator secund, la fel de indispensabil, in cazul in spefd, ca si cel dintai Si , 0 persoana care vorbeste la telefon opereazii o prima codificare a mesajului sub forma acus- ticd, urmand ca microfonul aparatului si asocieze cuvintelor pronuntate de emitator semnale electrice conventionale, apte si strabata conductorul metalic ce constituie canalul de comunicare utilizat mai lung, Astfel, un compozitor isi transpune intentiile muzicale in structuri sonore virtuale, pe care le codificd grafic in paginile partiturit din orchestra le ; dirijorul traducevindicafiile acesteia intr-un limbaj gestual, pe care instrumentist talmacese intr-un discurs sonor, preluat si recodificat electric de microfoane, iar apoi electromagnetic in sistemul antenei de emisie a postului de radio, pentru ca, in final, radioreceptorul de la domiciliul ascultatorului sé retranspund termeni acustici si s& puna la dispozitia acestuia produsul muzical destinat descifrarii si contemplarii estetice BRUIAJUL SI PROBLEMATICA ASCULTARIL In calatoria lor de-a lungul canalului care face legatura dintre emifator si receptor (sau al canalelor interpuse intre diversii transmifatori, in cazul codificarilor multiple), semnalele pot fi afectate, in orice moment, de actiunea perturbatoare a zgomotului, Termenul desemneazai clasa, practic infinita, a fenomenelor susceptibile de a distorsiona mesajul prin alterarea calitafii semnalelor Uneori zgomotul are chiar aspectul unei perturbafii sonore (larma din clas, zarva din piaga, tumultul mulfimii de pe stadion, vacarmul din halele unui santier naval, vuietul furtunii, bubuitul tunetului). La fel de bine ins el se poate prezenta, dimpotriva, ca 0 atenuare a undei acustice purtitoare a mesajului, care diminueaz& sansele acestuia de a fi corect perceput. in acest sens, vata 15purtata in ureche din motive medicale, peretii fonoizolanti adanc pe cap sau chiar vor- birea in soapta constituie surse de bruiaj, pentru ca, la limita, zgomotul cel mai puternic" si ia insusi chipul tacerii ! Atunci ins cand veriga senzoriala implicat& in analiza si traducerea semnalelor este alta decat auzul, e de asteptat ca bruiajul si inceteze de a mai avea vreo tangenfé cu gallgia ori cu contrariul ei Gregelile de tipar dintr-o carte, lacrimile iubitei care pied pe scrisoarea de adi . producand pete ce ingreuneaza descifrarea textului, ceata sau ploaia care uda parbrizul masinii, impiedicdndu-1 pesofer si ,citeasca” corect semnele de circulafie sunt si ele zgomote in cel mai exact sens al definitiei. In comunicarea interpersonala, ochelarii de soare pot constitui o serioasi sursi de bruiaj, dati fiind importanta binecunoscuta a privir dintre interlocutori, Blocarea, fie ea si in reglarea interactiur partial, a accesului la ,ferestrele sufletului” tulburd considerabil comunicarea gi face sensibil mai dificila decelarea starilor psihice ale persoanelor ce recurg la acest procedeu, Nu intamplitor il practic& jucitorii de poker sau oamenii de afaceri, care dorese s& i ascunda intentiile precum si reactiile emofionale spontane ce i-ar putea demasca. Dar la fel de bine ca prezenta ochelarilor, si lipsa lor poate fi producatoare de zgomot, in cazul persoanelor cu defecte de vedere. O savuroasa povestire a lui E.A. Poe ({108], p. 42) aduce in scena un miop care, refuzand, din cochetarie, si poarte ochelari, ajunge, in cele din urma, in situatia de neinvidiat de a adresa 0 cerere in cas torie propriei sale strastrabunici ! Nici celelalte canale senzoriale nu sunt scutite de agresiunea zgomotului. Degustitorul de vinuri isi clateste indelung gura dupa fiecare esantion testat pentru a contracara bruiajul produs de degustarea precedent’, Revenit acasi de la cumpiriturile de sirbatori, constati ci apa de colonie destinata sofiei miroase cu totul altfel decat magazinul unde o alesesesi in conditiile perturbatoare ale eflu Uh lor produse de prezenja simultand a altor parfumuri, in fine, stratageme ca acelea prin care ysse si tovardsii sii au izbutit si ingele vigilenfa ciclopului Polyphem strecurandu-se afara din pestera acestuia pitifi sub pantecele oilor sau cea cu ajutorul cAreia patriarhul Tacob a smuls binecuvantarea parinteascd a lui Isaac (Geneza, 27) ilustreaza ideea de bruiaj tact forma mai aparte de zgomot, aproape omniprezenta in interactiunea noastra comunicativa cu semenii, este autobruiajul psihologic. El reprezinta o barier& perceptiva cu caracter paradoxal, intrucat isi datoreaza existenta nu unor limite organice sau functionale ale dispozitivelor noastre de receptie si prelucrare a informatiilor primite din mediul inconjuritor, ci, tocmai dimpotriva, unei capacitai superioare de procesare a acestora, Cercetirile au demonstrat cA scoarfa cerebrala umana dispune de capacitatea de a prelucra si interpreta un flux sonor de cel pufin 800 de cuvinte/minut, in timp ce debitul verbal al unui locutor mediu atinge de-abia un sfert din aceasta valoare*, Diferenta de trei patrimi reprezint& 0 rezerva de procesare a informatiei pe care receptorul mesajului verbal e liber sa 0 utilizeze dupa cum erede de cuviinta. Stim, intr-adevar, fiecare, din proprie experienti, c& faptul de a asculta pe cineva vorbind nu ne impiedic& s& ne mai géndim gi la alte lucruri, mai mult sau mai putin 16legate de discursul interlocutorului nostru, Avantajele acestei stari de fapt sunt atat de evidente inedt nu necesiti nici un comentariu. In schimb, merit discutat pericolul potential, de care nu e nimeni scutit, a, lisiindu-se antrenat de cine stie ce asociatii de idei, mintea noastrd sa se indeparteze suficient de mult de subiectul comunicarii pentru a pierde cu totul contactul cu acesta. Nu e greu de observat c& lucrul se intmpla cu atat mai lesne cu cat ritmul vorbirii emitatorului e mai lent, ceea ce favorizeaza autobruiajul psihologie al ascultatorului. in sprijinul aceleiasi observafii vine si constatarea, deveniti proverbiala, c& savanfii sunt indeobste mai distrafi decat ceilalti muritori. Dotafi cu calitafi intelectuale deosebite, acestia sunt mai expusi, datorita vitezei cu care géndesc, la fenomenul decolatii atentiei din zona obiectului de discutie citre cea a propriilor preocupari Nu este ins’ nevoie si fii om de stint pentru ca gandurile s8 inceapa a-ti rataci aiurea in ti np ce asculfi pe cineva vorbind. Elevii mai putin atrasi de invayitur’ sau aceia mai vis&tori din fire, stimulafi eventual si de mono tonia expunerii profesorului, sunt victime sigure ale efectelor de- conectante pentru atenfie ale acelui ,isvor de horum-harum” descris de Eminescu in Scrisoarea a Ila, unde procesul autobruiajului generator de reverii hipnotice isi aflé o ilustrare poetic magistrala imi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic Scirfairea de condeie dadea farmec astei linisti, Vedeam valuri verzi de grane, undoiarea unei inist, Capul greu cidea pe banc, p&reau toate-n infinit; Cand suna stiam ci Ramses trebuia si fi murit” Daca, pina in vremea noastra, stiinta a neglijat oarecum analiza mecanismelor disiparii si concentrarii atenfiei, aceasta a constituit, in schimb, un permanent obiect de preocupare pentru practicantii rugaciunii sistematice din mai toate marile religii ale lumii. Grija de a evita .risipirea minfii" 0 regisim deopotriva la mari asceti ai crestinismului rasAritean, ca Sf. Isaac Sirul sau Sf. loan Scararul si la renumitul intemeietor al hasidismului iudaic, Israel ben Eliezer supranumit Baal Sem Tov (1700—1760), care si-a petrecut o parte din viata in Moldova, in singuritatea muntilor si intr-o sinagoga de lemn din Piatra Neamt ({129], p. 385). Se spune despre acesta din urma c& le recomanda ucenicilor sii ca : ,inainte de a incepe rugiciunea, omul s& cugete » propriul meu destin, soarta poporului evreu, ba chiar a intregii lumi atamna de aceasta rugiciune ; dacd voi face cumva o singura int. daca in minte imi va greseald, daca voi rosti incorect un singur cu! unde un singur gand str (sn), mantuirea lumii va intarzia" (apud H. Bloch Povestiri hasidice, Bucuresti? Ed. Cartea Romaneasca, 1994, p. 30) Tat’, pe de alta parte, cum se prezinta, sintetizata de regretatul teolog Dumitru Staniloae perspeetiva ortodoxa asupra probleme: ,...patima duce cugetarea, fir si vrem, pe cine stie ce cArari, producdnd fenomenul zis al imprastierii ei, pan ce scApim cu totul franele gindurilor din mana, cea ce aduce si o viafa externa necon-trolata si patimas, Paza gindurilor e o paza ce si-o face mintea sie insAsi, Desigur mintea nu poate fi oprita de a lucra continu, De aceea trebui si veghem mereu asupra 17ei. Tar scopul acestei vegheri este, fie ca, primind gandul si se desfuisoare intr-o cugetare pioast, provocaind asocia i de ganduri cucemice, fie ca, apirand alte ginduri ca inceputuri de serii, ele si fie iarasi din prima clip& indrumate pe albia cea sinatoasd, Aceasta este o cale stramta, o cale susfinuta cu efort continuu, care la inceput e foarte grea, dar cu vremea devine tot mai usoara" ([125], p. 130), Convergente din anumite puncte de vedere cu aceste preocupari traditionale, cercetirile actuale, izvordte din aplecarea citre eficienté a omului moder, urmaresc nu att dirijarea intr-o directie determinata a cursului vietii interioare, cat, mai degraba, sporirea atentiei acordate raporturilor noastre interpersonale, .in vederea obfinerii unui profit social si intelectual maxim din fiecare interactiune cu semenii, Investigarea metodicd a procesului ascultarii a pornit, de altfel, de la unele sondaje cu caracter statistic privind ponderea relativi a diferitelor tipuri de activitati comunicationale in mediile universitare americane, Ludndu-se in considerare cele patru categorii principale de acti fi cu profil de comunicare pe care le desf’goara un intelectual pe parcursul unei zile, a fost determinata urmatoarea repartizare a timpului acordat fiecdreia dintre indeletnicirile respective — serisul 11% 115% ci — vorbitul 32% — ascultatul 42%. E de presupus, fireste, cf pentru alte segmente ale societitii valorile procentuale vor fi diferite, in primul rnd din pricina marii variabilitati in ceea ce priveste implicarea in primele doua tipuri de activitate, a céror pondere poate scddea pana la zero (in cazul mediilor analfabete, dar nu numai al lor) Nu incape ins 4 indoiala ca si acolo intaietatea ascultrii se va mentine nestirbité macar si numai pentru faptul c¥, in grupuri, vorbitul concomitent e mai rar decét auditia simultan , iar individual sunt multi cei ce asculta in singurdtate (emisiuni radiofonice sau de T.V.) si pufini cei care obisnuiesc si vorbeasca de unii s ituie cu adevarat sau inguri (ar mai raméne de discutat daca un atare solilocviu cons nu un act de comunicare). Toata lumea stie ins& c& primele trei activitati mentionate sunt departe de a avea un caracter spontan, inndscut, Atat vorbitul cét si scrisul si cititul au la baz& procese de invatare, desfaigurate de-a lungul unor perioade indelungate, de multe ori sub indrumarea unor persoane special pregitite in acest scop. Ciudat este c& tocmai ascultatul, situat, micar sub raport cantitativ, in fruntea manifestarilor noastre comunicationale, nu face obiectul nici unei pedagogii. Dintre persoanele responsabile cu formarea noastri scolard si umani (educatori, parinfi, profesori), nimeni nu se intereseazd dac& stim s& ascultim si nu incearc& s4 ne inveje si o facem, Cauza acestei extrem de obisnuite situafii neobignuite rezida, fireste, in ignorarea problemei insesi. $i cum ar fi altfel cand prea pufind lume opereaza distinefia dintre a auzi si a asculta ? Cel ce aude nu e decat un receptacul pasiv de semnale sonore, pe cand ascultitorul le traduce si interpreteaza, tragand si un folos personal, in misura in care integreaza informatiile primite in structura personalitatii proprii Experienfa contactului cu muzica ne poate ajuta si infelegem mai limpede deosebirea dintre 18cele doua actiuni, O pies muzicala oricat de dificila este auzita, persoana fir defecte de auz, dar ascultarea ei poate presupune o lunga si complicat ucenicie, Putini sunt, probabil, cei care nu sesizeazi aceasta realitate simpla, Mult mai multi, in schimb, sunt vorbitori care confunda auzitul cu ascultatul atunci cdnd este vorba despre receptarea mesajelor verbale. Ca {i formele de ascultare, cea ce explicd urmare, ei nici nu manifesta vreo preocupare de a-si imbunai neglijarea vreme indelungati a acestui important domeniu. Astazi se ie cA © bund calitate a ascultarii se obfine numai in anumite conditi mobilizarea fizici a organismului joaca un rol insemnat, pozitia si tonusul muscular al receptorului conditionand nivelul siu de atentie. inlocuirea in scoli a bancilor de lemn cu fotolii comode, ce permit o relaxare totala a auditoriului, se dovedeste a avea efecte deloc favorabile asupra procesului de invajare. E cunoscut, de altfel, modul in care ascultitorii reactioneazi la auzul unei informatii interesante : trunchiul se indreapta si se incordeaz usor, capul avanseaz, cu gatul intins, ca spre a capta mai bine sunetele, urechile se ciulesc". inc& in a doua jumatate a secolului trecut, intr-o lucrare de etologie avant la lettre, intitulat& The Expression of Emotions in Man and Animals, Charles Darwin observase existenta unor indicii gestuale comune ale atentiei la om si la unele mamifere. Astfel, o fat care priveste cu interes un baiat inclina capul intr-o parte, exact ca si cAtelul sau pisica ce observa un soricel, ori alta prada mica si migedtoare ile defensive iminueazA receptivitatea noastri la mesajele celorlalti, S-a demonstrat experimental c& persoanele care asculta cu brafele incrucisate la piept, pozitie .de protectie", denotind © atitudine pufin binevoitoare fata de vorbitor, ce poate merge de la circumspectie pani la ost refi in ceea ce spune acesta decdt cele neprotejate de o atare barier’. cu circa 38% mai putin Esengiala pentru ameliorarea modului de a asculta este valorificarea eficienta a decalajului dintre gandire si vorbire. Locutorii cu debit verbal mai lent sunt intotdeauna mai greu de urmarit si pentru a-i putea totusi asculta se impune si-i dam de lucru minfii noastre, pe cat posibil, tot in sfera tematica a discutiei pe care o purtm cu ei. Recapitularea a ceea ce ne-au spus pan atunci, cautarea tunor sensuri ascunse ori mai putin evidente ale cuvintelor lor, incercarea de a prevedea cursul ulterior al expunerii ne mentin in aceeasi zona de interes, impiedicind decolarea gindului spre zari straine subiectului si intreruperea legaturii cu interlocutorul, Dac& suntem constienti cA infelesul comunicarii se afla si incomportamentul non-verbal al emifitorului, ba chiar si in ceea ce el omite, deliberat sau nu, sd ne transmité, vom folosi capacitatea noastra disponibilé de prelucrare a informafiilor pentru 0 ascultare totala, deopotriva critica si empaticd. Spre deosebire de postura de emifator, in care detii controlul total asupra celor comunicate, conditia de receptor presupune efortul continuu de a urmari un gind strain. Acesta poate contrazice propriile tale convingeri sau poate pur si simplu si nu te intereseze si si te plictiseasca. A asculta opinii pe care nu le impartigesti nu e intotdeauna usor. Atunci cand imprejurarile nu iti permit s& ripostezi pe loc, pregatirea replicii pe care urmeaz s& 0 dai mai 19tarziu se poate constitui ea ins si intr-o puternica sursi de bruiaj. Nu rareori prelegerile urmate de intrebari si comentarii ofer unor intervenienfi prilejul de a se discredita ridicdnd obiectii la care conferentiarul insusi a raspuns in chiar cuprinsul expunerii sale. Faptul se explica prin efectul de bruiaj al incercarii de a-fi formula observatile int -un chip ct mai percutant si convingator. in majoritatea cazurilor, planul viitoarei Iuari de cuvant iti acapareazi atentia in asemenea misura incat pierzi contactul cu mersul argumentatiei oratorului si risti si te expui deriziunii asistenfei, care fi sancfioneaza intotdeauna pe ,,cAscafii" ce adue in discutie probleme deja elucidate. Este, de aceea, preferabil ca orice obiectie si fie notata telegrafic si s nu se revind asupra ei pana in momentul luarii de cuvant, decat in cazul in care, pe parcurs, apar elemente noi, de natura si antreneze schimbare de perspeetiva asupra aspectului sesizat. Oricum, repetarea in minte a replicii pe care urmeaza si o dai reprezint& opfiunea cea mai proasta, Tot o practicd nefericit& 0 constituie si filtrarea mesajelor, in sensul de a eluda ceea ce ne displace, nu ne convine sau cere un efort de infelegere pe care nu suntem dispusi si il facem. in realitate, tocmai mesajele aparfinand acestor tipuri ar trebui ascultate cu mai mult& atengie. De ideile care iti i confirma propriile convingeri te poti dispensa fara a pierde mare lucru, in timp ce cunoasterea argumentelor cuiva care gindeste altfel decat ine {i-ar putea imbogati substantial orizontul, Nu e vorba, fireste, s@ accepti neaparat opiniile interlocutorului, ci sa le iei in considerare, eventual pentru a solid, Eo le combate si a le consolida pe ale tale, printr-o motivare intemeiata pe un rationament mi adevaratd arti sa stii si inveti chiar gi de la cineva care iti este profund antipatic, sau sa continui sa asculfi cu atenfie dupa ce interlocutorul a facut o remarca il, ori a folosit la adresa ta o expresie care te-a jignit. Ca 0 regula generala, ar fi de refinut c& nu exist conversafie a priori neinteresanta, c& din orice interactiune cu o alti persoand se poate invita ceva, Nimic mai regretabil decat manifestarile de snobism comunicational ale celor care impart oamenii in unii cu care merit& si alfi cu care nu merit sa stai de vorba, 4, CODIFICAREA: VERIGA INDISPENSABILA A ORICARUI PROCES DE. COMUNICARE, Revenind la schema Shannon-Weaver, trebuie spus c& zgomotul nu este nici unica si nici cea dintre mesajul expediat si cel ajuns la destinatar. Sistemele noastre de comunicare dispun, in general, de mijloace de atenuare a efectelor bruiajului, cel mai ficient dintre ele find redundanfa codificarii, concept asupra cdruia vom reveni pe larg intr-un alt capitol. Mult mai grave, insa si mai greu de combatut, sunt neinfelegerile intervenite ca urmare a non- codurilor cu care opereaza transmifé-torul, pe de o parte, si receptorul, pe de alta. Numai o 20simetrie perfect dintre codificare si decodificare garanteaz& fidelitatea transmisiei. Or, intr-un mare numar de cazuri, aceasta condifie absolut natural nu e nici pe departe indeplinita Pentru a asigura reversibilitatea transformérii mesaj-semnal, codul va trebui si fie conceput astfel inet traducerile pe care el le mijloceste si aib& un caracter univoe, lipsit de orice ambiguitate. Din acest motiv se impune definirea riguroasa a codificarii si codului, nofiuni utilizate adesea intr-o manierd vagd, aproximativa sau inexacta, Ca si in alte situafii in care se incearca evitarea impreciziei si a echivocului, vom recurge, cu scuzele de rigoare fata de cititorul mai putin familiarizat, la un formalism matematic minimal, menit sa elimine orice neclaritate conceptuala. Termenii cu care vom opera apartin teoriei multimilor, abordare datorata lui Georg Cantor (1845—1918), a condus la regandirea intr-o noua perspectiva a tuturor disciplinelor matematice Conceptul de baz al acestei teorii este unul absolut intuitiv : muljimea, infeleas& ca 0 colectie de obiecte oarecare, date fie in mod explicit, prin enumerare, (de exemplu mul aceasti carte, sonata ,Lunii" si piramida lui Keops), fie prin enunfarea unei proprietafi comune (de pilda de listat exhaustiv, dar pot fi oricdnd departajate, pe baza trasaturii enunfate — divizibilitatea cu 2 sau multimea numerelor pare sau cea a fetelor blonde, ale caror elemente sunt mai greu ori imposibil culoarea parului — de elementele ce nu apartin mulfimilor mentionate), Singura conditie impusa unui ansamblu de elemente pentru ca el sa constituie © mulfime este ca nici un element s& nu se repete, Asadar Mh fa, b, c} este o multime, pe cdnd P = a, b, a} nu este Fiind date doud multimi M si , numim relatie orice mulfime de perechi de elemente alcdtuite astfel incdt primul element al perechii si apartind multimii M, iar cel de-al di S. Dae bundoar, M este mulfimea autorilor si $ — mulfimea crfilor, existé o relatie R care asociaza autorii jea mul cu clrfile pe care le-au scris. Elementele acestei relafii sunt cupluri de felul (L. Tolstoi, Razboi si pace), (G. Flaubert, Madame Bovary), (Th, Mann, Muntele vrajit) etc. Relatia care pune corespondenta fiecare element dintr-o multime M cu numai, cel mult, un element al altei mulfimi S se numeste functie, Nu este cazul relafiei R menfionate, deoarece destui autori au scris mai mult de o carte, In schimb, o functie leaga multimea indivizilor de mulfimea mamelor care i-au nascut, nimeni neavand mai mult decat o singurd mam. Spunem despre o functie ca este biunivocd atunci cand ea asociaza i fiecirui element din multi nea de sosire S cel mult un element din multimea de plecare M. iba mai toria monogami este o asemenea funcfie biunivoca, intrucat ea interzice atat barbatilor multe sofii cat si femeilor — mai multi sofi Un cod este gi el, prin definitie, 0 functie biunivocd stabilita intre © mulfime M de mesaje si 0 multime $ de semnale. Conditia de biunivocitate (sau bijectie) este obligatorie pentru asigurarea unei reversibilitati perfecte intre codificare si decodificare. face necesara introducerea unei notiuni noi, si anume cea de limbaj pe un alfabet dat. Fiind data o muljime M de elemente de natura nespecificata, vom numi 21cuvant pe alfabetul M orice sir de elemente, repetate sau nu, aparfinand multimii M. Daci M este multimea literelor alfabetului latin, vom spune despre orice seevenfa de litere latine, fie c& posed un sens in vreo limba cunoscuti . fie cA nu inseamna imic in nici o limb, oA este un ,cuvant pe M" Mulfimea tuturor cuvintelor distinete ce se pot aledtui cu ajutorul alfabetului M (multime evident infiniti, deoarece nu am impus cuvintelor nici o restricfie de lungime) se cheama vocabular universal pe M. Prin limbaj pe M infelegem parte oarecare a vocabularului universal. Lexicul limbii romane este un astfel de limbaj pe alfabetul latin, la fel cum lexicul suedez, portughez sau turcese reprezinta si ele limbaje distincte (dar nu neaparat disjuncte) pe acelasi alfabet Suntem acum in masura sa formulim definitia riguroasa a celor patru tipuri de codificare intalnite in procesul comunicarii interumane. Daci M este o multime de mesaje, S—o multime de semnale, fun cod, adici o functie biunivoca, iar L(M) si L(S) doua limbaje definite pe alfabetele M si respectiv, S, vom numi codificare oricare dintre multimile Cy = {M, $,f), Co- {M, L(S), f}, Cs = {L(M), S, f}, Cs = {LOM), L(S), f} Primul caz corespunde asocierii mesajelor simple cu semnale simple, ca in cifturile alfabetice, in care o liter se substituie alteia, Suetoniu ne relateaza ci Cezar igi redacta scrierile ctre intimi Inlocuind litera a cu d, litera b cu e si aga mai departe, intr-un sistem de permutari care transformau caracterul ce ocupi rangul i in alfabetul latin cu cel de rang i + 3 (,... si qua occultius perferenda erant, per notas scripsit, id est, ie structo litterarum ordine, ut nullum verbum effici posset: quae si quis investigare et persequi velit, quartam elementorum litteram, id est, d pro a, et perinde reliquas commutet"* — De duode-cim Caesarum, C.J. Caesar, LVD. in acest caz, ca si in cel al transliterarii dintr-un alfabet intr-altul, inlocuirile se fac element cu element, nu secvenfa cu secvent Codificarile de tip C2 substituie mesajelor simple din M siruri de semnale, recte cuvinte, din limbajul L(S). Este cazul ,alfabetului” Morse, unde M reprezint& multimea caracterelor latine si a semnelor uzuale de punctuatie, iar S o pereche de semnale notate prin punct (impuls electric scurt) si linioara (impuls electric lung). Fiecarei litere i se asociaza, de data aceasta, nu cate un simplu element din S, ci secvente de pana la 7 astfel de elemente. in codificarea de tip Cs, semnale elementare exprima intelesuri complexe. Astfel, transportul rutier sau feroviar mesaje de genul ,,Accesul e liber" sau ,,Trecerea interzisi" sunt comunicate printr- un semnal luminos unie, la fel cum in sport un simplu pocnet de pistol poate insemna ,,Luafi-o la fuga” sau sunetul produs de fluierul arbitrului ,.Opriti jocul, fiindea s-a comis o incdlcare a regulamentului in fine, traducerea dintr-o limba intr-alta reprezint& un caz tipic de codificare de tip Cs, intrucat opereaza cu substitufii la nivelul cuvintelor, nu al literelor sau fonemelor componente. Echivalena dintre francezul tapis si cuvntul romanesc covor se stabileste printr-o functie defi 22 i pe vocabularelecelor dou limbi si ar fi absurd s8 0 telegem in sensul cA, in francez c se spune t, oe numit a, iar p ‘inseamni v. * .... daca dorea s@ transmit, ceva mai in ascuns, seria cifrat, adica potrivind astfel ordinea literelor incat nici un cuvant s nu poati fi deslusit : daca cineva ar vrea s@ cerceteze sis descopere acestea, si schimbe fiecare litera a alfabetului cu cea de a patra, de pilda, pe d in locul lui a, si tot aga cu toate celelalte" Comunicarea verbala presupune o codificare de tipul Co, care pune in corespondenfa multimea M a conceptelor gandite de sursa, cu multimea secventelor constituite de cuvintele limbii in care ne exprimam. In cazul cand folosim o limba straina continuand sa gandim in idiomul matern, intre ‘momentul elaborarii mesajului gi cel al formulArii si emiterii lui se interpune o noua codificare, de data aceasta aparfindnd clasei Cy. La randul siu, interlocutorul nostru poate, dupa cum este vorbitor nativ sau nu al limbii utilizate, s@ infeleagi direct ce ii spunem sau sd isi traducd in prealabil mesajul in limba proprie, ceea ce ne atrage atentia asupra faptului ci intr-un proces de comunicare numérul treptelor de codifcare nu trebuie sa fie, in mod obligatoriu, egal cu al celor de decodificare Dupa cum se vede, distinctia dintre diferitele modalitati de codaj are in vedere primele doua clemente ale tripletei Cj. Marea problema a comunicarii verbale este insé legata de cel de al treilea termen, Pentru ca mesajul s@ ajunga intact la destinatar, functia f, care nu e nimic altceva decat codul utilizat, trebuie sa fie, precum s-a spus, riguros biunivoca. Numai astfel avem garanfia c& decodificarea se va prezenta ca imaginea in oglinda a codi tiile emifitorului. Dar este oare indeplinit aceasta conditie in cazul limbilor naturale ? Evident nu, macar si numai daca lum in considerare fenomene ca sinonimia sau omonimi care infirma biu-nivocitatea relafiei f, Dac& un acelasi mesaj poate fi exprimat in doua feluri diferite, inseamna nu numai cd funcfia f nu este bijectiva, ci, mai grav, c& ea nu e deloc o functie in sensul definitiei matematice a termenului, In plus, posibilitatea ca o aceeasi secventa de semnale si reprezinte doud mesaje diferite, adici existenfa omonimiei, creeaza, la decodificare dileme semantice incompatibile cu ideea de cod, chiar dacd multe dintre ele pot fi rezolvate cu ajutorul contextului. Dar mu acesta ¢ obstacolul cel mai redutabil de care se loveste dorinfa noastri de a comunicacu semenii.Definifiapecareamacceptat-o conditioneazi comunicarea de existenfa unui repertoriu de semnale impirtisite atit de emifitor cit si de receptor, cea ce ar presupune consensul asupra mesajelor elementare pe care aceste semnale le codificd. Exist ins o list& complet, explicit’ si unanim accceptata a echivalenfelor convenite dintre cuvinte si infelesurile lor ? Existenfa dicfionarelor explicative ar prea si pledeze pentru un rspuns afirmativ. La prima vedere, di fionarul se prezinta intr-adevar ca o lista de corespondente care ne ofera cheia codificarii lexicale a nofiunilor, in acelasi fel in care, de pilda, .alfabetul Morse" ne dezvaluie modul in care literele si cuvintele alcatuite din ele sunt codificate in sistemul binar al punctelor si linioarelor. Facdnd 23abstractie de unele abateri de felul sinonimici si omonimiei, ce ar putea fi socotite, la rigoare, drept accidente sau exceptii neglijabile (desi o cercetare statistical infirma categoric o atare ipotezi*), am putea vedea in dictionar expresia unui cod si in limb& modalitatea practica de utilizare a acestuia in comunicarea interumana. De fapt ins, raporturile dictionarului cu limba vorbiti sau scris sunt de o cu totul alta natura decat cele ale ,,alfabetului Morse" cu telegramele codificate si transmise cu ajutorul su. in cazul din urma, codul este dat a priori, cunoscut si respectat cu sfinfenie" de cei doi comunicatori, Asa cum observa Pierre Guiraud, in fraza citata putin mai inainte (pag. 21), ,codul nu se transforma decat in virtutea unui acord explicit al utilizatorilor’, el nu evolueazi in mod natural ca limba, aflati intr-o dinamica © Inceea ce priveste sinonimele din limba romana, e suficient sd amintim ca dictionarul pe care li I-au consacrat Luiza si Mircea Seche [122] contine mai bine de 35 000 de Cat despre omonimie si polisemie, investigatia intreprinsa de autorul acestor randuri [37] a permis o prima evaluare cantitativa a considerabilei extensiuni a acestor fenomene. Nu e aici locul unei expuneri pe aceasta tema, dar merit’ mentionat, cu titlu de exemplu, ¢4, in romaneste, verbe ca fine, face sau da poseda cate 46, 45 si, respectiv, 36, de sensuri distincte, adjectivele bun si rau — cate 28 si, respectiv, 22 de sensuri, substantivul ochi — 17, adverbul ine— 17, prepozitiile de si pe cate 47 si, respectiv, 31 de sensuri neconteniti, care face ca in orice moment imaginea pe care ne-o ofera despre ea dictionarele si fie deja depasita. Consemnari a posteriori ale ,codului" lingvistic, dictionarele ne vorbese, chiar din clipa aparitiei lor, despre o limba care nu mai exist, Nu incape indoiala c& dupa incheierea redactarii marelui Dictionar al Academiei, a cirui elaborare se apropie de sfargit, obiectivul prioritar al cercetatorilor Institutului de Lingvisticd va fi reluarea muncii sisifice incepute cu mai mult de un secol in urma, intrucat limba de astizi difera suficient de cea consemnata de Hasdeu sau Philippide pentru a necesita o revizuire capitala a acestui mamut lexicografic. De fapt problema dictionarelor, desi interesanta in sine, nici nu ar trebui s ne preocupe aici, intrucat experienta ne invafa c& ele nu fac decdt s4 consemneze un uz lingvistic, esuand, in schimb, sistemati joace efectiv rolul de instrument de codificare a gandurilor vorbitorilor. Pentru o mai corect& evaluare a situatiei, s4 ne reamintim doar modul in care am deprins noi ingine limba materna, Macar si din pricina faptului c lucrul s-a petrecut la o varsta cand ined nu stiam sf citim, dicfionarele nu ne-au fost de nici un folos. Nu din ele am invafat infelesurile imensei majorit a cuvintelor pe care le folosim, ci dintr-o experienta personala de comunicare, direct’ sau mediata (de lecturile parinjilor, bunicilor sau educatorilor) cu semenii nostri cuvantatori, Cu exceptia 24tunor termeni foarte conereti, ai cAror referenfi pot fi ardtati la propriu", cuvintele isi contureaz’ treptat, in mintea copilului, un semnificat dedus din contextul lingvistic si situational in care au fost auzite. Ascultindu-i pe ceilalfi vorbind, am incercat fiecare dintre noi s@ aproximam infelesul cutarei sau cutlrei trange sonore, ceea ce a Ricut ca, inevitabil, ideea pe care ne-am format-o despre sensul cuvintelor sa depinda de propria experient& lingyistica. Or, aceasta zestre ne aparfine in exclusivitate, Nici un alt individ nu a avut, prin forta imprejurarilor, prilejul de a auzi de-a lungul viefii sale exact acelasi repertoriu de fraze, si in aceleasi circumstante, ca un altul, cea ce inseamna ca, cel putin la nivel conotativ, semnificatiile cuvintelor trebuie si difere de la o persoand la alta, Dac& existé un nutului no} oarecare acord asupra cor unilor pe care le exprima unitifile lexicale, acesta se limiteaz la sfera denotatiei, singura, de altfel, pe care incearci si 0 circumscrie definitiile din dictionar. Dar nesfirsitele nuanfe in care se coloreazi cuvintele ca urmare a sirului irepetabil de intalniri cu ele ale fiecdrui vorbitor (si, mai ales, ascultétor) in parte constituie un patrimoniu netransmisibil, o proprietate exclusiva, pe care mijloacele noastre de comunicare nu ne inglduie si o transferim mintii_ si sensibilitayii interlocutorilor, Dupa cum am mai spus-o in capitolul introductiv, cuvintele constituie simple semnale fizice care nu transporta sensuri, Ele pot intr-adevar destepta in constiinta receptorului un infeles, dar aceasta numai daca infelesul se afla deja acolo. Simplificdnd, lucrurile decurg astfel emifatorul doreste s& comunice un sens $J pe care il codifica, potrivit experientei sale lingvistice personale, prin cuvantul ¢. ins pentru cel ce primeste mesajul, c inseamna, mai mult sau mai p altceva ; el se asociazi in mintea receptorului cu un infeles s:, care constituie, la randul stu, 0 rezultant a unor vectori semantici absolut individuali ce vin din trecutul biografic-comunicafional al persoanei cu pricina, Idiolectul, despre care ne vorbese sociolingvistii, nu const& atat in repertoriul mijloacelor lingvistice de care dispune un locutor particular intr-un moment determinat al vietii sale, cat in infelesurile pe care le atribuie acesta cuvintelor in acel moment, injelegem sensul cuvantului dragoste in moduri diferite la 10, 20, 40 sau 60 de ani, din pricina acumularii in timp a experientelor, reale sau simbolice, legate de acest concept/sentiment complex si, din picate, sansele de a intalni candva © persoand pentru care cuvantul si insemne acelasi lucru ca si pentru noi sunt evasinule ingrijorator, poate, in ordine sentimental, fenomenul nu ¢ mai pufin lipsit de consecinte pe plan social sau politic, © mare problema a tranzitiei de la regimul totalitar la democratie consta in faptul cd ea trebuie realizata cu oameni care inteleg democratia intr-o sumedenie de moduri diferite. $i de aceasta data, Yelesul s-a construit in mintea fieciruia dintre noi din firamele de semnificatie adunate de-a lungul timpului, din conversafii, lecturi sau audieri de emisiuni televizate sau radiofonice, adica din experiente de comunicare numai partial impartasite de ceilalti semeni ai nostri, E normal ca, si in acest caz, si apara diferente de interpretare, ceea ce, in termenii discutiei de fata, inseamna o distorsionare a mesajului, cauzata de asimetria dintre codificare si decodificare, Altfel spus, comunicarea este minata od. de faptul c& transmifatorul si receptorul nu opereazii cu un acela: 25Din acest punct de vedere, comunicarea verbal define totusi o pozitie pi legiata. In ciuda dificultitilor menfionate, exist a de bine de rau, conventii accep tate, ce limiteaz marja de incomprehensiune la valori cu mult mai mici decat in cazul comunicarii non-verbale. insisi existenta dicfionarelor, care consemneaza acceptiunile curente, ,normate", ale semnelor lingvistice arata c& un pact semantic minimal ¢ posibil. O carte ne spune tuturor lucruri cat de cat aseminatoare. Dar un evartet de Beethoven ? Dar o partita pentru vioara solo de Bach ? Dar o melopee tibetand sau o piesa pentru pian preparat de John Cage ? Exista oare vreun dictionar de infelesuri muzicale la care sa facem apel pentru a afla care ¢ semnificatia unui anumit acord, al unei combinatii timbrale, al unui motiv ritmic sau melodic ? $i nu numai in general", ci in opera unui compozitor anume, cici e evident, chiar din exemplele menfionate, c& nu tofi creatorii de muzic& vorbese aceeasi limba. Caracterul neexplicit al codului ingreuneaza infinit decodificarea discursului muzical inraport cu cea a limbii vorbite. Aproape fiecare mare compozitor inoveazi in domeniul limbajului, ceea ce il obliga de fiecare data pe un cod nou, la a clrui descifrare cunostintele anterioare ii sunt de prea putin folos. Nu e, de aceea, nimic surprinzator in faptul c& unii dintre cei mai importanfi artisti care gi-au sau vizitatorul unei -xpozitii de avangarda vor avea nevoie de un interval de timp, mai lung sau mai scurt, in care sa se familiarizeze cu noul limbaj, pentru a avea, in cele din urma, dreptul de a accepta sau respinge mesajul artistului, A refuuza de la inceput oferta acestuia, cum, din pacate, o facem, adesea, din superficialitate, inerfie culturala, ori, pur si simplu, din lipsa de timp, ¢ ca si cum ai declara lips de orice valoare o carte numai pentru c& e scrisi intr-o limba pe care nu o infelegi. incearca si o traduci mai inti sau roagi-1 pe altul sf fi-o traducd, dupa care esti liber si indreptatit s4-ti exprimi orice parere, oricat de critica la adresa ei! Cum insa intre scara de timp la care se desfisoard viata artei si longevitatea artistului staruie discrepanfa sesizati de un aforism al lui Hipocrat (6 piog Ppaxuq, TL texvti (icticpa ars longa, vita brevis), nu e de mirare c& adesea fiinfa pamanteand a creatorului nu mai apuci momentul descifrarii si intelegerii corecte a sensurilor operei sale. i cel al Recapituland, omniprezenta zgomotului si necoincidenta dintre codul transmitatorului receptorului limiteaza drastic posibilitatile comunicarii, In ciuda credinfei, inculcate de scoala, potrivit seca. Secventa de careia cuvintele au un infeles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificatie intri sunete cor inseamna pentru roman o formafie vocalA, pentru francez — un instrument muzical, pentru latin — inima si asa mai departe. Nici unul dintre aceste sensuri nu e confinut in cuvant, desi atat vorbitorii obisnuiti cat si lingvistii apeleaz’ curent la formule de genul ,confinutul cuvantului”, sinfelesul vorbelor", ,semnificatia termenului, ,talcul expresiei", De fapt, cuvintele, ca si acordurile muzicale sau petele de culoare dintr-un tablou, nu sunt altceva decat simple semnale fizice, menite sa reactualizeze in mintea receptorului concepte preexistente, idei conturate si fixate in trecut, pe baza generalizarii experienfei personale, atat lingvistice cat si extralingvistice. La primul tip de experienta ne-am referit deja : rimane sa il examinam pe cel de al doilea 26. IMPLICATII FILOSOFICE. CONSECINTE ETICE Afirmaile privitoare la unicitatea practicii comunica-fionale a fiecdruia dintre noi riman intru totul valabile si in ceea ce priveste cadrul mai larg al experienfei senzoriale, Nu exist si nu pot exista oui persoane diferite care si fi fost supuse pe parcursul vietii acelorasi stimuli exteriori, si fi vazut, auzit, gustat etc, exact aceleasi lucruri si in aceeasi ordine temporal, Mai mult decat atat, nici macar vreuna singuré dintre senzatiile elementare ale unui anumit individ nu poate coincide cu una aparfinand alteuiva, pentru dublu motiv c& receptorii senzoriali ai celor doi nu se pot afla concomitent in aceeasi pozitie in spatiu (un obiect privit de mine in acest moment arata altfel din unghiul din care il vede oricine altcineva) si c& paramettii functionali ai organelor de simt difera si ci de la un organism la altul, Dar tocmai din asemenea atomi senzoriali unici si irepetabili se construieste imaginea noastra asupra lumii Fara a reprezenta, in sensul propriu, 0 greseal |, folosirea ai nteaza i a termenului imagine oF gandirea intr-o directie inadecvat, deoarece sugereaz un proces de reflectare in care lumea este data de doug ori : 0 data ca realitate obiectiva si a doua oard ca sintez& de perceptii, ca impresie despre lume a individului, ca atunci cand vedem simultan un copac si oglindirea sa in apele lacului, De fapt insi unica realitate la care omul are acces ¢ tocmai imaginea din lac, existenfa lumii obiective constituind 0 inferenja care, oricat ne-ar parea de naturala, se situeaz& categorie dincolo de hotarele logicii, chiar daca stiinta este constransi si 0 accepte pentru a nu-si vedea spulberat, dintr-o trasatura de condci, obiectul de studiu, Pe scurt, indiferent dacd lumea existi si in afara constiinfei noastre, ceea ce putem cunoaste si explora nu este acea lume, ci un construct personal, rezultat din integrarea intr-o structurd coerenté a senzatiilor noastre sau, mai degrab, a ceea ce memoria ne-a permis s& refinem din ele Exist asadar tot atitea lumi cate constiinfe individuale si, intre alte paradoxuri ale comunicdrii, unul dintre cele mai descumpanitoare const eterogenitatea fiunciara a realitafilor despre care comunicam, cand, de fapt, Abordand un anumit subiect; interlocutorii au impresia c& vorbese despre acelasi lucru, fiecare se referd la entitati aparfinand lumii sale proprii, la care celélalt nu va avea niciodata acces. Non idem est si duo dicunt idem. Participantii la dialog se gasesc astfel in postura orbilor dintr-o cunoscuta fabuld orientala, care discutau despre un elefant pe baza impresiilor tactile obtinute din pozi particular’ pe care avusese fiecare in raport cu acesta, Or, celui ce statuse langi coastele pachidermului i se plruse c& are de a face cu un zid, cel care ii atinsese trompa credea ci e vorba de un sarpe, cel care fi imbrifisase piciorul il confunda cu o coloand, iar cei ce ii pipdisera urechile sau fildesii — cu o frunza uriasa, ori cu un iatagan, Daca e ceva cu adevarat uimitor in comunicare este faptul c& oamenii reusesc totusi, de bine de rau, s& se infeleag: | desi gandurile lor au in vedere realita}i aparfinind unor lumi diferite si care, in plus, sunt traduse in semnale in baza unor coduri strict 27individuale, deci numai partial comprehensibile pentru interlocutor. Adaugand la acestea si discrepanta dintre infinitatea inepuizabila a mesajelor (idei, stari, sentimente, ganduri si trairi de tot felul), pe care comunicatorii le au de transmis semenilor si numérul foarte limitat de semnale ce le stau la dispozit (citeva zeci de foneme, grupate in cateva sute de silabe, care dau nastere cAtorva mii, ori cel mult zeci de mii de cuvinte), am avea toatemotivele sé impartasim indoiala unor filosofi privind insisi posibilitatea de principiu a unei comunicari reale intre oameni Tez comuna mai tuturor gnditorilor din vastul si foarte variatul teritoriu al existentialismului, ideea inco-municabilitafii adevarurilor ultime ale fiinfei noastre profunde, a imposibilitatii de a transmite celuilalt elemente semnificative apartindnd straturilor intime ale lumii luntrice, asociata temerii subsecvente de singuratate, care imbraci o multitudine de forme, de la cea tulbure- nelinistitoare a anxietatii pana la cea paroxisticd, terifiantd, a angoasei in fata unui univers ostil, de la care nu putem astepta nici o alinare, nici un rispuns consolator, a fost strélucit ilustrat& de céiva dintre scriitorii cei mai remarcabili ai secolului nostru, un Kafka, un Camus sau un Beckett. Dar poate ¢4 cea mai sugestiva si original forma a acestei drame care macina constiinja omului modern ne-a oferit-o Eugen Ionesco in parabola scenic a Scaunelor. Tocmai din grija de a nu rata comunicarea, personajul r fundamental, incredinteazd misiunea de a-1 face cunoscut omenirii unui orator, stapan pe toate principal al piesei, un batran care dupa o viata de meditatie a ajuns in posesia unui adevar existen secretele retoricii, La aparitia acestuia, bat nul isi pune, impacat, capat zilelor, dar conferentiarul pe care il angajase se dovedeste incapabil si se exprime: era surdo-mut, Imposibilitatea stabiliri contactului atunci cand avem cu adevarat ceva esenfial de comunicat semenilor, (ipo)teza filosofi con-troversabila, dar si nelinistitoare, se impune astfel constiinfei spectatorului prin impactul cu o metaford percutanta, ce face direct perceptibila intuitiei o idee altminteri dificil de argumentat. Caci, la urma urmei, in ciuda limitelor sale inerente, miracolul comunicarii exista, el st la temelia societatii umane si ii conditioneaz evolutia. Un singur exemplu poate tine aici locul unei intregi pledoarii : progresul stiintei, atat de capricios variabil de-a lungul vremii, marcat de lungi perioade de stagnare, dar si de acceleriri spectaculoase, s-a aflat intotdeauna intr-o strans& sihotaratoare dependenta de nivelul si calitatea comunicarii dintre cercetitori, Le datorim suficient de multe descoperiri alchimistilor (amoniacul, bismutul, boraxul, apa regala, fosforul, procedee de fabricare a pietrelor pretioase artificiale, a porfelanului etc.) pentru a recunoaste in ei nu doar precursori, ci reprezentanji remarcabili ai stiinfelor experimentale din Evul Mediu si Renastere. Oameni de laborator perseverenti si ingeniosi, ei ar fi putut duce inainte cunoasterea stiintifica intr-un ritm mult mai rapid decat au facut-o, daca, din considerente legate, mai cu seama, de miza foarte ridicata a demersului lor, nu ar fi refuzat sistematic si-si comunice rezultatele cercetirilor. Teama de a mu pune la dispozitia concurentei mijloacele necesare pentru realizarea Marii Opere, lipsindu-se astfel pe ei ingisi de gloria si, nu in ultimul rnd, de imensele foloase materiale pe care aceasta era presupusi a le aduce, i-a condamnat la o cantonare intr-o secretomanie piguboasa, ce a franat vreme indelungata 28dezvoltarea stiinfei. De abia o dati cu schimbarea de mentalitate concretizata in infi area primelor ffi savante, in intensificarea corespondenfei dintre cercetdtori, urmat& de aparitia celor dintai publicati stiintitice periodice, s-au creat conditiile pentru acea revoluie in cunoastere care, intr-un ritm tot mai accelerat, continua si in zilele noastre. Dacd Newton, el insusi alchimist, si-ar fi ascuns descoperirile capitale din domeniul mecanicii, ingropan-du-le in manuscrise ciffate, asemena predecesorilor si, ¢ greu de imaginat cum ar fi ardtat astizi lumea. In orice caz, avem dreptul si presupunem ca drumul pana la stadiul tehnologic actual ar fi fost parcurs intr-un interval incomparabil mai lung, Mutatis mutandis, o experient asemanatoare a cunoscut America in anii rzboiului rece, cand teama scurgerii cdtre Moscova a inform: fice de importanta strategicd a franat intrucétva progresul cercetirii, tot mai multe fonduri fiind alocate masurilor de protectie impotriva , indiscretiei* ‘mari puteri concurente, Rezultatele mediocre ale acestei politici, tot mai evidente pe masura ce sporea promptitudinea ,preluarii" de citre sovietici a cuceririlor tehnologiei de varf din domeniul nuclear sau din cel al vectorilor reactivi, au sfarsit prin a determina o schimbare de optica, Sumele cheltuite pana atunci pentru apararea secretului descoperitilor au inceput sa fie investite in cercetari de dezvoltare, ceea ce a permis atingerea unei rate de crestere de natura s asigure mentinerea si chiar majorarea avansului tehnologic, in schimb, in Est, grija obsesiva pentru paza informatiilor de ochii tot mai indiferenti ai spionajului industrial apusean ficea in continuare ravagii. in acest context, lansarea inifiativei de apfrare strategic8, supranumita si ,rizboiul stelelor", a constituit momentul decisiv pentru intreaga istorie contemporana, cind, devenind constienti de pierderea ireversibili a competitiel tchnologice gi deci a sperangei unei supremafii militare si politice, conducatorii destinelor URSS s-au vizut nevoiti si recurga la solufia reformarii sistemului, cunoscut& sub numele de pere-stroika, declansand forte a caror actiune a condus la o situatie geopolitica pe care putini analisti ar fi putut-o prevedea cu numai un deceniu in urma. Chiar si post festum", dependenta evenimentelor de comportamentul comunicational al cercurilor stiinfifice e departe de a fi evidenta, dar la o analiza mai atenta a lantului cauzal ea isi dezvaluie insemnatatea, morala fabulei fiind aceea c& marele secret al progresului const tocmai in abolirea oricirui secret. in fond, aparitia anuala in lume a peste un milion de lucrari stiinifice reprezint& una dintre condifiile si, totodata, garantia acelei evolutii care a condus in ultimele deceni la dublarea la fiecare zece ani a intregului volum de cunostinte stiinfifice pe care le define omenirea, Ca si in alte domenii, libera circulatie a informatiilor se vadeste gi aici preferabil& oricdrei forme de cenzurd si control, indifferent de considerentele care le inspira Comunicarea este ins nu numai un comandament pragmatic, impus de nevoia de eficient’ a acfiunii umane, ci si unul moral. Cele doua aspecte nu merg insa intotdeauna mana in mana, Dupa cum observé Harry L. Weinberg [133], exis dar neetici deopotriva comunicatori ,eficienti, si comunicatori ,etici, dar ineficieni. Nu o data politicienii si-au ingelat eficient alegatori, liderii reli- 29giosi criminale, profesorii si-au indus eficient in eroare discipolii. Dar insisi luarea in discutie a moralitagii au antrenat cu succes pe membrii comunitatii lor pe drumul unor erezii primejdioase sau chiar comunicarii presupune situarea intr-o perspectiva eticd determinat , adicd acceptarea unei anumite conceptii filosofico-reli-gioase si respingerea altora, mai mult sau mai pufin divergente. Depinzand de sistemul de referinfa, coneluziile nu vor putea fi decat relative, astfel incat ceea ce trece drept moral intr-un spatiu cultural si fie taxat ca imoral intr-un altul Pentru a* elimina acest neajuns, Weinberg propune recurgerea la un criteriu transcultural, aplicabil, dupa opinia sa, oricarei societafi, El il numeste time-binding, sintagma care traduce ideea de transfer al cunostiinfelor dobandite de la o generatie la alta. Pe Kinga ca 11 distinge pe om de animal, care acumuleaza si el, de-a lungul viefii, informatii despre lume, dar nu e capabil si le transmita urmasilor, conceptul de legitur& temporala ii permite autorului si reduced moralitatea comunicirii la 0 anumité forma de eficienté a acesteia. El caracterizeazA drept etic’ orice comunicare ce contribuie la asigurarea, intirirea si dezvoltarea legiturii temporale. O data stabilit acest principiu, Weinberg formuleazd doua comandamente morale ale comunicarii, independente de vreun cadru etic de referinta 1. Fa astfel incat sé te transformi intr-un liant temporal cat mai eficient. 2. Procedeaza in asa fel incat si stimulezi si la ceilalti dezvoltarea capacititilor de time- binders Nu intentionam si intrm aici in detaliile acestei teorii, poate discutabile, dar am amintit-o fiindca stabileste o anumit& legitura intre doua nofiuni pe cat de importante pe atat de greu de definit timpul si comunicarea. In acelasi an cu lucrarea lui Weinberg, 0 alt& carte, astizi clasicd, a antropologului Edward T. Hali [67] discuta si ea, dintr-un cu totul alt unghi, implical temporalitafiiasupra comunicarii interumane. Pentru Hali, timpul insusi poate fi un semnal purtator de unul st mesaj, in i-generis, intrucat el nu se adreseaza unui simt anume. Caracterul semnificativ al intarzierilor la intalniri, tratative, receptii, pe care Hali le analizeaz& intr-o perspectiva interculturala, demonstreaz cA si prin intermediul timpului se poate comunica, la fel cum o facem cu ajutorul spatiului le cu ceilalti. Cercetarea , in cadrul variatelor strategii proxemice pe care le adoptim in relat comparativa a insemnatatii acordate timpului de reprezentaniii unor grupuri umane, etnii sau rase diferite ii prilejuieste autorului citat semnalarea marilor decalaje existente intre oameni in ceea ce priveste percepfia subiectiva a temporalitajii De aici incearcd si porneasca si consideratiile ce urmeaza. Examinarea mai atenti a nofiunii de timp pune in evidenfa structura sa polimorfi, Exist un timp uniform si omogen cu care, cel putin pana la aparitia teoriei relativitatii, au operat astronomia, fizica si, in general, stiintele zise ,pozitive", un timp biologic, propriu proceselor vitale, avand un ritm si o dinamica proprii si fine, o durata subiectiva, un timp al constiinfei individuale, ori colective, caracterizat prin fluctuatii dintre cele mai bizare. O intreaga populatie poate si nu posede cuvinte pentru anumite aspecte ale temporalitajii, cum se intampla, de pilda, cu unele triburi amerindiene 30studiate de E.T. Hal care nu cunose un echivalent al verbul a astepta, deoarece modul lor de viata exclude impunerea de limite temporale pentru o activitate sau alta. In societitile de tip patriarhal, presiunea timpului asupra individului e departe de a atinge nivelul celei din civilizatia industrial, unde valoarea timpului ajunge sa se masoare in unitati monetare (time is money), Variatii in privinta perceptiei timpului se inregistreazi nu numai de la o cultura la alta sau de la un grup uman Ia altul, ci si de la individ la individ, in functie de varsta, profesiune, intensitatea activititii, filosofia de viat& a fiecdruia. Timpul unui copil nu se scurge la fel cu cel al unui batran, timpul unui om de afaceri cu cel al unuipaznic de noapte, timpul unui sef de stat cu cel al unui pensionar de aceeasi varsti. Mai mult decat atat, in existenfa unei aceleiasi persoane, scurgerea timpului inregistreaza fluctuatii considerabile, in functie de circumstanfele concrete ale vietii. E bine cunoscut faptul ci, in momente biografice de exceptie (examene, pericole, iminenja mortii), accelerarea timpului psihic poate atinge valori nebanuite, intr-un interval de durata neinsemnata se retrdiesc lungi perioade de viata sau este parcursk mental o vast& refea de cunostinfe, realizdndu-se, practic instantaneu, un numar imens de conexiuni, in cautarea rispunsului corect la problema ce se cere rezolvata, Dimpotriva, asteptarea, privarea de o placere dorita, (ziua de post a devenit o metaford- cliseu pentru dilatarea timpului subiectiv in asemenea situafii) incetinesc, adesea insuportabil, trecerea vremii, Varietatea senzafiilor, densitatea evenimentelor, caracterul favorabil al situatiilor par sa constituie factori de grabire a scurgerii timpului psihic, in timp ce monotonia, plictiseala, activitatile dezagreabile, genereazi efecte contrare Nu e locul aici si intrm mai adane in cercetarea acestor aspecte, de care ne-am mai ocupat cu alte prilejuri [39] si [40]. Este suficient s& mengionim doar existenta unor deosebiri importante intre timpul ,cronologic*, masurat de orologiile naturale (migcarea astrilor) sau artificiale (ceasornicele), si reflectarea sa in constiinté. In ciuda acestor diferente, cele dou concepte temporale poseda insa in comun cel putin un element:esential si anume liniaritatea, Timpul, indiferent de avatarurile sale, se prezinta ca o secesiune total ordonata de momente, in care exist intotdeauna un mai devreme" si un mai tarziu", un trecut, un prezent si un viitor. Cum se constituie aceasta ordine liniara ? In virtutea carui principiu un eveniment apare drept anterior sau posterior altuia ? Unul dintre rispunsurile posibile (fizica mai cunoaste si un altul, legat de evolutia entropiei termodinamice) este cd principiul ordonator al timpului nu e altul decat cauzalitatea. O lege ce nu admite exceptie proclama anterioritatea absoluta a cauzelor in raport cu efectele, Intervalul de timp dintre un eveniment si o consecinfa a sa poate fi oricat de mic, dar niciodata si nicaieri efectul nu a precedat cauza care I-a produs, Aceasta observafie cu caracter general ramane valabila si in cazul timpului psihologie : 0 stare, o traire personala, o emofie, un gand sunt resimfite drept anterioare altor fapte de constiinta similare numai in masura in care au determinat cumva, in mod direct ori mediat, natura, aspectul, valoarea sau calitatea acelora, In organizarea temporala a lumii noastre interioare, 31copilaria precede varsta adulta nu pentru c& s-a petrecut intr-o perioada istoric& anterioara, marcat& conventional printr-o valoare numeric’ mai mic& a anilor calendaristici ce i se asociaza pe s ra timpului fizic, ci fiindea a lésat urme", si-a pus amprenta asupra configuratiei noastre psihice de la maturitate, Starea actuala a eului nostru depinde, mai mult sau mai putin, de fiecare dintre starile trecute, succesiunea acestora find data de sensul legaturilor lor cauzale, Suntem, fiecare dintre noi, rezultatul acumularii acestor straturi temporale, sedimentate intr-o ordine determinata si determinanta pentru structura in sincronie a profilului personalitafii noastre. E o realitate pe care o simfim cu tofii, dar pe care probabil c& nimeni nu a descris-o in termeni atat de exacti si, totodata, seducatori prin plasticitate si eleganta ca filosoful prin excelenta al duratei creatoare care a fost Henri Bergson [15] Dar succesiunea nu consti ie decat unul dintre raporturile in care se pot afla dou evenimente fizice sau sufletesti : cel de al doilea tip de relatie este simultaneitatea, Ea se defineste prin excludere fiind date doua evenimente distincte A si B, dac& nici unul dintre ele nu il precede pe celalalt, vom afirma cd A si B sunt simultane. Aparent, defintia are un caracter banal, aproape tautologic. Totusi unele dintre consecinfele ei sunt de-a dreptul neobisnuite. Conditionarea ordinii temporale a evenimentelor de existenta unei relatii cauzale presupune asigurarea unui cadru propice pentru manifestarea practicd, efectiva, a cauzalita producerea de efecte nu este nici instantanee si nici obligatorie oriunde si oricdnd, {in domeniul proceselor materiale, faptul c4 propagarea nici unui efeet fizic nu poate avea loc cu © vitezi mai mare decat cea a luminii in vid introduce o limitare obiectiva dea se preciza in orifee situatie succesiunea temporal a dou evenimente, Fafa de un eveniment A, survenit intr-un punct oarecare al universului, poate fi definité, asa cum a observat E. Schrodinger ({120], p. 183), la orice interval de timp t de la producerea sa, 0 sfera cu centrul in acel punct si avand raza egal cu ct (unde, in conformitate cu notatia consacrati, ¢ este viteza luminii) in interiorul cdreia ar fi posibil si observim eventuale efecte ale evenimentului A. In schimb, in intreg spafiul exterior acestui domeniu, procesele ce au loc nu pot suferi nici un fel de influenté din partea evenimentului A, pentru simplul motiy ca, din pricina limitarii la ¢ a vitezei de propagare a oricarei interactiuni, efectele lui A nu au sapucat” inc& si se manifeste aici, dup& cum nici evenimentele petrecute in aceastA zon nu au avut cum si-si pun amprenta asupra lui A. Or, in absenta urmérilor, a consecintelor care si ateste anterioritatea sau posterioritatea acestor evenimente in raport cu A, trebuie s& acceptim cA, potrivit definitiei simultaneitatii, absolut toate evenimentele ce au loc dincolo de frontierele sferei de razi ¢ t sunt concomitente cu A, chiar daca ele intre ele se afl in raporturi clare de suecesiune. Astfel, un eveniment care s-ar petrece in nebuloasa Andromeda, situati la o distant de cea 2 milioane de ani de Pamant, trebuie considerat multan cu oricare dintre intamplarile survenite pe planeta noastra in ultimele doud mii de milenii, in mod paradoxal, un ,andromedan", daca asa ceva exist, ar putea fi contemporan, in sensul definifiei, atat cu omul de Neanderthal, cat si cu Ramses al Il-lea, Carol cel Mare, Napoleon sau cu noi ingine, desi in sistemul nostru de refering spatio-temporal epocile in care 32au trait personajele me nate sunt despartite de secole si chiar mileni De fapt, simultaneitatea de care e vorba aici se prezinté mai mult ca o forma de non-interferent temporal decat ca acea concomitenta cu care suntem obisnuiti din viafa cotidiana si pe care obignuim si o definim prin raportarea la un timp obiectiv, universal, newtonian, a cdrui existenfa pand sifizica a incetat so mai admi In relafiile interumane se intalnesc atat asemenea situafii de non-interferenta intre constiinje di istor i umani ale este contemporane, cat si de corelare si ,contemporaneizare" a trairilor unor caror vieti sunt despartite, in ordinea cronologiei obiective, de veacuri intregi Astfel, starea de spirit a unui sprinter care ia startul astizi intr-o competitie de atletism importanta pentru cariera sa sportiva si emotia incercata de fiul unui mandarin chinez din secolul al Vil-lea, in ziua in care urma si se prezinte pentru prima oari in fata imparatului, nu interfereazt nicicum, ceea ce ne obligisi le considerim simultane, intrucat trairile nici unuia dintre ei nu exercita vreo influent asupra trdirilor celuilalt si, ca atare, rimén neordonabile pe criteriul determinarit cauzale. Inexisten{a unor condifii minimale pentru ca intre gandurile si sentimentele celor doi si se stabileasc un raport de succesiune ii sorteste viefuirii in timpuri subiective necorelabile intre ele, ceea ce nu se poate afirma si despre epocile istorice in care li se inscriu biografiile, Lumea fizica in care traieste>printerul contemporan noua ¢, indiscutabil, urmasa lumii in care isi ducea viata tandrul chinez din urma cu 1300 de ani, deoarece ea confine urme, vestigii de naturi diverse, ale acelei lumi disparute Nu acelasi lueru se intampla s4 cu lumile launtrice ale celor doi. Reactiile lor afective pot fi, intam- plitor, asemanatoare in situafiile considerate, dar ele nu depind nicicum una de alta, ceea ce ne interzice sé o considerim pe una dintre ele anterioara celeilalte. Nu exist aici un inainte si un dupa, ca in cazul cronologie istorice, unde, cu indreptatire, se poate vorbi de o succesiune a epocilor in care se it criu eroii parabolei noastre, fiindca civilizatiile cArora ei le apartin sunt legate intre ele printr-un intreg paienjenis de cauzalitafi, ce legitimeaza situarea unui eveniment in posteritatea celuilalt. In acest sens, toate evenimentele petrecute in America inainte de Columb se afla intr-un raport de simultaneitate potengialé (termenul ii apartine lui E. Schrodinger) cu oricare dintre intamplarile istoriei europene sau asiatice anterioare acestei date Ne putem imagina ins si o alta desfésurare a lucrurilor. Dupa primirea Ia suveran, tanfrul chinez igi deserie starile traversate cu acel prile| unui poet de curte (si au fost mulfi si stralueifi in epoca Tang in care se situeaz& povestea noastra). Impresionat, acesta le oglindeste intr-un poem care ajunge dupa 1 300 de ani la cunostinfa sportivului pomenit mai sus. Lectura acestei piese il migcd, participa la modelarea sensibilitatii sale, se inscrie in textura sufleteasca a personajului si cum, potrivit formulei lui Bergson, ,fiecare clipa a vietii noastre e gravida de toate clipele precedente", adic& poarta in fiinfa ei .urme" ale tuturor starilor de constiinta trecute, aceasta lectura fluenta indirect (sau va chiar nemijlocit, daca igi aminteste de ea exact in momentul startului) starea psihic& din timpul cursei 33Efectele, transmise pe filiera mentionata, ale indepartatei cauze ce trebuie cfutata in biografia necunoscutului din urma cu 13 veacuri permit, de ast dati, ordonarea temporal a celor dou evenimente interioare, pe care situatiile respective le-au declangat, Abia in acest caz avem dreptul si situaim emotiile sprinterului contemporan in posteritatea celor ale chinezului medieval, iar nu in acea concomitenta potentiala la care ne obliga absenta oricaror puncte de tangent intre vietile launtrice ale celor doi, au toate acestea cu comu Ce legatu ‘area ? E lesne de observat c& daca, in cele din urma, interferenta dintre fluxurile temporale subiective s-a produs, ea este rezultatul comunicarii : ténarul mandarin si-a transmis, prin intermediul unui gate-keeper, adicd al unui colector, selector si furnizor de informatie, care, in acest caz, este poetul contemporan lui, elementele de time-binding indis pensabile pentru corelarea timpului sau psihologic cu cel al sportivului de astazi. in lipsa comunicarii, prin inter mediul cdreia stirile unui subiect ajung sa influenteze starile celuilalt, constiinfele noastre se situeazi in domenii disjuncte ale temporalitatii, faptul c& suntem istoriceste contemporani pierzdndu-si orice relevan{a, Traim intr-adevar in acelasi timp fizic cu mai bine de cinci miliarde sijumatate de oameni* dar absen{a cornut nic&rii ni-i face pe cei mai mulDdintre ei la fel de straini ca multi alfijsemeni de-ai nostri care au vie{uit cu veacuri in urma, Nu exista, in fond, nici un motiv si resimti fafa de victimele foametei din Africa zilelor noastre o mai mare compatimire decat fata de sclavii egipteni care au con- struit piramidele, cat timp calvarul celor dintai nu fi se comunica in mai mare masuri decat suferinfa celor din urma, Persoanele a ciror existent nu te poate influenta rman niste simple abstractiuni si nu are de ce si ne surprinda indiferenta cu care sunt tratate vietile lor de condu in viziunea c&rora acestea nu reprezint& decat simple ciffe inscrise intr-un registru, de unde pot disparea fra a produce cosmaruri. Lupta corp la corp din rizboaiele trecute se ducea intre contem- porani, intre oameni ale caror stari sufletesti, ganduri, intentii, stratageme se influentau reciproc, aflandu-se intr-un dialog, inexistent in conditiile conflagratiilor computerizate, in care apasarea pe un buton produce suprimarea unor fiinfe umane la fel de putin contemporane, in ordinea timpului subiectiv, ca luptitorii din razboaiele punice. Imoralitatea crimei nu mai este, in acest caz, resimfita ca atare si un Rastignac poate accept wit cu preful asasinarii unui man- darin bogat pe care mu il va cunoaste niciodata Nu pofi iubi pe cineva cu care nu comunici si, din acest punct de vedere, dragostea pentru umanitate in ansamblul ei nu ¢ decat o frumoasa minciuna. La fel, iubirea de patrie a cuiva care nu a .cuminecat” cu frumusefile ei naturale, cu istoria si valorile culturii si civilizatiei sale constituie pura demagogie. De altfel, comandamentul biblic al iubirii nu se refera a oameni in general, ci la saproapele” cu care ai interferat, la semenul la al cArui apel ai raspuns, facandu-ti-l astfel contemporan, Definitia indirecta, dar cu atit mai percutanta, pe care ne-o oferd parabola drumefului ce cAzuse intre talhari" (din Evanghelia dupa Luca, 10, 30—37) clarifica lucrurile de © maniera totodata 34simpla si definitiva : numai cel care nu trece pe alaturi refuznd comunicarea, ci stabileste contactul si se implici in destinul semenului siu poate fi socotit cu adevarat aproapele acestuia, Funetia etici a comunicarii, ca si responsabilitatea comunicatorului, apar astfel in adevarata lor luming. Nu mai putin si rispunderea gate-keeper-ului, a celui ce mijloceste transmiterea informatiilor provenind de la subiecti umani inaccesibili in mod direct citre un destinatar doritor sa le afle, 6, COMUNICAREA $1 CUNOASTEREA INTERPERSONALA Termenul de gate-keeper este folosit astzi mai cu. seama pentru a desemna institutiile comunicdrii de mas, presa scris& si audiovizuala, care alimenteaz& cu informatii, filtrate potrivit unor ctiterii specifice, foamea de nou a publicului larg, Sfera conceptului este ins cu mult mai larga, Cercetatorii americani Bruce H. Westley si Malcolm S, Mac Lean jr. au incercat s& o circumserie cu ajutorul unui model original al comunicdrii [133] pe care I-au elaborat lund ca punct de pornire sugestiile continute intr-o lucrare a lui Thomas M. Newcomb [102]. intr-o prima etapa, cei doi autori definese comunicarea interpersonala, recurgand la 0 reprezentare grafica simpla (Fig, 2), a carci interpretare este urmatoarea Fig. Fie X un obiect sau fenomen inzestrat cu un numér de caracteristici care se preteazi la a fi comunicate intr-o forma abstracta, simbolica. $4 notam cu Xj, X2, ... Xjt, unde n poate fi foarte bine infinit, aceste trasituri perceptibile si transm A este 0 persoanii care se afla in situatia de a face observatii directe asupra lui X, unele dintre caracteristicile acestuia, de exemplu, X], Xs si Xs impresionéndu-i simturile sub forma stimulilor xia, x gi Xsa. Cele doua sdgeti ce merg de la X; la A 35semnaleaza posibilitatea ca o anumita trasatura a lui X, aici Xs, sA stimuleze sistemul senzorial al lui A pe dou sau mai multe cai diferite (de pilda, vizual si auditiv, ori olfactiv, tactil si gustativ). O a doua persoand B nu are acces direct la X sau, eventual, din pricina unei bariere spatiale sau fiziologice (cecitate, surzenie ete), percepe doar un numér mai mic de trisituri ale lui X (bundoard, numai pe X sub forma stimulului xin). Pentru a se orienta in mediul sau de viafé, a-si solutiona problemele si a-si satisface un anume fel de trebuinfe, B isi completeazi atunci cunostinfele despre X cu ajutorul observatorului A. Acesta opereaza o selectie a impresiilor sale referitoare la X si formuleaza intr-o maniera simbolic& un mesaj x’ adresat lui B. De exemplu : B observa fumul care iese pe fereastra casei vecine (= stimulul xi») si, sundndu-1 la telefon pe A, care locuieste acolo, afla de la acesta detalii despre incendiul ce a izbucnit la domiciliu! sau (mesajul x). Cu sau fra voia sa, B reactioneaz’ cumva la auzul spuselor lui A (paraverbal, prin ton si exclamati , sau verbal, prin cuvinte de compatimire, surpriza, mustrare, imbarbatare), producdnd un feedback fsa pe baza c&ruia A isi ajusteazi pe parcursul convorbirii traiectoria relataii Ce se intampla insa atunci cénd nici obiectele sau fenomenele X gi nici observatorii lor nemijlociti A nu se gasese in cimpul senzorial al lui B ? Se impune, in acest caz, interventia unui agent C Gig. 3), cAruia ii revine misiunea de a selecta informatiile culese atat de la diversii A, sub forma unor mesaje x", cat siyjeventual, prin observarea directa a lui X (stimulii xq, xq si de a comunica beneficiarului B datele necesare satisfacerii nevoii sale de informare (mesajul x"). Acest C este gate- feeeper-ul. Prin serviciile sale, mediul inconjurdtor al lui B se extinde considerabil, cu conditia ca informarea pe care o realizeaza C sa fie corecta. Garanfia acestei corectitudini e data de existenfa mai multor gate-keepers, in raport cu care B funcjioneaza ca uii selector de oferte. El va alege acel C care rspunde in mod optim cerinfelor sale, condiia supravieturii lui C fiind tocmai adecvarea serviciilor la exigentele clientelei sale. E lim-pede de ce posibilitajile de dezinformare ale gate-keep-er-ilor din yarile cu economie de pia 4 libera, in care nu exist un monopol al difuzarii informatiei, sunt extrem de reduse, ceea ce nu se poate afirma, in schimb, despre statele cu sisteme totalitare de guvernare.Fara a 0 spune pe sleau, comentariul de mai s us are vedere, fireste, gate-keeper-v de tip institufie din domeniul mass-media, dar, asa cum subliniam mai devreme, modelul Westley-Mac Lean jr. acopera si alte situatii, in care pot fi implicate entitai dintre cele mai diverse, Autorii dau, in acest sens, cateva exemple edificatoare. Astfel, atunci cand B este 0 gospodina mutata de curdnd intr-un cartier pe care nu il cunoaste ined, gate-keeper-ul la care va face de obicei apel pentru a afla despre noul sfu mediu de via} mai multe decat ii poate oferi observatia direct este ,gura lumi personificata prin vecinele dornice sa i se confeseze. $i ai , absenja competitiei dintre gate-keepers risc& si fact din B victima unei irea metodei sandtoase a verificirii de visu, manipuliri, Este, de aceea, recomandabil ca, pe linga apli gospodina noastri si recurga si la confruntarea informatiilor furnizate de mai multe persoane (atat binevoitoare cat si ,binevoitoare"), pentru a-si face o pirere cAt mai just asupra realitajii, Paralela cu publicul care incearci si obfind informatii cat mai obiective asupra evenimentelor politice curente, urmatind stirile difuzate pe mai multe canale mass-media, merge aici pana la detalii Nu este ins obligatoriu ca B si fie o persoand sau un grup de persoane. Gama de B-uri posibile se intinde de la state si organizafii suprastatale (observatorii ONU sunt gate-keepers care elaboreazi rapoarte x" rezultate ca urmare a colectirii si selectarii datelor provenite atat de la informatori de tip A. cat si din constatari directe, pe teren) pana la niveluri sub-personale, precum cele de care depinde buna functionare a sistemelor componente ale organismului uman. Structura etajata, ierarhicd si centralizata a sistemului nervos, presupune prezenta mai multor gate-keepers, situafi la diferite niveluri (al mduvii spinarii, al trunchiului cerebral, al cerebelului, al diencefalului, al emisferelor cerebrale gi, in fine, al cortexului), in raport cu care organele de simf joac rolul informatorilor A, sensibili, fiecare, numai la anumite caracteristici ale obiectelor observate. Atat ochiul cat si urechea percep numai vibrafii. in plus, acestea se intind de-a lungul unor benzi de frecventa limitate (de la 16 la 20 000 Hz pentru auz si intre 4 10** si 75-10" Hz pentru senzafiile vizuale), iar pragurile de intensitate incepand cu care stimulul excité terminatiile nervoaseale receptorilor sunt fi ele destul de inalte, sporind inca in condifii de oboseala a organului de simt (supusi mai mult timp agresiunii unui miros, incetim, la un moment dat, Si il mai simfim, din pricina cresterii pragului de sensibilitate A mucoasei). Potrivit unei legi de organizare si functionare a sistemului nervos central, cunoscute sub numele de regula convergentei, fiecare dintre formajiunile amintite mai sus selecteaz4 si comprima informatia venitd de la periferia sistemului, jucdnd rolul de gate-keeper pentru etajul imediat urmitor. in ascensiunea sa cdtre instanta suprema care este scoarfa cerebralé, fluxul informational se reduce astfel progresiv, fiecare formatiune reelaborand mesajul, dupa ce A rezolvat tot ceea ce intra in domeniul sau de competent. Se obtine, in felul acesta, o degrevare A cortexului de activitatile de rutina, oferir du-i-se conditii mai bune de a se cocupa de cele inaccesibile verigilor inferioare ale sistemului nervos, adic& de tot ceea ce tine de sfera constiintei 37Explicdnd intelesul notatiilor cu care opereazi modelul Westley-Mac Lean jr, am aratat c& indaratul literei X se pot ascunde orice fel de lucruri sau fenomene observabile, neexistind in aceast& privinga nici o condiie mi-tatoare. in principiu, nimic nu se opune ca X sa fie persoand, adica 0 entitate cugetitoare gi cuvantitoare de aceeasi natur’ cu A sau B. intrebarea care se pune este, atunci, in ce situatii un individ trebuie considerat drept un A 51 in ce caz el se margineste s& fie un mplu Distinctia dintre cele doua statute, cel de A si cel de X, se bazeaza pe existenta sau nu a intentiei de corni deare. Ne-am mai referit la acest aspect atunci cand, in primul capitol al cartii, precizam deosebirea dintre semnal si indiciu, Ambele au calitatea de a informa si, dupi cum ne-o demonstreaza studiul comunicarii non-verbale, adeseori aflim mai multe lucruri de la si despre interlocutorul nostru prin intermediul indiciilor ce scapa controlului constient al emigétorului decdt din semnalele pe care acesta ni le transmite cu bund stiin{d, Teama de a fi mintifi, fiindcd stim cat de usor e si trigezi folosind canalul verbal, ne determina sa ne \dreptim atenfiaasupra manifestirilor non-verbale, incercdnd sé deducem din graiul indiciilor ce se ascunde in spatele cuvintelor. In orice comunicare interpersonal coexista cele doua componente, cea intentionata si cea neintentionaté, in cazul celei de-a doua neputindu-se vorbi despre o formulare a mesajului in vederea influentarii receptorului. O sursi de informatie a carei emisiune nu e deliberata ramane un simplu X, obiect de observatie al cArui aspect si comportament ne vorbeste fara voie, Pentru a accede la statutul de A, ea trebuie s& urmareasca in mod constient un anumit obiectiv legat de destinatarul B sau C al mesajului pe care a emite. In cadrul schemei discutate aici, distinctia dintre sursele de tip X si cele de tip A nu se rezuma ins& la diferenfele existente intre indicii si semnale, Sfera intenfionalitatii nu se suprapune exact peste cea a comunicarii prin semnale, cum prea bine ne-o arata situatiile in care 0 convorbire este interceptata de un ascultator nevazut. Pentru Polonius, ce sti ascuns in spatele perdelei, dialogul dintre Hamlet si mama sa reprezinta o comunicare verbal (probabil chiar exclusiv verbald, daca ilu cumva cortina improvizata care il disimuleaza privirilor celor doi pe sfetnicul suveranului ¢ prevazuté cu un orificiu prin care si poati fi urrharite si gesturile protagonistilor) ce nu fi este adresata. Desi conversafia se poarta in limbaj verbal, intentia de comunicare catre destinatarul Polonius lipseste, cea ce face ca, in raport cu el, regina si fiul ei si aiba statut de X, iar nu de A. Pentru gate-keeper-vl numit televiziune, trecatori de pe strad& sunt A-uri cand raspund la intrebarile puse de reporter si X-uri in cazul in care conversafiile lor sunt inregistrate cu un microfon ascuns, Dupi cum se vede, nu de faptul de a face uz de un limbaj simbolie, aleatuit semne de al cror infeles emigatorul sa fie const nt, depinde calitatea sa de A, ci de intenfia de a se adresa unui anumit receptor, pentru -i inrduri intr-o masura oarecare ideile, sentimentele sau comportamentul, Un acelasi personaj, situat intr-un acelasi context situational se poate prezenta ca un A (Hamlet in raport cu Regina si viceversa) sau ca un X (oricare dintre cei doi pentru Polonius). Mai general, pozitia emitatorului si, respectiv, a receptorului atima si de ceea ce stiu sau nu stiu unul despre celalalt, orice proces de comunicare intre oameni fiind conditionat de gradul lor de cunoastere interpersonalai 38Datoram cercetatorilor americani, Joseph Luft fi Harry Ingham ([88] apud [351, PP 2932), ideea simpla si ingenioasa de a reprezenta nivelul de cunoastere reciproca a persoanelor angajate intro interactiune comunicativa sub forma unui desen, botezat, dupa prenumele aglutinate ale celor doi autori, ,fereastra lui Johari" (Fig. 4). Constructia acestuia porneste de la ideea ca in fiecare dintre noi insine exist o zona supusi controlului constient si o zona de umbra, la care nu avem acces direct, dar despre care putem afla cate ceva cu ajutorul semenilor nostri, in masura in care izbutim s& comunicdm eficient cu acestia. ,Fereastra lui Johari" ne caracterizeaza asadar atat pe noi cat si relatia noastra cu interlocutorul, intr-o anumita etapa a raporturilor reciproce. Am putea spune c& fiecare individ poseda tot atatea ,ferestre” cate legituri comunicationale intrefine cu alti cameni gi ci aspectul acestora sufera schimbari, mai mari sau mai mici, dupa fiecare noua interactiune (intalnire sau dialog) ZONK DESCHISA] ZONA OARBA| CUNOSCUTA SIEST CUNOSCUTA| ecunoscuta siesi_ cunoscuti CELUILALT celuilalt ZONA, "ASCUNSA| I CUNOSCUTA siest ZONA NECUNOSCUTA NECUNOSCUTA CELUILALT NECUNOSCUTA, siEsi| INECUNOSCUTA CELUILALT FIG 4 Fiecare dintre panourile ,ferestrei" corespunde unei mulfimi de informatii privitoare la comunicatorul C la care aceasta se refera Astfel ZONADESCHISA cuprinde datele despre C aflate atat in posesia sa cat gi in cea a interlocutorului I. Ble pot avea in vedere aspecte dintre cele mai variate, mergand de la infajisarea fizica, ume, varsta, ocupatie, sex, pana la sentimente, atitudini, predispozitii, convingeri, idei ete. Nimic nu apartine insé in mod necesar acestei zone. Putem sd comunicim cu cineva far a-i cunoaste numele sau fara si stim cum arata (daca relafia se stabileste telefonic sau prin corespondenta) si asa mai departe, Evident insa, cu cftt zona deschisa are dimensiuni mai restranse, cu atat comunicarea e mai dificila, Cu noile cunostinfe ea are initial un caracter impersonal tocmai din pricina absenfei unor informatii indestulitoare despre partenerul de discutie pentru a putea aborda subiectele si strategiile 39conversationale cele mai potrivite. E unanim cunoscut& si ridiculizata practica dialogului despre vreme in fazele timpurii ale unei rel isi, cu toate acestea, ea nu di semne sa dispar, tocmai pentru ci reprezintd o solutie (chiar daca nu foarte fericita, pentru cd tema se epuizeaza rapid si lasa loc unei taceri adesea mai jenante decat cea dintai) a problemei inifierii unei interactiuni cu cineva despre care nu stii ined mai nimic. Multe dintre contactele noastre cotidiene raman impersonale, intrucat dimensiunile prea reduse ale ,ferestrelor" interlocutorilor respectivi in raport cu noi nu ne permit sa ii abordam decat prin prisma statutului lor sau al rolului jucat in contextul cu pricina, iar nu ca entitagi individuale, dotate cu calitati si defecte care ii particularizeaza printre ceilalfi semeni ai lor. Florareasa, agentul de circulatie, casierita de la cinematograf, soferul autobuzului cu care mergem la slujba gi multi alfii cu care venim zilnic in contact ajung rareori sa ne fie cunoscuti suficient pentru a putea numi interper-sonalé (si nu impersonal) relatia pe care o stabilim cu ei Cu cat ne simtim mai bine in tovardsia cuiva, e de asteptat sa ne extindem fafa de el zona deschisé, ceea ce se realizeaza, de obicei, prin transferul de informafii dinspre zona ascunsi. Confidenfele diminueaza aria acestei ultime zone si prezint& avantajul c& invita la reciprocitate, care, la randul ei, contribuie la amplificarea zonei deschise, de data aceasta pe seama zonei oarbe. intr-adevar, un om caruia i-ai ciistigat increderea prin destainuiri revelatoare* se va simti dator sf raspunda cu un plus de sinceritate, indraznind s& ifi dezvaluie propriile sale constatari privitoare la unele aspecte ale personalitatii tale de care tu insuti nu esti constient. Confesiunea devine astfel sursi indirecta de autocunoastere Procesul prin care datele inmagazinate in zona ascunsi sunt transferate zonei deschise poarti, de regula, in literatura consacraté comunicarii interper-sonale, numele de autodezvaluire (self: disclosure). Practica spovedaniei crestine si terapia psihanaliticd au aritat cu prisosinfa insemnatatea acestui demers pentru echilibrul interior si sAndtatea complexului psiho-somatic uman. Pentru omul dotat cu constiin{& morald, nedestainuirea pAcatului amplificd progresiv sentimentul de vinovatie, pnd la a-I face insuportabil (sunt cunoscute cazurile de asasini care se predau autoritatilor gi isi marturisese crima, in mod aparent paradoxal, dupa incetarea urmaririi penale). in evaluarea foloaselor autodezvaluirii trebuie finut seama si de faptul ci ascunderea unor lucruri care-ti stau pe suflet nu e o forma de inactiune, ci un proces activ, ce presupune un consum de energie deloc neglijabil. Marturisirea face si inceteze aceast& macinare interioara, eliberand energi blocate in cercul vicios al tainuirii, Aruncarea mastii te ajutd si redevii tu nsuti si, adesea, si recastigi increderea celorlalti, care devin mai cooperanfi, ceea ce antreneazi consecinfe benefice in planul comunicarii cu semer Din simpla enuntare a acestor beneficii, ar prea sa rezulte c& autodezvaluirea e dorita de tofi coamenii, presupunere infirmat categorie de experienta social. in afari de faptul exist anumite structuti interioare refractare la spovedanie, ori macar reticente in ceea ce priveste exteriorizarea 40sentimentelor (introvertifi), se cuvine mentionati existenfa unor obstacole psihologice in calea autodezvaluirii, dintre care mentionam - Teama de autocunoastere, Marturisirea unor secrete de natura sé nu ne puna in lumina cea mai bund ar putea face ca, din conffuntarea cu reacfile interlocutorilor, imaginea idealizat& pe care ne- am format-o despre noi ingine s& ias& usor ponosit 2. Teama de pedeapsi. Nu e vorba atat de o sanefiune juridica (desi nici o atare eventualitate nu ¢ exclusa), cat de diferite forme de respingere din partea grupului social céruia ii apar fii, de la rasul ios pana la pierderea prietenilor, a pozitiei ierarhice, a slujbei 3. Teama de ,,efectul de antihalou". Lucrarile de psihologie sociala numesc ,efect de halou" tendinfa raspinditi de a se atribui persoanelor care s-au remarcat intr-un domeniu o competent asemfnatoare si in alte domenii. Parerile politice ale unui actor celebru sunt urmérite cu mai multi atenfie decat cele ale unui anonim, ca si cum talentul sau mfiestria sa i-ar conferi o pricepere supe- rioard in treburile cetatii; un prim-ministru poliglot e presupus a fi competent si in probleme de economie etc. Un mecanism similar dovedi 4 la baza ,efectului de antihalou", prin care nepriceperea intr-un domeniu e extins’ abuziv asupra altora. Multi altora de teama ca relevarea unor slabiciuni sau greseli cu caracter punctual si pasager s4 constituie argumente pentru o judecata globala asupra competenfei sau valorii lor morale Interiorizarea de cAtre barbati a unui anumit prototip uman popularizat de literatura si filmul de aventuri, Avand vechi ridacini folclorice, ideea ea reprezentanfii ,sexului tare" trebuie sa fie inchisi si taciturni, sd-si asume responsabilitati fara ca ceilalti si o afle, sd refuze orice forma de asistenti sufleteasca si si-si ascund cat mai bine adevératele sentimente a prins in mentalitatea barbatilor radacini indeajuns de adanci pentru ca tipul confesiv, care igi verbalizeaz emofiile si fie dispretuit si ridiculizat Exist circumstante care favorizeazi producerea autodezvaluirii. Ea are loc mai usor in prezenta unui numar mai mic de persoane, ideala find relafia diadica, intre altele si fiindea reactiile unui singur interlocutor sunt mai lesne de urmarit si, in funetie de acestea, se poate lua in orice moment decizia continuarii sau intreruperii destainuirii, E, de altfel, destul de dificil s4 aduni la un loc exact persoanele cirora ai dori si li te confesezi. O puteau face crestinii din Biserica primara, solidarizayi de comunitatea de credinfa si de opozitia neta in raport cu ansamblul corpului social, dar, treptat, dupa iesirea din ilegalitate, practica penitentei publice a fost abandonatd, sfarsind chiar prin a fi interzisé, pe motivul, perfect intemeiat, c& favoriza un anume fel de exhibitionism si pricinuia .sminteala" sufletelor mai putin ferme in respectarea comandamentelor morale ale crestinismului Manifestarile de reciprocitate genereaza un feedback pozitiv, incurajéndu-1 pe cel ce se destainuie si-si con-tinuie marturisirea, in timp ce, dimpotriva, absenta oricdrei deschideri din partea interlocutorului are toate sansele de a bloca procesul 41© importanta indiscutabilé 0 au natura subiectului abordat (vorbim cu mai mult& usurint& despre gusturile sau opiniile personale, decat despre propriile probleme sexuale sau despre nivelul real al veniturilor noastre) si ,valenta" destainuirii, pozitiva atunci c’nd ne pune intr-o lumina favoral negativa dac& ne compromite. Sexul si varsta joacd si ele un rol sesizabil, Baiefii sunt mai deschisi cu colegii decat cu parintii, fetele prezinté un grad de intimitate mai ridicat in raport cu mama decat cu tatal sau frafii Cercetarile au aratat cA propensiunea catre autodezvaluire fati de partenerul de sex opus creste intre 17 si 50 de ani, dupa care incepe s& se inscrie pe o curba descendenta Din perspectiva comunicarii, este important ca autodezvaluirea si contribuie la imbunatatirea acesteia, nu la blocarea ei, Destdinuirea antipatiei pe care o nutresti fata de interlocutor nu are multe sanse de a mari receptivitatea acestuia la mesajele tale, in schimb,o atitudine empatic’, de injelegere a mobilurilor comportamentului su va avea cu certitudine o influent& pozitiva asupra interacfiunii cu cesta. Conteazi, de asemenea, sa stii s& alegi corect locul si momentul confesiunii, rezistand tentatiei, uneori presante, de a o face cnd nu este cazul. Efecte nedorite antreneaza si exprimarea neclara, Daca ‘nu putem spune limpede ce avem de spus, e preferabil s& nu o mai facem deloc, pentru a nu crea stare de confuzie pagubitoare pentru bunul mers al relatiei. Marturisirea trebuie gradatA, evitindu-se genul dai si fugi", prin care nu facem decat s& socdm interlocutorul, la a carui prietenie e de presupus cA finem, si sA il lipsim de posibilitatea de a-si exprima punctul de vedere cu privire la cele auzite. in fine, tot pe linia menajarii receptorului, este cazul sa ne intreb&m daca facem bine impovarandu-1 pe acesta cu secretele noastre, prin trecerea asupra sa a aplsirii de care pe noi ne-a eliberat autodezvaluirea © chestiune controversati ramane cea referitoare la tipul de relajie care favorizeazi confesiunea. Unii considera cA intimitatea ugureazi ,deschiderea sufletului", Cu toate acestea, se constata cd, adeseori, oamenii prefer si le facd confidente unor necunoscufi. E bine cunoscuta tendinja de a te dest nui in tren tovarasilor de cAlatorie, in intentia, constientizata sau nu, de a profita de avantajele spovedaniei fara afi asuma si riscurile ei, intrucét speri sA nu-i mai intalnesti niciodata pe cei fata de care ai ficut dezvaluirile cu pricina. Acestia, la randul lor, te asculta cu plicere, stiind prea bine cA, dupa despartire, pot face uz in orice fel dorese de informatiile primite, ignorand deliberat regula, atat de constrangatoare, a nedivulgarii secretelor incredinfate. ZONA OARBA contine toate acele date despre noi ingine care fi sunt accesibile interlocutorului, dar pe care personal le ignorim, intaia oara cand ne imprimam vocea pe band’ magnetica suntem izbiti de discrepanta flagranta dintre timbrul glasului nostru si cea ce credeam pani atunci despre el, avand tendinta s& atribuim neconcor-danta cu pricina imperfectiunilor aparatului de inregistrare. Propriile ticuri verbale, modul cum umblim, privim sau gesticulim, mirosul personal ne sunt in mare masura necunoscute, In plan moral, tindem sa ne ignordm greselile, suntem prea putin constienti de defectele 42noastre, dar, in destule cazuri, si de calititile pe care le posedim, Avem asadar ceva comun nu numai cu criminalul care se crede inocent, ci si cu proverbialul Ingres, pictorul renumit, convins cA adevarata sa vocatie ¢ aceea de violo1 Unii oameni pretind c& ar fi reusit s& suprime zona oarbi, ajungand si stie totul despre ei insigi Eo iluzie, Alfii sustin ci dorese sa o diminueze ct mai mult cu ajutorul celorlalti, c& primese cu recunostinta orice critic’, dar, cind li se aduce vreuna, contest cu vehement cusururile sau erorile care li se reproseaza, Cel care doreste sincer si afle adevarul despre el insusi, nu va cere direct parerea interlocutorului, fiindea sunt pufine sanse ca acesta sa ii vorbeasca pe sleau, fie din dorinta de a-1 menaja, fie din teama de o reactie violent. Informatii din zona oarbi vor iesi treptat la iveala, pe masurd ce cdstigim, prin gesturi de autodezvaluire, increderea partenerului de dialog ZONA ASCUNSA pistreazi micile sau mai marile noastre secrete personale, Am trecut deja, pe scurt, in revista foloasele reducerii dimensiunilor acestui depozit de date confidengiale. Ar mai fi de adiugat ci nici tendinja de a-1 suprima nu e sindtoasi, Existi oameni capabili si dispusi se destainuie oricui, fara pic de discerndmant. In cea ce ii priveste, subiectele tabu sunt ca si inexistente. Omul echilibrat si rational stie ins cui si ce trebuie s& marturiseascé. O bund comunicare presupune autodezvaluitori selectivi. E stiut faptul c4, dincolo de toate exceptiile gi accidentele locale, relatia cea mai apropiata si mai deschis& dintre oameni e cea matrimoniala. Si, cu toate acestea, chiar si in menajurile cele mai fericite, sofii pot sf nu-si dezvaluie niciodata unul altuia un mare numar de pareri, amintiri plicute sau dureroase, aspirati, griji, sentimente, disimulate mai ales din dorinfa de a-1 menaja pe partener sau de a asigura homeostazia cuplului, In aceast& categorie (cf. si consideratiile lui E. Goftman din [60], p. 66) se inscriu impresiile defavorabile despre parinfii, rudele sau prietenii partenerului, informafii legate de aspecte financiare ce ar putea genera tensiuni, unele chestiuni legate de copii, ca si date privitoare la experiente anterioare cAsitoriei, ori ia flirturi aflate in curs gi lista nu e nici pe departe incheiata Alaturi de destainu ori lipsiti de discernmant, intalnim si persoane care, de teama respingerii a ironiilor, a ,efectului de antihalou", se inchid in ei, refuzdndu-le celorlalti orice posibilitate de acces la zona lor ascunsi, Urmarea, paradoxali, e adesea chiar respingerea pe care incercau si o evite, fiindcd un om care refuza sistematic sa-si exteriorizeze adevaratele intentii gi sentimente ajunge si inspire neincredere celor cu care vine in contact. El este de doua ori pedepsit, deoarece, pe de o parte, secretomania il impiedica s@ se apropie de oameni .si, pe de alta, ea il lipseste de usurarea sufleteasca pe care o procura confesiunea ZONANECUNOSCUTA are un statut mai aparte, insisi existenfa ei poate fi pusa in discutie, atat timp cat ea reprezinta un domeniu despre care nimeni nu are nici o stire. Nu dispunem decat de dovezi indirecte ale existentei acestei zone. Visul, halucinatiile produse de consumul de droguri sau de 43deprivarea senzoriala scot Ia iveala informat ce nu pot proveni de altundeva decat din noi ingine, cea ce sugereaza (fird a demonstra totus) existenfa unui stoc de date ce ne privese si care nu se afla nici la indeména noastrd, nici la cea a observatorilor din afara. Tratamentul psihanalitic isi propune tocmai extragerea din zona necunoscut a unor informafii a cdror refulare in subconstient e responsabila de manifestarile patologice ale pacientului 7, TIPURI DE COMUNICARE SOCIALA, Lasind la o parte comunicarea di (tre artefacte si cea din lumea animalelor, in cazul careia precizarea gradului de intenfionalitate si constienta a participarii la dialog ridica probleme insurmontabile, se recunoaste indeobste cA, in functie de numarul participantilor si tipul de relatie dintre ei, exist cinci tipuri de comunicare, si anume 1, Comurdearea mtrapersonahX in care emifitorul si receptorul sunt indiscernabili, Desi mu presupune existenta unor comunicatori distincti, dialogul interior pe care il purtim cu noi ingine reprezint& un autentic proces de comunicare, in care isi afla locul chiar si falsificarea informatiei vederea inducerii in eroare a interlocutorului (ne referim la situatia, destul de frecvent intalnita, a ‘oamenilor care se mint sau amiigesc pe ei insisi). Dialectica ispitei gi a remuscérii se intemeiaz tocmai pe aceasta sciziune luntricd a personalititii noastre, generatoare de conflicte, dar si de dezbateri interioare ce se pot dovedi productive in planul gandirii si al constiintei morale, Sprejdeosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal nu presupune cu necesitate codificarea si decodificarea mesajelor, intrucat ele nu trebuie si strabata un spatiu fizic, ci exclusiv unul mental, adi- mensional si subiectiv. Cu sine insusi, omul poate sta de vorba si faré cuvinte, ceea ce nu inseamna c& verbalizarea gindurilor nu e un fenomen foarte frecvent. ienii limbajului nu inceteazi Ne aflam aici pe un teren pe care teoreti se infrunte : raportul dintre limba si gandire. intrebarea dac& una ar putea exista fra cealaltA a primit de-a lungul timpului raspunsuri diferite, Pentru unii, activitatea pe care psihologii o numese ,gandire imaginativa’, in opozitie cu cea denumit notional ", nu constituie decat o etapa premergatoare a gandirii propriu-zise, © evocare mentala de imagini vizuale care raman simple reprezentari emotionale, in absenta formularii in termeni lingvistici. De-abia invegmantarea in cuvant transforma aceste ,pregdnduri" in ganduri, in adevaratul infeles al cuvantului. in aceasta perspectiva, se tinde si se pund semnul egalititii intre itemeietorul gandire gi expresia ei verbala, E ceea ce sustinea, in fond, Karl Wilhelm von Humboldt, lingvisticii generale, atunci cdnd seria cA: Limba nu este produsul activitatii gdndirii, ci aceasta activitate insasi" ([72], p. 41 apud [5], p. 20). Dintr-o ingelegere similara a lucrurilor s-au nascut incereirile (precum se stie, esuate) de construire a unei gramatici rationale, filosofice, universale, bazate pe identificarea categoriilor limbii cu categoriile gandirii 44Pentru altii ins limba nu este deloc indispensabilé gandirii, Se citeazi adesea afirmatia lui Albert Einstein potrivit cAreia in procesul gandirii sale stiintifice ,cuvintele nu au jucat niciodata nici un rol", Emile Benveniste are in vedere experiente asemanatoare, atunci cand scrie, incerednd sa salveze, totusi, pozitia primordial a limbii : ,E 0 realitate faptul c&, supusa exigentelor metodei sliintifice, gandirea adopta pretutindeni acelasi demers, in acest sens, ea devine independent nu de limba, ci de structurile lingvistice particulare (...) Nici un tip de limba nu poate, prin el insugi, nici si favorizeze, nici sé impiedice activitatea spiritului. Dezvoltarea gandirii e legata mult mai strains de capacitatile oamenilor, de condifiile culturale generale, de organizarea societaii decat de natura particulara a limbii, Dar posibilitatea gandirii este legata de facultatea limbajului (... si si gindesti inseamna si manipulezi semne ale limbii" ({10], p. 89) Cu mult mai radicala este pozitia lui Erie Buyssens, pentru care : ,Gindirea exista inaintea limbii si cdmpulideilor noastre este mai vast decdt acela al cuvintelor,: gandirea se intovarageste de vorbe, functionarea ei nu e condifionat de cuvintele folosite" ({21], p. 46). in favoarea acestei teze pledeazi faptul, incontestabil, ca, in ciuda diversitatii limbilor, universul semantic al omenirii igi pastreaz o anumitd unitate, Exist ceva comun in toate limbile, altminteri traducerile ar fi imposibile, si acest ceva constituie un argument in favoarea independentei, fie ea si relativa, a gandirii. Chestiunea € greu de trangat 0 data ce, pe de o parte, ipoteza Sapir-Whorf, la care ne-am mai referit in capitolul 1 (p. 10). sustine, nu fara dreptate, ci limba pe care o vorbim ne impune o anumita viziune asupra realitifii, pe care o segmenteazi intr-un mod specific, iar pe de alta parte, asa cum subliniaz Ch Baylon si X. Mignot ([10], p. 37), un acelasi individ poate vorbi mai multe limbi, fir ca in el si coexiste mai multe universuri semantice diferite, ceea ce |-ar transforma intr-un schizofrenic. Cert ¢ c& va mai cure multi cerneala pe aceasté tema si ci momentul elucidarii raporturilor dintre limba si gandire nu ¢ tocmai aproape Pentru necesitajile discutiei de aici, e suficient s4 observam c& limba indeplineste doua roluri distincte, dar nu si total independente : cel de reprezentare conceptuala si formulare a gandului si cel de comunicare a acestuia, Primul este exclusiv endopsihic (sau, mai degraba, endo-noetic), pe cand cel de al d a are un caracter preponderent indreptat cltre exterior, fri a lipsi totusi din lumea activitatilor interne ale constiinfei, dovada tocmai prezenta elementelor verbale in comunicarea stantanee a unora dintre deci intrapersonala, Oricum, promptitudinea cvasii ile noastre, intemeiate pe deliberar intrapersonale, denoti faptul c& gandirea se poate dispensa de limba si ci, in asemenea cazuri ne aflim in fafa unei comunicari sui-generis, in care sursa si destinatarul sunt conectati nemijlocit, fara obisnuitele instante intermediare sArcinate cu codajul si deeddajul 2. Comunicarea interpersonala diadica presupune strict doi participanti si ocupa un loc aparte in ierarhia tipurilor de comunicare, deoarece prezinti, mai mult decat oricare dintre acestea, calitatea de a influenta opiniile, atitudinile sau credinfele oamenilor. Nu intamplator noile religii sunt difwzate cu 45precidere de la om la om", cici nimic nu te com e destinat in inge mai usor decat discursul ce exclusivitate. Panoplia mijloacelor non-ver-bale, precum si armele inefabile ale magnetismului per- sonal cunose aici terenul ideal de desfasurare Dar persuadarea interlocutorului nu reprezinti decat unul dintre obiectivele comunicarii interpersonale. S-ar mai putea adauga, intr-o trecere sumara in revis — autocunoasterea : dup’ cum a rezultat din discutia purtata pe marginea ,,ferestrei lui Johari", singura noastra sansa de a ne diminua zona oarba consta in dirijarea interacfiunii cu partenerii de comunicare in asa fel incdt si-i determine sa ne destainuie constatarile pe care le-au ficut in legatura cu trisiturile si manifestarile noastre ce scapa propriei capacitati de observare. — descoperirea lumii exterioare : fireste, cunostinfele noastre despre lume provin din multe alte surse, schimbul de informafii cu interlocutori umani directi ocupand, din acest punct de vedere, un loc destul de modest, dar nu e mai putin adevarat c& ele se fixeaz& devenind parte a personalititii noastre, in mare masurd, sub influenja convorbirilor purtate cu cunoscufii pe temele respective : 0 carte sau un spectacol sunt altfel asimilate si interiorizate dupa ce le-am comentat cu cineva, schimbul de idei contribuind la sedimentarea elementelor ce merit a fi memorate. stabilirea si mentinerea de relafii semnificative cu alte fiinfe umane ; William Schutz [121] afirma c& printre factorii ce determiné comportamentul nostru comunica-ti nal se numéra si aga- numitele ,.nevoi interpersonale”. Cea dintai, nevoia de incluziune, se manifesta sub forma aspiratiei de a obfine de la ceilalti recunoasterea valorii proprii. Dorim s4 fim acceptati intr-un anumit grup de referinga, dar nu oricum, ci in baza macar a unei calitati care sa ne disting& de ceilalti (efectul primus inter pares"), Nevoia de incluziune ne impinge si ne comportim in asa fel incdt sa ne remarcam, sa iesim in relief in forma ei acuta, ea caracterizeazA vedetele sau pe copiii cu tendinte exhibitioniste, ce prefer’ azi, scotandu-i si se expund unor pedepse care ii singulari evidenti, decat sa se piarda in anonimat, Potrivit aprecierii cercetatorului american, atat acest tip de personaj, cat si cel situat la extremitatea opusa a scalei nevoii de incluziune (antivedeta ce fuge de publicitate, ilustrata paradig- matic de enigmatica Greta Garbo) actioneaza sub impulsul unei mot aatii identice, care este teama de a nu Ti se recunoaste meritele, presupuse sau reale, Indiferent unde ne situim intr-o atare ierathie aproape imposibil si nu simfim niciodata nevoia de a fi remarcati de cineva (0 persoand de sex opus, un profesor sau un antrenor ete.) si de a fi acceptati in preajma, in cercul, in anturajul persoanei respective Cea de a doua nevoie interpersonald este, dupa Schutz, nevoia de control, expresie a dorintei de a impune celorlalti voinfa noastra, de a-i conduce ori macar influenfa, pe fata sau din umbra, Contrar aparentelor, nu exist& 0 corelatie obligatorie intre nevoia de incluziune si cea de control, Nu rare sunt cazurile cand cineva prefera rolul de ,eminenta cenusie” puterii exhibate in vizul lumii, ceea ce denoti coexistenta unei slabe nevoi de incluziune cu o foarte pronunfata nevoie de control. Dimpottiva, unele 46persoane se strlduiesc si ajunga de comanda nu pentru a exercita controlul, ci din dorinta de ase afla in atentia celorlalti {n fine, a treia este nevoia de afectiune. Unii oameni sunt calzi si prietenosi in toate relafiile lor, chiar gi in cele cu totul pasagere. Ei asteapti un comportament asemanditor si din partea celorlalt, deoarece nevoia lor de afectiune e mai mare decat a altora. Cand aceasta nevoie e mai estompat, avem de a face cu persoane care preferd sa isi find. semenii la distanfa, evitand intimitatea, ceea ce poate si le creeze renumele de oamer interlocutorului increzuti, orgoli au snobi, O atare atitudine provoa © stare de disconfort, care ingreuneaz& considerabil comunicarea. O anumita deschidere afectiva se insemne ca nu dovedeste, astfel, necesari bunei desfisuriri a unui dialog autentic, fara caaceasta putem si comui tbim im cu succes decét cu parteneri pe care ii Oricum, chiar si din simpla enumerare a nevoilor interpersonale, se desprinde ideea ca interacfiunea noastra cu semenii nu e dictaté numai de interese cognitive, ci si de trebuinte sufletesti. Daca petrecem adesea ore bune in compania prietenilor nu o facem, in general, pentru a culege sau a le furniza informatii, ci pentru a ne simi bine impreund, a face schimb de valori afective si, eventual, a ne recunoaste in ei, ceea ce ne procuré o multumire aparte, in masura in care ne valideaz’ pe noi ingine. Constatarea ca mai exist si alte fiinfe care gandesc si simt ca noi, au gusturi, preferinte si aspiratii asem&natoare constituie un argument in favoarea justetii conceptiilor gi atitudinilor noastre. $i cum prietenii proprii sunt, indiscutabil, persoane cu calitati deosebite (altminteri nu ne-ar fi prieteni !), legitimarea care ne vine pe aceasté cale e cu atat mai pretioasé ijutorarea semenilor reprezint& motivatia si obiectivul unei clase bogate de comuni i interpersonale. Poti ajuta pe cineva sfftuindu-1 de bine, consolindu-1 intr-un moment greu, acordandu-i asistenfa profesionala, imbarbatandu-1 sau chiar si numai schimband vorba intr-o imprejurare in care s-a vazut pus intr-o postura penibila, glumind pentru a-i descrefi fruntea, ori prezen-tindu-i o persoana care i-ar putea fi de folos, Comunicarea in scopul ajutorarii face obiectul uunor profesiuni distincte, precum cea de medic, preot, consilier ete jocul gi distractia implica gi ele o comunicare inter-personal. Aparent marginal si frivol, jocul cocupa in viata omului sia omeniri tun loc mult mai important decat consimte si-i acorde opinia comuna, Johan Huizinga [71] a demonstrat convingator cA intreaga cultura poate fi considerata sub specie ludi, Razboiul si justifia, filosofia si poezia, retorica si artele sunt toate, mai mult sau mai putin, datoare propensiunii omului catre joc. Psihologii vad in acesta numai o compensatie acordati copilului din noi, dar lucrurile par a fi mult mai complicate si incdrcate de semmificaii, pe care nu e aici locul si le aprofundam Avand in vedere c& discutim despre comunicare, mei prezenta manifestarilor spiritului ludic in procesul comunicarii, Spre deosebire de minciuna, in spatele 47careia se ascunde intotdeauna un interes personal, pacileala e un joc comunicativ gratuit, ffrd alta finalitate decat jubilagia ludica, situaté in afara distinctiilor de genul adevar/neadevar, ingelepciune/nebun , bine/rau. La fel — jocul de cuvinte, care pune in valoare, intre altele, functia meta-comunicafionala a discursului verbal. © trsiturd specific’ a comunicarii interpersonale este importanta retroactiunii, data find promptitudinea rispunsului ce caracterizeaza acest tip de comunicare. Chiar daci nu imbrac& 0 forma verbala, replicile sunt aici, de regula, imediate. Mimica, privirea, gesturile, ,aerul" receptorului il informeazA pe emitator cu privire la efectele mesajelor sale gi fi ingaduie si-si dirijeze discursul in aga fel incét sa-i asigure maximum de eficacitate. Un tip aparte de conexiune inversé il reprezinti auto-feedback-ul. Faptul ci, atunci cand vorbim, ne auzim vorbind, iar cand scriem, avem in fafa ochilor rndurile redactate anterior creeaz conditii pentru ajustarea pe parcurs a diversilor parametri ai comunicétii, de la cei vocali (tonul, volumul, inaljimea glasului, ritmul vorbirii, acuratefea pronunfiei ete.) sau vizuali (caligrafie, ortogratie), pand la aspecte de confinut (claritatea ideilor, logica argumentarii lor ete) 4. Comunicarea de grup e o alta ipostaza a comunicarii ilnterpersonale, ce presupune, de as data, mai mult de doi participanfi. Limita superioara variaza de la caz la caz, dar, in general, sunt considerate tipice pentru aceasti forma de comunicare grupurile zise ,mici", cu cel mult zece participan care legitura interpersonalai a fiecdruia cu fiecare nu e grevata de nici un fel de ingradiri. Cand numarul membrilor creste (mult) peste aceasta valoare, grupul are tendinta s& se fragmenteze in subgrupuri (,bisericute"), care, desi riman interconectate, ingreuneazai schimbul de replici intre oricare dintre participanti in genere, formarea grupurilor este urmarea dorinjei de cooperare in vederea atingerii unui fel comun, fie c4 e vorba de un proiect profesional, de 0 acfiune de intrajutorare sau de un joc de societate, Proximitatea spatiala e si ea o trasiturd definitorie a grupurilor. Evolutia tehnologica a permis insa si reunirea intr-un grup de lucru a unor persoane aflate fiziceste la mari distanfe una de alta, cum se intampla in cazul teleconferintelor. Din motive lesne de inteles, comunicarea de grup cel mai mult studiata in ultimele decenii este cea din cadrul echipelor de profesionisti angajafi intr-un proiect comun, Modalititile optime de definire a problemelor de rezolvat, stabilirea criteriilor pentru evaluarea solutiilor, identificarea, selectarea si testarea acestora fac obiectul unor cercetéri amlinunfite, avand drept scop prioritar eficienti-zarea activititii grupurilor de lucru. O atenjie deosebiti se acord’ comunicirii in cadrul sedin{elor de brainstorming, prin care se urmareste producerea intr-un timp scurt a unui numar eat mai mare de idei noi, indiferent de valoarea aparenta a acestora, din care ulterior urmeaza si fie alese cele efectiv res izabile ([130], pp. 85—88). Conceputa de prof. Alexander Osborn de la Buffalo Universi metoda const in reunirea intr-o incipere special amenajata pentru a crea o atmosfera destinsa, decontractata, a unui grup format din 3—10 persoane, cArora li se propune s& rezolve 0 problema cu 48privire Ia care nu fuseserd informafi in prealabil. in varianta clasica, timpul acordat participantilor variazi intre o jumatate de ord si o ord si jumatate, dar exista si versiuni mult mai restrictive (metoda Philips 66" limiteazé durata totala a discutiilor la numai 6 (!) minute pentru un grup standard de 6 per- soane). Trisiturile care deosebesc branstorming-ul de comunicarea din cadrul grupurilor de lucru sunt entul pe cantitate (cu cat mai multe idei, cu atat mai bine !) ; b) _interzicerea stricta a emiterii oricarei opinii critice la adresa ideii unui alt participant ; ¢) inregistrarea gi retinerea, in mod egal, democratic, a tuturoi* ideilor formulate, indiferent daca ele par judicioase, rationale, realiste sau total trisnite ; 4) dreptul participantilor de a asocia liber, in orice fel, ideile enuntate de colegii lor, cu conditia respectarii reguliib. Multe dintre succesele metodei sunt puse de analigti pe seama shifting-ului ([130], p. 87), adica a abordarii de cétre specialisti a unor probleme din afara domeniului lor de activitate, Privirea proaspita a outsider-ului se dovedeste adesea apt de a scoate la lum ni aspecte obnubliate pentru cunoscatori tocmai de prea indelungata familiaritate cu subiectul, Lucrarea citat& mai sus, a lui Pierre Verone, semnaleazi, in acest context, intilnirile periodice neconventionale organizate de unele institute de invafamént superior, in cadrul cérora membrii anumitor grupuri profesionale dezbat probleme ce tin de sfera altor specialitai, ca, de pild’, simpozioanele cu titlul Der Ingenieur sieht anders (,,Inginerul vede altminteri") de la Universitatea din Darmstadt Din multitudinea rolurilor jucate de membrii grupului de lucru potrivit clasificarii datorate lui K. Benne si P. Sheats ([11], pp. 44—49 apud [35], p. 259), cel caruia i s-a acordat cea mai multa atenfie € rolul de lider. Activarea si menfinerea interactiunii comunicative dintre participanti, rea- ducerea la subiect a amatorilor de digresiuni, asigurarea pentru fiecare a satisfactiei psihologice de natura sa-i motiveze continuarea colaborarii, crearea conditiilor interne pentru imbunatafirea activitatit grupului, pregitirea materiala, psihologi informational a intilnirilor ce urmeaza (prin gl ‘multiplicarea si difuuzarea cu anticipatie a documentelor indispensabile bunului mers al lucrarilor) sunt numai cateva dintre sarcinile li jerului, pe care acesta le poate duce la bunsfirsit, adoptand, in fimnetie de imprejurari, tactici si stiluri ferite (stilul autoritar, stilul democratic, stilul laissez-faire") 4, Comunicarea public& implic& prezenta unui emigitor unic gi a unei multitudini de receptori Nici 0 alta form de comunicare interumana nu s-a bucurat, de-a lungultimpului, de o atentie comparabila cu cea acordata acesteia, Disciplina. mai mult decat bimilenara, retorica, socotita deopotriva stiinfi si arti (era una dintre cele sapte arte liberale” ale invaifimantului universitar medieval, alaturi de gramatica, dialectica, aritmetica, geometrie, astronomie si muzica), isi propunea 49tocmai si stabileasci principiile si regulile comunicarii publice eficiente d perspectiva a ceea ce astizi teoreticienii numesc ,teoria fintei". Termenul desemneazi una (cronologic prima) dintre conceptiile care au dominat succesiv demersul teoretic al stiintelor comunicarii ([101], pp. 14— 16) Teoria actionata, supranumita si a fintei", absolutizeaza rolul emigdtorului, nutrind ideea naiva cA succesul comunicarii depinde exclusiv de abilitatea acestuia, receptorul jucdnd rolul unui simplu receptacul pasiv. Oratorul este vazut ca un arcas care, addugand inzestrarii naturale un antrenament corespunzitor, va lovi drept la finti, adicd va obfine efectul dorit indiferent de trisaturile de personalitate, predispozitiile aperceptive, ideile sau starea psihicd a destinatarului, Vorbitorul ce se arata intrigat de efectul persuasiv mediocru al discursului stu (,.Nu infeleg cum de n-au priceput, odata ce le-am spus-o de nu stiu céte ori !") e inca tributar acestei viziuni depiisite. Recunoasterea rolului interlocutorului a dat nastere unei noi conceptii despre comunicare, denumiti astizi, conventional, teoria interacfionalA sau a ping-pong-ului Aceasta ia drept punct de pornire observatia ci o trasituri esenfialé a comunicarii este i ale comunicarii, dintre care am citat numai caracterul ei cooperativ. Printre nenumératele definit cateva in primul capitol al lucrarii defafa, figureaz’ si una, datorat& profesoruluispaniol Jose Aranguren ((8], p. 11), care surprinde si formuleaza explicit aceasta conditie : ,Comunicarea este 0 transmitere de informatie la care se asteapta raspuns", Desi nu poate fi negata existenfa unor procese de comunicare ce exclud posibilitatea ca emititorul si mai primeasc& replica celui cdruia acesta i se adreseaza (cazul, bundoara, al operelorpostume, al céror ecou nu ii mai poate parveni autorului), in intenfia initiatorului ei, comunicarea este intotdeauna cooperativa, Naufragiatul care arunci in mare sticla confinand mesajul adresat prezumtivilor salvatori nutreste intotdeauna speranta unui raspuns la apelul séu, chiar dac&, adeseori, acesta nu va mai sosi la vreme, ori, poate, niciodata. Asemenea lui, unii radioastronomi lanseaza in spatiu mesaje destinate eventualelor fiinte extraterestre inteligente (s- au elaborat in acest scop si limbaje speciale, ca faimosul LINCO ([93], pp. 189—202) al profesorului Hans Freudenthal de la Universitatea din Utrecht), nddajduind ca, mai devreme sau mai tar tentativa lor s& fie incununata .de succes, altminteri tot efortul si cheltuiala presupuse de atari proiecte ar fi site de noima. Pana si practica imemoriala a inscriptiilor tombale se explic& doar prin credinta autorilor lor posiblitatea de a lua act, dupa moarte, de reactia trecatorilor ce le vor citi, in viitor, epitafurile. CA asteptarea replicii constituie o tristitur’ generala a oricarei forme de comunicare intenjionaté ne-o dovedeste si comportamentul animal, in ritualurile de imperechere, ca si in luptele dintre masculi, posturile adoptate, semnalele sonore emise sau migcirile pe care le efectueazi protagonistii urmaresc si provoace partenerului/adversarului o reactie, in funetie de care va fi aleasa linia de conduita ulterioara. .Curtea" sau ,duelul” dintre rivali prezinta caracterele evidente ale unui dialog Alternarea replicilor, ce se prezinté ca succesiuni sti-mul-rispuns, presupune inversarea neconteniti a rolurilor de emifitor si receptor, proces care aminteste de schimbul de mingi din 50partidele de tenis de masé, de unde sidenumirea teoriei, Comportamentul comunicational al participantilor depinde in fiecare moment de rispunsul dat.de interlocutor la replica precedenti, feedback-ul, total ignorat de teoria fintei, devenind astfel unul dintre factorii fara de care mecanismele comunicarii ne-ar rimane incomprehensibile. Dar aprofundarea, in ultimele decenii, a cercetarilor privind comunicarea non-verbal a condus Ja 0 nouaschimbare de perspectiva, O data cu recunoasterea valorii comunicative a comportamentului, nu se mai poate vorbi de asumarea alternativa a rolurilor de emifator si receptor, ci de doua fluxuri informationale continue si simultane, orientate in sensuri contrare, ca in sistemul telegrafic duplex ni i se substituie acum ideea inventat de Th.A. Edison (1872). Ipoteticului schimb de actiuni si reacti concomitentei sistematice a ,replicilor", descoperire cu urméri profunde, mai ales ceca ce priveste modurile de manifestare a cauzalitaii, Prin renunjarea la teoria ping-pong-ului, explicafia simpli potrivit cdreia riposta unuia dintre comunicatori isi afl& sursa in replica anterioara a celuilalt isi pierde mult din credibilitate. Paloaltistii au demonstrat convingdtor c&, in comunicarea interpersonala, o seg- mentare obiectiva in cauze si efecte (punctuatia despre care vorbesc Watzlawick, Beavin si Jackson [131], p.52) este principial imposibila. Acumulérile inceteaz& de a mai fi discrete, edificiul comunic&rii inalfandu-se continuu, prin contribufia greu discernabilé a tuturor participantilor, in aceasta const esenta abordarii moderne, cunoscute sub numele de teoria tranzactionala sau a spiralei* Evolutia conceptiilor despre comunicarea publica a urmat si ea traseul schitat mai sus. in raport cu stravechea retorica, subordonata cum am vazut, teoriei tintei, noile cercetari pun un accent deosebit pe rolul interactiunii, pe contribufia rispunsului, continuu si pluriform, al auditoriului la succesul sau esecul comunicarii, Aceasta nu inseamni catusi de putin c& principiile retoricii clasice ar fi fost abolite. Dimpottiva, ele capatd o valorizaresuperioard si igi confirma valabilitatea o dati cu fiecare tentativa de a fi inlocuite, caci, la o analizi mai atenta, redescoperim mereu, ca intr-un palimpsest, prezenta lor ascunsa indaratul inovatiilor terminologice care incearca sa le oculteze. in ceea ce priveste structurarea discursului, singurele contributii notabile ale teoriei moderne a comunicarii publice privesc speciile alocutiunii informative (preleger cursuri, conferine, comunicari stiintifice, rapoarte, dari de sama). Multe dintre problemele pe care le ridicd acestea, ca, de pilda, cele legate de modalitatile de imbinare a comunicarii verbale cu recursul la surse audiovizuale (diapozitive, postere, proiectii, inregi trari pe band& magnetic) nici nu aveau cum si se puna pentru creatorii retoricii, in plus, obiectivul principal al acelora nu era transmiterea cu maxima acuratefe si obiectivitate a unei informafii corecte dintr-un domeniu dat, ci persuasiunea, cstigarea publicului pentru o tezi, poate nu intotdeauna ireprosabila sub raportul valorii ei de adevar Aga se face cd printre scopurile retoricii, care, dupa Cicero, constau in a dovedi, a incanta si a emofiona (ut probet, ut delectet, ut flectat), comunicarea strict informativa nu isi afla locul Preocuparile principale ale lui Aristotel si ale urmasilor sai urmareau atingerea celor trei obiective 51mentionate, printr-o argumentatie cét mai solid, prin seducerea publicului cu ajutorul etal unor calititi morale ireprosabile si prin manipularea sentimentelor auditoriului. Structura temara a clasicei inventio corespunde intocmai acestor strategi Cat priveste organizarea parjilor discursului, aceasta Picea obiectul sectiunii numite dispositi ale cArei prescriptii nu si-au pierdut actualitatea, impirtirea comunicarii publice persuasive intr-un exordium, destinat stdmirii interesului ascultétorilor pentru tema tratata, © propositio, care enunti subiectul pledoariei, 0 narratio, ce prezinta materialul faptic, 0 confirmatio, consacraté argumentarii punctului de vedere sustinut de vorbitor, o refutatio, menita sa preintampine si s& inlature eventualele obiectii si o peroratio, cerecapituleaza ideile principale si desdvargeste demersul persuasiv, rimane nestirbit valabila, in ciuda unor revizuiri ce nu schimba fondul ideilor, ci numai formularea lor, pentru ale aduce mai aproape de mentalitatea si deprinderile de gandire ale omul con temp o ran, Ofilirea componentei emfatice, tot mai putin apreciati de publicul zilelor noastre, a impus 0 reconsiderare critica radicala a capitolului elocutio, privitor ta stilurile comunicarii (,simplu", atemperat", ,,sublim") si la, in parte desuetele, figuri retorice*. In schimb, de o atentie deosebita se bucurd, la ora actuald, cercetarile legate de actio, concept post-aristotelic, referitor la functia retoric’ a gesticulafiei si a controlului parametrilor vocali, precum si la apelul la memorie si adjuvantii sii (notite, material ilustrativ), Asupra celor dintai vom reveni in capitolul consacrat comunic non- verbale. Referit 1 Ia temeiul pus pe memorie in alegerea formei de prezentare a comunicarii publice, teoreticienii actuali ((35], pp. 363—364) clasifici metodele de expunere tocmai in functie de apelul ‘mai amplu sau mai redus la formule dinainte pregitite si fixate, fie prin memorizare, fie prin notarea pe tun suport material, Ei disting astfel — metoda ,manuscrisé", ce presupune lectura intocmai a unui text redactat in prealabil ; ea este recomandata oamenilor politici, in declarajiile ce privesc probleme delicate, unde orice ambiguitate, scApare sau afirmafie necontrolata pot avea consecinfe dintre cele mai grave ; procedeul prezinta avantajul c& la elaborarea textului poate participa un intreg colectiv de experti si cd, in cele din urma, ceea ce se spune este strict ceea ce s-a dorit; - metoda ,,memorarii", asemanitoare precedentei prin preexistenta textului, numai ci de data aceasta el este invjat pe de rost si redat cuvant cu cuvant, simulfindu-se, pe cat posibil, spontaneitatea prezentiriilibere — metoda ,,impromptu-ului" se situeazd la polul opus : vorbitorul nu se pregateste in nici un fel pentru interventia sa ; recurgem la aceasta in situafii obligate, cdnd trebuie s@ lum cuvantul intr-o chestiune ce ne-a fost adusa la cunostiint@ cu numai cateva momente mai inainte de a ni se cere parerea despre ea, Sunt nenumarate circumstanfele in care nu putem evita 52* Totusi examinarea atenta a alocutiunilor apreciate drept convingatoare de un auditoriu din zilele noastre evidentiaza prezenta in cuprinsul lor a um umar neasteptat de mare de procedee retorice consaerate, ca antiteza, climaxul, comparatia, metafora, hiperbola, personificarea, interogatia retoricd, ce atesta continuitatea cu marea traditie a oratoriei clasice. .impromptu-ul” (examene, mese rotunde, gedinte de expertiza sau de brainstorming, interviuri), ceea ce nu inseamna ins c& nu exist’ modalitiji de a ne imbunatai prestafia in acest domeniu, O putem face practicand sistematic interventia spontana in ciuda barierei psihologice din faza de debut (in SUA, sondaje intreprinse la scar nafionala de Bruskin Asociates au pus in evidena faptul c& teama numérul unu a adultilor, atat barbati cat i femei, este aceea de a fi nevoifi sé vorbeasca in public) — metoda ati impro ; termenul, corespunzéind anglo-saxonului extemporaneous method, nu e intru totul fericit, deoarece procedeul cu pricina are numai in parte caracter improvizatorie ; el consti in pregittirea temeinicd a alocutiunii si memorarea atat a ideilor principale cét si a unor fraze~ cheie, printre care evasiobligatoriu a celor introductive si finale ; rezultatele obfinute prin aplicarea acestei metode sunt apreciate drept cele mai bune, intrucdt se asigura interactiunea optima cu auditoriul si conduita cea mai natural a emifitorului ; acesta se poate adapta la situatia de fapt, zAbovind mai mult asupra punctelor pe care publicul da semne c& nu le-a patruns suficient, e liber sa-si aleaga cuvintele in conformitate cu reactiile silii ; e drept cA exista riscul ca stilul s4 fie mai pugin ingrijit decat in cazul textelor dinainte pregatite si ci fluenta expunerii poate fi afectata de lapsusuri, dar, una peste alta, aerul mai destins, de conversafie intelectual, isi spune cuvantul si efectul asupra publicului se dovedeste mai intotdeauna superior celui obtinut prin aplicarea celorlalte metode 5, Comunicarea de masi presupune prezenta obligatorie a gate-keeper-ului, al cArui rol Lam definit si analizat in capitolul 6. In cazul de fafa, el se prezint& ca un producstor institufionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscufi. Desi imbraca forme dintre cele mai variate (productie de carte, presi scrisa, transmisii de radio sau televiziune) acest tip de comunicare se caracterizeazA in toate cazurile printr-o slaba prezenfa a feed-back-ului, incomplet si mult intarziat comparativ cu cel din domeniile comunicarii interpersonale sau publice. Exista, fireste, posibilitatea unei conexiuni inverse (posta redactiei, telefoanele puse la dispozitia publicului), dar amploarea si impactul retroactiunii rman modeste. in plus, persoanele care se adreseaza organizatiilor mass-media nu sunt, adesea, cele mai reprezentantive pentru preferinjele si opiniile masei de consumatori, ci, pur si simplu, cele care dispun de cel mai mult timp liber. Proliferarea spectaculoasd si uriasa fort de influenfare pe care au dovedit-o a ficut din mijloacele de comunicare in masa deopotriva vedete ale vielii publice de la acest sfarsit de mileniu si obiect predilect de cercetare pentru sociologia contemporand, fascinata de impactul lor asupra 53mentalitatilor si a modului de viata al oamenilor, supusi astizi unui bombardament informational fara precedent in intreaga istorie a societiii, Urmarea directi a acestui interes deosebit este o imensi literatura consacrata analizei rolului mass-media in plan social, cultural, economic, organizational ete. Nu std in intenfia noastra si trecem aici in revist& toate punctele de vedere care s-au emis referitor la functiile comunicarii de masi (cititorul interesat poate parcurge cu folos capitolul ,Functiile socio- culturale ale mass-media” din sinteza de specialitate a lui Mihai Coman [26]). Ne limitim doar simentionam ca in mai toate clasificarile despre a cAror varietate lucrarea citat ne ofera o imagine concludentd, figureaza, intr-o forma sau alta a. Funetia de informare, ce satisface o incontestabila trebuinta umani, dar si provoaci receptorului prins in joc o veritabila bulimie informationala, al carei efect poate fi estomparea discernmanttilui, ce poate conduce la instalarea acelei forme de pasivitate, de apatie, de paralizie a voinjei de a infelege gi actiona pe care Paul Lazarsfeld si R.K, Merton au denumita ,disfunctia de narcotizare" b. _ Funcfia de interpretare! ce se manifesta atat explicit, prin producfii jurnalistice de genul editorialului sau al comentariului, primul exprimand punctul de vedere oficial al organului de pres, pe cand cel de al doilea face cunoscute publicului.numai opiniile personale ale autorului su, cat si intr*fciimaniera implicit, dar nu mai putin eficace, constind in selectarea informatiei transmise si in stabilirea unor prioritati, percepute de receptori drept adevairate ierarhii de importanti. Efectul din urma se bazeaz4 pe un soi de ,prejudecata perceptiva” pe care psihologii americani o numese primacy ({36], p. 37). Ea consta in tendinfa noastrd de a vedea o ierarhie acolo unde nu e vorba decat de o simpla enumerare. Nu degeaba se spune atat de des ,last but not least" altminteri destinatarul mesajului ar socoti secundar sau neglijabil ultimul dintre lucrurile menfionate Experimentele psihologice arata ci, de exemplu, oamenii sunt inclinafi si valorizeze mai pozitiv 0 persoana ale cArei trasdturi le sunt prezentate incepand cu calitafile decat pe una descrisa printr-o succesiune de caracteristici ce debuteaza cu defectele. Astfel, ne formam o imagine mai favorabila despre cineva caracterizat drept inteligent, harnic, voluntar, incapatanat si invidios decét despre un altul, zugravit ca invidios, incapatanat, voluntar, hamic si inteligent Efectul de primacy domina modul in care receptam stirile furnizate de presa scrisi si mai ales de cea audiovizuala (fi ide paginile ziarului le putem citi in ce ordine dorim, in timp ce intr-un program de actualit i radiodifuzat, ori televizat ordinea receptarii formatiilor este impus& de realizator), care ne poate manipula fara s4 ne dam seama. ¢. Funefia instructiv-culturalizatoare se refera atat la furnizarea explicita de cunostinte cultural-stiintifice, ca in cazul unor filme documentare sau pagini de popularizare a stiintei din publicatiile periodice, cét si la promovarea, intr-o forma mai putin evidenta, dar cu atat mai persuasiva, a valorilor, normelor, modelelor de comportament ce tin de paradigma culturala a tii, la a cireinstabilitate contribuie astfel,. intr-o masura deloc neglijabila. 54d. Funet de liant deriva din precedentele, cAci indivizii care poseda un bagaj de informatii aseminator, sunt preocupati de aceleasi probleme ale actualitatii si impartisesc valori morale si culturale comune se vor simfi mai apropiafi unul de celdlalt si se vor solidariza, la nevoie (cum s-a intamplat adesea, in caz de calamitafi naturale sau antropice), dincolo de frontierele nationale, religioase, politice sau rasiale, mobilizandu-se in favoarea unor cauze nobile, percepute drept ale intregii umani i e, Funefia de divertisment, raspunzand dorinfei de relaxare a omului stresat de solicitarile profesionale, dar si setei de evadare intr-un univers imaginar a neadaptatului, a invadat pind intr-atat confinutul mass-media ineat tinde s devina o a doua natura a acestora, Nu numai cA, procentual, em te rel mult isiunile sau paginile dedi i si amuzamentului sunt in continua crestere, dar, mai decat atat, se constata o orientare tot mai marcata cAtre tratarea termeni de spectacol a tuturor subiectelor abordate de mijloacele de comunicare in mas, S-ar zice cd asemenea regelui Midas, la atingerea cdruia orice obiect se prefficea in aur, televiziunea, dar si alte organizatii mediatice transforma in show orice situafie pe care o infatiseazd. Primejdia de ordin moral a unei atari atitudini rezida in riscul de a cultiva la receptor 0 anume ,detasare estetica" in raport cu problemele grave ale realitatii, nepercepute in dimensiunile lor veritabile tocmai din pricina prezentarii’ lor pe coordonatele spectacolului, modalitate ce tinde sa estompeze grani e dintre realitate si fi 8, FUNCTIILE $I ,AXIOMELE" COMUNICARII Dupa cum era de asteptat, pr a functiilor comunicarii s-au ivit in contextul retoricii. ii datorim Stagiritului o prima clasificare, potrivit cireia comunicarea publica poate indeplini una dintre urmatoarele trei funcfii — funcfia politica sau deliberativa, atunci cnd discursul stabileste oportunitatea sau, dimpotriva, inoportunitatea unei actiuni cu caraeter public ; — funcfia forensic sau judiciard, ce consti in dovedirea justefii sau a imoralitajii unor fapte deja petrecute, pe care le aproba sau incrimineaza ; —funcfia epideicticd sau demonstrativa, axata pe elogierea sau blamarea unor personalitati, pe exprimarea satisfacfiei fafa de un eveniment favorabil, ori deplangerea urmarilor unei calamity Perspectiva modern, eliberata de telegerea in cheie strict persuasiva a discursului, porneste de la o analiza a componentelor procesului de comunicare si identifica functiile acestuia prin raportare lacle. Astfel in cunoscuta sa Teorie a din 1934, Karl Buhler defineste actul comunicarii lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonicd, atunci foarte la moda, ceea ce il determin’ si adopte, pentru prima oard, termenii, astizi consacrafi, de emittor, mesaj si receptor. Nu altfel gindea 55