Moris van Cleve, 1961, Philosophy and the American School.

An introduction to the
Philosophy of education, Houghton Mifflin, Boston.

Ce credem că este lumea?

Sarcina filosofiei educaţiei este, printre altele, nu de a justifica o ontologie peste altele şi,
în consecinţă, nici de a justifica o practică de predare în defavoarea altora, ci de a încerca
cu modestie să construim o conexiune între ideile noastre despre realitate şi despre
practicile noastre cotidiene la clasă.

Vor fi luate în considerare cinci ontologii: idealism, realism, neotomism, experimentalism

şi existenţialism, stabilind conceptele principale ale fiecăruia şi semnificaţia lor
pedagogică. Majoritatea acestora nu au fost stabilite şi apoi aplicate ca teorii distincte
despre viaţă. Ele reprezintă ceea ce oameni care au trăit în diferite locuri şi timpuri au
crezut ca fiind semnificant şi important în experienţa lor. Din această perspectivă nu
trebuie să privim aceste teorii ca fiind reciproc exclusive în toate privinţele, total diferite
una de alta. Ele structurează anumiţi poli în jurul cărora se concentrează credinţe,
explicându-le sistematic. Unele teorii separate sunt destul de asemănătoare în anumite
privinţe. Abordând diverse probleme ale experienţei umane, ele au ajuns la concluzii care
sunt relativ similare, deşi exprimate în termeni diferiţi. Spre exemplu, ideea de suflet în
accepţiune teologică este destul de apropiată de noţiunea de sine în accepţiune idealistă.
De aceea nu trebuie să ne mirăm că un filosof idealist şi teolog construieşte conceptul de
voinţă (will). În continuare vom vedea cum diferite ontologii punctează şi subliniază
diferite aspecte ale experienţei umane.

Idealismul: o lume a minţii

Peştera lui Platon

Pentru a înţelege cât mai direct şi cât mai rapid ontologia idealistă trebuie să se meargă
direct la părintele tuturor idealiştilor – Platon. În Republica, abordarea sa majoră a
statului ideal, Platon ne-a oferit faimoasa alegorie a peşterii.

„Să ne imaginăm un grup de oameni stând în întunericul peşterii, înlănţuiţi în aşa fel încât
nu pot privi decât într-o singură direcţie, către peretele din fundul peşterii. La câţiva metri
în spatele lor se află un foc, iar între ei şi foc este un paravan pe care se mişcă figuri ce-şi
proiectează umbrele pe peretele pe care îl văd oamenii. Indivizii înlănţuiţi nu pot vedea
focul sau figurile, ci doar umbrele. Stând în această poziţie toată viaţa, ne aşteptăm ca
aceşti oameni să considere umbrele care reale, existând autentic ca fiinţe. Neştiind nimic
altceva, neavând fiinţe tridimensionale pentru a face comparaţii, aceşti prizonieri din
peşteră vor ajunge să creadă că văd în faţa lor realitatea adevărată.
Acum să ne imaginăm că sunt dezlegaţi din lanţuri şi se pot întoarce pentru a
vedea focul şi figurile care provocau umbrele de pe perete. Desigur că-şi vor adapta
concepţia despre realitate, modificând-o pentru a se potrivi la ceea ce văd în prezent.
Mişcându-se spre ieşirea din peşteră, încep să înţeleagă caracterul tridimensional al

1
mediului lor, şi ajung să gândească că au fost înşelaţi tot timpul până atunci, şi că acum
ştiu cu adevărat ce este realitatea.
Dar imaginaţi-vă că sunt conduşi în afara peşterii, la lumina strălucitoare a
soarelui. Nu ar fi frapaţi de imposibilitatea acesteia? Nu s-ar întoarce ei în totală
dezorientare, neştiind să privească adevărul real al lumii lor? Nu s-ar retrage ei treptat în
peştera lor, preferând lumea lor cunoscută în locul lumii fantastice a spaţiului şi
luminii?”.
Aici, noi oamenii, suntem în peştera noastră, lumea aşa cum o percepem prin cele
cinci simţuri. Ea pare destul de reală, cu pietre copaci, păsări şi oameni. Dar aceasta este
numai o lume de imagini tridimensionale ale altei lumi, mai autentice, o lume de idei
pure stând în spatele acestei lumi de care o vedem, o auzim şi o atingem. Şi acest regat al
ideilor pure sau al minţilor pure, este atât de absolut în perfecţiunea sa, atât de complet în
toate, atât de intens încât depăşeşte puterea de pătrundere a minţii umane. Aşa cum
soarele orbeşte ochii noştri, „mintea absolută” copleşeşte complet slabul nostru intelect;
şi ne întoarcem de la aceasta, aşa cum ne întoarcem ochii de la soare, zăpăciţi şi răniţi de
încercarea noastră de a o percepe. Astfel, preferând o existenţă mai confortabilă şi mai
controlabilă, chiar dacă este mai puţin autentic reală, ne retragem în peştera noastră,
lumea percepţiei prin simţuri, permiţând intelectelor noastre doar pătrunderi ocazionale şi
superficiale în realitatea ultimă”.

Platon concepe două lumi. Orice vedem în experienţa noastră, copaci, pietre, păsări,
cercuri, oameni, este doar o expresie perfectă şi limitată a unor idei. Fiecare copac pe care
îl vedem este diferit, dar există o idee de copac pe care o împărtăşesc toţi. Scaunele le
putem vedea şi ne putem aşeza în ele; fără această idee, n-ar putea apărea nici un scaun
pe care să-l putem folosi. De asemenea, putem desena cercuri, dar doar unele imperfecte;
cercul perfect este doar o idee în minţile noastre pe care noi încercăm să o copiem.
Aceasta este ideea de circularitate care este cu adevărat şi autentic reală, eternă şi
neschimbătoare.
Să ne gândim la brelocurile din magazinele de suveniruri. Ele imită clădiri sau
lucruri existente, fiecare fiind uşor diferite, având imperfecţiuni de un fel sau altul. Dar
toate provin din acelaşi model care le conferă forma şi sensul. Astfel modelul este
realitatea autentică. Numeroasele modele sunt doar expresii limitate ale ideii de model.
Orice vedem şi percepem în această lume este doar o replică tranzientă şi superficială sau
o umbră a unor calităţi eterne, numite de Platon Idei, şi lumea acestor Idei este cea care
constituie realitatea ultimă şi absolută.

Din concepţia lui Platon despre Ideile ultime provine termenul de idealism.
Tehnic, trebuie citit idea-ism, o ontologie a ideilor. Platon nu vorbeşte despre idei în
sensul unor finalităţi sau scopuri valoroase de atins. S-a referit numai la idei şi la faptul
că ideile în forma lor ultimă sunt figurile din spatele nostru care îşi joacă umbrele (în
forma lucrurilor pe care le trăim în lumea noastră) pe pereţii peşterii noastre. „l” din
Idealism este inserat doar pentru a se auzi mai plăcut.

Aparentul şi realul

2
În idealism există o necesitate de a împărţi întreaga realitate în două mari categorii:
aparentul şi realul. Tărâmul aparentului este experienţa cotidiană pe care o trăim ca fiinţe
muritoare. Acesta este un tărâm al schimbării, al venirii şi plecărilor, al naşterii, creşterii,
îmbătrânirii şi morţii, este tărâmul imperfecţiunii, neregularităţii şi dezordinii; în fine,
este o lume a tulburărilor, suferinţei, răului şi păcatului. Din fericire, lumea reală nu este
aşa. Aceasta este lăcaşul minţii, regatul ideilor; de aceea este un lăcaş al calităţilor eterne,
al permanenţei, regularităţii, ordinii, a adevărului şi valorii absolute.
Din cele două, idealul este de rang mai înalt. Acesta nu este doar distinct de lumea
pe care o cunoaştem, ci şi existenţial este mai înalt, aceasta din cauză că aici domneşte
perfecţiunea. Lucrurile perfecte sunt acele lucruri care nu se schimbă, nu sunt nevoite să
se schimbe. De vreme ce ideile eterne nu se schimbă, ele reprezintă o ordine perfectă.
Această judecată de valoare fundamentală – că ceea ce ţine de minte este de rang mai
înalt decât lumea lucrurilor – este atât de puternic intrat în mintea occidentalilor încât
aproape niciodată nu este pusă sub semnul întrebării. Filosofii greci, cu mai mult de 2000
de ani în urmă au formulat şi anunţat această doctrină, iar de atunci noi credem că ceea ce
este deconectat de această lume şi etern are într-un fel un statut existenţial superior faţă
de lumea în care trăim, o lume a schimbării, creşterii, problemelor şi scopurilor.
Vom observa cum această credinţă a fost păstrată în câmpul educaţional. Astăzi în
majoritatea liceelor, discipline al căror conţinut constă în idei şi concepte – literatura,
matematica, istoria de exemplu – sunt considerate de rangul cel mai înalt, urmează apoi
ştiinţele care caută certitudini şi adevăruri permanente, părând să nu le găsească niciodată
din cauză că fiecare ştiinţă este prin definiţie îngemănată cu lumea fizică a indeterminării
şi schimbării, iar în final urmează disciplinele tehnice şi manuale care se ocupă de lucruri
fizice, vizează mai puţin aspecte teoretice şi conceptuale, accentuând în primul rând
tacticile şi tehnicile – mecanică, economie, arte, comerţ. Prin curriculum se stabileşte un
fel de ierarhie a disciplinelor.

La nivelul colegiului, orientarea idealistă este încă şi mai evidentă. Artele liberale
sunt considerate ca fiind studiile ce oferă substanţă pentru reflecţie şi eliberarea minţii.
Aceste studii sunt regăsite printre disciplinele cu un conţinut teoretic, abstract, simbolic.
Orice este privit ca util din punct de vedere ocupaţional, sau aplicabil pentru o profesie
este imediat retrogradat la statutul de artă nonliberală – cum ar fi spre exemplu, formarea
profesională. Astfel, orice este prea strâns legat de lumea acţiunii, schimbării, traiului de
zi cu zi, este considerat de rang inferior a ceea este relativ abstract în sensul bun al
cuvântului şi mai detaşat de lucrurile ordinare.

Lumea ca idee

Idealiştii îşi încep gândirea sistematică cu această concepţie fundamentală că realitatea

ultimă ţine de minte. Există diferite forme de idealism, iar ontologiile Ideii sunt
exprimate în moduri diferite. Este important să se stabilească care este rădăcina de la care
au pornit diversele ontologii.

Hegel l-a depăşit pe Palton şi a adăugat interpretarea dinamică a Idealismului. Întreaga

realitate se zbate între contrarii: zi şi noapte, rece şi cald, sus şi jos, viaţă şi moarte.
Această luptă a contrariilor reprezintă aşa numita dialectică a naturii – o dialectică ce se

3
reactivează şi în natura umană. Gândirea umană obişnuită este posibilă prin lupta ideilor
în conştiinţă: dragoste şi ură, dreptate şi nedreptate, individ şi societate, ordine şi haos.
Hegel crede că fiecare idee a lui Platon îşi are contrara sa. Tărâmul Ideilor nu este doar
locul de rezidenţă al ideilor statice, ci şi fluxul inteligenţei conştiente care lucrează în
lume. Este ca o minte absolută gândind lumea sa.

Hegel a utilizat triada teză-antiteză-sinteză. Fiecare teză (de exemplu, omul este un scop
în sine) poate fi pusă în relaţie cu antiteza sa (omul nu poate fi nicidecum un scop în sine
– el trebuie să trăiască de asemenea şi pentru ceilalţi). Sinteza urmează apoi cu o nouă
teză care va fi confruntată cu o antiteză, pentru ca apoi să apară o nouă sinteză, şi ciclul
se reia la infinit.
După Hegel, acesta este modul în care poate fi înţeleasă istoria. Evenimentele
istorice din trecut sunt doar expresii ale unor mişcări şi tendinţe mai largi şi pe termen
lung.
Revoluţia americană a rezultat din confruntarea tezei vechii lumi a monarhismului
autoritar cu antiteza libertăţii coloniale. Din această confruntare a rezultat sinteza
republicii americane. Aproape imediat această teză a fost confruntată cu o nouă antiteză a
federalismului lui Hamilton. Sinteza este un sistem situat undeva între hamiltonianism şi
jeffersonianism. Iar această teză va fi contrazisă de jacksonianism. Dialectica continuă
pentru a găsi o nouă expresie în Războiul civil. Acest război a produs un nou set de
circumstanţe, care şi ele au avut nevoie de schimbare şi reformă. Totul continuă, dar în
totul există o Idee Cosmică încercând să se exprime pe sine în evenimentele istorice ale
oamenilor şi societăţilor. Această Idee Cosmică este Realitatea Ultimă, sau cel puţin un
segment al acesteia, căutând expresie în lumea realităţii fizice şi a schimbării constante.
Aceasta este o idee gândită de mintea absolută, ceea ce l-a determinat pe Hegel să afirme
că „Istoria este gândirea lui Dumnezeu”. Dumnezeu îşi gândeşte planurile şi scopurile
prin intermediul istoriei umane. El încearcă lucrurile, aşteaptă rezultatele, cântăreşte
argumentele pro şi contra (dialectica) şi apoi încearcă noi combinaţii (sinteze) pentru a
vedea dacă funcţionează mai bine.

Prin acest proces, Realitatea Ultimă poate fi surprinsă din timp în timp de percepţiile
intelectuale limitate ale omului; înţelepţii, profeţii, savanţii şi poeţii, artiştii şi teologii –
toţi fac o afacere din această încercare de a pătrunde în Absolut. Handel, în 1741, când a
compus Mesia în 24 de zile, declara: „am crezut că am văzut între Raiul înaintea mea şi
pe însuşi Marele Dumnezeu”.

Realismul: o lume a lucrurilor

Dacă Platon este părintele idealismului, discipolul său Aristotel este părintele realismului.
Referitor la numele realismului ne putem întreba dacă realismul este singura filosofie
realistă, oferă acest curent o imagine autentică a ceea ce este cu adevărat real. Realiştii nu
au simţit asemeni lui Platon necesitatea de a se refugia într-un regat al calităţilor
nonsenzoriale, pentru a găsi ceea ce este în mod autentic real.
Interpretarea lui Aristotel
Aristotel fundamentează această structură intelectuală atât prin suprema simplitate a
abordării problemei ontologice, cât şi prin geniul său extravagant în oferirea unui răspuns

4
la aceasta, un răspuns care întâmplător a servit modelării minţilor occidentale peste 2000
şi care, în anumite privinţe, rămâne dominant şi astăzi.
Lucrând fără microscop sau telescop, necunoscând fizica nucleară sau atomică,
teoria eredităţii sau a evoluţiei biologice, Aristotel a rămas dezarmat în faţa unui cosmos
uimitor şi s-a întrebat: Ce văd? Răspunsul a fost acelaşi pe care l-ar fi dat orice om: Văd
pământul sub picioarele mele; văd obiectele – copaci, păsări, oameni, cai, o multitudine
de lucruri – faţa ochilor mei; şi văd soarele, luna şi stelele sus în ceruri.
Ce au în comun toate aceste lucruri? Ce putem spune despre toate acestea luate
împreună? Mai întâi toate par a fi făcute din ceva, ceva ce serveşte drept materie primă.
Aceasta va fi numită Materie. Orice, fără excepţie, poate fi considerat ca fiind compus
din Materie.
Dar observăm mai mult, că aceste lucruri pot fi distinse unul de altul; Materia din
care sunt făcute este aranjată diferit, luând o formă într-o piatră, altă formă într-un fir de
iarbă, alta în soare şi în lună. În felul său, fiecare lucru este diferit de altul, iar această
diferenţă este ocazionată de o formă pe care Materia şi-a asumat-o în fiecare lucru.
Acesta este principiul Formei.

Ipoteza Formă-Materie

Privind în jos, vedem cel mai apropiat lucru de Materia Primă, pământul pe care se
sprijină picioarele noastre. Această Materie este incipientă, aparent în stare virgină, de
natură brută şi având doar un minimum de Formă. Ridicând ochii, începem să vedem
lucruri care se disting din ce în ce mai mult: plante de diferite feluri, animale de diferite
feluri, omul. Observăm că omul stă în picioare, şi aşa cum Platon sublinia, pe măsură de
privim omul de jos în sus, de la organele genitale şi viscere, locul funcţiilor pur animale,
spre inimă şi piept, locul virtuţilor mai înalte ale curajului şi vitejiei, la cap, locul celor
mai înalte virtuţi ale raţiunii şi gândirii, putem vedea o reducere graduală a principiului
Materiei (Corp) şi o creştere graduală a principiului Formei (Minte). Dacă lăsăm omul şi
ne ridicăm ochii spre ceruri, vedem încă şi mai puţină Materie, doar puncte de lumină
care se mişcă în mod regulat şi precis matematic, ceea ce exprimă o şi mai pură expresie
a principiului Formei.

Aristotel a inclus într-un sistem logic ceea ce percepem prin simţurile noastre. Materia,
stând la baza tuturor lucrurilor, devine pentru el principiul Potenţialităţii: materia poate
deveni orice, ea poate fi modelată şi organizată în orice fel de existenţă. Fără aceasta,
nimic nu este posibil. Totuşi, Materia singură nu poate atinge existenţa; în sine însăşi ea
este nimic. Pentru a deveni ceva, ea cere marca Formei. Aceasta înseamnă ca materia să-
şi asume un model şi o formă a unui lucru particular, înainte de a-şi actualiza
potenţialitatea. Prin urmare, la Aristotel, Forma a fost principiul Activ, al Actualizării
(Actuality). Fiecare principiul – Materie şi Formă – trebuie privite logic separat; sunt
două concepte diferite, dar ele nu se regăsesc niciodată separat în experienţa noastră; în
mod necesar, ele sunt asociate în lucrurile care constituie cosmosul. Pe măsură ce privim
de jos în sus observăm din ce în ce mai multă regularitate, ordine şi perfecţiune, până la
Mintea Pură, Raţiunea Absolută, Forma Pură. Ca oameni noi nu putem spera să o
cunoaştem şi să o înţelegem, dar putem prin extindere logică să-i înţelegem rolul: Aceasta
este principiul Raţiunii, „care cunoaşte şi mişcă toate categoriile naturii. Acesta este

5
Cauza Primă, Primul Motor, Cunoscătorul absolut, independent de lume, dar acţionând
asupra ei, înzestrând-o cu mişcare, dezvoltare, ordine şi raţiune.”
Este ca şi cum un enorm magnet ontologic – magnetul Actualizării – a schiţat
toate potenţialităţile în faţa sa.

Platon şi Aristotel

Prin această abordare de geniu, Aristotel a pus împreună o lume pe care Platon a separat-
o. nu există două realităţi separate, una a ideilor, şi cealaltă a simţurilor, una cu un nivel
mai înalt decât cealaltă, există doar o realitate, o ierarhie de lucruri, întinzându-se între
fundamentul potenţialităţii şi înălţimea actualităţii. Noi înşine ne aflăm undeva la
mijlocul spectrului ontologic, împărtăşind prin corpurile noastre materialitatea şi
împărtăşind prin minţile noastre – desigur la un nivel foarte modest – raţionalitatea
Formei Pure. Deşi noi nu putem cunoaşte direct Forma Pură, din cauza infinitei sale
distanţe de noi, trebuie să recunoaştem că aceasta există cu adevărat acolo, guvernând
toate lucrurile şi înzestrând cosmosul cu sens raţional.

Prin ipoteza Materie-Formă, Aristotel a ajutat metafizicienii greci să-şi reorienteze atenţia
spre lumea în care trăim de fapt. Ceea ce la Platon a fost o lume iluzorie a umbrelor (pe
care o părăsea în favoarea tărâmului ideilor) devine la Aristotel lumea reală în sine: de
aici denumirea de Realism a concepţiei că lumea pe care o experimentăm nu este o copie
imperfectă a realităţii, ci realitatea însăşi.
Uneori teoriile filosofilor au depăşit şi ameliorat teoria lui Aristotel, cum este
cazul neotomismului, care a perpetuat metafizica lui Aristotel şi a extins-o la un nivel mai
sofisticat de analiză. Alteori ideile lui Aristotel au fost preluate doar ca punct de plecare,
iar generaţii succesive s-au îndepărtat atât de mult de ideile originale încât au teorii cu
totul noi, chiar şi atunci când îşi exprimă recunoştinţa faţă de acele idei, care nu seamănă
cu ale lor. Realismul a luat diferite forme pe parcursul celor peste 2000 de ani.

Realismul ştiinţific

Ceea ce a făcut cu adevărat Aristotel pentru metafizică a fost să reorienteze atenţia către
lumea pe care o percepem, părăsind tendinţa de a inventa alte lumi presupuse a fi mai
reale decât cea în care ne trezim în fiecare zi.
Un prim lucru pe care îl putem spune despre lumea pe care o vedem este că
(printre altele) este alcătuită din materie. Această materie este supusă constant
schimbărilor fizice, chimice, biologice. Este mult mai agitată în structura sa decât credea
Aristotel. Moleculele, electronii, neutronii din care este compusă se află ele însele în
mişcare; dar aceasta este totuşi materie. Realiştii ştiinţifici au ales să descrie lumea fizică
ca materie în mişcare. Această mişcare a materiei constituie preocuparea oamenilor de
ştiinţă. În modalităţi experimentale, ei încearcă să observe poziţiile şi starea materiei,
astfel încât să poată face unele generalizări. Atunci când obţin o generalizare asupra unei
arii largi de fenomene, o numesc lege. Dacă experimente repetate şi trecerea anilor
continuă să confirme aceste descoperiri, generalizarea este considerată a fi o lege a naturii
(de exemplu, legea gravitaţiei a lui Newton).

6
 Realiştii consideră că lumea fizică în care trăim este realitatea de bază, iar toate
elementele sale componente se mişcă şi se comportă în acord cu legile naturale. Nu
cunoaştem toate aceste legi, dar le descoperim an după an prin instrumentele ştiinţei.
Acesta este motivul pentru care realiştii aseamănă cosmosul cu o maşină enormă. Omul
ar fi în viziunea oamenilor de ştiinţă un spectator al unei enorme maşini, cosmosul. Omul
este dotat cu inteligenţă. Încetul cu încetul, bucată cu bucată, omul ajunge la o înţelegere
mai largă şi mai completă a lumii sale. Acest lucru este posibil pentru că lumea, ca orice
maşină, nu este un hazard, o colecţie întâmplătoare de atomi şi molecule, ci o structură
construită în acord cu un plan şi este înzestrată cu mişcări predeterminate şi necesare.
Sarcina omului de ştiinţă este în sens literal a des-coperi, a ridica vălul de pe un cosmos
deja în mişcare şi independent de măsura în care omul îl înţelege.
Omul este spectatorul unei maşini în funcţiune. Când observaţiile sale devin
intenţionate şi controlate, măsurarea sa devine ştiinţifică. Atunci când regularităţile sunt
observate şi oamenii de ştiinţă pot să le exprime într-un limbaj neechivoc, spunem că
ştiinţa a făcut o altă descoperire.
În interpretările mai largi ale acestei ontologii se afirmă că maşina obiectivă a
realităţii controlează lucrurile dincolo chiar de descoperirile ştiinţele fizice. În problemele
umane, ca şi în cele fizice, există o regulă a legii care este construită direct în natură.
Când John Locke vorbea de drepturile naturale ale omului vorbea despre drepturile
omului incluse în textura realităţii. Şi când Jefferson afirma că drepturile sunt
inalienabile spunea pur şi simplu că pierderea lor este asemănătoare cu sfidarea unei legi
a naturii. Când Adam Smith vorbea de „legea economică” se referea la legile pe care le
descoperise operând cu natura umană, dar care acţionează dincolo de posibilitatea
controlului uman, cu excepţia interferenţei directe. El a elaborat o teorie economică, care
ne-ar supune necesităţilor naturii, prin aceasta mărind bunăstarea tuturor. În domeniul
etic, unele variante teiste ale Realismului cred într-o lege morală care operează în natură.
Teologia protestantă fundamentalistă ilustrează acest fapt. Aceste legi ale conduitei şi
judecăţii – Decalogul, de exemplu – controlează absolut vieţile noastre. Este nu pot fi
încălcate mai mult decât legea gravităţii.
Termenii de natură şi natural sunt foarte frecvent utilizaţi în discursul Realist.
Toate variantele naturalismului – toate teoriile considerând că natura este în centrul
lucrurilor sunt înrudite cu Realismul pentru că ele postulează o realitate care poate fi
mărturisită, măcar parţial, prin experienţa noastră umană şi ei cred într-un proces cosmic
regulat, ordonat, fixat care este baza (ground) cunoaşterii umane.

Aceasta este ontologia Realistă: o lume a lucrurilor în mişcare, un enorm mecanism,

înzestrat cu un model, o mişcare ordonată, armonioasă.

Neo-tomismul: o lume a existenţei

Teo-tomismul îşi are denumirea de la Toma d’Aquino, filosoful din secolul XIII. Particula
neo provine de la faptul că concepţia iniţială a fost modificată în secolul XX,
compatibilizată cu ştiinţa şi considerată consistentă şi adevărată prin raportare la ideile
originale ale metafizicianului de acum 700 de ani.
Gândirea lui Toma se originează în concepţia aristotelică.

7
Influenţa lui Aristotel asupra lui Toma

Dacă Realismul a preluat de la Aristotel orientarea către lumea lucrurilor, Toma a preluat
legătura logică dintre potenţă şi act, interpretând-o la un nivel mai înalt.
Ne reamintim că la Aristotel Materia era principiul Potenţialităţii, incapabilă să
devină ceva prin sine, menţinându-se ca materie de bază din care toate lucrurile sunt
făcute. Forma este forţa actualizantă. Când se uneşte cu Materia, aduce substanţa
materială la statutul de lucru recognoscibil. Forma a fost considerată Principiul Activ.
Când un lucru se produce din unirea Formei cu Materia, recunoaştem alt fenomen logic:
acest lucru poate fi diferenţiat şi distins de alte lucruri. Aceasta înseamnă că îşi asumă o
calitate sau un caracter care îi este propriu. El capătă pentru sine o identitate absolută.
Această identitate este numită de Aristotel esenţă. Când Aristotel se întreabă ce au toate
lucrurile în comun, când se întreabă ce poate spune despre toate lucrurile pe care le-a
văzut în lumea sa, el poate spune că toate reprezintă un lucru sau altul, provenind
împreună din Formă şi Materie, posedă toate o esenţă. Esenţa fiecărui lucru este ce-imea
sa, iar această ce-ime a fost obiectul cercetărilor metafizicii aristotelice.
Una dintre cele mai simple ilustrări ale acestui concept rezidă în întrebarea ce este
omul. Răspunsul său a fost omul este un animal raional. Esenţa lui Aristotel a fost o
ameliorare a ideii lui Platon, deoarece aceasta include ingredientele familiare experienţei
noastre. În timp ce Platon împărţea toate lucrurile în două lumi – una ideală, reală,
cealaltă senzorială, a umbrelor, ireală – Aristotel punea toate împreună şi arăta că Ideile
(Formele) unite cu umbrele senzoriale (Materia) într-un mod logic: nu două lumi, una
dintre ele intangibilă, ci una singură distribuită de-a lungul unui continuum logic şi
eventual cognoscibilă prin raţiune.

Sf. Augustin şi mesajul creştin

După aproximativ 1500 de ani după apariţia concepţiei aristotelice, Sf. Toma a adaptat-o
într-o metafizică mai sofisticată. În acest răstimp gândirea lui Aristotel a fost aproape
necunoscută în Europa. Lucrările sale au fost pierdute, iar ideile sale au ieşit din
actualitate. Între timp Iisus venise pe lume. Oricine şi-ar fi amintit ceva despre gândirea
sofisticată a lui Aristotel, ar fi uitat toate acestea sub impactul spectaculosului dar
simplului mesaj al lui Hristos.
Sf. Augustin care a scris în secolul V probabil nu a auzit niciodată de Aristotel.
Din lungul şir de teologi creştini sistematici, Augustin a fost primul care a încercat să
organizeze mesajul lui Iisus într-o filosofie religioasă ordonată. Lumea pe care o vedem
este diferită de cea a lui Aristotel; aceasta era un cosmos al dragostei, raţiunii şi
adevărului. Metafizic vorbind, planurile cosmice pure matematic, obiective ale lui Platon
şi Aristotel conturează o lume cu o persoană în aceasta pentru a face totul credibil. Nu
exista căldură sau „personalitate” în lumea lui Aristotel sau Platon, cerând de la om mai
curând respectarea necesităţii decât datorie.
Pentru Augustin, care din fericire nu a avut tradiţia metafizică pentru a-şi clădi
concepţia pe baza sa, lumea era un loc al căldurii şi iubirii; un loc unde omul nu era doar
un animal raţional, ci o fiinţă spirituală – creaţie a unui act divin, având o legătură directă
cu Absolutul.

8
 De-a lungul secolelor, viziunea lui Augustin a părut destul de adecvată ca
întemeiere raţională a creştinismului. Dar în secolul X, au fost găsite unele manuscrise
ale lui Aristotel, pierdute de mult. Avicena în secolul X şi Averroes în secolul XII (doi
medici şi filosofi arabi) l-au redescoperit pe Aristotel pentru lume. Traducând şi
interpretând aceste scrieri, a devenit evident că metafizica fără Dumnezeu a lui Aristotel
era incompatibilă şi chiar ostilă Bisericii creştine. Cel care a apropiat filosofia lui
Aristotel de creştinism a fost Toma d’Aquino.

Sf. Toma

Este posibil să existe o lume care să fie în acelaşi timp a simetriei matematice şi a
dragostei lui Dumnezeu. Astfel, Toma a început prin acceptarea ideilor majore ale
metafizicii lui Aristotel, a fost fascinat în primul rând de noţiunea de Potenţialitate şi Act.
El a arătat cum poate fi avansat acest concept la un nivel nou şi mai înalt de analiză
intelectuală.

În termenii cei mai simpli, problema se traducea în întrebarea pusă de Aristotel:

Ce este ceea ce noi putem spune despre tot ce este în lume? Răspunsul lui Aristotel a fost
că fiecare lucru are propria ce-ime sau esenţă specifică. Dar Toma spune că acesta nu este
răspunsul fundamental pe care îl putem da. Toma spune: nu sunt interesat atât de ce sunt
lucrurile, cât sunt interesat de faptul că ele sunt. Cum se întâmplă că lucrurile chiar
există? Problema esenţei este în realitate o problemă secundară. Întrebarea noastră
despre ce sunt lucrurile va trebui să aştepte până înţelegem ce înseamnă pentru lucruri să
existe. Ingredientul de bază al tuturor lucrurilor este existenţa – actul fiinţării.
Cu acest salt, Toma l-a depăşit pe Aristotel. Prins în curiozităţile „esenţei”,
Aristotel nu a atins niciodată întrebarea primară a existenţei. Dar a oferit o structură
logică pentru activitatea lui Toma în această privinţă – principiul potenţialităţii şi actului.
Esenţa la Toma era principiul potenţialităţii. Esenţele în sine nu sunt nimic; ele cer actul
existenţei înainte de a se actualiza pe ele însele. În aceasta poate consta esenţa omului –
„animal raţional”. Dar în afara oricărui act al existenţei, această esenţă rămâne în uitarea
posibilităţii. La fel ca materia în gândirea aristotelică, esenţa omului ar continua să fie
doar esenţă şi nimic mai mult. Dar când se reuneşte cu Existenţa, Principiul Actualizării,
esenţa omului se desăvârşeşte pe sine. Omul real se desăvârşeşte prin existenţă şi esenţă,
devenind fiinţă.
Astfel, Existenţa, principiul Actualizării, depinde de Esenţă; aceasta înseamnă că
existenţa trebuie să aibă o anume „materie” pentru a înzestra cu fiinţă. Precum forma în
sistemul aristotelic, aceasta cere un obiect asupra căruia să-şi exercite puterile, iar acest
obiect este Esenţa. Aşa cum Forma depăşeşte în rang Materia în gândirea aristotelică,
Existenţa depăşeşte Esenţa la Toma.
Putem identifica o ierarhie nu doar a Materiei şi Formei, ci şi a Esenţei şi
Existenţei. Există diferite categorii de existenţă în care esenţele îşi exercită actul de „a fi”
în diferite grade. La fel cum Aristotel susţinea că o Materie posedă mai multă Formă
decât altă Materie, Toma susţine că unele esenţe posedă mai multă existenţă decât altele,
aceasta deoarece toate fiinţele sunt contingente: ele depind în existenţa lor de câte
altceva, ele nu sunt responsabile de propria lor fiinţă, dar ele sunt dependente în diferite

9
grade. Deşi unele esenţe în primirea actului de „a fi” primesc mai multă existenţă decât
alte esenţe, ele toate sunt expresii limitate ale Principiului Existenţei. Dar înseşi limitările
sunt distribuite într-o manieră inegală şi ierarhizată. Astfel, o piatră este cea mai
întâmplătoare dintre toate fiinţele, aceasta reprezintă existenţa unei esenţe, dar cere cea
mai mică responsabilitate pentru propria fiinţă. Urcând trepte spre plante, animale şi
oameni vedem o creştere a participării la actul existenţei, o creştere a responsabilităţii
pentru propria fiinţă. Aceasta se întâmplă ca şi cum limitările existenţei sunt treptat
înlăturate şi se atinge un nivel din ce în ce mai înalt al fiinţei.

Nici omul nu este complet responsabil de propria fiinţă, nu este liber de limitare. De un
nivel mai înalt sunt îngerii, care printre altele, sunt eliberaţi de limitările impuse de
existenţa corporală. În final, în vârful ierarhiei este Fiinţa Pură, fiinţa în care principiul
existenţei atinge expresia absolută. Aici esenţa şi existenţa un mai sunt divizate, sunt una
singură. Pentru aceasta esenţa acestei Fiinţe este a exista. Ultima sursă a întregii existenţe
este atinsă. Putem desemna această culme prin termenul de Fiinţă, cu majusculă. Aceasta
nu este un principiu sau un concept sau o idee sau o noţiune. Este deasupra tuturor
acestora, este o înţelegere imediată a intelectului uman care nu se bazează pe nimic din
experienţa noastră senzorială pentru inteligibilitate.

Deci, întreabă Toma, unde ne aflăm? Ne aflăm la Dumnezeu. Am ajuns la

divinitate pe cale intelectuală. Dumnezeu şi Fiinţa sunt unul şi acelaşi lucru. Ceea ce ne-a
oferit credinţa acum ne confirmă raţiunea. Pentru că Dumnezeu este sursa şi originea
tuturor fiinţelor, ultima uniune a ce-imii cu fi-inţa, a cărei esenţă este pur şi simplu a fi.
Când Moise l-a strigat pe Dumnezeu, întrebându-l care-i este numele, răspunsul a fost
„Eu sunt cel ce sunt”.

Neo-tomismul

De la Sf. Toma, lumea a mărturisit sosirea unui nou mod intelectual de viaţă – modul
Ştiinţei. Totuşi, pentru neo-tomişti, ştiinţa este o nouă şi mai spectaculoasă exploatare a
relativ limitatului sector al sistemului logic, sector având de-a face cu esenţele
aristotelice. Una dintre primele abordări ale înţelegerii esenţei este observaţia a ceea ce
tomiştii numesc atributele şi proprietăţile lucrurilor. Funcţia ştiinţei este de a organiza
observaţiile sistematic şi metodic, astfel încât proprietăţile lucrurilor să ne poată conduce
la o înţelegere a esenţei lor interioare. Astfel ştiinţa nu mai este o nouă lume a minţii, ci
mai curând o nouă metodă de înţelegere a ce-imii interioare a universului nostru.

Ştiinţa operează cu procesele şi mişcarea – în biologie, fizică, cosmologie. Această

mişcare, această calitate dinamică a cosmosului este doar o confirmare a devenirii
Potenţialităţii. Principiul Activ. Lucrurile se mişcă, se schimbă şi devin în experienţa
noastră, progresând nu doar de la Materie la Formă, ci şi de la expresii inferioare la
expresii superioare ale fiinţei. Ştiinţa are de-a face cu cosmosul la nivelul aristotelic al
esenţei. Prin limitările propriei metode, ştiinţa nu poate accede la autenticitatea
problemelor metafizice ale fiinţei. Ştiinţa nu a avut nimic de spus despre aceste lucruri şi
nu va putea niciodată să spună.

10
Teleologia

Cel mai important concept neo-tomist pentru educaţie este principiul Potenţialitate-Act.
O astfel de idee este numită teleologică. Prin teleologie filosoful se referă la orice
credinţă care afirmă că universul ca întreg sau omul din cadrul acestuia se mişcă în
funcţie de o desăvârşire sau un destin prescris. Cele mai primitive tipuri de teleologie
consideră fie că lumea va ajunge la un sfârşit/scop, fie că aceasta evoluează către o unire
ultimă cu Dumnezeu. Acest ultim tip de credinţă este caracteristic majorităţii religiilor
sistematice, în special cu privire la destinul uman. Ideea fundamentală a oricărei
teleologii este că sfârşitul este implicit în proces şi că punctul de final al procesului este
fie cunoscut, fie cognoscibil înainte de a fi atins, şi prin urmare, procesul în sine poate fi
înţeles doar în termenii punctului său final.

Tomismul crede într-un proces a cărui împlinire destinată este Fiinţa Absolută. Prin
urmare vorbim despre tomism ca doctrină teleologică. Idealismul lui Platon a fost o
doctrină statică a două lumi care nu evoluează spre nici un final, ci doar există. Doctrina
lui Platon nu este teleologică. Idealismul lui Hegel reprezintă o mişcare dialectică, către o
formă mai înaltă de ordine a sintezei. La Hegel se presupune că există o formă superioară
de sinteză către care evoluează toate dialecticile. Idealismul hegelian poate fi numit
teleologic. Dacă „maşina” merge undeva, dacă mişcările şi schimbările sale conduc spre
un rezultat predestinat, atunci aceasta este teleologică.

Principala virtute a ontologiilor teleologice în gândirea educaţională este

susţinerea cu certitudine a ceea ce omul tinde să devină, şi în consecinţă a felului cum
poate fi ajutat să înveţe şi să crească pentru a-şi împlini destinul necesar. Altfel spus, dacă
ştim scopul omului, putem şti şi scopul copilului. Dacă ştim scopul copilului este mai
simplu să se decidă asupra a ceea ce trebuie să-l învăţăm şi cum trebuie să procedăm
atunci când îl învăţăm. În absenţa acestei cunoaşteri ultime, spun teleologii, educaţia sau
orice altă acţiune umană semnificativă este haotică şi fără ţel.

Teoria educaţională a „artelor cooperative” este un bun exemplu de teorie

teleologică a educaţiei. Scopul omului este dat de natura sa raţională; scopul educaţiei
este atingerea Raţiunii. Această teorie a condus la elaborarea unui curriculum adecvat
construirii unei discipline mentale şi a unei metodologii a predării care accentuează
exercitarea facultăţilor raţionale ale copilului. Împlinirea umană supremă poate fi
obţinută prin unirea cu Dumnezeu. Conform acestei doctrine, un curriculum şcolar
trebuie să includă studii, exerciţii şi ritualuri destinate să-l asiste pe om pe drumul către
această uniune.

Principala dificultate a teleologilor este de a stabili care este scopul supraordonat

al omului. Trebuie să existe certitudinea absolută că a fost ales scopul adevărat. Altfel
riscăm să lucrăm pentru scopuri eronate. Rămâne deschisă întrebarea dacă intelectul
uman este capabil să înţeleagă profund problemele ultime ale cosmosului. Cert este că
astăzi există multe concepţii despre „adevăratul scop al omului”, există multiple
teleologii. Mai problematic este faptul că fiecare sistem teleologic care se ataşează de un
scop are efectul de a compromite libertatea umană – libertatea sa de a controla propria

11
evoluţie, prin intermediul propriilor alegeri. În general „scopul deschis”, concepţiile
nonteleologice ale ştiinţei lasă omului acest privilegiu. Teleologiile, aproape prin
definiţie, restricţionează individul.

Ontologiile cu final deschis: experimentalismul şi existenţialismul

Experimentalismul

Experimentalismul este o filosofie sistematică formală, s-a dezvoltat de aproximativ 100

ani. S-a confruntat cu partea negativă a gândirii fundamentale, cu negarea şi afirmarea
opusului concepţiilor anterioare. În timp ce secolul XX a privit mişcarea experimentalistă
ca pe ceva pozitiv, este imperativ să înţelegem ce respinge această filosofie înainte de a
vedea ce afirmă.

Una dintre modalităţile pentru a face aceasta este să ne întoarcem la Peştera lui Platon.
Experimentaliştii spun că indiferent dacă ne place sau nu, peştera este tot ce avem.
Lumea în care trăim – lumea senzaţiei, a schimbării, a creşterii şi morţii, a tulburărilor şi
mizeriei, a problemelor şi soluţiilor lor – este singura lume pe care o putem gestiona
inteligent în discursul uman. Dificultatea în privinţa tuturor celorlalte lumi, spun
experimentaliştii, este că sunt foarte multe: tărâmul Ideilor la platonicieni, Forma Pură la
aristotelici, Raiul la teologi, sacralitatea interioară a sufletului la mistici etc. E dificil să
acceptăm una dintre aceste lumi. Celelalte lumi sunt bune pentru vise inutile; ele pot servi
drept materie primă pentru visare şi imaginaţie; ne ajută să vedem ce dorim să facem şi să
fim în această viaţă, ce vrem să facem cu timpul nostru pe acest pământ. Dar ele sunt atât
de lipsite de credibilitate şi atât de variabile în conţinut, încât sunt aproape imposibil de
stăpânit de gândirea umană. În plus, aceste „alte lumi” sunt contaminate de o stranie
înclinaţie: ele nu numai că sunt privite ca separate de lumea în care trăim, dar sunt privite
şi ca fiind mai bune decât această lume. În interpretarea strictă a metafizicilor, nu există
un motiv pentru care lumea în care trăim ar trebui să fie considerată ca inferioară realităţii
adevărate. Poate realitatea adevărată, spun experimentaliştii este ceva asemănător a ceea
ce noi avem în faţa noastră chiar acum – un stejar, o clanţă de uşă, o soacră şi o îngheţată,
apusuri şi război, dragoste şi uragane. Întregul, aşa cum îl trăim, este modul în care acesta
este în realitate.

Realismul, în cadrul său non-teleologic (neavând un punct culminant), poate fi

considerat ca zonă generală în care s-a dezvoltat ontologia experimentalistă. Este
important de recunoscut că lumea aşa cum o vedem, lumea regularităţii mecanice şi a
impredictibilităţii nemecanice, este lumea de la care pornesc experimentaliştii.

John Childs (1931), un experimentalist, a pus problema în modul următor:

„Graniţele dintre natural şi supranatural, dintre real şi ideal, dintre realitate şi aparenţă,
dintre subiect şi obiect, dintre minte şi corp, dintre gândire şi activitate, par a fi prea
multe pentru a fi dualisme naturale. Înclinaţia noastră naturală le face naturale pentru a
crede că în ultimă instanţă, binele este permanent şi real în timp ce răul este tranzient şi
iluzoriu. Astfel, rezultă de asemenea a fi o chestiune de simţ comun să percepi că
confuzia, ambiguitatea, incertitudinea şi indeterminarea au locul lor exclusiv în om şi că

12
natura este în afara unor astfel de neregularităţi; pentru natură există un sistem ordonat,
fixat şi raţional. Altfel spus, devine „natural” pentru noi să credem că lucrurile nu sunt de
fapt ceea ce noi le percepem a fi. Experienţa este destul de bună pentru gestionarea
treburilor zilnice, dar dacă dorim să obţinem o descriere a lucrurilor aşa cum sunt în
realitate trebuie să recurgem la altceva decât lucrurile comune ale experienţei obişnuite”.

În acest punct, experimentalistul îşi introduce obiecţia. El susţine absolut că experienţa

este tot ce avem sau chiar ce putem spera să avem. Aceasta este „universul ultim al
discursului”. Într-un limbaj mai comun, este „tot ce oricine poate spune despre”.
Experienţa „stabileşte problemele noastre” şi „testează soluţiile noastre”. Prin urmare,
dacă experienţa noastră nu ne poate permite o explicaţie adecvată a realităţilor, atunci
omul nu are posibilitatea să ajungă la o astfel de explicaţie.

Realismul naiv

Poziţia pe care a luat-o Childs în pasajul de mai sus este reprezentativă pentru ceea ce
numim realism naiv. Naivitatea poate fi dăunătoare în situaţii sociale, dar în ontologie
poate fi cea mai mare dintre virtuţi. În acest context, aceasta se referă la o sinceritate
necomplicată de a spune adevărul despre ceea ce cineva vede în lumea sa. Ce îi tulbură în
principal pe experimentalişti este tendinţa altor filosofi – în special platonicieni,
aristotelici, tomişti – de a elabora şi de a-şi sofistica concepţiile primare cu o
suprastructură a prezumţiei metafizice. În fiecare dintre aceste poziţii, ceea ce este direct
experimentat în viaţa obişnuită a fost extras, extins, elaborat şi în final lucrat într-un plan
exact al întregii realităţi, o realitate pe care nimeni niciodată nu o va întâlni. Când
experimentaliştii se referă la experienţă ca ultimă bază a discursului uman, ei spun pur şi
simplu că experienţa – aşa cum este trăită cotidian – este locul unde încep toate gândurile
şi unde trebuie să ne întoarcem constant, pentru a vedea dacă ceea ce noi spunem despre
lumea noastră este într-adevăr adevărat. Putem inventa idei în mintea noastră, care merg
dincolo de datele primare ale experienţei noastre, dar facem aceasta expunându-ne la
marele risc de a născoci doctrine false, doctrine care deoarece sunt imaginate sau produse
intelectual şi nu din experienţa directă, corectitudinea lor nu poate fi verificată de alte
persoane.
Cu toate tulburările şi răutăţile sale, această realitate în care ne trezim în fiecare
dimineaţă, faţă de toate celelalte realităţi, are marele avantaj de a fi deschisă publicului:
adică orice spune cineva că vede poate fi văzut şi de către alţii, aceasta poate fi verificată.
Şi dacă la verificări repetate se eşuează, putem renunţa la acel ceva. Dacă încercările
repetate îl confirmă, atunci încercăm să-l integrăm în cunoaşterea noastră anterioară.
Nobilul acestei ontologii constă în caracterul său public. Nu există exclusivitate, cluburi,
sfinţi sau profeţi care ne vor explica nouă celorlalţi cum este construită lumea noastră şi
ce fel de lucruri o fac posibilă.

Experienţa

Cuvântul cheie al experimentalismului ca ontologie este experienţa. Dar trebuie să fim

atenţi să nu o interpretăm prea îngust. Aceasta nu este restricţionată doar la experienţa
senzorială. Aceasta include tot ceea ce omul gândeşte, face şi simte. Aceasta include

13
reflecţia, precum şi acţiunea, emoţiile precum şi cunoaşterea, speculaţia, precum şi
privirea şi atingerea. Ceea ce nu include este o transformare a acestor experienţe destul de
obişnuite în componente transempirice (dincolo de experienţă) ale realităţii care să fie
dincolo de puterea înţelegerii şi presupuse de un rang ontologic mai înalt decât
experienţele însele.
În poziţia pe care o adoptă, experimentaliştii iau lumea aşa cum o percep, cu
durere şi fericire la un loc. dacă o numim peşteră, ea devine tot ceea ce putem face.
Lumea ca peşteră este de natură să descurajeze, este pentru cei care cred că această lume
nu este suficientă, care cred că merită ceva mai bun decât asta, şi aşteaptă să găsească
acel ceva undeva „dincolo”. Experimentaliştii gândesc mult mai pozitiv; ei cred că
această lume este destul de bună pentru împlinirea scopurilor umane. În plus ceea ce se
află dincolo nu poate fi cunoscut. Nu putem afirma nici că un astfel de tărâm transempiric
există, nici că nu există. Nu suntem capabili să spunem nimic despre acesta deoarece nu-l
putem cunoaşte niciodată; şi nu-l putem cunoaşte deoarece nu îl putem experimenta.
Ceea ce experimentăm este această lume. Şi în această lume trebuie găsită
Realitatea. Lumea realiştilor – entitatea obiectivă, lucrul în mişcare, maşina aşteptând să
fie privită de spectatorii umani – este foarte apropiată de gândirea experimentalistă. Dar
chiar şi aşa ar însemna să spunem prea mult, să depăşim prea mult datele noastre primare.
Semnificaţia pe care o dăm „lucrului în mişcare”, ce spunem că este, este în sine produsul
experienţei noastre cu acesta. „Acesta” (lumea reală) nu poate fi cunoscută cu certitudine.
„acesta” trebuie înţeles întotdeauna prin intermediul experienţei umane. Ce spunem
despre lumea reală este adevărat când experienţa noastră ne indică a fi plauzibil să spui
despre lucrul respectiv.
De aceea, pentru realişti, nu doar tărâmul transempiric este imposibil de atins şi
de cunoscut, ci şi lumea realiştilor este imposibil de atins şi în final imposibil de
cunoscut. Suntem forţaţi, spun experimentaliştii să dăm la o parte vălul tuturor realităţilor
exterioare – al realităţilor care vin spre noi prin sistemul construit tradiţional şi al celor
care se sprijină pe o realitate fizică pe care o putem percepe direct – şi să ne retragem în
materia virgină a realităţii: experienţa umană în forma sa brută.

Aceasta nu este niciodată de făcut. Pentru majoritatea dintre noi, lumea realiştilor este în
clar afara noastră; noi putem să o vedem; iar aceasta pare să persiste fără ajutorul nostru.
Simţul comun ne dictează că lumea reală trebuie să existe independent. Dar
experimentaliştii sunt inflexibili. Lumea reală, când totul este spus şi făcut, spun ei, este
ceea ce fiinţele umane spun că este; şi nu există nimic pentru a merge mai departe în afara
experienţei.

Despre lumea reală s-a crezut că ar fi plată, că ar fi centrul universului, înainte de Darwin
era un ciclu închis de forme organice. Astăzi, lumea reală este un loc destul de diferit: ea
este rotundă, dar este o mică particulă din univers şi evoluează în diferite moduri. Dacă
lumea reală este atât de exterioară existenţial, de ce avem atâtea probleme în a o localiza?
Descoperim mereu noi lucruri despre ea, putem greşi cu privire la realitate, dar ne
corectăm cu o cercetare mai aprofundată. În ultimă instanţă, experimentaliştii se întorc la
următoarea poziţie: autorul realităţii autentice este cercetarea noastră, mai curând decât
lumea „reală”.

14
Cercetarea este un nume pentru experienţa sistematizată şi reglată. Pe scurt, concepţia
noastră despre realitate, rezultând dintr-o investigare atentă se apropie de realitate, pe cât
putem spera să ne apropiem vreodată. Să numim „aceasta” realitate.

Tranzacţia

Numele tehnic pe care experimentaliştii l-au dat acestui proces de interogare (cercetare,
investigare -inquiry) este tranzacţia, cuvânt aplicat pentru prima oară în filosofie de John
Dewey. Experienţa controlată, spune Dewey este trans-acţie, o mişcare în dublu sens a
fenomenelor, între noi înşine şi această realitate pe care nu o putem cunoaşte niciodată
direct. Noi facem lucruri în lume, acţionăm asupra ei, iar apoi aceasta răspunde,
acţionează asupra noastră. Noi ridicăm un dig, iar natura ne răspunde prin puterea apei;
punem la un loc două mase de uraniu, iar natura răspunde cu o explozie; educăm un copil
şi natura răspunde cu anumite schimbări în comportament. În limbajul lui Dewey, noi
facem lucruri în lume şi apoi suportăm consecinţele. Treptat omul asociază faptele sale cu
consecinţele: aceasta este ceea ce numeşte „inteligenţă”. Pe măsură ce ne civilizăm – pe
măsură ce începem să vedem conexiuni din ce în ce mai sofisticate între acţiunile noastre
şi consecinţele lor – ne dezvoltăm inteligenţa. Dezvoltarea acestei puteri de a vedea
conexiunile dintre ceea ce facem şi consecinţe, este educaţia pentru experimentalişti.

Ontologia experimentalistă se poate rezuma spunând că dacă trebuie să avem o ontologie

să o numim Experienţă. Experimentaliştii nu-şi privesc propria orientare în primul rând
ca ontologie; ca teoreticieni, ei sunt mai interesaţi de problemele cunoaşterii şi conduitei.
Experimentaliştii îşi declină angajarea în conversaţii metafizice din cauza caracterului
privat şi prin aceasta puternic variabil al concepţiilor metafizice. Experimentaliştii sunt
înclinaţi să creadă că o metafizică este la fel de bună ca oricare alta. În plus, pentru ei,
realitatea nu este ceva despre care se poate vorbi. Mai curând este un fel de asumpţie
asumată, pe care toţi o facem asupra lumii, dar nu o discutăm, sau este, aşa cum spun
experimentaliştii, un „iraţional” – analog ”numărului iraţional” din matematică sau pi,
care este abordabil raţional, dar nu rezolvabil raţional. Realitatea nu se descoperă
niciodată lin. Înţelegerea sa finală pare întotdeauna să scape intelectului uman.

Pentru aceasta experimentaliştii preferă să se preocupe de lucruri mai controlabile, de

experienţă. Experienţa este ceea ce oamenii trăiesc de fapt; prin experienţă determinăm
atât ce cere realitatea, cât şi ceea ce face posibil această realitate. De vreme ce nu putem
să cunoaştem într-adevăr „aceasta”, preferă să se orienteze spre studiul modului cum
putem controla „aceasta”.

Procesul

Experimentaliştii nu sunt fascinaţi de discuţiile ontologice, deoarece ontologia lor, spre

deosebire de ontologiile tradiţionale, constituie mai curând o ontologie a procesului, mai
curând decât o ontologie a „ceva” substantiv. Idealiştii, realiştii şi tomiştii în majoritatea
lor, văd realitatea ca un lucru (thing)– fie el material sau imaterial. Conform acestor
concepţii, realitatea este numele pe care îl dăm unei realităţi de sine stătătoare
(substantive). Aceasta este un substantiv (noun). Pentru experimentalişti însă, realitatea

15
este un proces: experienţa. Ca proces, experienţa se leagă mai bine de o activitate,
mişcare, flux, decât de un lucru substanţial (substantive thing). Realitatea este mai mult
ca un verb.

Este foarte dificil să discuţi realitatea ca verb într-un limbaj care de 2000 de ani discută
realitatea ca substantiv. Structura completă a propoziţiilor noastre – subiect şi predicat –
ne dirijează gândirea. Stabilim un subiect, un substantiv sau un substitut şi apoi îi ataşăm
un predicat – o acţiune sau o descriere a subiectului. Dar când rostim subiectul,
substantivul, ne asumăm de fapt statutul existenţial al acestuia, nimic mai mult.
Predicatele noastre sunt nimic mai mult decât doar nişte adaosuri la aceste subtile
asumpţii numite subiecte.

Pentru filosofiile toate realitatea este în întregime subiect; pentru experimentalişti ea este
predicat. Limbile occidentale accentuează mai mult subiectul şi sunt controlate mai mult
de subiecte. Dacă am putea inventa un limbaj orientat mai mult spre predicate, am putea,
spun experimentaliştii, să începem să ne angajăm într-un discurs inteligent asupra
subiectului ontologiei. Până atunci vorbim cu substantive care au calitate de verbe –
facerea, suportarea, tranzacţionarea, rezolvarea de probleme. Aceste tipuri de substantive
vorbesc despre cât de mult ne putem apropia de realitate, limbajul nostru fiind ceea ce
este.
Luate împreună, toate aceste cuvinte exprimă ceea ce numim experienţă, cursul
dinamic, tranzacţional al vieţii umane. Acest flux al vieţii umane al acţionării şi suportării
consecinţelor nu are un model sau un ritm particular; mare parte din el este nereflectat,
adică îl trăim fără să gândim asupra sa. După Dewey, experienţa înseamnă „am” cu
sensul de verb auxiliar (am acţionat). Putem introduce un model şi un ritm în experienţă,
devenind reflectivi, făcând eforturi deosebite de a acţiona în condiţii controlate şi apoi de
a suporta conştienţi consecinţele, astfel încât să putem raporta consecinţele. Aceasta este
numită „ştiinţă” şi de asemenea, „cercetare”. În forma sa cea mai generală este ceea ce
numim gândire reflectivă. După experimentalişti, gândirea reflectivă este ceea ce trebuie
să dezvoltăm elevilor în şcoală.

Principala trăsătură a acestei ontologii este „deschiderea” – realitatea se poate schimba.

Şi aceasta se întâmplă de-a lungul vârstelor, deoarece experienţa umană se schimbă.
Experimentalismul este important ca ontologie pentru că este orientat către om. Afirmaţia
vechilor greci: „omul este măsura tuturor lucrurilor” este reafirmată în această ontologie
în sensul cel mai literal. Ca ontologie este important pentru educatori din cauza
dezinteresului faţă de „lumea substantiv”, despre care se spune că ar conţine adevărul
obiectiv, care poate fi exprimat, expus în enciclopedii şi cărţi, şi apoi distribuit porţie cu
porţie minţilor tinerilor. Dimpotrivă, experimentaliştii afirmă o lume a procesului în care
nu există adevăruri prestabilite, în care se pune accent pe cercetare (căutarea adevărului),
gândire (inteligenţa în acţiune) şi rezolvarea de probleme. Predarea şi învăţarea concepută
după această ontologie vor avea o cu totul altă faţă şi calitate.

Existenţialismul: o lume a existării

16
Dacă experimentalismul este adolescent din punct de vedere filosofic, existenţialismul
este de-a dreptul infantil, de vreme ce el a fost produs în cea mai mare parte în secolul
XX. Fondatorul său, Soren Kierkegaard este un filosof danez care a trăit şi a scris în
prima parte a sec. XIX. Elaborarea şi interpretarea concepţiilor sale s-a realizat însă abia
în secolul XX.
Ne putem aştepta ca relativa noutate a existenţialismului să-i limiteze utilitatea ca
fundament pentru o teorie a educaţiei. Majoritatea existenţialiştilor au abordat în principal
probleme metafizice ale fiinţei umane individuale, neglijând problemele ce ţin de social –
politică, viaţă instituţională, ordine socială. În vreme ce educaţia în contemporaneitate a
devenit puternic socială în concepţie şi practicile sale, existenţialismul nu a spus prea
multe despre aceste probleme. Pătrunzând concepţiile existenţialiste principal metafizice,
ţine de interpretarea noastră să deducem implicaţiile pentru doctrina pedagogică.

Esenţă şi existenţă

Există mai multe punte de unde putem porni pentru a înţelege doctrina existenţialistă.
Cele mai bune sunt însă cele întâlnite în alte doctrine: esenţa aristotelică şi existenţa
tomistă. Existenţialiştii spun că noi putem dezvolta tot felul de doctrine interesante
privind esenţa şi existenţa în univers în general. Dar când ajungem la Om suntem puşi în
încurcătură. Filosofiile tradiţionale au afirmat întotdeauna prioritatea în timp a esenţei
omului asupra existenţei sale. Privind spre Dumnezeu, acesta este un creator al lucrurilor.
Când a creat omul, el a avut mai întâi în minte Ideea de om. Aşa cum un dulgher are
dinainte în minte Ideea mesei pe care o construieşte din lemn, la fel Creatorul nostru a
pornit de la un plan anterior (esenţa) înainte de a aduce la fiinţă (existenţa). Majoritatea
filosofiilor cred în ideea că omul este ceva; ceva ce poate fi definit. El este ceva
comprehensibil în termenii unei idei de bază. În termeni platonicieni, chiar dacă n-ar fi
existat oameni pe pământ, ar fi existat Ideea de om.

Existenţialiştii încep prin a răsturna această ierarhie: în om existenţa precede esenţa. Mai
întâi suntem; apoi încercăm să ne definim pe noi înşine. Omul este marea incertitudine;
esenţa sa nu e dată. Caracterul său foarte special constă în „ceea ce nu este încă”. Noi am
fost “cufundaţi în existenţă”. Neştiind de unde venim, ne trezim pentru a ne descoperi pe
noi înşine aici. O dată ce ne descoperim în existenţă, începem lunga şi lenta călătorie a
găsirii esenţei noastre. Pe măsură ce călătorim, pe măsură ce desfăşurăm această
activitate, facem o alegere sau alta, preferăm un lucru şi respingem pe altul, suntem
angajaţi în procesul definirii noastre, al oferirii esenţei a ceea ce căutăm. Pe măsură ce
creşte, fiecare copil atinge în viaţa sa – în general la pubertate - punctul în care se
recunoaşte pentru prima oară ca fiind o personalitate distinctă în lume. La această vârstă
el se conştientizează pe sine şi spune: Sunt eu, Sunt o persoană, Sunt aici. Un timp el se
bucură zgomotos de noua descoperire. Dar apoi conştientizează treptat ceea ce înseamnă
cu adevărat aceasta: este pentru prima dată în viaţa sa responsabil de sine. De obicei
tânărul respinge amploarea acestei responsabilităţi. După o admonestare severă din partea
părinţilor, el se poate debarasa de sine spunând că nu el a cerut să se nască.
Această remarcă este poate cea mai absurdă şi mai iraţională afirmaţie a unei
fiinţe umane. Este încoronarea irelevanţei umane. Ironia este că, indiferent dacă tânărul a
cerut să se nască sau nu, el este aici. El este aici în lume, există şi o dată pentru totdeauna

17
este responsabil de gândurile şi conduita lui. Nu există posibilitate de a da înapoi. Chiar
dacă cineva alege să se retragă total – să-şi ducă propria viaţă – el a făcut prin aceasta o
alegere şi astfel a votat într-un fel pentru esenţa sa ca om. Odată ce am păşit în viaţă –
ceea ce poate fi numit Momentul Existenţial – ne trezim pentru a ne descoperi pe noi
înşine, aproape fără să ne dăm seama, aici în lume, angajaţi în existenţă şi confruntaţi cu
necesitatea absolută a alegerii.

De la existenţă la alegere

Dacă regula biologică „ontologia repetă filogenia” se aplică la fenomenele psihologice

putem spune că ceea ce trăim individual este doar o reproducere a ceea ce a trăit rasa. În
acord cu această concepţie, omul s-a trezit treptat la existenţa sa rasială. Omul se
regăseşte în viaţă, cu sarcina de a afla cine este el. Primitivul din junglă, asemenea
copilului, nu ştie cine este el; el nu ştie nici chiar că este. Se minunează de mediul său,
mai abil decât alte organisme, dar esenţial inocent cu privire la „este-imea” sa.

Civilizaţia greacă poate fi asemănată Momentului Existenţial al istoriei umane. Omul a

conştientizat Adevărul, a conştientizat valoarea, s-a conştientizat pe sine, a conştientizat
ideea că viaţa umană contează, că unele moduri de a trăi pot fi judecate ca fiind mai bune
decât altele, că omul trebuie să se salveze pe sine, să-şi găsească cea mai bună cale.
Spunem despre greci că au fost prima societate care a devenit în mod intenţionat
conştientă de sine. Ei se află la izvoarele civilizaţiei occidentale, deoarece ei au fost
primii care au recunoscut necesitatea de a alege între alternative concurente în privinţa
gândirii şi conduitei.
Această trezire nu s-a produs foarte rapid. Platon şi Aristotel au anulat
responsabilitatea omului în privinţa propriilor alegeri, atribuind-o unui sistem logic al
necesităţii raţionale. Creştinii au atribuit-o unui Dumnezeu care observă tot şi îşi asumă
totul. Sf. Toma a atribuit-o Fiinţei. Naturaliştii realişti au spus: Urmaţi natura; lăsaţi
natura să fie responsabilă. Astăzi, experimentaliştii spun Priviţi metoda ştiinţifică; de
vreme de metoda ştiinţifică este o procedură publică de gândire, suntem sfătuiţi de
asemenea să privim spre comunitate, în special când este implicată o problemă morală
sau socială.
Existenţialiştii refuză toate acestea. În fiecare moment, spun ei, omul a fost
separat de umanitatea sa de bază, de exemplu, de ultima alegere, a fost eliberat de
responsabilitatea faţă de sine, dar de fapt el continuă să se confrunte cu alegeri. În final el
trebuie să decidă ce instanţă: Dumnezeu, Raţiunea, Fiinţa, Natura, Ştiinţa trebuie invocată
pentru a-l elibera. Şi aceasta este o ultimă alegere, pentru care trebuie să-şi asume
responsabilitatea.

Astfel, spun existenţialiştii, ultima şi finala realitate este sinele persoanei umane
individuale. Puterea alegerii operează în străfundul fiinţei umane. Iar această putere de
decizie este cea care, acţionând într-un mediu necesar al responsabilităţii, hotărăşte
asupra noastră ca oameni, decide nu doar ce este adevărul, ci şi ce criterii trebuie utilizate
pentru a determina adevărul, ce standarde trebuie utilizate pentru a alege între criterii
concurente, ce judecăţi trebuie utilizate în deciziile asupra standardelor, la infinit.
Alegerea umană este ultima curte de judecată atât în judecata morală, cât şi în cea

18
practică. Aceasta oscilează între judecăţi practice şi morale concurente. Ea oscilează de
asemenea între diverse concepţii morale care trebuie utilizate în producerea judecăţilor, şi
între meta-concepţiile care trebuie utilizate atunci se decide asupra celei mai bune
concepţii morale ş.a.m.d. În final, când toate înşelăciunile Raţiunii, Naturii, Ştiinţei au
fost înlăturate, existăm tu şi eu, propriile noastre alegeri în faţa unei infinităţi de
alternative, încercând să ne delimităm traseul uman prin acestea şi astfel să dăm substanţă
şi esenţă Ideii de Om.

În acest mod, Existenţialismul atribuie responsabilitatea finală omului pentru a decide

pentru sine cine şi ce este el, şi ce este realitatea lui. Dacă experimentalismul a dat
expresia modernă a ideii „omul este măsura tuturor lucrurilor”, despre existenţialism este
poate spune că a adus acest dicton la finala şi absoluta sa împlinire. Existenţialismul a
ţinut să ridice acest principiu la poziţia centrală în supraspructura sa metafizică,
schimbându-l dintr-o observaţie visătoare şi provocatoare într-un imperativ moral
absolut.

Lumea alegerii

Pentru un existenţialist realitatea este un concept chiar mai eluziv decât este ea pentru
experimentalişti. Existenţialiştii sunt de acord cu experimentaliştii afirmând
primordialitatea experienţei. Dar experienţa este întotdeauna o experienţă individuală,
întotdeauna indivizii sunt cei care raportează ceea ce văd şi ceea ce descoperă.
Conexiunea între acţiune şi suportarea consecinţelor acţiunii este foarte clară, precisă.
Dar a face este întotdeauna un act care are ca autor o persoană umană individuală, iar cel
ce suportă consecinţele este de asemenea o persoană umană individuală. Tot ceea ce
poate fi făcut în contextul legăturii dintre acţiune şi consecinţe este o problemă a fiecărui
individ, considerat separat. Ştiinţa poate puncta conexiuni plauzibile, dar dacă omul nu
acceptă acele conexiuni, ştiinţa se întoarce la o altă „societate a dezbaterii”.??
Prin urmare, realitatea în limbajul existenţialist este „acţiunea proprie într-un
cosmos al alegerii” sau altfel spus „alegerea pe cont propriu”. Aici există un dublu
înţeles: alegerea proprie şi alegerea lui însuşi, ceea ce ar însemna alegerea propriei
definiţii. Prin fiecare alegere omul defineşte ce este el, pentru ce există în această lume,
ce ar trebui să fie viaţa omului în această existenţă. Noi trăim prin viaţă, spun
existenţialiştii, noi modelăm esenţa omului. Existenţa noastră este dată; ne trezim în ea.
Esenţa noastră este problema; ea devine proiectul nostru. Faptul de a avea un astfel de
proiect nobil este privilegiul exclusiv al omului. Nici o altă creatură nu-şi poate construi
propria esenţă. Aceasta este o sarcină dificilă, iar de-a lungul epocilor omul a încercat să
scape de povara acestei uriaşe responsabilităţi. Depinde de noi să acceptăm sau nu
aceasta. Este cea mai mare ironie a sorţii umane.

Sfârşitul deschis

Existenţialiştii, ca şi experimentaliştii, sunt caracterizaţi de ceea ce numim sfârşit deschis.

De fapt, calitatea contingenţei, a faptului de a nu fi dat nimic dinainte, nimic prescris,
nimic necesar, este chiar mai pronunţat la existenţialişti. La experimentalişti avem mereu
Ştiinţa în care să ne retragem, sau comunitatea - în cazul unei probleme sociale. În

19
existenţialism nu pot fi găsite astfel de scuturi. Cerul este deschis. Aceste filosofii se opun
idealismului, realismului şi tomismului afirmând că nu există în realitate calităţi înafara
cunoaşterii umane sau independente de aceasta. În aceste două filosofii, realitatea este
într-un fel sau altul, făcută de om. Această credinţă poate contrazice simţul comun. Însă,
ideea aceasta că realitatea este făcută de om a generat foarte multe idei noi în lumea
modernă, nu doar în educaţie, ci şi în ştiinţă, politică, şi chiar în religie.

Capitolul 4
Ontologii comparative şi procesul educaţional. Problema aplicării lor

Modul în care educaţia se inspiră din concepţiile filosofice asupra existenţei nu este
direct. Nu se poate spune că dacă o ontologie consideră că dacă realitatea ultimă este X,
atunci educaţia omului trebuie gândită în felul X. nu putem trece de la o descriere a ceea
ce este la o prescriere. Pornim de la diverse concepţii filosofice şi le extindem în
implicaţii practice, situaţionale, căutând să arătăm ce înseamnă ele operaţional. Dacă
ajungem la o colecţie de doctrine nedistincte, dacă ele înseamnă operaţional acelaşi lucru,
atunci vom concluziona că acele filosofii sunt ele însele nedistincte. Dar dacă ajungem la
doctrine distincte, atunci putem sublinia că o idee/practică sau alta este asociată cu o
anume orientare filosofică. Conform acestei perspective, dacă suntem incapabili să ne
referim la concepţii filosofice mai largi în scopul de a contura distincţiile între doctrinele
educaţionale şi de a utiliza aceste distincţii în înţelegerea şi controlarea practicii
educaţionale, atunci vom concluziona că întreaga filosofie este irelevantă pentru
orientarea şi controlul practicii, nu doar în domeniul educaţiei, ci şi în politică, viaţă
socială, religie, şi în orice alt sector al experienţei umane.

Ideea acestei lucrări este însă alta: diferenţele în concepţiile filosofice au influenţe asupra
modului în care profesorii practică educaţia. Este o certitudine că predarea şi învăţarea au
loc diferit de la o şcoală la alta uneori. Aceste diferenţe ale practicilor sunt datorate nu
doar variaţiilor ce ţin de personalităţile profesorilor, nici chiar de variaţiile mediului
social în care are loc predarea. La bază, ele sunt diferenţe ideologice. Ele exprimă
diferenţele dintre oameni cu privire la concepţiile lor despre om şi univers. Deşi nu există
o legătură logică clară între filosofie şi practica educaţională, există cu siguranţă o
legătură psihologică. Empiric, există o legătură între ceea ce profesorul crede şi felul în
care el acţionează, indiferent dacă ar trebui să fie sau nu. Ceea ce spune profesorul
exprimă ceva care îţi induce anumite aşteptări de la practicile sale didactice. Invers, felul
în care predă, îţi va spune ceva despre felul în care ar discuta la o cafea cu colegii de
cancelarie.

Lumea în care trăieşte educatul

Atunci când copilul intră în şcoală, el intră într-un mediu care este diferit – în bine sau în
rău – de ceea ce a experimentat el în altă parte. Va lua contact cu alţi copii de vârsta sa.
Activitatea va începe să aibă un caracter mai formal, un aspect de înregimentare, străin
mediului casei. În prima parte a zilei se va confrunta cu materii străine de experienţele
sale extraşcolare. Având în vedere aceste considerente, mediul şcolii este unul artificial;

20
acesta este în mod deliberat diferit faţă de mediul extraşcolar în care experienţele sunt
întâmplătoare. În acest sens, şcoala construieşte o situaţie artificială în care dezvoltarea
copilului poate fi mai eficient provocată şi dirijată.
Poate cel mai important factor în noua lume a copilului este existenţa unui mic
grup de adulţi – numiţi profesori – care şi-au asumat sarcina gestionării vieţii lor. Aceştia
hotărăsc situaţiile la care copiii trebuie să se adapteze şi care creează mediul în care se
intenţionează să aibă loc delicatul şi dificilul proces numit învăţare.

::::::::::
Influenţa realismului aristotelic.
Educaţia este deplin administrată şi reglată de profesori. Copiind Natura, şcoala va oferi
un timp pentru orice, un loc pentru orice. Procedurile sale vor fi sistematice şi prescrise,
iar rutina educatului va simula trecerea lină a orarului secvenţiat al activităţilor de
învăţare. Ordinea în gândire va determina o ordine în viaţă.

Educatul şi fiinţa

Neo-tomiştii înţeleg toate acestea iar concepţiile lor merg în bună parte împreună cu cele
ale idealiştilor şi realiştilor. Dar ei nu văd nici un motiv pentru a selecta mintea sau lucrul
ca atribut primar al cosmosului. Lumea lor este amândouă. Este important ceea ce le
leagă pe acestea împreună. Şi ce este acesta. Principiul potenţialitate-act este forţa
unificatoare, este Fiinţa, identică cu Dumnezeu.
Neo-tomiştii explică că această culme absolută - Fiinţa şi /sau Dumnezeu - este
accesibilă prin două căi: evident că una dintre acestea este credinţa, ilustrată istoric prin
revelaţia mosaică şi practicată în religia romano-catolică; a doua cale este raţiunea.
Mintea umană nu este capabilă doar să jongleze cu idei şi să perceapă lucruri, ci poate de
asemenea să lucreze în felul său la Adevărul Absolut şi la atingerea Adevărului Absolut
ea poate vedea Fiinţa Pură. În acest moment Raţiunea confirmă şi întăreşte ceea ce a
revelat Credinţa.

Trebuie făcută o distincţie însă: astăzi neotomiştii se împart în două aripi: aripa
eclesiastică şi aripa laică. Aripa ecleziastică care în gândirea educaţională contemporană
este reprezentată de Biserica Romano-Catolică şi purtătorii săi de cuvânt, îşi are
principala sursă de idei educaţionale în scrierile filosofice şi religioase ale Sf. Toma.
Adepţii acestei orientări cred şi în Raţiune şi în Credinţă, dar accentuează pe a doua.
Acordă o mare importanţă climatului psihologic din instituţie. Tinerii trebuie să crească şi
să înveţe într-un mediu cald al dragostei lui Dumnezeu.
Aripa laică a dezvoltat o concepţie mai puternic raţionalistă, accentuând
grandoarea logicii aristotelice, şi exprimarea de către Sf. Toma a puterii acestei logici de
a demonstra raţional existenţa lui Dumnezeu. Aspectul central pentru neo-tomiştii laici
este Adevărul (cu majusculă), însemnând un corp al Adevărurilor Absolute şi Eterne,
existând în culmea acestei culmi a „minţii” şi „lucrului”. Nu trebuie să introducem nici
un element teistic în acest Absolut, spun reprezentanţii laici, el se bazează numai pe
Raţiune, fără asistenţa credinţei.

21
 Acest tărâm al Absolutului este accesibil minţii umane printr-un antrenament
special şi efort. În şcoală, tânărul trebuie să beneficieze de un mediu în care să i se
demonstreze existenţa acestui tărâm al Adevărului, spunându-i-se clar că acesta este
accesibil doar după atentă şi perseverentă formare a minţii. Procesele mentale trebuie să
fie antrenate înainte de atingerea Adevărului Absolut. Climatul şcolii trebuie modelat
astfel încât să îl facă pe tânăr să iubească Adevărul, în sine şi pentru sine, şi să-l motiveze
să-şi asume sarcini riguroase pentru atingerea lui.

În concluzie, ambele orientări neo-tomiste urmăresc să îi ofere tânărului un mediu în care

să descopere certitudinea ultimă. În cazul orientării ecleziastice este o certitudine a
existenţei lui Dumnezeu, şi asigurarea absolută de dragostea sa. În cazul orientării laice,
este vorba despre o certitudine a Adevărului, o culminare finală a exerciţiului nostru
limitat al Raţiunii, într-un Adevăr Ultim care este etern – ultima achiziţie a omului
referitoare la cosmos.

Elevul şi experienţa

Experimentaliştii nu au fost foarte diplomaţi în relaţia cu neo-tomiştii, manifestând

scepticism şi chiar dispreţ faţă de poziţia acestora. Crezând în valori seculare, neo-
tomiştii nu au prea multe în comun cu aripa religioasă a neotomismului. Relaţia sa cu
aripa laică a neo-tomismului este însă altceva. Dacă ideea de Dumnezeu nu ţine de şcoala
publică, ideea de Adevăr, cu certitudine ţine. Programul lor este oferit pentru a fi urmat în
şcoli. În consecinţă, la jumătatea sec. XX, în America, experimentalismul s-a confruntat
cu un oponent persuasiv şi conştiincios în dezbaterile publice asupra filosofiei educaţiei.
Controversa a marcat spiritul şi climatul şcolii cu privire la ce este adevărul şi dacă
acesta trebuie scris cu majusculă sau nu.
Scrierea cu majusculă presupune introducerea unei anumite diferenţe.
Experimentaliştii exclud orice trăsături transempirice (dincolo de experienţă) ale aşa-
numitei realităţi. Realitatea este ceea ce experienţa noastră în această lume spune că ar fi;
prin urmare, experienţa în sine poate fi considerată ca realitate ultimă, de vreme ce ea
este sursa tuturor problemelor noastre şi fundamentul oricărei gândiri sau cunoaşteri.
Dacă ar fi să scriem Adevărul cu majusculă, ne-am întoarce la o componentă
transempirică a realităţii. Nimeni nu a experimentat autentic adevărul absolut. Adevărul
trebuie să îşi câştige prin propriile puteri valoarea pe piaţa experienţei umane: dacă o
afirmaţie este candidată la a deveni Adevăr Absolut, trebuie mai întâi să fie testată în
viaţa de zi cu zi pentru a vedea dacă funcţionează. Atunci când facem acest test vom
afirma prioritatea criterială a experienţei noastre concrete asupra a orice ne-ar spune
minţile noastre că este adevărat. Prin urmare, spun experimentaliştii, mediu şcolii trebuie
să fie unul al experienţei, o circumstanţă a vieţii în care ideile şi adevărurile sunt testate
în acţiune. Trebuie să li se reamintească constant tinerilor că adevărul nu este ceva care e
atins şi prins de dragul său; adevărul este căutat şi găsit deoarece poate fi utilizat în vieţile
noastre. Cunoaşterea utilă este scopul educaţional al experimentaliştilor. Acesta indică
tipul de mediu pe care ar trebui să-l ofere şcoala.

Educatul şi alegerea

22
 Existenţialiştii, dezorientaţi de toţi cei dinainte, elaborează un sistem şi un argument cu
privire la care sistem este mai bun. Ne cer să ne întoarcem simplu şi sincer la fiinţa
umană individuală. Acesta este nivelul la care se stabileşte totul, susţin existenţialiştii, în
interiorul mecanismelor de alegere ale fiecărei persoane. Deoarece nu este posibil să se
forţeze alegerea cuiva, nici măcar dacă alternativa este oferită ca adevăr ştiinţific, este
inutil să argumentăm dezirabilitatea creării şi menţinerii oricărui tip de mediu în şcoală.
Mediul copilului trebuie să fie unul al libertăţii complete şi absolute, libertate în care
sinele său poate opera fără piedici. N-ar trebui să-i impunem nici un mediu, oricare ar fi
acesta – nici Minte, nici Lucruri, nici Dumnezeu, nici Experienţa trăită cu şi printre
ceilalţi oameni. În orice caz, spun existenţialiştii, mediile prearanjate tind, prin însăşi
prezenţa lor să favorizeze anumite alegeri în detrimentul altora. A influenţa alegerile,
chiar şi într-o mică măsură înseamnă a deranja autonomia persoanei.

Sinele individual este cel care trebuie să decidă ce rol trebuie să joace ideile, lucrurile,
Dumnezeu şi Adevărul Absolut în lumea lui. Chiar şi rolul altor oameni – mediul social al
experienţei despre care vorbesc existenţialiştii – trebuie să fie decis de către individ.
Deciziile democratice de grup pot fi o ameliorare a deciziei autoritare, dogmatice, dar
este încă inferior nivelului de bază al acţiunii – decizia individuală. Existenţialiştii afirmă
că experimentalismul ne-a păcălit cu aparenta ospitalitate faţă de individualitate; în
experimentalism toţi suntem înglobaţi într-un colectiv social. Nu există tiranie mai
insidioasă decât cea a „celorlalţi”, adică conformitatea socială.

Mediul şcolii ar trebui să fie pe cât posibil nespecificat. Sarcina educatorului este de a
pune la dispoziţia tânărului cât de multe climate posibile: autocratic şi democratic,
religios şi ateist, doctrinar şi deschis, dominat de profesor şi dominat de elev, ordonat şi
anarhic. Din aceste climate tânărul îşi va crea propriul climat: el va selecta din acest
continuu nesfârşit de experienţe umane posibile ceea ce consideră relevant pentru
împlinirea sa ca fiinţă umană unică. Când alegem în locul copilului, spun existenţialiştii,
conturându-i un anumit mediu în şcoală, îl minimalizăm ca fiinţă umană.

Curriculumul educatului

O dată ce copilul este în şcoală se pune problema ce trebuie să înveţe el. care ar trebui să
fie conţinutul experienţei lui din şcoală? Problema curriculumului este complicată de o
confuzie în cercurile educaţionale asupra sensurilor acestui termen. Provenind din
latinescul curriculum care înseamnă cursă, alergare, sau cursul studiilor prin care cineva
trece până la final, până la o presupusă cunoaştere deplină, înţelegere profundă,
maturitate civică. În general, încă mai folosim cuvântul în acest sens deşi există o
multitudine de cursuri şi curricula pe care indivizii le pot urma. Confuzia vizează mai
curând natura şi calitatea studiilor incluse într-un curs. Pe de o parte ele pot fi considerate
drept corpuri substantive de informaţie, organizată dinainte, stabilită înainte de a-l învăţa
pe elev, cum se întâmplă în cazul literaturii engleze sau geometriei plane. Pe de altă parte
studiile pot fi considerate ca experienţe pe care educatul trebuie să le aibă, evenimente
continue, dinamice, concepute deliberat, precum ar fi un experiment de laborator, o vizită
la tribunal sau un proiect de creştere a unor animale. Aceasta este distincţia între

23
ontologiile substantivale – idealism, realism, neo-tomism – şi ontologiile moderne care
concep realitatea ca verb (experimentalismul, existenţialismul).
Ontologiile care impun realitatea ca substantiv vor accentua importanţa materiilor care
sunt caracterizate cel mai bine prin conţinuturi, în timp ce ontologiile „verbale” vor
înclina în direcţia materiilor procesuale, cele caracterizate cel mai bine prin cuvântul
experienţă. Astfel curriculumul se împarte logic în materii verb sau predicat şi materii
substantiv.

Materiile simbolurilor şi ideilor

Este de aşteptat ca acest curriculum al ideilor să fie în principal un curriculum Idealist,

interesat de materii ale minţii, de acele studii al căror conţinut constă în idei. Întreaga
experienţă inclusă în educaţia omului este mentală sau ideatică. Ne referim aici în
principal la acele ramuri ale cunoaşterii care vizează explorarea şi dezvoltarea ideilor în
sine şi pentru sine (de exemplu, literatura, istoria).

Literatura include nume precum Lucretius, Cervantes, Shakespeare, care au emis idei
permanente şi durabile despre condiţia omului din totdeauna. Prin istorie omul poate să
înceapă să discearnă sensul total al vieţii – nu atât prin studiul bătăliilor sau al domniilor,
ci prin înţelegerea curentelor care le-au fundamentat, legând evenimentele şi epocile între
ele. Istoria este un mijloc important pentru a înţelege locul omului în cosmos. Prin istorie
putem înţelege esenţa dinamică a trecutului, formulele schimbărilor trecutului şi vom
putea fi capabili să înţelegem mai bine semnificaţia ultimă a ideii de cosmos. Principalele
întrebări la care răspunde istoria sunt „De unde venim?”, „Încotro ne îndreptăm?”. Pentru
idealişti, acestea sunt întrebări centrale în viaţă şi prin urmare trebuie să devină
preocupare centrală pentru curriculumul şcolar. Prin urmare, educatorul nu va trebui să
neglijeze ştiinţele, geografia şi tot restul, dar aceste materii ar trebui să joace un rol
secundar în comparaţie cu acele materii care ne conştientizează faţă de ideile
fundamentale ale cosmosului. La nivelul colegiului, aceste materii sunt numite umanităţi.
Literatura, arta, filosofia, religia, istoria culturii şi civilizaţiei. Idealiştii nu au monopolul
acestui segment de curriculum, dar ei se interesează puternic de studiul ideilor.

Materiile lumii fizice

Pentru un realist, umanităţile par vagi şi nedefinite. În cel mai rău caz ele se învecinează
cu misticismul, un fel de generalităţi transcendentale care, pentru că sunt atât de generale,
nu pot fi „corecte” sau „greşite”, ci doar „interesante”. Nu le putem înţelege niciodată
direct. Realiştii preferă să le lase pe seama teologilor şi filosofilor. În scopuri
educaţionale, ele sunt prea nedefinite.

În cea mai bună formă, ideile fundamentale ale cosmosului sunt exprimate în legile
naturii. Legile naturii nu sunt învăţate din literatură şi istorie, ele sunt învăţate prin studiul
direct al naturii, prin discipline precum: biologie, zoologie, botanică, geologie, chimie,
fizică, astronomie. Aceste discipline sunt definite şi specifice. Individul nu trebuie să
ghicească sau să speculeze asupra sensului materiei. O afirmaţie este fie corectă, fie
incorectă.

24
Matematicile, limbaj al cantităţii, este sistemul de simboluri pe care îl utilizăm pentru a
studia lumea fizică a naturii. Prin urmare, pentru copil va fi absolut necesar să ştie
matematică pentru a înţelege matur lumea. Matematica este un prototip al ordinii şi
preciziei, două dintre trăsăturile de bază ale ontologiei „lumii ca maşină”. Matematica
poate fi abstractă, dar cu siguranţă nu este vagă. Vag şi abstract nu sunt sinonime.
Matematicile pun în simboluri precizia şi regularitatea absolută a lumii în care trăim. Ca
sistem de simboluri matematica este atractivă şi pentru idealişti, dar ca mediu de aplicare
este esenţială în curriculumul realist.

General vorbind, matematicile şi ştiinţele sunt nucleul central al curriculumului realist.

Matematicile joacă rolul de instrument simbolic pentru curriculumul realist, similar
limbajului în curriculumul idealist. În timp ce idealiştii vor accentua importanţa
instrumentală a lecturilor, scrisului, realiştii vor pune accent pe aritmetică, algebră,
geometrie, trigonometrie. Cu riscul de a simplifica prea mult lucrurile, putem spune că
idealiştii sunt interesaţi predominant de calităţi ale universului şi de discipline calitative
sau normative, în timp ce realiştii sunt interesaţi în primul rând de cantităţi şi de
discipline cantitative şi care permit măsurarea.

Dacă disciplinele situate dincolo de ştiinţele naturale vor fi exprimate cantitativ, ele vor fi
acceptate de realişti. Poziţia realistă poate fi exprimată prin celebra afirmaţie a lui E.L.
Thorndike: tot ceea ce există, există într-o anumită măsură. El se referea la factorii
mentali ai inteligenţei. Încercând să-şi apere eforturile de a măsura inteligenţa, el susţinea
că dacă există ceva ce se numeşte inteligenţă, atunci aceasta trebuie să existe în sens
cantitativ, adică, aceasta trebuie să existe într-un mod în care persoana să o poată măsura.
În acest sens, el procedează la dezvoltarea unor instrumente cantitative pentru măsurarea
inteligenţei – testele de inteligenţă – pentru a evalua relativa prezenţă sau absenţă a ceea
ce a fost considerat prea indefinit pentru a-l măsura. Interpretarea cantitativă a minţii a
mers atât de departe încât este posibil să se exprime inteligenţa printr-un număr.
Coeficientul este inteligenţă este calculat printr-un raport între vârsta mentală în luni şi
vârsta cronologică în luni, înmulţit cu 100. se poate spune că dacă s-a reuşit măsurarea
atât de precisă a minţii care este cel mai imaterial lucru, atunci orice se poate măsura.

Astfel s-a procedat la măsurarea şi a altor factori imateriali, precum comportamentul. În

domeniul psihologiei se încearcă izolarea unor unităţi de comportament, aşa cum
fizicienii izolează unităţi de energie sau materie. Începând cu studiul şoarecilor în
laborator, psihologii continuă cu măsurători mai complexe a unor reacţii observabile la
stimuli specifici: comportamentul unui copil deprivat de dragoste în familie, reacţiile unui
adolescent la presiunile grupului, structura atitudinii unui adult, aşa cum apare din
răspunsurile sale la un chestionar. În toate cazurile au fost izolate unităţi de
comportament pentru măsurare şi analiză. Când sunt observate şi notate corect, ele pot fi
evaluate pe o scală.

Un alt exemplu este cel al economiei. Se poate măsura nu numai venitul unei familiei, ci
şi „comportamentul economic” al unei societăţi în ansamblul său. Impactul reclamelor
asupra comportamentului de cumpărare, poate fi redus în final la unităţi de comportament
economic, care pot fi apoi manipulate, studiate, utilizate pentru formularea unor legi ale

25
conduitei umane. Aşa cum studiem atomii şi moleculele pentru a observa reacţiile lor în
anumite condiţii, putem studia fiinţele umane ca molecule sociale în mişcare în societate
şi putem extrage legi ale comportamentului (de exemplu, legea cererii şi ofertei), care
dacă se dovedesc a fi consistente şi permanente, devin legi naturale. Acele
comportamente pe care le denumim prin termenul de „natură umană” se presupune că
sunt reglate de legi în afara noastră: aceste legi controlează fiinţele umane de peste tot.

Mergând la extrem, tendinţa realistă va face din ştiinţele sociale studiul forţelor
mecanice, reprezentate de stimuli de mediu, care influenţează fiinţa umană şi o fac să
facă ceea ce face. Postulatul major este cel al unui determinism al fiinţei umane,
asemănător determinismului newtonian cauză-efect în fizică. Nu toţi realiştii adoptă o
astfel de poziţie extremă. Numai behavioriştii au preluat determinismul newtonian
extrem. Spiritul realismului este însă exprimat de încercarea de a căuta regularitatea şi
predictibilitatea în problemele umane precum şi în celelalte. Întorcându-ne la problema
curriculumului, afirmăm că dacă ştiinţele sociale vor fi prezentate de manieră cantitativă,
ele îşi vor face loc în curriculumul realist.

Dacă toate lucrurile care există există într-o anumită măsură este încă o întrebare
deschisă. În umanităţi putem vorbi despre dragoste, prietenie, libertate, frumuseţe – toate
fiind „lucruri” care există în vieţile noastre. Dar ele există într-o anumită măsură? Pot fi
ele reduse la unităţi şi segmente măsurabile care pot fi reprezentate într-o curbă.
Majoritatea dintre noi am fi înclinaţi să răspundem Nu. A măsura astfel de lucruri ar
însemna să le distrugi. O dată ce le atingi le distrugi. În parte din cauza rezistenţei şi
imunităţii lor la măsurare, realiştii consideră dificilă abordarea unor astfel de subiecte în
domeniul educaţional. Ca persoană ei simt aceste calităţi, dar ca educatori, le consideră
prea vagi şi nedefinite pentru a le preda.

Materiile spiritului şi intelectului

Orientarea neo-tomistă privind conţinutul programului şcolar este mai specifică şi mai
sofisticată logic decât cea a idealiştilor sau realiştilor. Ea este bifurcată în orientarea
ecleziastică şi orientarea laică. Orientarea ecleziastică a neotomistului include în
curriculumul şcolar un conţinut cu specific religios: Sfânta Scriptură, catehismul,
materiale explicative ale doctrinei creştine, dogme toate acestea ocupă un loc important
în curriculumul şcolilor parohiale catolice, unde se aplică cel mai deplin orientarea neo-
tomistă ecleziastică. În cursurile de literatură vor fi studiate mai mult lucrări cu conţinut
religios, decât cele laice. În aceste şcoli, unele scrieri laice nu doar că sunt trecute cu
vedere, dar sunt şi evitate activ. Există liste de cărţi considerate a fi corupătoare pentru
mintea tineretului catolic, iar acestea trebuie să nu fie citite de tineri, cu excepţia cazurilor
în care se obţine permisiunea de la preot. Dacă tânărul trebuie introdus în lumea
adevărată a spiritului divin, el trebuie ferit de afirmaţii care blasfemiază această lume.
Neo-tomiştii ecleziastici cenzurează puternic ceea ce trebuie să citească tinerii în şcoli.

Această cenzură nu este specifică însă şi aripii laice a neo-tomismului. Acesta militează
pentru libertate: libertatea de a gândi, de a vorbi şi de a scrie despre orice subiect. Robert
M. Huchins, un reprezentant al neo-tomismului laic, a susţinut necesitatea absolută a unei

26
comunităţi şcolare democratice, şi libertatea academică a profesorului şi elevului. În
ciuda acestui accent pe libertate, este obligatoriu să oferim elevului conţinuturi ale
materiilor care îl vor face demn de libertatea academică ce i se oferă. Pe scurt, trebuie să-i
antrenăm mintea să gândească. Fără un intelect antrenat şi format, nici un grad de
libertate nu va produce o persoană educată şi inteligentă.

Neo-tomistul laic este înclinat mai mult în direcţia disciplinelor de studiu, prin care se
încearcă descoperirea adevărurilor absolute ale lumii şi astfel se fortifică mintea pentru
sarcina importantă a aflării acestor adevăruri. De mare cinste se bucură diferitele ramuri
ale matematicii. Matematica poate fi, cum afirmă realiştii, limbajul ştiinţelor. Ea este
chiar mai mult decât atât – abordarea care se apropie cel mai mult de Raţiunea Pură,
necontaminată de neregularităţile şi indeterminările problemelor cotidiene. Matematica
este într-adevăr deconectată de experienţele cotidiene, transnaturală, într-un fel acţionând
deasupra lumii fizice. Nu există doi sau şapte în natură. Nu există teoreme binomiale sau
triunghiuri echilaterale în jurul nostru ca să le putem apuca şi examina. Aceste lucruri
sunt dimensiuni pur raţionale ale cosmosului. Ele pătrund în conştiinţa noastră deoarece
sunt în şi despre lumea Absolutelor. Mintea noastră le gândeşte aşa cum ochii văd lumina,
urechile aud sunete, corpurile simt temperatura. Există un inevitabil al structurii raţionale
pe care mintea nu-l poate nega permanent. Acesta este structura raţională cu care
cosmosul însuşi este înzestrat. Matematica este cea mai exactă aproximare a acestei
structuri. Ea ne dă proceduri de calcul şi proceduri raţionale pentru a progresa sistematic
către Adevărul Absolut.

Dacă realitatea ultimă este cel mai bine reprezentată prin ideea de Adevăr Absolut,
trebuie să le oferim tinerilor echipamentul mental pentru a-l atinge. În acest caz, materiile
au două sarcini: funcţia ontologică – să explice elevului lumea şi funcţia psihologică,
epistemologică – să antreneze intelectul să înţeleagă lumea. Din fericire, după neo-
tomişti, discipline precum algebra, geometria îndeplinesc amândouă funcţiile. Ele nu
numai că rezumă Adevărul Absolut (Principiul ontologic central al neo-tomismului), dar
şi asistă mintea în dezvoltarea puterilor de a-l pătrunde.

De o precizie mai redusă, dar importante sunt limbile străine. Acestea nu sunt absolut
sistematice ca matematicile, dar structura şi designul lor reflectă ordinea imanentă care
guvernează mintea umană. Ca şi matematicile, limbile există fără să aibă corespondent în
natură (natura nu conţine simboluri). Simbolurile trebuie să fie create şi, o dată create, ele
trebuie să fie organizate şi codificate în gramatici şi sisteme sintactice – o sarcină pe care
mintea umană a realizat-o fără imbolduri sau insistenţe din partea naturii. Limbile apar
pur şi simplu. Motivul acestui fapt, după neo-tomişti este necesitatea raţională a minţii de
a-şi exprima puterile de organizare pe materii brute şi simboluri.

Limbile diferă, gramaticile lor nu sunt organizate în acelaşi fel, gramaticile lor nu sunt la
fel de sistematice. Latina şi greaca, cele mai riguros sistematice, se situează în topul
studiilor lingvistice în gândirea educaţională neo-tomistă. Limbile moderne (engleza,
franceza, germana) sunt mai puţin precise gramatical şi de aceea li se acordă un loc
secundar în curriculumul neo-tomist.

27
Şi celelalte materii se studiază în curriculumul neo-tomist, dar ele au o prioritate mai
redusă: ştiinţele naturii, ştiinţele socio-umane şi în final umanităţile.

Disciplinele experienţei sociale

Noua filosofie priveşte curriculumul într-o lumină diferită. Experimentalismul crede într-
o ontologie a procesului, nu într-o lume care există undeva într-o stare de „fiinţă”,
aşteptând să fie descoperită, ci mai curând într-un proces dinamic al devenirii (în
exprimarea lui William James – un univers cu capacul scos).

Pentru ca tinerii să devină conştienţi de acest tip de cosmos, curriculumul trebuie să

constea nu într-un set dat de fapte, idei sau cunoştinţe stabilite anterior pentru a fi
stăpânite, ci într-o serie de experienţe cu caracter evolutiv, care să exprime devenirea
lumii în microcosmosul clasei. Nu există adevăruri despre lumea în care trăim; nici măcar
cele mai riguroase adevăruri ştiinţifice nu sunt adevărate absolut şi pentru totdeauna; ele
sunt mereu subiect al schimbării. Aceasta pentru că punctul de referinţă ontologic final
este experienţa umană, care poate fi reprezentată ca o realitate schimbătoare, ca un flux.
Din acest motiv ni se cere să ne angajăm într-o revizuire şi corectare permanentă a
cunoaşterii, descoperind sensuri noi ale experienţei noastre. Din acest motiv cunoaşterea
nu poate fi compartimentată pentru elev; aceasta i-ar da impresia că lumea despre care
vorbeşte curriculumul este statică şi fixă. Dar lumea nu este aşa, spun experimentaliştii,
iar curriculumul, ca agent intermediar şi de legătură între realitate şi educat, trebuie să-şi
asume aceleaşi contururi pe care le are realitatea – contururi ale devenirii, ale mişcării
dinamice, ale procesului.

Poziţia experimentaliştilor referitoare la curriculum derivă din concepţiile anterior

prezentate. Sunt privilegiate materiile care au caracter procedural, şi desconsiderate
acelea care au un caracter substantival. Studiile sociale sunt cele mai reprezentative
pentru concepţia experimentalistă. Studiile sociale sunt cele mai apropiate de trăsăturile
nestabilite şi indeterminate ale lumii, vorbind despre fiinţele umane şi despre structurile
instituţionale pe care oamenii le-au inventat pentru a-şi organiza viaţa. Cu excepţia
artelor, studiile sociale sunt cele mai puţin sistematice din întreg curriculumul şcolar
contemporan.

Impactul experimentalismului asupra Americii sec.XX a fost covârşitor. Majoritatea

schimbărilor majore din structura curriculară au avut loc în domeniul studiilor sociale.
Cursuri noi de cetăţenie, viaţă sociale, democraţie au devansat Istoria în privinţa sarcinii
de a educa tinerii. Experimentaliştii consideră că studiul trecutului, în special al trecutului
îndepărtat, orientează tinerii mai curând către trăsăturile substantivale ale vieţii umane.
Trecutul doar există, iremediabil şi static din punct de vedere existenţial. Tot ce poate
face cineva cu istoria este să o înveţe. Nimic nu poate fi făcut cu privire la aceasta.
Principalul motiv pentru care studiem istoria, spun experimentaliştii, este de a înţelege şi
gestiona prezentul. Acesta este rolul istoriei. Adesea, spun experimentaliştii, le cerem
copiilor să înveţe istoria doar pentru că ea există, dar acesta nu poate fi un principiu
educaţional. Cunoaşterea trebuie dobândită – în viziune experimentalistă – pentru a ne

28
ajuta să trăim mai bine. Timpul este prea scurt pentru a-l cheltui în strădanii scolastice,
doar pentru că cunoaşterea există.

În viziune experimentalistă, disciplinele substantive au o poziţie inferioară în ierarhia

studiilor. La latină se poate renunţa. Deşi pentru unii elevi ea poate fi valoroasă, are o
calitate statică, este o limbă moartă, şi în consecinţă, are o utilitate redusă în viaţa socială.
Va fi accentuată importanţa ştiinţelor, dar nu în sensul acumulării unor cunoştinţe
descoperite de ştiinţă, ci al înţelegerii modului în care lucrează oamenii de ştiinţă, cum
cercetează ei obiectul de studiu, cum gândesc ca oameni de ştiinţă (metoda ştiinţifică).
Acesta este accentul care trebuie pus în învăţarea chimiei, biologiei sau fizicii.

Experimentaliştii accentuează importanţa curriculumului centrat pe rezolvarea de

probleme. Deoarece consideră că o învăţare organizată în jurul unor materii stabilite
pentru a fi învăţate este fundamental greşită, experimentaliştii răstoarnă întreg
curriculumul tradiţional. Dacă dorim într-adevăr să iniţiem tânărul într-o lume a
procesului, şi apoi lucrăm cu un curriculum compus în principal din lucruri care trebuie
reţinute, ne zădărnicim eforturile. Trebuie să ne eliberăm de noţiunea fundamentală că
învăţarea are loc pe compartimente, că învăţarea este în principal stăpânirea unor
materiale predefinite, organizate şi sistematizate într-o formă ce poate fi studiată de către
elevi.

Învăţarea este esenţial creştere. Creşterea, în limbajul existenţialist înseamnă creşterea

inteligenţei în conducerea vieţii. Aceasta înseamnă extinderea gândirii reflexive şi
aplicarea ulterioară a gândurilor în acţiune. Dacă vrem să fim eficienţi în producerea
creşterii, trebuie să răsturnăm întregul proces de învăţare aşa cum a fost conceput
tradiţional. Adică, trebuie să pornim de la problemele vieţii, aşa cum le întâmpinăm şi să
lăsăm acele probleme să dicteze ceea ce trebuie învăţat şi cunoscut în scopul de a le
gestiona adecvat. Curriculumul structurat pe discipline de învăţământ care trebuie
aplicate ulterior la situaţii de viaţă, trebuie schimbat în sensul de a porni de la situaţii de
viaţă care provoacă tipuri de învăţare în sau între materii de studiu. O ilustrare a acestui
mod de concepere a curriculumului este „Probleme ale democraţiei americane”. În acest
tip de situaţie de învăţare începem de la o problemă din viaţa reală: crimă, divorţ,
delicvenţă juvenilă, segregare etc. profesorul şi elevul îşi reunesc forţele în studierea
soluţiilor propuse pentru aceste probleme. În acest proces ei au nevoie de informaţie, pe
care o vor căuta şi astfel îşi vor dezvolta cunoştinţe şi deprinderi: citit scris, socotit,
comparat, judecat.

Curriculumul experimentalist este mai curând o problemă epistemologică: Cum

cunoaştem? Decât o problemă ontologică (Ce este realul?). reconstrucţia completă a
principiului fundamental – de la substanţă la proces – a servit la modificarea
fundamentală a ceea ce numim curriculum şcolar. În termeni mai simpli, experimentaliştii
pot descrie curriculumul ca o serie de probleme care să fie rezolvate, mai curând decât ca
un set de teme care trebuie învăţate. Nici chiar aceste serii de probleme nu sunt
specificate dinainte; acestea vor apărea din interesele şi nevoile tânărului. Problemele vor
apărea direct din realitatea ultimă – experienţa fiinţelor umane.

29
Şcoala experimentalistă este locul unde se va utiliza deplin aşa-numita metodă a
proiectelor. Tinerii vor studia botanica pentru ca descoperi cel mai bun tip de iarbă de
plantat în curtea şcolii, adolescenţii vor învăţa fizica nucleară pentru a înţelege sensul
evaluării în contextul apărării civile, studenţii vor elabora o revistă literară pentru a-şi
exprima opiniile critice cu privire la literatură. Astfel de situaţii sunt cele care permit
dezvoltarea autentică. Aceste tipuri de experienţe, motivate adecvat, asociate cu probleme
reale ale tinerilor şi realizate cu un scop precis, sunt ingredientele prime ale
curriculumului experimentalist.

Materiile alegerii

Existenţialismul, ca filosofie în continuă dezvoltare, nu a luat încă în discuţie problema

curriculumului ca domeniu tactic al educaţiei instituţionalizate. Este prematur să facem
afirmaţii categorice referitoare la curriculum în viziune existenţialistă.

Existenţialiştii consideră neconvingătoare ontologiile care cred că realitatea ultimă constă

în lumea fizică a lucrurilor sau lumea platonică a ideilor. Deşi Sf. Toma, stabilind
ultimatul Fiinţei, poate fi considerat, într-un fel de a spune, primul existenţialist,
existenţialiştii moderni consideră neo-tomismul necorespunzător deoarece acesta atribuie
existenţă absolută unui Dumnezeu sau Cosmos extern, mai curând decât sinelui interior al
omului, unde se originează de fapt existenţa. Existenţa se originează în sinele interior al
omului deoarece aici are loc prima cogniţie şi apar primele idei. Atât la nivel uman
individual, cât şi la nivelul rasei umane, se afirmă expresia „Eu sunt” înainte de a avea
ceva de spus despre existenţa naturii, a altor oameni, a lui Dumnezeu, a Adevărului, a
Cosmosului. De aceea mai întâi este; apoi îşi asumă sarcina de a determina ce este el.
omul este primul lucru care este.

Existenţialiştii proclamă superioritatea sinelui individual şi să se bazeze pe experienţă ca

fundament al realităţii. Experienţa în sine este secundară; ea urmează lui „eu sunt” şi nu îl
precede. Aici mă regăsesc în existenţă, o existenţă a calităţilor indeterminate. Eu pot,
dacă aleg, să decid că această existenţă este o existenţă a „experienţei”, dar trebuie să
aleg aceasta. Nimeni nu mă poate forţa. Eu o aleg, eu creez. De aceea eu mai întâi sunt
(am). Apoi specific natura fiinţei (am-ness) mele: baza experienţială a faptului de a
exista. În termeni mai simpli, putem afirma că instanţa finală în faţa căreia prezentăm
toate problemele – chiar şi cele mai transcendentale şi metafizice – este sinele uman.
Experienţa, în sensul utilizat de experimentalişti, este doar o convenţie pentru a denota o
regiune în care alegem să existăm. Este doar o zonă superficială subţire unde indivizii se
reunesc şi comunică între ei. Dar dincolo de această suprafaţă există sinele uman
autonom.

Aceasta sugerează că existenţialiştii consideră şcoala experimentalistă ca fiind prea

superficială, prea implicată în procesele de grup, prea angajată în procesele de partajare şi
comunicare. În forma cea mai extravagantă şcoala experimentalistă devine atât de
capturată în dinamica grupului, împărtăşire, comunicare, încât pierde din vedere
individul. Înainte ca grupul să poată exista este nevoie ca individul să facă anumite
alegeri, să aprecieze lucrurile ca fiind corecte sau greşite etc. individul ca sursă a

30
deciziilor trebuie să fie în centrul procesului educativ. În acest scop trebuie să identificăm
aceste domenii ale activităţii şcolare în care indivizii îşi exprimă cel mai plenar
individualitatea. Acestea ar fi în primul rând muzica, pictura, poezia, creaţia literară.
Simbolismul unei picturi poate explicat prin cuvinte, dar această situaţie este
simptomatică pentru eşecul său ca pictură. Valoarea sau originalitatea unei picturi nu
depinde de discuţiile sau de procesele de grup. Aceasta există pur şi simplu, inserată în
vieţile noastre. Astfel ea reprezintă, alături de alte forme de artă, cea mai fidelă
reprezentare a ceea ce este realitatea ultimă în această lume: sinele unei persoane umane
singulare. Alte domenii curriculare în care se pot regăsi concepţiile existenţialiste sunt
studiile sociale – motivaţia umană, disparităţile între bărbat şi femeie privind concepţiile
despre viaţa de familie, diferenţele de ideologii politice între orient şi occident,
conflictele între culturi, coliziunile între sisteme de valori precum materialismul şi
intelectualismul.

Omul real

Fiecare ontologie propune un tip ideal, perfect de om.

Idealiştii au în vedere un om al artelor şi al literelor. Ar fi interesant de văzut cât de bine

se descurcă în viaţa de zi cu zi a orarelor, programelor, care cere să îţi câştigi traiul şi să
duci lucrurile la bun sfârşit. O viaţă printre cărţi este şi o viaţă idee şi o viaţă ideală. Viaţa
minţii este nu doar ontologic cerută de caracterul realităţii ultime, ci şi bună sub aspect
moral.

Realiştii au în minte o persoană mai precisă şi mai orientată practic ca model de urmat.
Această persoană poate fi descrisă ca stăpân al maşinii naturii, înţelegând termenul
maşină în sens larg (de mecanism). Avem în imagine un om al acţiunii care studiază
regularităţile, legile, principiile naturii iar apoi aplică cunoştinţele sale în programe de
acţiune. Această persoană va avea o viaţă mai regulată decât alte tipuri de oameni, îşi va
sistematiza munca şi tot ceea ce face în scopul de a se armoniza cu caracterul sistematic
al lumii în jurul său. Eficienţa şi economia sunt atribute inerente ale Naturii. Cu cât vom
imita mai mult aceste caracteristici, cu atât vom deveni mai deplin umani.

Neo-tomismul oferă două modele de dezvoltare a personalităţii umane: spiritual (pentru

aripa ecleziastică) şi raţional (pentru aripa laică). Modelul de om pentru aripa ecleziastică
va fi caracterizat de un puternic simţ al datoriei – faţă de familie, faţă de Biserică, faţă de
Dumnezeu. Aripa laică, interesată în principal de intelect, va forma un om puternic
antrenat intelectual, capabil să pătrundă Principiile Prime şi Adevărul Absolut. Această
persoană va considera că principala sa datorie este să-şi antreneze mintea, să-şi
disciplineze procesele mentale prin cea mai riguroasă logică. Doar astfel o fiinţă umană
poate ajunge la expresia deplină a rolului său unic de creatură raţională.

Experimentalismul, rezervat faţă de aceste imagini tradiţionale ale individului perfect,

afirmă simplu că secolul XX cere inteligenţă antrenată. Inteligenţa, diferită de termenul
intelect utilizat de neotomişti, este numele dat gândirii transpusă în acţiune (de exemplu,
funcţionarea minţii în ghidarea conduitei). În această perspectivă, omul experimentalist

31
acţionează reflexiv, este un om a cărui umanitate este măsurată prin inteligenţa
comportamentului său. Omul experimentalist este un rezolvator de probleme, orientat
ştiinţific către continuarea sarcinii de confruntare cu situaţii problemă din viaţa sa şi
rezolvarea acestora. O dată ce rezolvarea de probleme poate fi realizată cu sprijinul
celorlalţi, ne vom aştepta ca Omul Experimentalist să fie eficient în activităţi de grup,
adaptat social la motivaţiile şi capacităţile celorlalţi, capabil să conducă sau să se
conformeze, în contextul dinamicilor pe care procesele de grup le cer.

Concepţia existenţialistă despre sine include un soi de infinitate, care face aproape
imposibilă orice definiţie a omului perfect. Unul dintre principiile existenţialismului este
că ideea de om nu este încă definitivată. Noi ajutăm la facerea acestei idei prin vieţile
noastre şi prin alegerile noastre. Cea mai înaltă formă a existenţei umane va fi repudierea
oricărei aşa-numite paradigme. Omul nu este făcut să se găsească pe sine. Dacă vedem un
om conştient de existenţa sa, care ştie că este, şi care simte greutatea enormei provocări a
„fi-inţei” sale într-o preocupare serioasă privind alegerile vieţii, oferindu-şi contribuţia
zilnică la ideea de om, atunci putem suspecta prezenţa unui existenţialist printre noi.

32