Depresia si anxietatea postnatala

Las un rspuns
inShar e

O poveste in desfasurare . Cand a devenit mamica, Gabriela a fost in al noualea cer ! A simtit o asa mare iubire pentru bucatica aceea de lumina care ii era fiica, incat iubirea aceasta a cuprins tot si toate in jurul ei. Isi dorise muuult, foarte mult acest copil si iata ca, dupa multi, multi ani de asteptare, a venit pe lume Bianca. Fusese o sarcina toxica si oboseala se cronicizase in psihicul si in trupul ei de proapspat mamica. Dar, era fericita! Ii era un pic teama de ce va urma dupa ce vor ajunge acasa. Doi parinti si un trupusor firav de copil. Copilul lor! Doi ochi care le vorbea, dincolo de cuvinte. O priveau amandoi minute in sir minunandu-se de perfectiunea acelui chip de bebe al lor. A venit, apoi, prima baita. Parintii s-au contrazis un pic: sa foloseasca cadita ei colorata sau chiuveta si jetul fin de apa. O dermatita capatata in spital ar fi fost mai bine tratata sub contactul direct cu apa. Apoi, primul supt, acasa, fara sprijinul unor mamici mai experimentate. Primul planset, primul zambet, primul schimbat de pampers, prima noapte putin mai agitata, prima vizita a medicului pediatru. Primul somn prelungit. Prima regurgitare. Primul semnal de colici. Intr-o zi, mama a inteles ca este trista. O tristete coplesitoare ii invadase fiinta. A sesizat si ca este reactiva, nervoasa. Sunt obosita, si-a spus. O sa ma refac. O sa fie bine!

A observat, dupa un timp, ca parca nu mai este conectata pe deplin la fiica ei. S-a intrebat constient: Sunt o mama care nu-si mai iubeste copilul? Ce se intampla cu mine? De ce traiesc starile acestea? Nu a stiut cu cine sa impartaseasca trairile astea. Sotul, prietenele, parintii poate ca nu ar fi inteleso. Poate ca ar fi judecat-o. Dormea putin si tresarea la cea mai mica miscare, in somn, a Biancai. Dormea pe o canapea, in camera fetitei ei, ca sa-i fie cateva luni aproape. Asa isi putea lasa si sotul sa doarma mai bine. Intr-o noapte, s-a trezit brusc cu o alarma in minte, parca un clopotel ar fi sunat langa urechea ei: Bianca se rostogolise pe burtica si era congestionata: nu mai putea sa respire. A repozitionat-o si a vegheat-o tot restul noptii. Si, totusi, de ce era atat de da, atat de deprimata! A adunat intr-un singur cuvant trairile acestea acaparatoare, apasatoare: depresie. A inteles ca este depresie si i-a dat si o denumire clara, semn de constiinta treaza: depresie postnatala.

Bun, o sa-mi treaca.

Dar tristetea ei, irascibilitatea, insomniile, agitatia sa.m.d. nu au trecut, nu s-au diminuat in intensitate. Dimpotriva. Se certa mai des cu sotul ei; plangea mai mult, se autoizolase. Nu mai avea chef de nimeni si aproape de nimic. Isi impartea timpul intre curatenie, gatit si copil: alaptat, schimbat, plimbat prin parc, leganat, cantat. Un robotel cu cheia blocata intr-un ritm oarecare. Fetita incepuse sa planga des si sa doarma din ce in ce mai putin. () Oare de ce nu pot sa ma stapanesc, de ce sunt permanent atat de furioasa? De ce traiesc cu SPAIMA aceasta in suflet? Sunt hormonii de vina? Cu siguranta, asta e! O sa-mi treaca. Si-a clarificat, in sfarsit, ca traieste si cu o spaima. Spaima de ce? A mers la un psiholog specialist in terapia Bach. Si-a dorit sa consulte un specialist mai putin invaziv. Tincturi pentru fiecare spaima si traire in parte. Apoi, a abandonat terapia. Cand sa mai aiba timp si pentru psiholog si pentru terapie? A observat, in timp, ca ii vin din ce in ce mai des in minte imagini cu momente traite in copilarie. Flash-uri cu tot soiul de imagini: imaginea mamei ei, a casei in care a copilarit, imagini cu bunicii si cu apropiatii ei. Nu avusese o copilarie fericita. Si-a spus ani la rand: Cand voi fi mama, nu voi repeta greselile mamei mele! Nu voi pune pe umerii copilului meu problemele mele nerezolvate din minte si suflet! Intr-o zi a inteles, pur si simplu: Spaima aceasta cred ca vine din copilaria mea! Retraiesc, pasamite, sentimentele de neputinta ale propriei mele copilarii. Retraiesc ceva din copilaria mea chinuita. O sa treaca. Trebuie sa am rabdare cu mine. Senzitivitatea aceasta speciala a ei o ajuta sa constientizeze pas cu pas ce se intampla cu sine si prin sine, cu copilul ei. Bianca era mai tot timpul bolnava. Nu o data, in toiul noptii, si-au urcat copilul in masina si au mers la urgenta: reflux gastroesofagian, bronsolita, otita etc. . () Povestea Gabrielei, ca orice poveste, are si un deznodamant. In cele din urma, cunoasterea aceasta emotionala a ei a ajutat-o si sa traga linie si sa accepte ajutorul. A inteles ca poarta pe umeri poveri prea mari, poveri transgenerationale (atasamente) reactivate in momentul in care a devenit mama. Detasarea afectiva, tristetile, spaimele, anxietatea, toate erau semnale/simtome ale nevoii de vindecare. Acum, Bianca zburda sanatoasa. Nu mai somatizeaza starea emotionala si afectiva a mamei. Relatia cu sotul ei a devenit si mai stransa afectiv. Sunt o familie. Creste, si-a spus. E firesc.

Drumul catre sine poate fi un program cu cerinte si optiuni clare, elaborat sau nu; mai intai, insa, trebuie sa accesezi baza de date si sa operezi cu aceasta in cunostinta de cauza. Metaforic vorbind, exista un sambure care nu a rodit inca, acolo in AND-ul si in memoria ta emotionala si afectiva. Trebuie doar sa-i cream terenul propice rodirii si dezvoltarii. Cum creste un copac? De la sine. Are nevoie doar de natura, natura care la CREAT. Uneori creste stramb, aplecat si pare sa sustina mai greu trunchiul, alteori, drept si falnic. Diferenta o face echilibrul, constiinta, armonia lautrinca. Starea de nefericire ne este deseori mai la indemana decat starea de multumire, de bucurie. Nu devenim nici macar constienti de nevoia aceasta primara de bucurie si iubire, prea adanciti fiind in tristete, in nefericire. Nu ezitati sa cereti ajutorul. Intotdeauna, universul/viata lucreaza impreuna cu voi. Veti capata cel mai potrivit terapeut cu cea mai potrivita metoda de abordare a problemei voastre. Nimic nu este intamplator. Este doar coincidenta semnificativa. Iubiti-va. Dana Dumitra Dumitrache Nota: numele din articol sunt fictive.