ANALIZA INFRACŢIUNII

1. CONŢINUTUL LEGAL: definiţia infracţiunii înscrisă în articolul de lege (Codul penal –

partea specială sau în alte legi speciale penale sau nepenale)

2. CONDIŢII PREEXISTENTE

A. Obiectul infracţiunii: îl constituie relaţiile sociale, dacă acestea sunt lezate sau puse în
pericol, nu în mod direct ci prin mijlocirea valorii sociale direct ameninţate prin fapta ilicită.

Obiectul - obiect juridic - obiect juridic generic (de grup) – comun

infracţiunii - obiect juridic special - simplu – diferenţiază i. între ele
- complex principal
secundar
- obiect material - infracţiuni de pericol/formale
- infracţiuni de rezultat

Obiectul juridic generic: este alcătuit dintr-un fascicul de relaţii sociale formate în jurul şi
datorită uneia dintre valorile sociale fundamentale şi comune unui grup de incriminări cum sunt
„siguranţa statului”, „persoana umană”, „proprietatea”, „autoritatea de stat”, „capacitatea de apărare
a ţării”, etc. (are o existentă abstractă - nu poate fi văzut, palpat,).Obiectul juridic generic serveşte
legiuitorului şi la sistematizarea infracţiunilor în cadrul fiecărui titlu.

Obiectul juridic special: este obiectul propriu-zis al infracţiunii, adică obiectul specific fiecărei
infracţiuni. El este o parte a obiectului generic şi se află într-un raport de subordonare faţă de acesta.
(exemplu: lipsirea de libertate în mod ilegal: obiectul juridic special: relaţiile sociale
privitoare la această valoare socială: libertatea de deplasare şi de acţiune a persoanei fizice.)
Acesta este subordonat şi constituie o parte din obiectul juridic generic sau de grup care îl
formează persoana umană ca valoare socială. Acesta face să se diferenţieze infracţiunile între ele

Obiectul juridic special simplu: format din relaţiile sociale privitoare la o unică valoare socială

Obiectul juridic complex: este format din relaţii sociale privitoare la două sau mai multe valori
sociale, lezate prin fapta ilicită; dintre acestea o valoare socială este în principal ocrotită, iar alta în
secundar ori adiacent ocrotită.
!!! Toate infracţiunile au obiect generic şi specific.
Obiectul material: constă în bunul, lucrul sau corpul persoanei asupra căreia este îndreptată
activitatea materială descrisă în normă şi care este pus efectiv în pericol sau vătămat.
!!! Nu toate infracţiunile au obiect material.

B. Subiecţii: - Activ (infractor). Participaţia.

- Pasiv (persoana vătămată)

Subiecţii infracţiunii: persoanele fizice/juridice implicate într-un raport juridic penal de

conflict, fie ca urmare a săvârşirii infracţiunii, fie a suportării consecinţelor generate de săvârşirea
acesteia.

a. Subiectul activ: o persoană fizică/juridică care săvârşeşte sau contribuie la comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală şi îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.
Condiţii:
- să fie persoană fizică, sau persoană juridică
- condiţia de vârstă (art.99: minorul sub 14 ani nu răspunde penal)

1
 discernământ – capacitatea minorului de a înţelege caracterul antisocial al faptei
concrete, dar şi de a-şi manifesta în mod conştient voinţa
- responsabilitatea – capacitatea persoanei de a-şi da seama de sensul, valoarea şi
urmările acţiunilor (inacţiunilor) pe care le săvârşeşte şi de a-şi determina şi dirija în
mod liber voinţa potrivit cu scopurile urmărite.
- libertatea de voinţă şi acţiune – trebuie să decidă în mod liber asupra acţiunii sau
inacţiunii, nefiind supus unei constrângeri din afară.

Subiectul activ – calificat Subiectul activ - femei (pruncucidere)

- necalificat - bărbaţi (seducţie)

Autor: persoana care, prin acte de executare, a comis în mod nemijlocit o faptă prevăzută de
legea penală (art. 24 C.pen).
Coautori: persoanele care şi-au adus contribuţia nemijlocit la săvârşirea faptei.
Instigarea: formă a participaţiei penale în care o persoană numită INSTIGATOR
determină, cu INTENŢIE, pe o altă persoană, numită INSTIGAT, să săvârşească o faptă prevăzută
de legea penală. (art. 25 C.pen).
Complicitatea: formă a participaţiei penale în care o persoană, cu intenţie înlesneşte sau
ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală ori promite, înainte sau în
timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor,
chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. (art. 26 C.pen).

b. Subiectul pasiv: persoana fizică sau juridică ale cărei valori sociale au fost vătămate sau
periclitate prin săvârşirea infracţiunii. Poate fi subiect pasiv al infracţiunii orice persoană care a
suferit răul creat prin comiterea infracţiunii.

Subiectul pasiv – calificat (bărbat, femeie, rudă apropiată, funcţionar

public)
- necalificat

C. Locul dacă infracţiunea e condiţionată de loc/timp în forma tip sau agravantă

D. timpul de mentionat
Analiza locului (public), timpului.

3. CONŢINUTUL CONSTITUTIV latura obiectivă

latura subiectivă

A. Latura obiectivă – activitatea fizică materială desfăşurată de subiect şi susceptibilă să

producă o schimbare în lumea înconjurătoare prin lezarea ori punerea în pericol a unei valori sociale
şi a relaţiilor sociale corespunzătoare acesteia.

Latura obiectivă: elementul material

urmarea imediată
legătura de cauzalitate

A1.Elementul material - activitatea materială desfăşurată de subiectul activ, adică din

însuşi actul de conduită interzis sau impus prin norma de incriminare

Elementul material poate fi realizat prin acţiune (infracţiuni comisive)

inacţiune (infracţiuni omisive)

2
 Acţiunea (comisiunea) - atitudinea pozitivă, adică o consumare de energie îndreptată spre
producerea unei transformări în lumea exterioară. Făptuitorul face ceva ce legea penală ordonă
să nu se facă.
Inacţiunea (omisiunea) - atitudine negativă, pasivă în sensul că nu face ceea ce legea îl
obligă să facă şi în acest fel lasă câmp liber unor energii să acţioneze şi să producă rezultatul pe
care legiuitorul, prin interdicţia faptei, urmărea să-l evite.

Infracţiuni comisive: executarea uni act pe care legea îl interzice

omisive: neexecutarea uni act pe care legea îl ordonă

Elementul material: simplu (o singură faptă): acţiune/inacţiune

alternativ acţiune – acţiune
acţiune – inacţiune
cumulativ (conduita impusă de lege este multiplă, dar
necesară ex.: tâlhăria)

A2.Urmarea imediată: schimbarea în lumea obiectivă, pe care o produce săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii interzise de legea penală, ori prin atingerea în orice mod adusă uneia dintre valorile
sociale care formează obiect al ocrotirii penale

Săvârşirea oricărei fapt incriminate produce un rezultat. Acest rezultat poate să se

înfăţişeze ca o consecinţă materială sau nematerială a acţiunii sau inacţiunii.

Urmarea imediată apare sub forma: vătămare efectivă, materială a obiectului

(infracţiuni de rezultat)

stare de pericol (infracţiuni de pericol)

Sunt 3 situaţii - infracţiuni la care nu este precizată expres urmarea imediată (208)
- infracţiuni la care este precizată (174 C.pen.)
- infracţiuni cu urmări imediate alternative (248 C.pen.)

A3.Legătura de cauzalitate – acea relaţie, de la cauză la efect între elementul material sub
forma acţiunii, inacţiunii voluntare, conştiente a făptuitorului şi urmarea imediată prevăzută în
norma de incriminare

În legea penala română legătura de cauzalitate se stabileşte pe baza Teoriei echivalenţei

condiţiilor (teoria condiţie sine qua non) – susţine că are caracter cauzal oricare dintre acţiunile
umane care evaluată ex post, constituie una dintre condiţiile indispensabile producerii rezultatului,
iar o condiţie este necesară când, eliminată mintal din procesul cauzal, rezultatul nu s-ar fi putut
produce.

B. Latura subiectivă: totalitatea condiţiilor privitoare la atitudine psihică a făptuitorului

faţă de fapta sa şi urmările acesteia prevăzute în norma de incriminare

Latura subiectiva: elementul subiectiv (vinovăţia)

mobilul
scopul
3
 a. Vinovăţia: este formată din formele şi modalităţile vinovăţiei, reflectă atitudinea
psihică a făptuitorului faţă de fapta sa şi urmările acesteia, exprimată în forma de vinovăţie
cerută de lege pentru ca acel tip de faptă să constituie infracţiune.

Vinovăţia cu intenţie directă

indirectă

din culpă simplă

cu prevedere

praeterintenţia specifică infracţiunilor în formă tip sau (art. 183)

agravante (art. 211 alin. ultim)
Formele de vinovăţie
Intenţia directă: făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui
prin săvârşirea acţiunii/inacţiunii
Intenţia indirectă: autorul prevede rezultatul faptei sale pe care nu-l urmăreşte dar
acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa cu prevedere sau uşurinţa: făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l
acceptă socotind fără temei că nu se va produce (se bazează pe experienţă, pricepere, etc.)
Culpa simplă sau neglijenţa: făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi putea
şi trebuia să-l prevadă.
Intenţia depăşită (praeterintenţia): o formă mixtă de vinovăţie care apare ca element
subiectiv în conţinutul unor infracţiuni, atunci când făptuitorul prevede şi urmăreşte ori acceptă
producerea unui rezultat socialmente periculos, dar în realitate, datorită împrejurărilor în care se
execută activitatea infracţională (acţiune/inacţiune), rezultatul produs este mult mai grav decât
cel prevăzut, urmărit ori acceptat, dar pe care făptuitorul l-a prevăzut nu l-a acceptat,
sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă.

b. Mobilul – impulsul intern al făptuitorului care a determinat luarea deciziei de săvârşire

a infracţiunii
Răspunde a întrebarea „de ce s-a săvârşit infracţiunea?”
(ex.: un folos material)
Trebuie menţionat dacă infracţiunea analizată e sau nu condiţionată de vreun mobil

c. Scopul infracţiunii: finalitatea propusă, destinaţia acţiunii sau rezultatul faptei aflate
în reprezentarea făptuitorului (ex.: deţinerea de acte false)
!!!A nu se confunda scopul infracţiunii cu urmarea imediată

4. FORME. MODALITAŢI. SANCŢIUNI

a. Forme acte pregătitoare (dacă sunt sau nu posibile) şi dacă se pedepsesc sau nu
tentativa (art. 21. C. pen.) şi dacă se pedepseşte sau nu

infracţiunea consumată (stabilirea exactă a momentului consumării)

infracţiunea epuizată – de precizat dacă infracţiunea analizată poate cunoaşte

acest moment
Analiza tipului de infracţiune
Infracţiunea CONTINUĂ: elementul său material, constă dintr-o acţiune, sau inacţiune
susceptibilă a fi prelungită în timp prin voinţa autorului şi după momentul consumării până la

4
încetarea activităţii infracţionale, care s-ar putea datora, fie intervenţiei unei voinţe contrare a
făptuitorului, fie a altor persoane, ori a organelor competente.

Infracţiunea CONTINUATĂ: persoana săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea

aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni

Infracţiunea COMPLEXĂ: în conţinutul său intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o

acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Infracţiunea complexă : forma de bază sau tip: o acţiune/inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală

forma calificată/ agravantă a faptei incriminate:

acţiunea/inacţiune incriminată ca infracţiune de sine stătătoare

Infracţiunea de OBICEI (nu este definită de C.pen). Doctrina o defineşte ca fiind acea infracţiune
care se săvârşeşte prin repetarea faptei incriminate de un număr suficient de mare, pentru ca, prin
această repetare, să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea infracţională respectivă de obicei,
din obişnuinţă sau ca o îndeletnicire.

Infracţiunea PROGRESIVĂ: doctrina o defineşte ca fiind acea infracţiune a cărei latură

obiectivă, după ce a atins momentul consumativ corespunzător unei anumite infracţiuni se amplifică
prin natura ei şi fără nicio intervenţie a făptuitorului până la momentul epuizării.

Infracţiunea SIMPLĂ: presupune o singură acţiune/inacţiune, o singură urmare imediată şi o

unică rezoluţie delictuoasă.

Infracţiunea DEVIATĂ: fapta penală se săvârşeşte fie prin devierea acţiunii de la obiectul sau
persoana împotriva căreia fusese îndreptată la un alt obiect sau la o altă persană, din cauza greşelii
făptuitorului, fie prin îndreptarea acţiunii asupra altei persoane ori asupra altui obiect decât acela
aflat în reprezentarea făptuitorului.

- Actele pregătitoare: acele acte care pregătesc condiţiile de trecere la executarea acţiunii sau
inacţiunii, acestea pot să constea în procurarea, confecţionarea, modificarea ori adaptarea
instrumentelor, mecanismelor sau dispozitivelor ce vor folosi la executarea faptei, precum şi în
culegerea de informaţii asupra condiţiile în care urmează să fie săvârşită infracţiunea.

- Tentativa: constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a

fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de
a săvârşi infracţiunea

Tentativa : întreruptă: punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,

Art.20 C. pen executare ce a fost întreruptă

perfectă (fără efect): executarea în întregime a activităţii infracţionale

şi neproducerea rezultatului

relativ improprie: consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită

insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor
folosite ori datorită împrejurării că în timpul
când s-au săvârşit actele de executare obiectul lipsea
de la locul unde făptuitorul credea că se află
absolut improprie: inaptitudinea totală a mijloacelor folosite
5
 de a produce urmarea fie inexistenţa absolută a
obiectului infracţiuni, fie datorită modului
absurd în care este concepută executarea

- Infracţiunea consumată: în momentul în care actele de executare au fost duse până la capăt, s-a
produs rezultatul prevăzut de norma de incriminare

- Infracţiunea epuizată: după ce fapta s-a consumat, prin producerea urmării imediate, sub formă
de vătămare, acest rezultat se amplifică, fie în cadrul unui proces natural firesc fără nicio nouă
intervenţie a făptuitorului, fie datorită prelungirii acţiunii sau inacţiunii tipice şi după atingerea
momentului consumptiv până la intervenţia unei acţiuni contrare de natură să oprească prelungirea
acţiunii sau inacţiunii.

b. Modalităţi tip
atenuante (art. 246-250, 258, C. pen.)
agravante

c. Sancţiuni detenţiunea pe viaţă

închisoarea
amenda penală (art. 63 C. pen.)
alternantă între ele

- de precizat natura şi cuantumul sancţiunii

Sancţiuni: singulare (art. 208 C.pen.)
cumulative (art. 174) „ŞI”
alternative (art. 176) „SAU”

5. ASPECTE PROCESUALE

- acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu sau

la plângerea prealabilă a părţii vătămate

Plângerea prealabilă: încunoştinţarea organelor judiciare făcută de către persona

vătămată cu privire la săvârşirea unei fapte penale prin care i s-a adus o vătămare fizică, materială
sau morală, în cazul acelor infracţiuni pentru care legea prevede că este necesară o astfel de
plângere (art. 180 C. pen.).
Împăcarea părţilor: acea înţelegere intervenită între persoana vătămată şi infractor de a
pune capăt conflictului născut între ei în urma săvârşirii infracţiunii.
Condiţii:
- împăcarea părţilor poate interveni numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede
expres că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală
- trebuie să intervină între persoana vătămată şi învinuit sau inculpat
- trebuie să fie personală
- trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă
- trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti

Rude apropiate: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi

persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude (art. 149 C. pen.)

6
 Membru de familie: soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi
gospodăreşte împreună cu făptuitorul (art. 1491 C. pen.)

Acţiunea penală: are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au

săvârşit infracţiuni

Părţile în procesul penal - inculpatul: persoana împotriva căreia s-a

pus în mişcare acţiunea penală

partea vătămată : persoana care a suferit

prin fapta penală o vătămare fizică, morală
sau materială, care participă la procesul penal