FLORI DE MUCIGAI de Tudor Arghezi

Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica experienta de viata a lui Tudor
Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-
1919, din motive politice. Volumul de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in
varianta lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile
poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul",
"Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune, considerand ca "Pretutindeni si in
toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale omuiui si
toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".
Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta poetica a lui Arghezi, conceptia
lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui
volum, asa cum "Testament" este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite".
Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si consecintele pe care le are acesta
asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul
unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare.
Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza frumusetea, puritatea, lumina, iar
mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in
care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor,
restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o
modalitate artistica intalnita in lirica europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea
celor doua categorii estetice contradictorii, frumosul - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai - ofera
titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a evidentia imperfectiuni le
vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand parte din existenta umana.
Structura, compozitie si limbaj poetic
Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand crezul artistic arghezian, iar
cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare.
Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri, fiind dominat de setea de
comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe
tencuiaia / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de
viata ii seaca forta creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat
imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul",
"leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a poetului nefericit in absenta
creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul. Versurile sunt sapate in sufletul poetului,
sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de
groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite
poetului revelatia, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai
percepe ca pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".
Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera sumbra, e "intuneric", iar
ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei
totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu
unghiile de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu
puterea divina a creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al
ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului, carora omul le opune aspiratia spre
frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii.
In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca inovatie lingvistica, pe de al ta
parte ca substanta a ideilor exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al
caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul
profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul
"flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri",
din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea
starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului.
Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a conditiilor vitrege la care este
supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de
disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare.
Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse
spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a
fiintei umane, toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime.
La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de
pe caile unde o fixase marea influenta a poetului "Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de
afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".




Psalmul 6 de Tudor Arghezi
Tudor Arghezi este un poet modernist,ca si Lucian Blaga si Ion Barbu,apartinand perioadei interbelice a literaturii .El
revolutioneaza limbajul poetic al vremii sale in raport cu mijloacele de expresie traditionale,fiind de parere ca acesta are
menirea de a-l face pe cititor sa simta ceea ce citeste,iar ''o idee sa nasca sute altele''.In 1927,publica volumul de
debut,intitulat ''Cuvinte potrivite'';ulterior,apar volumele de poezii ''Flori de mucigai'',''Versuri de seara'',''Hore'',''Una suta
una poeme'',''1907-Peizaje'',''Cantare omului'' etc.
Aparitie.Exista 16 poeme intitulate ''Psalm'' si publicate in mai multe volume:''Cuvinte potrivite'',''Frunze'',''Poeme
noi'',''Silabe'',''Noapte''.Poezia ''Te dramuiesc in zgomot si-n tacere'' este al saselea ''Psalm'' din cei noua existenti in
volumul de debut.
Surse de inspiratie.Pot fi identificate trei surse de inspiratie pentru Psalmii arghezieni:experienta personala a
autorului(in perioada 1899-1905,Arghezi este monah la Cernica),cei 151 de Psalmi biblici,apartinand Noului
Testament,atribuiti lui David,si lucrarea lui Dosoftei,''Psaltirea pre versuri tocmita''(1673),care ofera traducerea si
versificarea inedita a imnurilor biblice. Incadrarea in specia literara.Psalmul este o specie a genului liric prin care poetul
inalta un imn de factura religioasa divinitatii.
Tematica.Ciclul arghezian al poeziilor intitulate''Psalm'' pune in lumina deschiderea filozofica a gandirii
poetului,apartinand liricii gnoseologice(de cunoastere).Ideea centrala a ciclului este cautarea asidua a divinitatii;aventura
cunoasterii are doua coordonate:una interioara,de coborare in sine,si una exterioara,de cautare a lui Dumnezeu in
elementele lumii materiale inconjuratoare. Eul liric oscileaza intre doua tendinte contradictorii:''credinta'' si ''tagada'';in
esenta,Arghezi implora forta divina sa i se reveleze,sub forma unui semn palpabil.El aduce drept exemplu revelatia
posibila din Vechiul Testament:''Te-ai aratat adeseori fapturii/Si-ntotdeauna-n haine de-mparat''(Psalm VII) sau ''Cand
magii au purces dupa o stea,/Tu le vorbeai si se putea[...]/Ingerii tai grijeau pe vremea ceea/Si pruncul si barbatul si
femeia''(Psalm V).nIn lipsa unui semn divin,Arghezi isi doreste sa-l provoace adoptand doua atitudini: negarea
Dumnezeirii(eul liric se proclama propriul sau Dumnezeu,fiind ''talhar de ceruri'' care infaptuieste pacate de neiertat) sau
afirmarea si sfasierea sufleteasca datorata neputintei de a comunica(''Tare sunt singur,Doamne,si piezis'',''Te caut mut,
te-nchipui, te gandesc'', '' Ruga mea e fara cuvinte'').Zbuciumul liric culmineaza cu o atitudine estetica in definirea Fortei
Supreme:''Doamne,izvorul meu si cantecele mele/Nadejdea mea si truda mea''(Psalm VII) sau ''Esti visul meu din toate
cel frumos''(Psalm VI).
''Psalm(VI)-structura si semnificatii.Al saselea ''Psalm'' din volumul ''Cuvinte potrivite'',intitulat dupa primul vers ''Te
dramuiesc in zgomot si-n tacere''este considerat matricea gandirii psalmodice argheziene. Cele patru catrene denota o
atitudine de ezitare intre tendinte contrare:razvratire sau resemnare.Aceasta atitudine reiese si din prezenta perechilor
antonimice:''zgomot''-''tacere'',''ucid''-''sa-ngenunchi'',''credinta''-''tagada'',''a fi''-''nu esti''.
Metafora vanatorii ascunde aceeasi oscilatie intre a Il ucide pe Dumnezeu in suflet si a se resemna absentei materiale
a Lui:''Si te pandesc in timp ca pe vanat''.''Soimul''(simbol al aspiratiei catre inaltimi,al idealului) si ''visul,din toate,cel
frumos'' sunt intrupari metaforice ale Divinitatii.Interogatiile retorice(''esti soimul meu cel cautat?'',''Sa te ucid?'') sunt
semne ale ezitarii,ale comunicarii cu sine in absenta Celui invocat.A ucide e echivalentul doborarii credintei din suflet(o
idee preluata de la filosoful german Nietzsche,care afirma ca,in momentul in care intreaga omenire va renunta la
credinta in Zeul suprem,Dumnezeu insusi va disparea de pe pamant,va fi ucis de muritori).
Cautarea divinitatii e asidua (''Te caut darz''),dar ''fara de folos''.Cu toate acestea,versul ''si nu-ndraznesc sa te dobor
din cer gramada'' este o afirmare a puternicei credinte in Dumnezeu,care,desi provocat pentru a se arata,traieste in
sufletul individului.Desi revelatia este inselatoare:''Pari cand a fi,pari cand ca nu mai esti''(''oglindirea unui drum de
apa''este o metafora pentru imposibilitatea materializarii),cautarea nu inceteaza;ea se desfoara atat in
contingent(''printre pesti''), cat si in transcendent(''in stele'').
Verbul ''a intrezari'' denota incertitudinea,iar comparatia ''ca taurul salbatec cand se-adapa'' face referire la o epoca
primordiala,in care animalul care simbolizeaza puterea are nevoie,intocmai ca eul liric,de apa(element vital),de
cunoastere. Ultima strofa enunta,din nou,o provocare:''Singuri,acum,in marea ta poveste,/Raman cu tine sa ma mai
masor''.''Marea poveste'' este o metafora care inglobeaza istoria credintei religioase,istoria omenirii;cei doi ''adversari'' isi
masoara fortele,care sunt,de fapt,inegale,caci eul liric,chiar daca a lansat provocarea,afirma:''fara sa vreau sa ies
biruitor'',constient fiind de conditia sa umana,limitata.Confruntarea se dovedeste a fi o dorinta asidua de cunoastere,nu o
desfidare ce isi are originea in infatuare.In ultimul vers:''Vreau sa te pipai si sa urlu: <<Este>>'',eul liric repeta gestul
biblicului Toma care isi exprima dorinta de a pipai ranile lui Iisus pentru a putea crede ca Acesta a inviat din morti.Este
un impuls specific uman de a percepe doar prin intermediul simturilor ceea ce nu poate fi inteles.Eul liric doreste o
dovada materiala a existentei lui Dumnezeu,chiar daca Acesta a fost primit anterior in suflet.
Concluzie.Psalmii arghezieni,construiti pe baza a doua tendinte antagoniste,sintetizeaza nevoia omului de
cunoastere,cautarea neintrerupta a idealului de perfectiune,intruchipat de Dumnezeu.