Bigness: sau problema marimii

In acest eseu, Koolhaas stabileste una dintre cele mai sacaitoare probleme ale
arhitecturii sec. 20. El expune neabatut o problematica care este insensibila stilului,
dar care a crescut in mod brutal de cand structura otelului si liftul au fost aduse
impreuna. Absenta unei teorii a Bigness-ului este slabiciunea cea debila a
arhitecturii. Incercarile sale de a se ocupa cu problema marimii include: proiectul
Boompjes Tower Slab (Rotterdam, 1982), proiectul Hague City Hall (1986), proiectul
pentru competitia bibliotecilor Jussieu (Paris, 1993), si cladirea Congrexpo (Lille,
1994).
Dupa o anumita scala, arhitectura capata proprietatile bigness-ului. Cel mai bun
motiv de a aborda problema bigness-ului este cea data de alpinistii muntelui
Everest: pentru ca e acolo. Bigness-ul este arhitectura finala. Pare incredibil ca
marimea unei cladiri singura intruchipeaza un program ideologic, independent de
dorinta arhitectilor sai.
Dintre toate categoriile, Bigness-ul nu pare sa merite un manifest; discreditata ca si
problema intelectuala, se afla aparent pe drumul disparitiei precum dinozaurii prin
neindemanare, incetineala, inflexibilitate, dificultate. Dar de fapt, doar bigness-ul
instiga regimul complexitatii care mobilizeaza intreaga inteligenta a arhitecturii si
domeniile care se relationeaza cu aceasta.
Acum o suta de ani, o generatie de descoperiri si de tehnologii ajutatoare au
declansat un Big Bang architectural. Prin circulatia aleatorie, scurt-circuitarea
distantei, artificializarea interioarelor, reducerea masei, intinderea dimensiunilor, si
accelerarea constructiei, liftul, electricitatea, aerul-conditionat, otelul, si in final, noile
infrastructuri au format un cluster (gramada) de mutatii care au introdus alte specii
ale arhitecturii. Efectele combinate ale acestor inventii au fost structurile mai inalte si
mai marete Bigness - decat orice a fost conceput inainte, cu un potential paralel
pentru reorganizarea lumii sociale o programare vast mai bogata.
Teoremele
Alimentata initial de energia nepasatoare a cantitativului pur, Bigness-ul a fost,
pentru aproape un secol, o conditie aproape fara ganditori, o revolutie fara program.
Lucrarea Delirious New York (Rem Koolhaas) implica o latenta teorie a bigness-ului
bazata pe 5 teoreme.
1. Dupa o anumita masa critica, o constructie devine o constructie mare. O
asemenea masa nu mai poate fi controlata de un singur gest arhitectural, sau
chiar de catre orice combinatie de gesturi arhitecturale. Aceasta imposibilitate
declanseaza autonomia partilor constructiei, dar nu este acelasi lucru cu
fragmentarea: in care, partile raman comise intregului.
2. Liftul cu potentialul sau de a stabili mai degraba conexiuni mecanice, decat
conexiuni arhitecturale si familia sa de inventii relationate transmit redau
demodat si ineficace repertoriul clasic al arhitecturii. Problemele de compozitie,
scala, proportii, detalii sunt acum contestabile. Arta arhitecturii este inutila in
Bigness.
3. In Bigness, distanta dintre centru si invelis creste pana in punctul in care
fatada nu mai

poate dezvalui ceea ce se intampla inauntru. Asteptarea umanista a

sinceritatii este
sortita esecului: arhitecturile interioare si exterioare devin
proiecte separate, una dintre ele ocupandu-se cu instabilitatea nevoilor
programatice si iconografice, cealalta agent al disinformarii oferind orasului
stabilitatea aparenta a unui obiect. Ceea ce arhitectura dezvaluie, Bigness-ul
uimeste; Bigness-ul transforma orasul din o insumare a unor certitudini intr-o
acumulare de mistere. Ceea ce vezi nu mai e ceea ce primesti.
4. Doar prin marime, aceste constructii intra intr-un domeniu amoral, peste
notiunile de bun sau rau. Impactul lor este independent de calitatea acestora.
5. Impreuna, toate aceste pauze cu scala, cu compozitia arhitecturala, cu
traditia, cu
transparenta, cu etica implica cea pauza finala, care este cea
mai radicala; Bigness-ul nu mai face parte din nici un tesut urban. Acesta
exista; cel mult coexista. Subtextul sau este fuck context
Maximum
Absenta unei teorii al bigness-ului care este maximul a ceea ce poate
arhitectura sa faca? este slabiciunea cea mai mare a arhitecturii. Fara o teorie a
bigness-ului, arhitectii sunt in pozitia creatorilor lui Frankenstein: instigatori a unui
experiment partial de succes a caror rezultate fug nebune si deci sunt
descreditate. Deoarece nu exista o teorie a Bigness-ului, nu stim ce sa facem cu
acesta, nu stim unde sa il punem, nu stim cum sa il folosim, nu stim cum sa il
planificam. Greselile mari sunt singurele conexiuni cu Bigness-ul.
Dar in ciuda numelui tont, Bigness-ul este un domeniu teoretic la acest sfarsit de
secol: intr-un peisaj al dezordinii, dezasamblarii, disocierii, atractia Bigness-ului
este potentialul sau de a reconstruii Intregul, de a invia Realul, de reinventa
colectivul, de a reclama posibilitatea maxima.
Doar prin Bigness arhitectura se poate disocia singura de miscarile
artistice/ideologice epuizate ale modernismului si formalismului pentru a recastiga
instrumentalitatea sa ca si vehicul al modernizarii.
Bigness recunoaste ca arhitectura asa cum o stim este in dificultate, dar nu
compenseaza prin regurgitari a si mai multa arhitectura. Propune o economie noua
in care nu totul e arhitectura, dar in care o pozitie strategica este recastigata prin
retragere si concentrare, cedand restul unui teritoriu contestat, fortelor inamice
Inceputul
Bigness-ul distruge, dar e de asemeni un nou inceput. Poate reansambla ceea ce
se rupe. Un pardox al Bigness-ului este ca impotriva calcularii a ceea ce intra in
planificare de fapt, prin rigiditatile sale este acea arhitectura care planifica
imprevizibilul. In loc de a forta coexistenta, Bigness-ul depinde de regimul
libertatilor, ansamblarea a unei diferente maxime.
Doar Bigness-ul poate sustine o proliferare eterogena a evenimentelor intr-un
singur container. Acesta dezvolta strategii pentru a organiza atat independenta lor
cat si inter-dependenta intr-o entitate mai mare, intr-o simbioza care exarcebeaza
mai degraba decat sa compromita specificacitatea.
Prin contaminare mai degraba decat puritate si cantitate mai degraba decat
calitate, doar Bigness-ul poate sustine in mod natural noi relatii intre entitati
functionale care se dezvolta decat isi limiteaza indentitatile. Artificialitatea si
complexitatea Bigness-ului declanseaza functiune din armura defensiva de a
permite un fel de lichefiere; elemente programatice reactioneaza cu altele pentru a

crea noi evenimente Bigness-ul se intoarce la un model al alchimiei

programatice.
La prima vedere, activitatile adunate in structura Bigness-ului revendica sa
interactioneze, dar Bigness-ul de altfel, le tine impreuna. La fel ca si bielele de
plutoniu care, mai mult sau mai putin inmuiate, umezite sau promoveaza reactii
nucleare, Bigness-ul reguleaza intensitatile a unei existente programatice.
Desi Bigness-ul este un plan pentru intensitatea perpetua, de asemeni ofera
grade de seninatate si chiar liniste. Este pur si simplu imposibil animezi intreaga ei
masa cu intentie. Vastitatea ei epuizeaza nevoia compulsive a arhitecturii de a
decide si de a determina. Zone vor fi lasata pe dinafara, libere de arhitectura..
Bastion
Daca Bigness-ul transforma arhitectura, acumularea acestuia genereaza un nou
tip de oras. Exteriorul orasului nu mai este un teatru colectiv unde se intampla;
nu mai exista se. Strada a devenit un reziduu, un mecanism organizational,
simplu segment al unui plan metropolitan continuu, unde ramasite ale trecutului se
infrunta echipamentele noi intr-o remiza incurcata. Bigness-ul poate poate exista
oriunde pe acel plan. Nu numai ca Bigness-ul este incapabil sa stabileasca relatii
cu orasul clasic in cel mai bun caz coexista dar in cantitatea si complexitatea
facilitatilor pe care le ofera, este insasi urban.
Bigness-ul nu mai are nevoie de oras: e in competitie cu orasul; aceste reprezinta
orasul; el ocupa orasul; sau mai bine, el este orasul. Daca urbanismul genereaza
potential si arhitectura il exploateaza, Bigness-ul face o lista a generozitatii
urbanismului impotriva josnicia arhitecturii.
Bigness = urbanism vs. arhitectura.
Bigness-ul, prin independenta contextului, este acea arhitectura care poate
supravetui, chiar exploata, actuala conditie globala a tabula rasa; nu isi ia
inspiratia din date prea des stoarse pentru ultima picatura de sens; ci graviteaza in
mod opportunist catre locatii maxim de promitatoare infrastructural, este, in final,
propriu motiv de a exista.
In ciuda marimii, este modest.
Nu toata arhitectura, nu toate programele, nu toate evenimentele vor fi inghitite
de catre Bigness. Sunt prea multe nevoi prea neconcentrate, prea insuficiente,
prea nerespectabile, prea sfidatoare, prea secrete, prea subversive (distrugatoare),
prea nimic pentru a face parte din constelatiile Bigness-ului. Bigness-ul este
ultimul bastion al arhitecturii o contractie hyper-arhitecturii. Recipientele
Bigness-ului vor fi puncte de reper intr-un peisaj post-arhitectural o lume
zgariate a arhitecturii in sensul in care picturile lui Richter sunt zgariate de vopsea:
inflexibile, constant, definitiv, pentru totdeauna acolo, generat prin efort
superuman. Bigness-ul se preda terenului post-arhitecturii.
Bibliografie: OMA (Office for Metropolitan Architecture), Rem Koolhaas, Bruce Mau,
S, M, L, XL, Monacelli Press Inc (New York), 1995.