RUDOLF OTTO Mistica Orientului si Mistica Occidentului Traducere | Mihail Grddinaru si Friedrich Michael Prefata : Mihail Gradinaru Editura SEPTENTRLON 1993INTRODUCERE 1. Comparind mistica lui Eckhart cu marea mistica a Indiei, am incercat s& degajim surprinzAtoarele traésdturi de analogie sau de identitate formalé si am constatat cA aceste analogii traduc fn acelasi timp analogiile sufletu- lui uman in genere, care depasesc frontierele dintre po- poare si epoci, dintre rase si culturi, Dar asa cum am spus si in alt& parte, expozeul acestor asemindri nu epui- zeaz& sarcina ce revine studiului comparativ al religiilor. Abia dupé aceasta incepe travaliul siu cel mai delicat: si scoaté la iveald, in cadrul concordanjelor de forma, spiritul particular, acel numen loci care in ciuda simili- tudinilor de structuré determing de o manier’ foarte di- feritd, si de o parte si de cealalté, fondul lucrurilor. Acest punct de vedere este capital pentru compararea misticilor, dar nu este mai putin important pentru cea a formelor superioare de religie in general. Si in afara misticii esti frapat de ,convergenta tipu- rilor“, ce pare si producd in mediile cele mai diverse fenomene aproape identice, punind in lumina cele mai de- concertante analogii, chiar cu doctrina crestind a gratiei. Dar si aici, dac& se merge pind in fond, ,,spiritul gi deci natura lucrurilor nu este acelasi. Christos nu este ,,in fond acelasi“ cu Krishna sau cu mintuitorul Amida din marile scoli buddhiste sino-japoneze. Dupa cum nici mis- tica nu este ,in fond aceeasi“ in Orient si in Occident. Mistiea crestind nu este mistica indiana ; ea isi pastreaza earacterul particular, ce iese limpede in evidentaé pe fun- dalul deasupra caruia se arcuieste. 2, Brahman, mult deasupra Dumnezeului personal ; Dumnezeul personal scufundindu-se si dispérind in Brahma suprapersonel; suflet si Brahman, identici ; 175:mintuirea ca identificare cu Brahman insugi; si acest Brahman determinat ca fire si ca spirit necalificat, pur, fard accidente si f4rd distinctii interne ; lumea privata de fire proprie, plutind in ceata lui may@ si avidyd... : toale acestea, punct cu punct, isi gaisese perechea la Eckhart ~--- iar paralelismul merge pind la o corespondenta tulburatoare a termenilor. Acesti termeni stnt ,,Deitatea“ suprapersonali, in care nici o diferenté nu a fost vreo- data vazuta, infinit deasupra Dumnezeului persoanei si persoanelor ; ,,.Dumnezeul disparent“, care se pierde in Divinul suprapersonal ; suflet si Dumnezeu formind in acest Divin o nediferentiaté unitate unicé ; mintuirea care consté chiar-in aceast8 unificare ; lumea gi lucrurile, flo- tind in indeterminarea si indeterminabilitatea faptului de ,a fi creatura“, care nu este ,fire“ ci completa pri- vatie de aceasta ~- si care in sine ins&si este ,nimic“ si nu ,este“. Se poate imagina o mai mare apropiere: intre douad exprimiri diferite ? Aceasté invecinare este numai Ja nivelul expresiei ? Sau inrudirea rezid& in chiar felul cum este inteleasd mintuirea, care de ambele parfi nu reprezinta altceyva decit o evadare din ,eu“ si o pier- dere in divinul unic absolut necalificat ? Nu cumva re- prezinta amindou& ,,mistica*:— si doar atit, mistica zisA »consecventa", in care toate diferentele se sterg si care este intotdeauna aceeasi, oriunde izvoriiste ea din natura umani ? Mistica, aceea-care prin telurile ei schematice i abstracte, goale, cu orientarea sa cdtre ,fiindul pur“, »Suprafiind*, ,neant“; ,,infinit“, cu teologia sa negativA dilueaz4, decoloreaza, asfixiaz4 si fntunecd experienta re- ligioasi concreta ? 3. In sectiunea care’ urmeaz’ vom considera in ea in- s&si mistica fiecéruia dintre cei doi Maestri (A). Apoi vom examina continutul respectiv sau anumite elemente cé- rora le este procurat cadrul formal (B). Dar in prealabil vom face o remarca, ‘176 oe ‘OBSERVATIE: PRELIMINARA’ ‘UL se: reprogeazd lui Eckhart — cind “acest repros nu- este advesat |,misticii* in general —. cai ‘la eél- viata indi-+ viduald. bogatd, imbietoare, a’ religiei veritabile, cea plind de credinté, iubite, increderési teama personala, viata abundenié a traitilor sufletesti gi de constiin}a sfirgegte prin.a se pierde, aga se spune, in abstractiuni plate si cenusii,-in identitati gdunoase de entitaji schematice: go- lite de‘ continut viu, cum. ar fi: a deveni ‘una cu Unul, cu. fiindul, cu ceva despuiat de orice concept si de orice: miez concret'; ci ceea'ce face el este o jonglerie eu -ab~ stractiuni: de tipul*? finit si infinit — un joc cu forme metafizice evanescente care sint simple scheme ; in sfir- sit, i se -reproseaz’ ‘acest »neant® care, presupunind ca nu ar fi chiar zero absolut, este totusi o foarte bund aproximatie a acestuia:— este cel putin un absolut com- plet nedeterminat si, prin aceasta, lipsit de continut. ’ Aceste imputatii, eare s-au facut si misticii indiene, dovedese in cazul ei Hipsi de intelegere faté de experien- ta de viatice are loc acolo, asa cum am vazut. Dar adre- sate lui’ Eckhart ele sint de-a dreptul monstruoase. Sa acuzi c& triieste din abstractiuni pe acest persona] ,,go- tic’, invadat si incendiat de un impuls. vital paroxistic, de un sentiment nou’ si enorm al Divinului, care inflo- reste odat& cu epoca sa, se raspindeste in tot ce inseamna stil ,gotic’, arde cu flacari mari in De servo, arbitrio de Luther, isi leagén& valurile in catedrala lui Bahr, Frauen- Kirche din Dresda — si isi stinge ultimele acorduri in piesele pentru orga ale lui Bach, aceasta este ° aberatie. Abstract, schematic, formal este mai degraba maestrul lui Eckhart, Sf. Toma. Dar aceste lucruri nu sint vazute : faptul ch Si. Toma se straduieste,sd realizeze. cum poate atcuadratura cercului, si amalgameze patrimoniul intelec- tual al traditiei si magisteriului crestin cu acest rationa- lism aristotelician, niscut pe un cu totul alt pamint gi respirind un cu totul alt spirit, In ce priveste continutul religios al speculajiei sale, Toma d’Aquino conchide, El mu inaugureazé nimic. In orice caz, nimic din religiozi- tatea sa nu vibreazi de pulsul puternic-al epocii pe cale de a se nagte atunci. . Fara indoiala, Eckhart utilizeazi si el mijloacele sco- jasticii sale si ale celei care a precedat-o. Si filtrind din fluxul gindirii sale particulele formulelor luate separat, in loc sa le integrezi in sensul lor profund, ajungi usor s& dovedesti ci..el a fost un veritabil scolastic. Dar asta inseamna s4 nu mai vezi fluviul.din cauza stropilor. Cu materiale imprumutate ,,Scoli* sau smulse ,,scolilor“, el edificA un sistem ce ar merita mai curind numele de »lantastic“ decit de abstract si care prezintA toate aspec- tele puse in lumin&é de Worringer in ,,Problemele goti- cului“. Worringer numegste aceste momente ,,magice“. Ele sint, in orice caz, stranii si derutante, conducind la un univers afectiv inedit si necunoscut, care trezeste in inima miscari noi, insolite, Sint aspecte irationale, ale ca- ror elemente constructive, prin rigoarea lor, construiesc non-rationalitatea. Astfel se prezinté Deitatea farA mod a lui Eckhart : ca o roat& ce se invirteste de la sine, ca un fluviu ce curge in el insusi ; este un Dumnezeu ce inver- zegte si influreste fin fundul sufletului, el insusi abis al oricérei_minuni, tiesit de paradoxuri, care-si sbirleste contradictiile cele mai severe ; gi toate acestea rezolvate totugsi si topite in unitatea unei grandioase si imobile in- fulgt fundamentale care, in acelasi timp si prin contrast, arde si fermenteazi in inima sa ca Jahveh in viscerele ui Teremia. . Aceasila ,mistica“ freamati de viati. Ea este vitali- tate robust& si, prin aceasta, departe la mii de leghe de »abstractiune*, th acelagi timp, ea las mult in urmé atit experienta tui Sakara cit si intreaga misticd a Indiei. Aceasta pen- tru c&-mistica nu este pur si simplu egalé cu mistica. Mistica difera prin fatetele multiplelor ej momente. Dar mai intii, prin infrastructura pe care se ridicd. ,,Misti- ca“ nu pluteste niciodata in aer. Peste tot ea se sprijin& pe temelia autonoma a unei religii date, indltindu-se pe ea si deasupra ei. Si oricit de sus si-ar arcui ea bolta, 178 mistica pdstreazd pind la capat parfumul particular al acestui sol subiacent si culoarea sa. Ea poate sfirsi im- plinindu-se intr-o ,fire in general, fara moduri“, intr-o »supta-fire*, in ,neant“ si in ,gol“ ; atit timp cit ramine oO misticA si nu o dementd sistematizaté, acest meant, acest mai-presus-de-fire, acest vid pdstreaza un gust — si anume unul care este al ei, care o particularizeaza. Astfel, in ciuda similitudinilor formale considerabile, fondul lui Eckhart diferé de cel al lui Sankara tet atit cit pAmintul Palestinei si al Germaniei catclice din secolul al XIil-lea difera de cel al Indiei. Vom incerca acum s& facem injelese aceste diferente.A. VITALITATEA Capitolul 1 MISTICA DINAMICA 1. Roata ce se roteste de la sine. — Brahman al dui Sankara este set, cit si caitanyam, fiind si spirit de la un capdt la altui, absolut opus la tot ce este material si »inert®. Nimeni nu va nega acestei nojiuni despre Dum- nezeu inalta sa spiritualitate. Dar trebuie pusd intreba- rea: acest Brahman este el un Dumnezeu_,viu" ? ~~ pentru a simfi imediat diferenta faté de ideea de Dum- nezeu ce-i corespunde la Eckhart. ,Eu sint Dumnezeul cel vin" — afirrna mai mult de- cit un Dumnezeu care ,,trdieste“. Am tratat pe larg in Aufsiize das Numinose betreffend notiunea crestina de Dumnezeu ,viu® — gsi nu pot decit sa-1 trimit pe citi- tor la aceastA carte. ,,.Dumnezeul viu“ se regaseste la Eckhart cu ioat& forta sa $i se face simfit foarte clar cind comparam conceptul acestuia despre Dumnezeu cu cel al lui Sankara si al hinduismului in general. Ideea éankarianad de Dummnezeu este absolut statica, pe cind cea a lui Eckhart este absolut dinamicd. Eckhart poate afir-- ma si el repausul etern al Deitatii, dar acesta este un, cu totul alt repaus decit cel al lui sat. El este atit princi- piul cit si Incheierea unei gigantice miscari interioare, ale unui proces etern de viat& care se scurge in ea tnsasi, Boata care se invirte singurd, fluviul care se varsa fn sine, ialé doud imagini cu totul imposibile pentru Unul lui Sankara. Numen-ul lui Eckhart este causa sui, dar nu in sensul numai exclusiv, cA ar fi ceea ce exclude din sine orice cauzd stréing, cl in acela suveran pozitiv de producere fArA oprire a lui insusi din el insugi : Din toata eternitatea, spune poetul, el se creeazd pe sine intr-o moreu creatoare f&ptuire®. Vazindu-l pe Eckhart: cum insista ci Dumnezeu_tre- buie parisit, ch trebuie sd ne ridicim deasupra loi Dum- ii 13 — Mistica Orientulul si Mistica Odeldentufadlnezeu, cd Dumnezeu trece si este -absorbit in Deitatea fara mad, s-ar putea crede c& procesul ivirii lui Dumne- zeu si a lumii cdata cu el este o funesta anomalie pura, o fatalitate ce ar trebui reparati, un simplu si total con- trasens fara semnificatie pozitiva si fara putere de inte- legere proprie, asa. cum este efectiv cazul pentru San- kara, Dar Dumnezeu este roata care se invirteste de la sine, revenind la prima sa pozitie prin re-volutie, nu prin retro-volujie. lar faptul ca revolujia sa cunoaste o iesire gi o reintrare, acest fapt are o semnificatie profunda. Dumnezeu, céruia Eckhart, dupa Aristotel, ii di numele de ,prim motor“, este in el insusi o gigantic’ miscare de viaté.. De la unitatea nedivizata el trece la diversitatea perscanci,.a vietii personale gi a ,,persoanelor“, trece la »Verb“ si-prin aceasta la multiplicitatea ,lumii“. Din aceasta diversitate se reintoarce la unitatea primordiala, eterna, ,,Fluviul se varsa in el insusi“, Dumnezeu este astfel principiul si produsul lui insugsi. lesind si reintrind vegnic din sine in sine, nu corijeazd o imperfectiune aflata in el imsugi, ci viata sa este traita .fara pentru ce“, el ajungind printr-vn asemenea ,proces“ la propria sa plenitudine de viata. Ceea ce era drum de iegire de- vine capat, dar imboga{it prin mijlec ; si totodata, eter- nul repaus este miscare ce trdieste, iar miscarea vivantad constituie chiar eternul repaus. Aici, la Eckhart, Dum- nezeu este inclus in Deitate, prin suprimare si conser- vare, in cu totul alt fel si cu o semnificatie total dife- rit& decit Isvara In Brahman, la Sankara. »Dummezeu nu se odihneste acolo unde el reprezinté primul inceput. Dimpotriva, repausul séu se aflé acolo unde -el este sfirsit- si incetare a oricdrei fiintéri. Nu c& aceasta fiimtare ar deveni atunci neant; ci ea este atunci implinita, in cea mai inalt& perfectiune* (Pf. 238, 23). S& clarificim aceste Jucruri privindu-le mai de aproape, 2, Vita bulliens, fervescens, intumescens. — Un ,pro- ces“ viu, iar nu o fire statica, asa este Dumnezeu. .,Unul izvoraste far& vreun izvor primordial“ (Bu. 2, 73). Dac& se vorbeste aici de ,proces“, este in lipsa unui cuvint mai bun, Caci acestui ,proces“ fi lipseste tocmai ,,proces“-ua- litatea. Procesul este un eveniment natural. Acest ,,pro- ces“ insd nu este ceva ce se intimpla“, ci o activitate, o punere-de-sine plind de fortd, o generare in afarA si id= 182 untru, nu sub presiunea legilor sau a vreunui surd im- puls evolutiv, ci prin libera putere creatoare a unui act miraculos si sublim. Pentru a descrie miscarea aceasta, Eckhart ia cu amindou& miinile de la tradifie mijloacele de exprimare proprii ei; imprumuta speculatia despre persoand a doctrinei trinit&tii, distincfia dintre persona, substantia, natura, deitas si deus — toate elementele fa- miliare si de uz curent in scolasticé, Dar ce face el cu aceste mijloace ! Ce ciudata drama divind monteaza el cu aceste lucruri! Cit de incandescente, ce minunat de ,,fan- tastice*, ,magice“, ,gotice“ devin aceste scorii ale sco- Jasticii cind le atinge el cu bagheta lui de vr&jitor ! S-a mai vazut vreodatA vreun scolastic, inaintea lui, care sa compund un asemenea roman. al lui Dumnezeu 2? -— desi avea la indemind acelasi limbaj! Toate aceste enunjuri despre Dumnezeu, luate ca dogme, sint scolastic abstru- se, mai ales cind se incearcé a le pune in miscare tra- gind sforile $i facind din ele un sistem. Dar cu ce ener- gic: misterioasa se incared ele de indat& ce nu mai sint luate ca simple propozitii de scoala, ci lansate fulminant in cercul auditoriului’ predicilor lui Eckhart, incremenit de uimire! Ce presimtiri si ce ecou profund trezes¢ ele tn inimi cind le sint uitate conexiunile scolastice si cind prin ele vorbeste intuitia Maestrului tnsusi, eéruia putin ii pas& de aceast& scolastica ! In orice caz, ce viata, ce dinamism se aflA in acest transcendent care, aici, a fost intilnit gi cunoseut! Chiar in scrierile sale jatine, care sint totusi mult mai asezate decit predicile si tratatele, ¥ckhart poate spune despre divina esse (560): se Bu sint cel ce sint*. Trebuie remarcat aici cd repe- litia (sum, qui sum) indich o conversie a firli insasi in firea insSsi st rotirea ei asupra ei insasi, ca i raminerea si fixarea ei in sine (flux gi nemiscare). Ea indic&, in afark de aceasta, un anumit clocot, o introducere pica- tura cu picdtur& a ei in ea insdsi, Bese fierbe si se -li- chefiazd si clocoteste ea in ea insdgi (un Dumnezeu care clocoteste lAuntric de viati !). Lumind din lumina. pa- trunzindu-se tot de el tot. Iat& de ce Ioan scrie (1) : in el era viata, Viata, in adevr, indica o anumita tisnire prin care ceva, umflindu-se, se rAspindeste mai. intii in intregul s&u, iot ce este Dumnezeu in fot ce este Dum- nezeu, tinainte de a se revarsa clocotind in afar“. Sau (Lehm., p. 217) : a 183.»Trebuic sé fie viaté viguroasd acela in care lucru- vile moarte devin vit si in care moartea insasi_ devine viata: Dumnezeu, pentru care nimic nu moare. Toate ju- crurile devin vii in el*. Sau gi: »Aga cum un cal lasat s& alerge pe cimpia verde, in Jocul unde ea este cu totul neteda si egala, se avinté cu- icate puterile si galopeaza in salturi pentru ca e in firea Jui s4 o facd si o face cu bucurie — tot aga este pentru Dumnezeu prile] de bucurie si de incintare si gaseascé egalitatea, cici el isi revarsd esenta si intreaga sa na- turé in egalitate" (Pf. 311, 26). 3. Dumnezeu cel viu. — ,Esse est Deus“, spune Eckhart. Fl este cel care da firea. Aceasta afirmatie are un aer ,,abstract“. Dar se vede repede cd esse se inscrie la Eckhart in cadrul unor foarte vechi idei biblice, de chaj- jim, zoé, vila, vivificatio, viata si daruire a vietii, si c& ea primeste de Ia aceste notiuni specificul s8u si chiar »vitalitatea* sa. Toate caracterele pe care esse le poseda la Eckhart sint deja afirmate in biblica zoé - ambiguita- tea, sensul mintuitor, identitatea, participatio realis, nota »mistica“, pretinsul pericol de pypanteism“, riscul de a confunda Creatorul cu creatura. Viata, in sensul banal al cuvintului, este predicatul universal al creaturii vii, care © posed4 in virlutea creatiei sale. Dar ceea ce nu are creatura este .,Viata“. Ceea ce creatura are gi este in se“, cum se exprimA Eckhart, nu este viata, adevdrata viatd : este mai degraba basar ; carne, adic& moarte si neputinta mai eurind decft ,,viaté“. »Viata* o are numai Dumnezeu, ,,Cel vin“, care ,este“ viata fnsdsi. Aceasta viafé este insA ,.mintuirea‘, ,lumina® si ,adevarul* — ruach egal cu pnewma: supraabundentul insusi. Dum- nezeu acorda viata, o conferd, cu »Spiritul’ sau. Jar aceasta participatio, aceast& parte Tuat& la Spiritul-Dum- nezeu si la ,Viata“ este participare la Dumnezeu insusi. Acesta este sensul incontestabil al intregii invataturi din Scriptur’ despre Spirit“ si al mérturisirii bisericesti : credo in spiritum sanctum, dominum, vivifieuntem... lar cind Eckhart, dincolo de doctrina thomista. injumatatita, despre participatio ceurcd la vechiul sens platonician si profeseaz4 o real& participare la esse insdsi, el nu face decit sa se alinieze gindirii lui Petrus Lombardug si Sfin- 184 tului Pavel. Pentru acestia, in adevir, viefa din nou dé- ruité prin Spirit nu este altceva decit spiritul lui Dum- nezeu insusi, 4. Viaté si lucrare. — Tocmai pentru cd aceasta esse este In adevir vesnicul ,,vivere“, ea are aceastA vitali- tate, aceasta vivacitate vulcanicd, agitatia si zbuciumul shu: »Dumnezeu se va bucura — ce spun eu? va fi pd- truns de bucurie : cdci atunci nu va mai rdmine nimic in fondul sfu care si nu fie mistuit de bucurie“ (Pf. 139, 10). Sau: »in aceasta putere, Dumnezeu mocneste si arde fir incetare toat& bogdtia sa, cu toatd suavitatea sa, cu toata incintarea sa“ (L. 175). Din acest motiv, mai cu seama, are el caracter de acti- vitate si de functionalitate : nEl iubeste pentru cA sinele sfiu o vrea (fAr& pentru ce). Aceasta vrea sé spuna ca el iubeste pentru a iubi, jubeste pentru iubire — si creeazi pentru a crea, pentru ca vrea creatia. De aceea iubeste si creeaza el fara ince- tare : actiunea este natura sa, firea sa, viaja sa, fericirea sa* (Bu. 2, 86). ; Aceasta se verificd si in omul devenit ,,viafa“, fire“, »Dumnezeu“. Un asemenea om devine ,,esential* si prin aceasta ,real“, ceea ce inseamnd pentru Eckhart mult mai mult decit a atinge satyasya satyam, ontos on, fiindul (cu adevarat) flind, in sens de veritabila realitate. Aceasta- semnifica — ceea ce nu putea semnifica la Sankara, de- oarece acesta nu.cunostea ,,vietuitorul“ — cA un om de- vine ,,real“ fiind operant, lucrind Ja propria sa edificare, Incetarea orictrei karmdni, a fAptuirii oricdrei opere, re- nuntarea la orice act de voint&, iata scopul dui ankara : quietism, tydga, renuntare la actiune si la vointa insdsi, abandon al faptei rele ca si al celei bune, pentru ci umindoua ,te leaga“, leaga de lumea transmigratiei. Ade- varatul fiind nu ,,opereazi“. S-ar putea depista la Eekhart, f4r indoiala, cele mai surprinzdtoare pasaje paralele, care par si facé din el un quictist. S-ar putea da ins& in opera lui si peste pasaje contrare, care il pun in lumina ca pe cel mai ardent dintre activi. N-ar fi greu, astfel, sd se argumenteze e& este vorba la el de o confuzie dezespe- 185ranté. Dar asta ar.insemna s& nu ai nici cea mai micd b&nuiala despre unitatea profundi a marii lui intuitii. Aceasta nu reprezinta, cu adevdrat, nici un quietism mistic, nici un activism profan, ci identitatea celei mai profunde unitati sia celei mai intense pluralitati, prin urmare repausul cel mai adinc laolalta cu migscarea cea mai intensi — si de aceea deplina ,,Gelassenheit“ gi totugi cea mai viguroasé descatugare si incordare a vo- intei. Termenii pe care fi folosim sint foarte bine cintariti. Ej indic& o scard cu trei trepte care se articuleazd rigu- ros intre ele. 5. In lucrare rapaus, in repaus Jucrare. — Este locui aici sd semnalam o diferenté esenjialA inire mistica lui Sankara si cea a lui Eckhart, ce pare pur formala, dar care, in fapt, provine din continutul diferit a ceea ce peseda fiecare, Amindoi urmaresc si vid Unitatea gi Unul vesnic in‘ opozttia la pluralitate. Dar la Sankara Unul se afli cu multiplul intr-un raport de riguroas’ excluziune ; la Eckhart, dimpotriv’, acest raport este de polaritate extrem de. vie. Sankara este —- prin conceptul sau de para vidya — cel mai intransigent dintre monisti ; el hu este déloc un filosof al identitajii Unu-lui cu multiplul. Eckhart: reprezinté, de la un cap&t la altul, filosoful aces- tei identitati, incepind cu chiar momentele divinitatii jnsasi, Unul si acelasi lucru sint pentru dinsul Deitatea aflatd ‘in etern repaus si, totodata, roata care se roteste de Ja sine, nemiscarea-si curgerea. Unul si acelasi lucru sint Deitatea fara modalitate, vida, inaccesibila oricarei diferente si, in acelasi timp, Tatal, Fiul si Dubul Sfint. Unul si-acelasi lucru sint Unitatea in etern repaus si fara pentru ce“, imobila, fara lucrare — cu aceea ehiar care confera fire si viaiA ,operind fara tncetare : »Cici acest fundament este o liniste unitard, una, imo- bil ii ea insdsi. Si totusi, prin aceasta neclintire sint nigcate toate lucrurile si primese viata toate cele ce tra~ iese + suprasensibile, implicate in ele insele“ (L. 260). " Ambele parti ii sint la fel de necesare, Diastola Unu-lui absolut in- pluralitatea aspectelor sale — si sistola plura- litéitii acestor aspecte In cternitatea Unitatii aflate in re patis, iaté eternul proces vital al Deitatii insdsgi : : ;,Dirid. nastere tuturor. creaturilor, ‘Tataél m-a ndscut si pé mine: $ am izvorit laolaltt ca toate-creaturile, cuxtodte cd réivintnd in -sinul Tataluiv.Ca ‘si cuvintul pe 186 care il pronunt in acest moment, El se ivegte mat intii in mine. Apoi eu mA oprese asupra imaginii (ingrijese linis- tit de reprezentare in spiritul meu). In al treilea rind; il exprim — si voi toti il primifi: si totugi, ca gind, el r4mine in mine. Asa am radmas gsi eu, intotdeauna, in Tataél* (Pi, 285, 20), A jesi este a ramine induntru : Cu cit este Dumnezeu mai mult in toate lucrurile, cu atit este el mai mult in afara lor. Cu cit este mai mult inauntru, cu atit este mai mult in afara“. Mai mult incé; iesirea este intrare : ,in principio: aceasta Inseamma inceputul oricdrei firi. Dar este gi tinta oricirei firi. Caci primul inceput existé pentru ultimul sfirsit. Asa este. Dumnezeu nu se repauzeazi unde el este prirmul inceput, ci unde este scopul si popasul oricdrei fiinte“ (L., 232). Tar acesta nu este simpla ,lila“, nu este un joc al Deitatii, cio revolutie incdrcat&é de sens si plina de viata a Divinului in el tnsugsi, miscare de rotatie prin care el are si isi pastreazd bogafia propriei viefi intime. Unitatea aflata in repaus este potenta auto-destacerii sale si In acelasi timp scepul acesteia ; prin luarea inapoi, in sine inssi, a infloririi acestei potente, Unitatea este eterna bogatie in se. — Dives per se. Acelasi lucru se poate spune si despre raporturile dintre Dumnezeu si lume. Creatia si conferirea de fi creaturii nu sint nici ele un detriment cauzat unit: eterne —- si nici un contrasens simplu de abolit : .Cind revin in Dumnezeu, patrunderea mea este cu mult mai nobilA decit mi-a fost iesiveaY (Pf. 181, 13). Creatia si creatura sint la fel de necesare lui Dumnezeu pe cit este de necesar Dumnezeu creaturii. Abia in firea ereaturil ajunge Dumnezeu la propriul siu tel, ceea ce vrea s& spund cA numai creind etern si fara odihni Dum- rnezeu este Dummezeu insusi. Caci acesta este pentru dinsul singurul fel in care poate fi Dumnezeu pvin®, adicad Dumnezeul evestin, care spre deosebire de Dumnezeul anticilor, fiindu-si suficient lui insusi si fiind fericit in el insusi, vrea s&-si clideasca',,imp&ratia® nu pentru a se realiza pe sine. ci pentru a realiza planul s&u etern de mintuire, f4r& care n-ar fi Dumnezeul mintuirii si al évedintel : un ,plan“ prin realizarea caruja,: numai, este #1 trigmakarios (de trei ori’ fericit): Din-acest motiv este ideea’ eckhartiand de’ Dumnezeuo: idee voluntarist§.. Vo- 187inja despre care vorbim aici este vointé in calitate de principiu vegnic lucrativ, integral dinamic, In opozifie cu a fire inghetata in repaus, 6. Tot asa si sufletul. — Cele spuse se reflecta in aceasté copie a Divinului care este sufletul si In com- portamentul acestuia. Eckhart este aici foarte aproape de a deveni doctorul unui grandios ,,quietism“. Sufletul trebuie si ias& din toate obiectele, si se dezlege din toate legaturile, si lase in urma toate creaturile. s& treacd de la multiplicitate la unitate, de la rivna activa la calm, de la agilutie la reculegere — si sA se reg&seascé in starea ori- sinard de repaus ctern, In desertul Deitatii vegnice, fara diferente, in eternul sabbat al imobilei sale esente divine -— unitar, unificat acolo aga cum a fost inaintea oricarui timp, pe cind era incd ,in principio“, in ratione ydeali, mai mult, pe cind era inca inclus in Linistita si goala Deitate insdsi, cea farA distinctie si fri separatie. Dar tcemai trecind astfel dincolo de toate operele, in deplina predare si Gelassenhett, el opereazd veritabila opera inte~ rioaraé, fara care orice lucru facut in afard este zadarnic ; opera lAuntrica, una, completa, adevarata, nefarimitata si indivizibila, Iar cind aceast& lucrare este lueraté in adin- cul sufletului, mai presus de spatiu si timp, ea izbucneste in lucrurile temporale, fara odihni, irumpe ,f&ra pen- tru ce“, fara constringere ,fara perspectiva vreunei re- compense si fara ginduri ascunse ,in libera curgere a unei vointe noi, cu adevarat eliberaté — si nu se poate repauza mai mult deceit Dumnezeu insugi, care si el lucreazé la fel. lata cum se transform Eckhart in panegiristul voin- tei tari si active si al actului energic, al singurului volun- tarism demn de acest nume. Chiar si quietismul sdu este vointa de trecere la fapta. Si iata de ce sceasté misticd pune in virful searii valori- lor praxisul ,miistic“ : idealul sdu nu este contemplativa Marie aflati in repaus, ci Marta cea activa. Caci Marta dovedeste prin chiar faptele sale si prin lucrarea sa cd a gasit deja ceea ce Maria nu face incd decit s4 caute, simtindu-i nevoia : profundiil si imobilul repaus din cen- tru, din unitaiea si trdinicia inebranlabila care, situate adinc, su bjccul ,fortelor“, d&, tocmai, acestora forta gi fundamentul unei actiuni vivace, neintrerupte, alerte. Tar aici ‘unitatea este mulltiplicitate, repausul este miscare eternd, sistola este diastold, sabbatul este zi de Iucru, 188 intrarea este iesire, plecarea — reintoarcere, reculegerea intima a sufletului este o tensiune formidabila i in forta ei comasata. Acesta este sensul cuvin- telor lui Eckhart : »Nu ca ar trebui s& evadeze din launtrul sau, sau sa-i fie infidel ; el irebuie, dimpotriva, sa invete a lucra in el si prin el de asa manierad incft si faci interioritatea sa s& se deschidA asemenea unei flori, in activitate, si si-si replieze activitatea in interioritate (Bernhart, 83). Tar in alta parte : »Trebuie sé ai un suflet arzator, scufundat intr-o pace pustie si silenticasa“ (L.. 162), Sau inca : 94 facem o comparatie : ugii ii apartine {{tina pe care ea se roteste. Eu asemuiese tablia usii cu omul exterior, jar balamaua cu omul launtric. Dacé deschidem si inchi- dem usa, scindurile ei se miscd incoace si incolo, dar tifina rimine imobilS, intr-un singur loe, si nu este atinsd de migscare“ (Bu. J, 17). Pasajul urmdtor permite si -masuram distanta care ne separa de India : »Dat ceea ce vrei cu putere, cu tosta vointa ta, tu ai deja — gsi nici Dumnezeu nici toate creaturile la un loc nu-ti pot lua, cu conditia ca vointa ta s& fie totald si in- dreptata sore Dumnezeu gi sa fie prezenta in fata lui. Eu nu spun deci: ’As vrea’, cici aceasta ar fi inca un lucru viitor ; ci spun: “Vreau — vreau sa fie asa Inc& de pe acum !. Si cu adevarat, doar prin vointa mea, singurd, pot face tolul* (Bernhart, 39). 7. Ceea ce-i plin de viata in imaginile lui Eckhart. -~ Nimiec uimiter, de aceea, in faptul cA .,viata“ este o ex- presie favorita si ceva indragit de Maestru, de la care el impromut& comparatii si imagini. Tabloul fnverzirii si infloriri lui Dumnezeu in adincul sufletului este inspirat de viaté. Si tot de acolo vine si caracteristicul sau ,sun- der warumbe“ (fAra pentru ce), cind vrea s& facd sesi- zabil faptul c& este scop in sine, si ofere viziunea libe- rei izvoriri a sentimentului, vointei si actiunii, in opozitie cu reflectia, deliberarea si calculul intereselor si al scopu- rilor — cind vrea si arate ce este unitatea ,operei“ spre deosebire de bona opera, de faptele bune executate la poruneé si dupa regulament, in multiplicitate numeric& si alienare. : 1898, In limbajul si stilul sau, — Aceasta sesizare -plina pind sus de viataé si p&trunsa pina in adinc de triire afec- tiva, a lui Dumnezeu, a sufletului si a creaturii, concep- {ic ce nu inceteaz& sA transpara si sA strdbat’ uniformi- tutea ideilor sale scolastice, explicA minunata poezie a limbii sale gi a universului sAu de gindire, In ce izbucnire vivace scinteiaza si straluce Hmbajul lui! $i nu poctizeaza el chiar si atunci cind ciocineste termenii scolastici ? CAci cel care spune ,,viatai“ spune in acelasi timp ceva iratio- nal, indeosebi cind este vorba de sensul biblic al cuvin- tului. Ideea de Dumnezeu ,,viu“, am spus-o si alta data, inchide in ea si simbolizeazi mai cu seams aspectele non-rationale ale conceptului de Dumnezeu;-Iar acest non-rational se traduce la Eckhart in special prin stil, limba si forma, E] are congtiinta faptului c&. va spune jucruri ,rara“ si ,novissima“, care ti vor tulbura si de- concerta pe rudes. $i o face intentionat. Cautd expresia indréznea{&, cea mai indrazneat&. Si spune ascult&tori- lor s8i ceea ce ,,.n-au mai auzit niciodata“ : »9 lacum, fifi atenti, cici vA voi spune ceva ce nici- odataé n-am mai spus*.., Va rog pe adevarul vesnic s& ma ascultati, pe adevarul fir& moarte si pe sufletul meu : cici va voi spune ce n-am spus niciodat&* (Pf. 180, 15). El incordeazé tot mai mult paradoxurile si le prefera atunci cind ar fi putut spune acelasi lucru mai simplu, fara a risca s& fie rdu inteles, taxat drept eretic si acu- zat de blasferie — recurgind la o formuld mai potrivita timpului si mai familiara contemporaniler si. In timp ce Sankara si scoala sa incearcd si logicizeze paradoxurile limbajului simbolic al misticii, chiar, la ocazie, si le vulgarizeze, convertind totodata in abstractiuni figurile de stil originale, saturate de misterele Upanisadelor, Eckhart, in ce-1 priveste, procedeazé invers ; el isi aler- teaza auditorial prin cite un cuvint nemaiauzit, reanima formulele gi termenii limbajului de scoala infuzindu-le vechiul lor sens mistic, le face s& scinteieze de fosta lor stralucire si redd profunzime ideilor provenite din mis- ticd, dar domesticite de mult de gcoald si uzate pind la a nu mai fi decit onorabile mijloace conceptuale. 9. Capriccio. — Particularitatile lui Eckhart pe care ie-am grupat aici pentru a marca mai acuzat contrastul su cu Sankara si pentru a raspunde: obiectiunii de: ,,ab- stractie“ ar putea fi rezumate prin numele de ,,vitalitate“; “190 ceea ce vrea s& spund: vivacilatea plind de simtfire si voin{a a conceptelor sale despre Dumnezeu gi suflet — si totodata inteusitatea trdirii sale lduntrice gi insufletirea cxperientei, conceptiei si elocufiunii sale, Nicdieri nu sint reunite aceste trasdturi esentiale mai complet decit in predica ,Despre minia sufletului si despre adevaratul siu adapost*, pe care Buttner o considera chiar un ca- priccio. In fapt, Maestrul auster, purtat de torentul inte- rior gi, de aviniul sufletului sau, merge aici, S-ar spune, prea departe pe calea artistului, a poetului. Pulsatia vita- htafii sale izbucneste cu prea multa putere ; indrazneala sa ameninjé si se transforme in imprudenta, presiunea paradoxului in joc periculos al expresiilor, prea cutezd~ toare. Dar faptul c& aga ceva a fost posibil tine chiar de ceea ce-l cbsedeazd. Despre distanta ce fl separa aici pe Eckhart de Sankara, despre diferenta intima ce exista intre o mis’ si cealalté ne putem face o idee cu aju- 1orul acestui fragment. Atit prin spirit, cit si prin forma, ¢l ar fi fost cu neputinté la Maestrul hindus. S4-1 exami- nam deci cu atentie. . Acest poem de o ,extrema cutezanta* a zborului pleacd (si aceasta ne va ajuta considerabil si in}elegem tot ce este mai intim in mistica lui) de la cerinta sfin- jeniei ,Vointa lui Dumnezeu este ca vol sa deveniti slinti*, spune Sf. Pavel (I, Thess. 4, 3). Dar ce este sfin- tenia? A-] cunoaste pe Dumnezeu si a te cunoaste pe tine’ insuti asa cum trebuie, drept, apoi a nu iubi lucru- rile toate decit in Dumnezeu, in fine, a te infatisa Dum- nezeului tripersonal ca un bun ,,instrument“, in care si cu ‘care maestrul fdurar sA-si poatd f&uri operele. Caci : Aceia sint copiit lui Dumnezeu, care se lasa cdlauziti de Spiritul Domnului“, : ‘Dar aceasta nu-i ajunge sufletului. Caci el ramine incX dincoace de Cel Prea Inalt: Si el nti vrea s& fie ~sfint; ci doreste .,sfintenia® ‘insasi, adicaé il vrea pe Durn- nezei Astfel ci sufletul se minie : ,Sufletul care iubeste devine furios prin cunoasterea de sihe. El ia o infdtisare incdpAtinat& si se inroseste de minie ‘din cauzA cA se tarAgineaz& prezentarea sa in fata lui Dummezeu si pentru cd nu este tot ceea ce Dumnezeu este prin natura si nu are’ tot ce Dumnezeu are prin. natura” (Pf. 542), nee _ Priétenulvrea ca prictenul siu s& fie numai al. su, jar tot’ e@ aré acest prietén s& fie’si proprietatea lui — asa AOLee pe bund dreptate, Maestrii. Tot aga spune si su- etal: »Minia sa este atit de nemasurata, incit nici Dumne- zcu nu poate sa i-o potoleasc’“. El se plinge de nedreptatea pe care i-o face Crea- iorul sau si ii reproseazd ; dac& el ar fi fost creator, iar Creatorul ar fi fost suflet, el, sufletul, i-ar fi dat bucuros intreaga sa maiestate si ar fi devenit creatura pentru ca Dumnezeu sa poataé ajunge Creator. Si sufletul continua si-si verse paharul focului, vrind chiar s& renunte la propria fiinfare, pentru ca firea sa nu-i este decit data, iar nu firea proprie lui Dumnezeu : , »C&ci el preferé s4 nu fie, decit si aibi sau s& ia ceva care i-ar apartine (fiindcd-i este dat)«. Mai mult : ¢l vrea ca Dumnezeu nici si nu-si ,amin- teasci“ de el. Aceasta ar fi adevdrata lui mintuire ; nC&ci atunci, stie el bine, nici n-ar fi iesit ined din constiinta (divind), Si in aceasta ar consta beatitudinea sa“, Sufletul vrea deci si fie Dumnezeu insusi — si si nu mai existe ca suflet, nici ca vreo altA creatura. Dar ii vine atunci gindul cd, dac& s-ar intimpla aga, Dumnezeu nici n-ar putea iubi. Disparitia creaturii i-ar smulge dra- Bostea din inima, Si atunci, in paroxismul supérarii, sfir- geste prin a dori sA nu mai fie nici Dumnezeu, ci humai neeente pura, in care Dumnezeu va fi dispérut odata cu el. Astfel, despuiat de propria sa esen{a, cum numai Dum- nezeu mai este esenfa sa, el il sesizeaza pe Dumnezeu cu ajutorul lui Dumnezeu insusi (Bu. 136). Atunci i] aude fara cuvinte, fl vede far lumina. Atunci inima sa de- vine un abis, sufletul su nu mai are sens, spiritul rA- mine fara forma, iar natura sa faré esenti. Dupa ce a ‘trecut dincolo de orice cunoastere rationalé pe care i-ar fi putut-o procura propria sa putere, el a ajuns la pu- terea ,obscurai“ a Tatalui, in care orice diferenta (si orice predicat logic) sfirgeste. Fara sunet: cici este o sesizare interioara, intr-o experienti originara. Fara lumina : caci este o devenire lAuntricd lipsité de determinaii, in ,ne- ant® (ceea ce inseamna : nu aceasta, nu aceea). Fard fund, abisald : fiindea in fata supraminunii strivitoare. (minunea supramirificd) orice incercare de iubire cade la pAmint. Fara forma : pentru cf spiritul se imprim& in forma care 192 : nu are nici forma nici figura, in Dumnezeu insusi. Fara csenté : pentru c& propria sa esentd se spulberd, se pier- de, dispare in aga m&sura incit nu mai rémine decit un singur ,este“. — Acest ,,este persist insd, ca unitatea ce este firea insdsi, propria sa fire si firea celorlalte lu- cruri. Atunci sufletul spune : nu mai existé Dumnezeu pen- tru mine, Si nici eu nu mai sint suflet pentru nimeni. Fara indoialé, logodnica din Cintarea Cintarilor spune : »El este al meu gi eu sint a lui“; der ea ar fi spus mai bine: ,,El nu mai existé pentru mine, iar eu nu mai sint pentru el, C&éci Dumnezeu nu mai existé decit pentru ci insusi, pentru cael este totul in tot. Tata de ce, in alta, parté, logodnica exclama : ,,Depirteazi-te de mine, iubi- tul meu", adicd : tot ceea ce este apt de a fi infalisat, eu nv soeot a fi Dumnezeu. Si fug din fata lui Dumnezeu pentru. Dumnézex, Astfel devine sufletul imuabil. De necliniit, ca nean- tul insusi din care a fost creat odinioara, prin unificare cu Dumnezeu (cu Deitatea), cu Dumnezeul cel vegnic si neschimbator, care n-a suferit niciodaté urméarile nici unei opere pe care Sfinta Treime a operat-o cindva. Eckhart arata in detaliu ci Dumnezeu este incd si mai ne- clintit decit neantul insusi — si conchide : ,Daci Dumnezeu este mai statornic Incd decit nean- tul si daci sufletul este preschimbat tn neclintirea celui care este firea sa, in Dumnezeu (si remarcdm cf el spu- ne mereu Dumnezeu — Gott — acolo unde ar fi_trebuit si spund Deitate — Gottheit —, tot aga cum la Sankara apar Paramesévara si Vasudeva unde-ar fi trebuit s& fie Brahman), atunci el de asemenea a devenit mai nestra- mutat decit neantul insusi* (Bil, 193). Si tratatul se incheie cu _un final grandios, care muge ca un Amen de Bach (Pf. 509, 14 — Bu. I, 194): pacolo, din stiutor el devine nesiiutor, din cineva care vrea devine cel fara voinlaé, din fluminat — tenebros. Dae-ar mai sii acolo ceva despre el insusi, el ar simti aceasta ca pe-o imperiectiune ! Dincolo de orice cunoas- tere, sufletul trebuie si soarba intr-insul esenfa de ne- infeles —- fiind el Insusi prin gratie, asa cum Tatdl este in virtutea naturii sale. El trebuie si se strecoare din sine $i si pdtrundd in esenta pura, iar acolo s se ingri- jeased de celelalte lucruri la fel de putin ca atunci eind 193