Arta si arhitectura greaca, picturile, cladirile si artele

decorative s-au dezvoltat in Grecia antica intre1050 si 31

IH
Arta greaca
Arta si arhitectura greaca, picturile, cladirile si artele decorative sau dezvoltat in Grecia antica intre1050 si 31 IH. Printre cele mai
cunoscute monumente ale artei grecesti sunt templele din piatra,
statuile cu figuri umane si vasele pictate.
Templele
Templele din piatra construite in cinstea unor zei sau zeite erau
cladirile cele mai reprezentative ale arhitecturii grecesti. Construite in
perioadele arhaica si clasica, elementele unui templu grecesc erau
remarcabil de simple. Ele prezentau o structura interioara in forma de
dreptunghi, cunoscuta sub denumirea de "cella", inconjurata de
coloane si impodobite cu un acoperis inaltat, in panta. Statuile de cult
stateau de obicei in spatele acestei sali. Majoritatea templelor aveau
fata indreptata spre est. Templul lui Hephaistos este un exemplu de
templu care a rezistat pana in zilele noastre.
Marile realizari ale arhitecturii grecesti nu s-au datorat doar
cunostintelor tehnice ci ele au rezultat dintr-un simt deosebit al
proportiilor si o constientizare acuta, vizuala; un exemplu caracteristic
era obiceiul grecesc de a-si decora coloanele astfel incat sa fie usor
bombate la mijloc, ceea ce compensa iluzia de concavitate(curbura
spre interior) data de o coloana perfect verticala atunci cand era privita
de la distanta.
Primele temple monumentale din piatra au fost construite in
secolul VII IH si exista posibilitatea ca acestea sa fi aparut ca o replica
a cladirilor din Egipt.
Grecii antici au dezvoltat trei stiluri (ordine) majore de arhitectura,
stiluri care au influentat aspectele fatadelor templelor.
Diferentele de detalii de pe coloane si ariile de deasupra lor
defineau stilul arhitectural din care proveneau .
Ordinul Doric este cel mai simplu si cel mai vechi ordin. Ordinele
Ionic si Corintian au adaugat o baza coloanelor si au detaliat
capitelurile coloanelor. Antablamentul (spatiul de deasupra coloanelor)
difera deasemenea de la un ordin la altul.

Indiferent carui ordin apartineau fatada unui templu era alcatuita

din trei parti: treptele, coloanele si antablamentul. Fiecare din aceste
parti avea la randul ei trei parti. Existau trei trepte care conduceau la
templu iar cea mai de sus purta denumirea de stylobate. Fiecare
coloana era definita prin baza un stalp si capitel. Antablamentul avea
in componenta o arhitrava(grinda care se sprijina pe coloane), o friza,
ce corespundea grinzilor ce sustineau tavanul si o cornisa.
Stilul doric era cel mai simplu si mai sobru. Coloanele dorice nu
aveau baza sprijinindu-se direct pe ultima treapta. Capitelurile dorice
erau alcatuite dintr-un element numit echinus (de forma unei pernute)
si un dreptunghi orizontal numit abacus care sustinea incarcarea
cladirii de deasupra.
Cel mai vechi templu doric este templul lui Hera din Olympia. Initial
templele aveau 6 coloane in partea din fata si cea din spate si cate 16
pe fiecare parte. Aceasta ducea la un raport lungime/latime de 3 la1.
Arhitectii greci au considerat ca aceste proportii sunt prea mari si in
timp redus treptat acest raport pana la aproape 2 la 1. Parthenonul din
Atena are de exemplu 17 coloane pe parti si cate 8 in fata si spate.
Parthenonul
Reliefurile clasice cele mai frumoase si sculpturile din fronton
faceau parte din templul atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub
numele de Parthenon. Cele mai multe sculpturi apartin colectiei Elgin si
se gasesc in British Museum din Londra, insa Parthenonul insusi
supravietuieste ca o ruina nobila.
Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe
Acropolis (citadela), in Atena. Toate aceste temple au fost inaltate in a
doua jumatate a secolului al V-lea i.Hr - culme a perioadei clasice pentru a inlocui cladirile distruse din timpul razboaielor medice.
Lucrariile de constructie au fost supravegheate de Phidias care a
creat si colosala statuie a Atenei, de mult pierduta, dar care pe vremuri
a fost plasata in interiorul Parthenonului. Arhitectii Parthenonului
propriu-zis au fost Callicratis si Ictimus a mai proiectat inca un templu
splendid care se mai gaseste, si azi, in localitatea Basse, in Arcadia.
Pe langa Parthenon, pe Acropolis se mai afla si mai micul templu
al lui Atena Nike, Erecteum, cu cariatidele lui distinctive (stalpi
sculptati sub forma de femei) si o mare poarta de intrare, numita
Propylea.

Stilul ionic aduce cu el coloanele ionice care erau mai inalte si

mai frumoase decat cele dorice.
Coloanele ionice nu mai stateau direct pe ultima treapta ci pe o
baza iar capitelurile coloanelor ionice aveau forma a doua spirale,
element care semana cu un sul partial desfacut. Acesta statea pe o
mica banda decorata aflata in capatul stalpului. Coloanele ionice
aratau diferit privite din fata sau din spate si din lateral.
Concluzia a fost ca desi stilul ionic este mai decorativ si gratios
decat cel doric, nu prezinta robustetea acestuia.
Templul lui Hera din Samos si templul lui Artemis din Ephesus sunt
exemple de temple construite in stilul ionic.
Stilul corintian a fost cel mai sofisticat si s-a utilizat in principal
pentru coloane de interior. Coloanele corintiene aveau capiteluri inalte
in forma de clopot rasturnat acoperite cu frunze sculptate. Prima
coloana corintiana se afla in templul lui Apollo Epicurius din Bassae.
Sculptura

Dintre reprezentarile artistice practicate de greci, sculptura este

cea mai bine reprezentata, mai ales din cauza faptului ca picturile lor
nu au supravietuit peste timp. Sculptura de mari dimensiuni si de mari
ambitii - s-a dezvoltat doar tarziu, in secolul al VII-lea IH, fiind probabil
inspirata de contactele cu Egiptul. Prima perioada a sculpturii grecesti,
cunoscuta ca perioada arhaica, a durat cam pana in anul 480 IH.
Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tanar, in pozitie verticala, si
fecioara imbracata, ambele sculpturi fiind reprezentate cu un zambet
larg (evident o conventie fixa) pe fata care astazi ni se pare ciudat, "un
zambet arhaic".
Abia in secolul al IV-lea IH au aparut nudurile feminine - adesea
considerate tipice pentru arta greceasca clasica - realizate de artisti ca
Praxiteles si altii. Putin dupa aceea au aparut alte schimbari. Dupa cum
se poate observa in sculpturile Parthenonului, arta clasica, in ciuda
faptului ca era plina de realism, totusi idealiza si generaliza ocolind

emanatiile adevarate, puternice si extremele de orice fel. In secolul al

IV-lea IH, sculptori ca Scapas si Lysippus au popularizat o portretistica
cu adevarat individualizata, plina de intensitate emotionala.
Intr-un timp surprinzator de scurt, aceste personaje au devenit
realiste si veridice, incetand sa devina obiecte, ca un stalp pilon, cu
intentia de a fi admirate doar din fata. Redarea conventionala a
corpului - kouros - a fost inlocuita cu una mai detaliata si de mare
acuratete in ce priveste musculatura, in timp ce imbracamintea
purtata s-a sculptat cu tot mai multa maiestrie.
Perioada clasica, care a durat cam din anul 480 IH pana in anul 323 IH,
este deseori privita ca o culme a realizarilor artistice grecesti. Inovatiile
in sculptura au inceput sa apara tot mai rapid, personajele in pozitie
verticala au facut loc personajelor surprinse intr-o varietate de pozitii
naturale cum ar fi "Sulitasul"(Doriphorus) si Apollo cu bratul intins din
Templul lui Zeus din Olympia.
Inovari similare s-au produs si in sculptura basoreliefurilor (sculpturi
realizate astfel incat personajele ies dintr-un fundal dau nu sunt
separate de acesta) si in ansamblurile statuare din bronz.
Multe capodopere ale sculpturii clasice au disparut de mult si sunt
cunoscute azi doar dupa nume. Printre acestea se afla si doua mari
statui ale lui Zeus si Atena create de maestrul atenian Phidias. Cea mai
mare parte a lucrarilor in marmura care au supravietuit nu au fost
create pentru contemplarea individuala ci erau gandite pentru a face
din decorarea, de ansamblu, a unui templu - mai ales basoreliefurile
care il inconjurau si sculpturile individuale plasate in interiorul unui
fronton triunghiular la fiecare capat al cladirii.
Sculptura pictura si arhitectura au fost astfel combinate incat sa creeze
temple somptuoase si locuri pline de culoare - mult mai colorate decat
ne imaginam, deoarece statuile grecesti, care astazi par a fi o arta atat
de sobra, erau de fapt pictate complet si erau echipate cu tot felul de
podoabe, ca de exemplu ochi aplicati care probabil le confereau a
aparenta stralucitoare, usor exotica.
Mausolus, un conducator grec din Asia Mica (Turcia moderna) si-a
construit la o scara colosala propria cripta, cunoscuta ca Mausoleum,
dand numele lui tuturor acestor tipuri de constructii.
Mozaicul
Arta mozaicului a aparut in Grecia la sfarsitul secolului al V-lea IH. Cele
mai timpurii exemple sunt cele in care pietricele albe, negre si colorate

erau fixate in mortarul folosit la podelele caselor. Cu ajutorul

pietricelelor luau nastere flori, forme geometrice, animale, monstrii sau
mituri. Cel mai frumos mozaic realizat din pietre este considerat cel de
pe podelele de la Pella, vechea capitala a Macedoniei si loc de nastere
al lui Alexandru cel Mare. Acesta este realizat astfel incat sunt
subliniate luminile si umbrele, prin utilizarea unor pietre cu tonalitati
coloristice apropiate, un asemenea mozaic aducand mai mult cu o
pictura.
Din anul 334 IH, cuceririle lui Alexandru cel Mare au raspandit cultura
peste tot in Orientul Apropiat, din Egipt pana in vestul Indiei. Dupa
moartea lui Alexandru cel Mare in anul 323 IH imperiul acestuia s-a
destramat si acest an marcheaza sfarsitul perioadei clasice si inceputul
perioadei elenistice, dominata de state mari cum ar fi Egiptul si
Imperiul Seleucid, fondat pe cel sirian.
Aceste state mari au devenit centre chiar mai importante ale artei
grecesti decat cetatile - statele grecesti care se aflau in declin. In orice
caz, spiritul artei elene era destul de diferit fata de cel al predecesoarei
arte clasice. Multe aspecte ale realitatii, pe care clasicismul le
ignorase, au fost portretizate - uratenia, grotescul, sentimentalismul si
extremele realitatii, durerea si frica. Arta elena era, in general,
ilustrativa, avand patroni care comandau lucrari imense unor artisti
care le realizau, demonstrandu-si maiestria.
Pictura
In lumea greaca s-a dezvoltat indeajuns si pictura, desi nu ne-au ramas
multe creatii ale acestei arte.
Cu picturi se decorau interioarele. Se faceau si tablouri portabile, care
se expuneau intr-o sala cu siruri lungi de coloane, numita Pynacles.
De aici vine denumirea de pinacoteca, folosita in toata lumea (o cladire
cu sali mari unde se expun tablouri spre a fi vazute de public).
In pictura decorativa, aderenta la zidurile interioare si exterioare, grecii
antici au reprezentat figuri omenesti, plante, animale ori motive
geometrice. Ca si in sculptura, in pictura s-a tinut seama de aspectele
vietii, ale realitatii inconjuratoare, care au fost observate cu mult intens
de catre artisti.
Grecii au lucrat si mozaic- un
gen de pictura care consta in
fixarea unor bucati de piatra sau
sticla foarte mici, de diferite
culori, intr-o pasta speciala care
se intareste. Ei nu au aplicat
mozaicuri pe pereti, ci numai pe

pardoseala
(mozaic

pareimentar). De aceea, nu au reprezentat in mozaic decat prea putine

portrete, mai mult plante si animale foarte stilizate sau elemente
decorative geometrice, dar si unele scene din viata sociala, mai ales in
epoca tarzie elenistica.