You are on page 1of 6

Atei, ateism, originea speciilor

culturavietii.ro/2015/01/09
de Aliana Familiilor din Romnia
In ultimii ani prezenta ateismului in spatiul public a luat o amploare nemaintilnita in Occident, mai ales in Statele Unite
unde ateii au scontat succese majore in tribunale. Despre asta intentionam sa scriem mai pe larg in lunile care urmeaza. In
acelasi timp, insa, intelectualii atei publica un numar tot mai mare de carti si materiale carora media seculara le acorda un
spatiu generos. Intr-o oarecare masura, scrierile lor au efect. In Europa Occidentala numarul persoanelor care se declara
fara Dumnezeu ori neaga existenta lui Dumnezeu e in crestere, in timp ce de cealalta parte a Atlanticului numarul ateilor
inca ramine mic, dar constant. Numarul lucrarilor dedicate istoriei ateismului este si el in crestere. Cu toate ca de la o vreme
cartile care trateaza acest subiect tind sa devina monotone si adauga tot mai putina valoare la ceea ce s-a scris deja asupra
subiectului, unele dintre ele examineaza subiectul din perspective unice, ceea ce il tine pe cititor interesat in lecturarea in
intregime a cartii.
O noua aparitie editoriala
O astfel de carte a fost publicata anul trecut de britanicul Nick Spencer sub un titlu care intriga: Atheists: The Origin of the
Species (Ateii: originea speciilor) Asa dupa cum titlul indica, Spencer examineaza originea speciilor de atei, afirmind
inca de pe primele pagini ca ateismul nu este un monolit si nu poate fi tratat ca atare. De-a lungul istoriei, ateismul s-a
manifestat in forme multiple, oamenii au dat ateismului intelese diferite iar cei care l-au promovat nu au fost neaparat
persoane care nu au crezut in existenta lui Dumnezu sau a divinitatii. Iar unii intelectuali proeminenti occidentali, intre ei
T.S. Eliot, au declarat ateismul o religie in sine, o varianta a crestinismului, un crez aparte cu un ritual specific lui. Iar daca
ateismul are origini, motivul principal pentru care inca exista este existenta teismului, adica a credintei in divinitate. In alte
cuvinte, atita timp cit oamenii vor manifesta o credinta in Dumnezeu ori in divinitate, conchide Spencer, ateismul si ateii
vor exista si ei. In acest sens, ateismul nu este originar, ci reactionar. Este o reactie impotriva si la adresa celor care cred in
Dumnezeu.
Originile ateismului
La inceput insa nu a fost asa. Invatam lucruri interesante despre originile ateismului in cartea lui Spencer. Ateismul era
cunoscut in lumea antica. Originile lui exacte nu sunt cunoscute, dar Biblia il mentioneaza. Vechiul Testament numeste
ateii nebuni. (Zis-a cel nebun in inima sa: Nu este Dumnezeu! Psalmul 14:1) Ateismul era cunoscut si in Grecia
antica. Plato, ne informeaza Spencer, ne spune ca in vremea lui erau trei tipuri de ateism. Prima varianta e cea clasica:
neaga in totalitate existenta lui Dumnezeu. Al doilea ateism nu neaga existenta lui Dumnezeu, dar presupunea ca intre
divinitate si oameni nu exista nicio legatura, intre ei fiind o separare totala. A treia forma de ateism, insa, este probabil si
cea mai periculoasa: zeii sunt creati dupa chipul si asemanarea oamenilor, nu invers. Adica oamenii isi creeaza dumnezei
dupa imaginatiile si moravurile lor si le atribuie caractere asemanatoare oamenilor. Cartea lui Spencer este interesanta
tocmai pentru ca analizeaza evolutia gandirii ateiste din aceste trei perspective.
Ateismul modern
Despre un ateism modern se poate vorbi doar de 150 de ani incoace, dupa enuntarea teoriei evolutioniste si a credintei
omului in puterea stiintei si a ratiunii. Daca pina acum 150 de ani oamenii asteptau salvarea (ori mantuirea) din partea lui
Dumnezeu, de atunci incoace au o alternativa: stiinta si ratiunea. Acestea din urma au devenit, in Secolul XX, fundamentul
societatii seculare.
Dar sa nu ne lasam inselati, atentioneaza Spencer. Pretentia ateismului ca, asemenea lui Prometeu, a descatusat pe om de
Dumnezeu, de franghiile si lanturile Bisericii, religiei ori credintei este o minciuna. Este un mit. De fapt, adauga el,
ateismul are mai putin de a face cu ratiunea si stiinta si mai mult de a face cu politica. Ateismul modern a fost in primul
rind o cauza politica si sociala a intelectualilor deranjati de pozitia dominanta a Bisericii in lumea occidentala. Pentru a
surpa pozitia Bisericii, afirma Spencer, ateii aveau nevoie de o teorie care sa atraga masele si sa le intarite impotriva
Bisericii. Teoria asta a fost ateismul. La inceput a fost anticlericalism, a trecut apoi prin evolutionism, ratiune si stiinta si sa transformat in cele din urma intr-o doctrina mai mult sau mai putin coerenta care se numeste ateism.
This book argues [that] modern atheism was primarily a political and social cause, its development in Europe having
rather more to do with the abuse of theologically legitimized political authority than it does with developments with science
or philosophy. (Paginile xiv si xv) (cartea asta argumenteaza ca ateismul modern a fost in principal o cauza politica si
sociala, si dezvoltarea lui in Europa a avut mai mult de a face cu abuzul autoritatii politice legitimate la nivel teologic, decit
cu descoperirile in stiinta si filosofie)

Ce este ateismul?
Spencer incearca si o definitie a istoriei ateismului:
The history of atheism is best seen as a series of disagreements about the authority, the concept in which various concerns
does God exist, how do we know, how should we live and who should we obey coalesce (Istoria ateismului e cel mai
bine inteleasa ca un set de dezbateri despre autoritate, conceptia in care diverse preocupari exista Dumnezeu, cum stim si
cum sa ne traim viata si de cine sa ascultam se suprapun.)
In plus, Spencer numeste ateismul a parasitic creed, adica o invatatura parazitica lipsida de un esafodaj si care se
defineste nu prin ceea ce ar avea original, caci nu are, ci prin atacurile la adresa celor care cred in Dumnezeu. Atacurile
virulente impotriva credintei si a credinciosilor au fost mereu, si inca ramin, dieta zilnica a ateismului. Nu exista varietate
in manifestarile ideologice ale ateismului. Exista o limita a modalitatilor prin care se poate promova si explica fraza,
banala, nu exista Dumnezeu. Si tocmai acesta este falimentul ateismului si al secularismului cladit pe ateism: ateismul
pretinde sa demoleze credinta in Dumnezeu dar e incapabil sa o inlocuiasca, sa umple vidul. Din aceasta perspectiva,
ateismul se afla in aceasi pozitie in care s-a aflat teismul la inceput: e mereu atacat pentru pozitiile lui subrede.
Profilul ateului
Cititorii acestor rinduri probabil vor fi surprinsi sa afle ca ateii in Europa sunt mentionati inca din Secolul XV, iar incepind
cu Secolul XVI numarul cartilor si pamfletelor care denuntau credinta in Dumnezeu, la acea vreme publicate ilegal, a
crescut vertiginos. Arhivele istoriei indica ca termenii de ateu si ateism au aparut in scrierile europene pentru prima
data in prima parte a Secolului XVI. Italia anului 1551 a fost descrisa de un calator englez ca tara bolilor, a otravitilor si a
ateilor. La fel si Voltaire, in cartea lui The Sage and the Atheist (Invatatul si ateul), scria ca in Secolul XVI Italia era
plina de atei. Arhivele Inchizitiei spaniole mentioneaza si ele mii de cazuri de persoane arestate ori date in instanta pentru
ateism. La inceputul Secolului XVII in Paris se estimeaza ca traiau 50.000 de atei. O carte publicata in Germania in 1713
pretindea ca ateismul in Germania a aparut in Secolul XII. La fel in Olanda, care vreme de multe veacuri a fost refugiul
preferat al ateilor, infidelilor si al celor razvratiti impotriva lui Dumnezeu. Anglia Secolului XVI era si ea descrisa ca o tara
a infidelilor si ateilor. Carti publicate atunci estimau numarul infidelilor si ateilor in Anglia la 900.000, adica o sesime
din intreaga populatie a tarii. Ateismul s-a raspindit cu rapiditate nu doar intre cei educati dar si la masele needucate. Un
scriitor de pe vremea aceea numea ateismul un virus al mintii (a virus of the mind).
Insa, termenii ateu si ateism defineau, in secolele XV-XVII, cu totul altceva decat azi. Cuvintul ateu era o eticheta
vulgara aplicata oamenilor care isi traiau viata in neorinduiala, imoralitate, pacatosenie, ori batjocoreau invataturile
Bisericii ori ale Bibliei. In alte cuvinte, erau oamenii care isi traiau viata fara Dumnezeu. Eticheta aceasta ar fi
echivalentul, in zilele noastre, al cuvintului depravat. In categoria ateilor de atunci intrau betivii, adulterii, cei care
batjocoreau pe Dumnezeu, respingeau invataturile Bibliei, negau imortalitatea sufletului, negau invierea mortilor, existenta
raiului ori a iadului, ori doctrina creatiei. Protestantii includeau in categoria aceasta pe Catolici si Catolicii, pe
Protestanti. Englezul Nicholas Brenton, intr-o carte publicata in 1616, definea ateul ca
a danger to society, the love of vanity, the hate of charity, and the shame of humanity The tavern is his place and his
belly is his god He knows not God, nor thinks of heaven but walks through the world as a devil toward hell (ateul e un
pericol pentru societate, iubitor al vanitatii, uricios faptelor bune, rusinea umanitatii taverna e locul lui si pintecele
dumnezeul lui nu cunosate pe Dumnezeu, nu se gandeste la cer si trece prin lumea asta ca diavolul spre iad)
Cauzele ateismului european
Interesante, insa, sunt si presupusele cauze care ar fi generat ateismul european. Scriitorii secolelor XVI si XVII le
identifica ca fiind diviziunile teologice ale acelor vremuri, scandalurile preotesti si bisericesti, profanarea lucrurilor sacre,
bogatiile si prosperitatea, si filosofia. In timp, ateismul european a evoluat in directii opuse, impunind revizuirea termenului
de ateu si ateism. Incepind din Secolul XVII, si mai ales XVIII, termenul a inceput sa fie atribuit in mod exclusiv celor care
negau existenta lui Dumnezeu. Cartile lor, pe atunci inca publicate ilegal, au fost denuntate de Biserica, iar in 1549 Biserica
Catolica a compilat un Index al cartilor interzise. Erau carti care nu doar denuntau existenta lui Dumnezeu, dar incurajau
oamenii sa traiasca pentru moment si sa-si maximalizeze placerea fara teama de o pedeapsa eterna ori Judecata in viata de
apoi. Revolutia Protestanta, propune Spencer, a cauzat si ea proliferarea ideilor ateiste pentru ca Biserica nu mai detinea
monopolul interpretarii Scripturii. Incet, aceste idei au inceput sa se suprapuna, dind nastere ateismului occidental care a
precedat Revolutia franceza din Secolul XVIII, o discutie pe care sperasm sa o continuam saptamina viitoare.
Reactia Bisericii
Dupa cum era de asteptat, la inceput, reactia Bisericii a fost pe masura. Noel Journet, un invatator din Ardennes, Franta, a
fost ars pe rug in 1582 pentru ca a negat acuratetea Vechiului Testament, numind Biblia o carte plina de fabule, fantezii, si
falsuri. In 1661, Anglia a adoptat o lege impotriva blasfemiei, care prevedea pedepse severe pentru cei care, in vorba ori in
scris, negau, criticau, or defaimau pe Dumnezeu ori Scriptura. In conformitate cu aceasta lege, in 1697, un tinar de 20 de
ani, Thomas Aikenhead, a fost executat pentru blasfemie. Student la Universitatea din Edinburgh, tinarul a fost auzit
batjocorind Scriptura, afirmind ca pina in 1800 crestinismul va dispare, si ca e prefarabil sa crezi in Mahomed in loc de
Hristos. Tot in vremea aceea autoritatile au inceput sa faca razii prin librarii sa confiste cartile care puneau la indoiala

credinta in Dumnezeu. Legislatii au fost deasemenea adoptate pentru a forta moralitatea in oameni. Cetatenii erau
constransi prin lege sa mearga la biserica, sa plateasca zeciuiala si sa se casatoreasca la biserica. Intr-o oarecare masura
legile acestea au fost adoptate ca reactie la numarul in crestere al tavernelor, crasmelor si caselor de toleranta (ilegale la
acea vreme), cit si al celor care le frecventau. Oamenii pareau mai mult interesati in frecventarea tavernelor decit a
bisericilor. In secolul XVIII au aparut in insulele britanice si asa numitele hell fire clubs, cluburi in care oamenilor li se
ingaduia desfraul. Motto-ul cluburilor era, in engleza, Theres no such thing as good or evil; but that which dos please or
displease; theres no God, Heaven, or Devil. (Nu exista bine ori rau; doar ceea ce iti place ori displace; nu exista
Dumnezeu, Rai ori diavol)
Reactia autoritatilor
Britanicii au reactionat la raspindirea decadentei si ateismului formind Societatea Regala (The Royal Society) in 1663.
Scopul ei a fost glorificarea lui Dumnezeu prin organizarea de cursuri si prelegeri pentru apararea credintei in Dumnezeu.
Robert Boyle, un crestin din Oxford, a condus Societatea Regala vreme de multi ani, obiectivul lui fiind apararea credintei
si explicind ca descoperirile stiintifice de atunci confirmau, nu contraziceau, existenta lui Dumnezeu si a creatiei Lui.
Prelegerile Societatii Royale il prezentau pe Dumnezeu ca guvernatorul moral al Universului.
In paralel, ateii britanici au demarat si ei o ofensiva, publicind o multime de carti. John Toland numea religia superstitie si
miracolele descrise in Noul Testament fabule. Pentru el religia nu era necesara ori importanta pentru ordinea sociala ori
moralitate. Tot pe vremea aceea ateii au lansat ideea ca ratiunea, nu credinta ori religia, poate fi fundamentul armoniei si
coeziunii sociale. Tot in veacul XVII Thomas Hobbes, care pe fata se dadea drept credincios si crestin, in Leviatanul lui
lansa atacuri critice la adresa acuratetei Bibilei. Iar in 1670 Baruch Spinoza, evreu olandez, a publicat cartea pentru care a
ramas cunoscut in istorie, Tractatus Theologico-Politicus. Cartea i-a castigat si titlul de tata al ateismului modern. Ambii,
Hobbes si Spinoza, au incercat demolarea autoritatii Scripturii ca fundament al crestinismului. Mai nicio carte din Vechiul
Testament nu a ramas necriticata de Spinoza. Profetii, afirma Spinoza, nu au rostit mesaje din partea lui Dumnezeu ci
expresii ale imaginatiilor proprii. Miracolele Scripturilor, dupa Spinoza, au fost scrise pentru cei needucati. Miracole nu
exista, zicea el, pentru ca ele contravin stiintei si legilor naturale.
Pe de alta parte, Spinoza a fost fascinat de Hristos si apostoli pe care i-a desemnat ca exemple pozitive de moralitate. A
lansat ideea unei religii oficiale cu temple construite din fondurile publice, si notiunea de salvare (mantuire) prin dreptate si
compasiune. Noul Testament, in opinia lui, putea constitui bazele unei moralitati autentice dar si a unei religii private. In
alte cuvinte, Spinoza a lansat notiunea dd religie privata, o idee mult vanturata si de ateii si secularistii zilelor noastre. Ei
nu se impotrivesc religiei, zic ei, dar religia trebuie practicata acasa nu in public. In alte cuvinte, religia nu poate fi
exprimata in public ci numai privat.
Ideea lui Spinoza a prins. Secularistii promoveaza argumentul acesta peste tot. Un recent exemplu este editorialul New York
Times din 10 ianuarie care recomanda crestinilor sa-si tina credinta pentru ei si sa o practice intre cei patru pereti ai
bisericii. Spatiul public nu are nevoie de religie.
In Anglia, Isaac Newton a contrabalansat ateismul britanic al veacului XVII publicind, in 1687, Principia, cartea care l-a
facut faimos, si a carei teza fundamentala este ca stiinta confirma, nu infirma, existenta lui Dumnezeu, al unui Creator, al
unui Autor al Universului. Newton a numit fiinta aceasta divina a living, intelligent and powerful Being, adica o fiinta
vie, inteligenta si puternica. Descendentii intelectuali ai lui Newton au dezvoltat, pe baza ideilor lui, notiunea de
intelligent design care pina in ziua de astazi continua sa fi un contrapunct al ateismului.
Ateismul francez
Tot la acea vreme, anticlericalismul si ateismul a prins radacini puternice in Franta. Aici, Spencer examineaza scrierile
ferocilor atei francezi ai secolelor XVII si XVIII. Louis XIV devenise un rege pios in anii din urma ai vietii si putin tolerant
cu ideile ateiste care incepusera sa-i impinzeasca regatul. Carti anticrestine, manuscrise batjocoritoare la adresa lui
Dumnezeu si pamflete atee au inceput sa fie introduse ilegal din Olanda, regatul cel mai tolerant al Europei pe vremea
aceea. In secolul XVII Franta inca permitea torturarea si executarea celor vinovati de blasfemie. Chiar si in secolul XVIII
sunt mentionate persoane executate de autoritati pentru asa numitele crime confesionale. In 1766, de exemplu, Chevalier
de la Barre a fost torturat in public pentru cantari blasfemice.
Printre precursorii ateismului francez, Spencer il examineaza pe DHolbach, cel care a cerut inlocuirea revelatiei cu
ratiunea. Interesant pentru vremea lui, DHolbach a atacat si islamul, pe care a numit-o o religie care insela mintile
oamenilor mai mult decit crestinismul. Atit de feroce era ateismul lui incit prietenii l-au poreclit inamicul personal a lui
Dumnezeu. Cartea de capatii a lui DHolbach a fost Christianisme devoile (Crestinismul desvelit), foarte populara dar
interzisa de autoritati. Autoritatile vanau pe cei care detineau cartea, faceau perchezitii prin librarii sa o confiste, si chiar
puneau in inchisoare persoanele care o detineau. DHolbach insa a fost cunoscut si pentru antisemitismul lui strident. Evreii
Vechiului Testament erau priviti de el ca niste fiinte sub-umane, autori de povesti si superstitii, needucati, intoleranti,
izolati. Spre deosebire de alti scriitori atei ai vremii lui, DHolbach afirma ca crestinismul nu poate fi reformat, adica
transformat intr-o religie utila societatii, ci trebuia eliminat.
O discutie a ateismului francez nu se poate face fara a vorbi despre Jean Meslier, curiosul preot catolic care, la moartea lui
in 1729 a lasat in urma un manuscris care l-a trimis in paginile istoriei ateismului. Manuscrisul, cunoscut sub numele de

Memoire, pretindea sa prezinte dovezi ca toate religiile sunt false si ca inchinarea la Dumnezeu este o iluzie. Spencer il
numeste pe Meslier primul ateu originar al Europei, prima persoana din Europa despre care se poate spune, cu certitudine,
ca era ateu. Spre deosebire de alti contemporani ai lui, insa, Meslier cerea eliminarea clasei preotesti si a bisericilor, o idee
acceptata si pusa in aplicare in Franta revolutionara de final de veac, in Rusia Sovietica si in alte tari comuniste, inclusiv
Romania, si azi, in China comunista.
Diderot a mers pe urmele lui Meslier, iar dupa el au venit altii. Numarul scriitorilor anticrestini si anti-credinta ai veacului
XVIII a crescut cu rapiditate, devenind tot mai greu pentru autoritati sa controleze miscarea ateilor. Cartile lor negau
existenta lui Dumnezeu, promovau notiunea ca animalele si fiintele umane proveneau din aceleasi specii, prevestind astfel
teoria evolutiei cristalizata si explicata de Darwin in Secolul XIX.
Ateismul german
Daca ateismul francez a fost strident, cel german a fost mai domol, asemenea celui britanic. Ca si in Anglia, in Germania
ateismul de inceput a fost imbratisat de persoanele care traiau o viata depravata. Si acestia nu erau putini. In 1685, scriitori
germani mentionau tendinta crescinda a oamenilor de rind sa batjocoreasca Scriptura, sa nege existenta Divinitatii ori a
diavolului, a iadului, a paradisului ori a vietii vesnice. In 1696 a fost publicata o carte care denunta imoralitatea germanilor
de rind care batjocoreau Scriptura. Dupa 1700 au inceput sa fie scrise carti anticrestine si ateiste. Predilectia ateilor germani
a fost negarea divinitatii lui Hristos si a miracolelor descrise in Biblie. Pe la 1700 a inceput sa circule in Germania un
manuscris anonim latin numit Symbolium sapientie care numea Biblia o carte scrisa de oameni pentru inselarea altor
oameni, nega miracolele narate in Biblie si, curious, respingea necesitatea casatoriei si promova imoralitatea sexuala.
Cartea a fost tradusa in germana doar in 1749.
Scrierile anticrestine europene se acumulau de la an la an si de la secol la secol. Era nevoie acum de un moment potrivit
pentru a pune in practica ideile antireligioase si atee ale vremii. Prilejul acela a fost Revolutia Franceza din 1789.
Ateismul Secolului XVIII
Evolutia ateismului in Secolul XVIII a mers in directii diferite. Cel francez a devenit agresiv si politic, culminind in
sangeroasa Revolutie Franceza din 1789, iar cel britanic a evoluat mai mult la nivel intelectual. Britanicii au dat ateismului
Secolului XVIII pe David Hume si Edward Gibbon.
Spencer il numeste pe David Hume primul mare erou al ateismului britanic (the first great hero of British ateism).
Influentat de ateii si hedonistii francezi, Hume pretindea sa fi devenit ateu la 20 de ani. A ramas ateu toata viata iar
dispretul lui fata de credinta si, in special, crestinism, s-a intensificat de-a lungul anilor. Dispretul acesta s-a manifestat si la
adresa clericilor, a Bisericii si a intelectualilor care promovau ideea unei inteligente supreme ca autor si creator al
universului. Hume a negat nu doar existanta lui Dumnezeu ci si a sufletului, a imortalitatii lui, notiunea de pedeapsa eterna
pentru pacat si miracolele Scripturii pe care le-a etichetat ca fiind fabule scrise de oameni needucati. Ideile lui sunt enuntate
in principala lui carte anti-crestina Natural History of Religion (Istoria naturala a religiei).
Este mai putin cunoscut ca reputatul istoric britanic Edward Gibbon a fost anticrestin si ateu. Anglican la nastere, Gibbon a
imbratisat catolicismul, doar pentru a-l abandona mai tarziu in viata impreuna cu credinta in divinitate si Dumnezeu. In anii
atei ai vietii lui, Gibbon a scris monumentala carte pentru care a ramas cunoscut pina in zilele noastre: Decline and Fall of
the Roman Empire (Declinul si prabusirea imperiului roman). Putini dintre noi probabil stiu ca Gibbon a atribuit
prabusirea imperiului roman aparitiei si apoi ascendentei crestinismului.
Capitolul XV al cartii reda ideile anticrestine ale lui Gibbon. Ca istoric, el era interesat sa cunoasca originile istorice ale
crestinismului dar parea frustrat pentru ca erau greu de identificat. Un exemplu clasic al frustrarii a fost neputinta lui
Gibbon de a intelege intunecarea zilei in care Hristos a fost rastignit. De ce, intreaba, el, daca asta ar fi adevarat, istoricii ori
oamenii de stiinta ai vremii nu au mentionat lucrul acesta in scrierile lor? Dar ce Gibbon ignora, insa, este ca istoricul
roman Pliniu cel Batrin a mentionat in scrierile lui un eveniment identic petrecut cu prilejul asasinarii lui Caesar.
Promisiunile ateismului
In iulie 1789 Franta a erupt in flacari si violenta impotriva bisericilor si a clericilor s-a dezlantuit pentru ani de zile. Preoti
au fost linsati, biserici au fost distruse ori pangarite, numele strazilor rescrise pentru a elimina numele crestine ori de
influenta religioasa, iar sarbatorile crestine, religioase si ritualurile crestine au fost interzise. Calendarul gregorian a fost
inlocuit, lunile anului au fost renumite si Notre Dame a fost convertita intr-un Templu al Ratiunii. Voltaire si Rousseau au
devenit sfintii seculari ai Revolutiei. Libertinajul sexual practicat in anii revolutiei a atins apogeul, bisericile si obiectele de
cult devenind preferate pentru intretinerea de relatii sexuale. Obscenitatile la adresa lui Dumnezeu si blasfemia au devenit
evenimente zilnice si parte din vocabularul zilnic al francezilor.
Dar ateismul Revoutiei franceze nu a durat mult. Autorii revolutiei s-au inspaimintat, realizind ca abandonarea religiei si a
credintei a rezultat in ascendenta imoralitatii si ca filosofia si ateismul nu puteau sa inlocuiasca catolicismul ca fundament
al societatii morale. Treptat, francezii si-au dat seama ca au ajuns la o extrema, aceea a ireligiozitatii, si ca, in mintea lor,
necedinta era la fel de periculoasa ca si religiozitatea.
Ce era, deci, de facut? Cum se poate ajunge la o societate morala dar fara religie? Ar fi asa ceva posibil? Cu aceste intrebari
in minte, Franta, si dupa ea alte tari occidentale, a intrat in veacul XIX. S-a incercat o revenire la normal. Divortul a fost din

nou interzis, proprietatile bisericii au fost retrocedate, iar sanctitatea Duminicii ca zi de odihna si inchinare a fost restabilita.
Intre religie si ateism, liberii cugetatori francezi au venit cu idei noi a treia cale, nici religie nici ateism. Compromisul ar
fi o religie fara Dumnezeu. Religia fara Dumnezeu ar fi un sistem moral in care Dumnezeu ar fi inlocuit cu umanismul,
umanitatea, moralitatea, stiinta, progresul. Credinta in stiinta si abilitatea ei de a mantui a fost promovata cu asiduitate.
A aparut si notiunea de infalibilitate a stiintei, un articol de credinta al intelectualilor Veacului XIX. Stiinta a devenit
dumnezeul Veacului XIX: ea poate schimba moralitatea, natura sociala a omului, poate imbunatati personalitatea umana.
Aceste articole de credinta au devenit cunoscute ca pozitivism, exponentul lui principal fiind francezul August Comte. In
1825 Comte a publicat Nouveau Christianisme (Noul crestinism) in care promova notiuni bizare ale unei religii noi,
ateiste. Rugaciunile inca urmau sa fie facute, dar unor zeitati pagane. Comte a creat un calendar nou cu luni numite dupa
filosofi ori personalitati ai antichitatii (Aristotel si Arhimede, de exemplu), a declarat sarbatori noi care sa le inlocuiasca pe
cele crestine, a elaborat un sistem clerical si a solicitat publicarea de noi imnuri religioase.
Pietismul german si critica ateismului
In paralel, in Germania, la fel ca si in Franta si Marea Britanie, ateismul a inceput sa se metamorfozeze in secularism. In
Marea Britanie si in Germania ateismul a fost contracarat de treziri spirituale, cea din Germania fiind cunoscuta ca pietism.
Pietismul a influentat pe marii filosofi germani ai Secolului XIX. Immanuel Kant a argumentat ca, chiar daca cunoasterea
lui Dumnezeu nu e posibila, credinta in El e justificata. Kant a privit credinta in Dumnezeu ca un bun social suprem.
Kant a fost si un aspru critic al ateismului din patru motive. Ateismul surpa motivatia individului de a fi ori trai o viata
morala; duce la disperare; erodeaza virtutea si rezulta in vicii. Iar, in final, ateismul are consecinte negative ireversibile
asupra moralitatii: rezulta in libertinism si imoralitate.
Daca Kant a fost un apologet al credintei in Dumnezeu si, in consecinta, al crestinismului, Germania secolului XIX a fost
dominata de scrierile intelectualilor anticrestini. Aici, Spencer examineaza teologia liberala germana si apoi scrierile
virulent anticrestine ale lui Friedrich Engels. In secolul XIX, 2 din 5 studenti germani studiau teologia, multi dintre ei
devenind nemultumiti cu starea politica si cu starea Bisericii din Germania. Pe terenul acesta fertil si-a publicat Engels
scrierile lui anticrestine in care a declarat Evangheliile ca mitologie pura.
Secolul XIX a vazut insa si multiplicarea scrierilor despre existenta istorica a Mantuitorului. In anii 1840 Ludwig
Feuerbach a publicat The Essence of Christianity (Esenta crestinismuli) in care promova notiunea, deloc originala lui ori
Secolului XIX, ca Dumnezeu este o creatura a imaginatiei umane si a nevoilor umane, o idee preluata si promovata in
Secolul XX de Sigmund Freud.
Analiza ateismului german al secolului XIX ar fi incompleta fara a-l mentiona pe Karl Marx care si el a perpetuat idei
neoriginale, imprumutate din scrierile secolelor precedente, inclusiv notiunea ca Dumnezeu si religia sunt inventii ale
omului. Spencer, de fapt, il acuza pe Marx de lipsa de originalitate in examinarea religiei. Unica originalitate a lui Marx in
istoria ateismului, spune Spencer, a fost argumentul lui ca religia a fost o unealta de asuprire a omului de catre om. Din
acest motiv, religia trebuie eliminata. Ideea aceasta a prins radacini in Rusia tarista, ateismul Rusiei fiind mai mult de
origine si influenta marxista decit nemarxista. In consecinta, politica de anihilare a credintei si Bisericii a avut prioritate in
Uniunea Sovietica si in celelalte tari comuniste, inclusiv China comunista sub Mao.
Un alt aspect al ateismului Veacului XIX a fost proliferarea cartilor scrise despre Iisus Hristos, negindu-i divinitatea, si
uneori chiar si istoricitatea. Fichte, Renan, David Strauss, si altii au scris volume imense despre viata lui Iisus, sub titluri
diferite, cum ar fi The Life of Jesus, Critically Examined (Viata lui Iisus, examinata critic). De la o vreme cartile acestea
si-au pierdut originalitatea, ele tratind aceleasi subiecte si concluzii si imprumutind argumente unele de la altele: miracolele
Noului Testament sunt inventii si imaginatii, Iisus a fost un magician egiptean, evangheliile nu sunt autentice, ba unele
chiar sunt falsuri. Feuerbach a venit cu notiunea ca Iisus a fost doar un om inteligent care a invatat arta miracolelor de la
caldeeni
Charles Darwin
O discutie a ateismului secolului XIX este imposibila fara a-l aminti si pe Charles Darwin. Nu este inca cert daca Darwin a
devenit ateu in totalitate. Cert e, insa, ca la 20 de ani Darwin studia teologia la Cambridge si se pregatea sa devina pastor
anglican. In 1876 si-a publicat autobiografia identificindu-se in ea ca o persoana fara credinta, probabil mai mult agnostica
decit atee. Trei lucruri spunea el l-au propulsat in directia ateismului: indoielile lui privind Biblia, obiectii de ordin moral si
studiul filosofiei. Spencer il caracterizeaza pe Darwin ca un ateu privind Dumnezeul crestinismului, dar nu ca un ateu
autentic.
In ultimele trei decenii ale vietii lui, ideile lui Darwin privind divinitatea au fluctuat. Intr-o scrisoare adresata filosofului
William Graham, Darwin comenta ca a ajuns la concluzia ca universul nu poate fi rezultatul unei sanse si deci ca nu a
aparut la intimplare. Exprima convingerea ca la inceput trebuia sa fi existat ceea ce el numea o prima cauza (a first
cause) care ar fi declansat alte reactii ori cauze rezultind in final in aparitia universului. Spencer conchide ca Darwin thus
died a devout sceptic, not knowing about God but not knowing whether one could know. (Darwin a murit un sceptic
devotat, nu doar nestiind nimic despre Dumnezeu, dar nici nestiind daca cineva ar putea sa stie) (Pagina 182).
Daca Darwin a ramas ambiguu privind credinta in divinitate, cei din jurul lui i-au exploatat ideile ca sa propulseze inainte
gandirea ateista a secolelor XIX si XX. Ei au impletit evolutionismul cu scientismul, adica credinta in puterea stiintei si a

tehnologiei ca fundament rational al secularismului si alternativa a credintei. Britanicii au fost pionierii acestui sincretism si
ramin devotati acestei variante a ateismului pina azi. In 1866 ateii britanici au fondat Societatea Nationala Seculara
(National Secular Society) pentru raspindirea ideilor seculariste si atee. Impactul Societatii a fost rapid si radical. Daca
inca in 1870, spune Spencer, britanicii inca erau capabili sa ucida cu pietre, in public, pe cei care se declarau atei, spre
sfarsitul secolului XIX lucrurile s-au schimbat radical. In 1880 primul ateu britanic a fost ales in Parlament, Charles
Bradlaugh. Fost invatator de scoala duminicala, Bradlaugh era chiar fondatorul Societatii Nationale Seculare. Ales in
Parlament, i s-a refuzat mandatul de parlamentar pentru ca a refuzat sa depuna juramintul religios in vigoare la acea vreme.
Bradlaugh, insa, a persistat. Dupa multi ani de judecata in instanta a fost recunoscut ca parlamentar. Societatea seculara pe
care a fondat-o a ajuns curind la 4.000 de membri, majoritatea covarsitoare fiind barbati. La scurt timp, Parlamentul
Britanic a adoptat o lege permitind deputatilor sa-si asume mandatul fara juramint, lege in vigoare pina in zilele noastre.
Ateismul lui ianuarie 2015
Atacurile virulente ale intelectualilor atei ai Secolului XIX impotriva credintei, a lui Dumnezeu, si a credinciosilor continua
si azi. Din cind in cind ne intra in cutia electronica cite un articol de acest gen. Unul chiar josnic la adresa credintei a fost
publicat in publicatia americana Salon pe 25 ianuarie. Autorul argumenteza impotriva existentei sufletului, cu toate ca
progresul stiintific si tehnologic al zilelor noastre au dovedit existenta sufletului si a constiintei. Ce deranjaza, insa, este ca
autorul numeste sarlatani pe cei care cred ori propovaduiesc existenta ori imortalitatea sufletului din perspectiva religiei.
Titlul articolului e You dont have a soul. The real science that debunks supersitious charlatans (Nu ai suflet. Adevarata
stiinta distruge superstitia sarlatanilor).
E necesar sa adaugam ca saptamina trecuta primul sef de guvern ateu din istoria Greciei si-a asumat postul: Alexis Tsipras.
Lucrul acesta nu face cinste grecilor, Greciei Ortodoxe, ori Europei si dovedeste ca interesul publicului pentru valori
ramine, din nefericire, secundar intereselor materiale.