You are on page 1of 4

Sisteme de garantare a depozitelor bancare

Abstract
Declansarea crizei financiare, precum si ultimele evenimente petrecute in
Cipru, arunca o lumina noua asupra modului in care statele intervin atunci cand
unele banci comerciale se confrunta cu riscul de faliment. Daca pana acum era clar
rolul institutiilor cu sarcini traditionale in protectia deponentilor, in prezent exista
tendinta de tranferare a pagubelor catre companiile si persoanele fizice care au
constituie depozite.
Cuvinte cheie: asigurarea depozitelor, plafon de garantare, risc de sistem,
compensatii financiare.
Asigurarea depozitelor bancare este un mecanism menit sa despagubeasca
pe micii deponenti atunci cand bancile la care au realizat plasamente au intrat in
starea de insolvabilitate. Exista doua ratiuni importante care justifica instituirea
unui asemenea mecanism:
- clientii bancilor, asemenea oricaror consumatori, au dreptul sa fie despagubiti
daca produsele utilizate s-au dovedit a fi necorespunzatoare. Asa cum un
consumator obisnuit beneficiaza de protectia autoritatilor in cazul in care bunurile
achizitionate nu sunt conforme cu specificatiile de pe eticheta, asa si deponentii
bancilor pot primi compensatii financiare daca produsele bancare utilizate sunt
defectuoase. Mai mult, acesti consumatori, spre deosebire de cei obisnuiti, nu au
posibilitatea unei informari complete in legatura cu starea financiara a bancilor
depozitare (in cazul unora, chiar daca ar avea acces la astfel de informatii,
intelegerea lor ar fi dificil de realizat);
- riscul de sistem este mult diminuat, ca urmare a faptului ca titularii depozitelor
bancare, stiindu-si banii in siguranta, nu vor actiona intempestiv la simple zvonuri
legate de greutatile pe care le-ar parcurge institutiile financiare la care si-au plasat
banii.
Dincolo de avantajele evidente, garantarea depozitelor poate genera si un
anumit tip de comportament neadecvat din partea clientilor, dar si a conducerii
bancilor.
Astfel, posesorii depozitelor pot fi tentati sa nu isi mai gestioneze riscul
asociat investitiei realizate, atata vreme cat statul va interveni cu despagubiri
consistente in caz de default al bancii depozitare. In aceasta idee, singurul criteriu
in functie de care se va alege banca depozitara va fi marimea ratei dobanzii
bonificate, indiferent de soliditatea institutiei financiare in cauza. Pentru a
contracara o asemenea atitudine, in mod obisnuit nu se acorda compensatii
nelimitate, ci se lasa o anumita cota de participare la risc (fransiza) in sarcina
deponentului. In prezent, in Romania, dar si in majoritatea tarilor din Uniunea

Europeana, plafonul de garantare acopera echivalentul a 100000 euro / deponent /


banca.
Totodata, managerii bancilor care au in vedere ca, indiferent de modul in
care gestioneaza activitatea institutiei de credit, va exista interventia statului daca
se va intra in starea de insolvabilitate, pot implica organizatia in operatiuni prin
care se vizeaza obtinerea unui nivel de profitabilitate ridicat, dar, in acelasi timp,
presupun si riscuri considerabile. Tendintele de acest tip sunt calmate de
supravegherea Bancii Centrale, care monitorizeaza permanent activitatea bancilor
comerciale, atragand atentia atunci cand se depasesc limitele prudentiale impuse.
Mai mult, exista cutuma prin care depozitele constituite de persoanele din
conducerea bancilor si de rudele apropiate acestora nu beneficiaza de garantare.
La nivel teoretic, mecanismul de asigurare a depozitelor se poate organiza
in doua moduri:
- un sistem formal, bazat pe o arhitectura institutionala si legislativa bine
conturata, prin care sunt definite clar circumstantele in care urmeaza a se acorda
compensatiile;
- un sistem implicit, care presupune interventia guvernamentala pentru rezolvarea
fiecarui caz de faliment in parte.
Fiecare dintre aceste solutii are virtutile si deficientele sale. Sistemul formal
se bazeaza pe existenta unei institutii (fond de garantare) care colecteaza din timp
de la bancile comerciale, in raport cu marimea depozitelor fiecareia, resursele
necesare acordarii de compensatii. De asemenea, se cunosc de la bun inceput
informatii privind categoriile de clienti ce vor beneficia de compensatii, tipurile de
depozite supuse garantarii, plafonul de despagubire, termenele in care urmeaza a
se face platile, s.a.m.d. Cele mai multe dintre sistemele bancare apeleaza la
formule explicite, asezate institutional, de asigurare a depozitelor.
Sistemului implicit ii este caracteristic faptul ca statul intervine pentru
acordarea de compensatii banesti de fiecare data cand o banca intra in starea de
insolvabilitate. El are avantajul ca nu presupune alocarea in avans de resurse si, in
acelasi timp, elimina si costurile necesare pentru punerea in functiune a unui
mecanism formal. In plus, autoritatile dispun de flexibilitate in interventie, avand
libertatea de a alege solutia optima de la caz la caz: depozitele bancii afectate pot
fi transferate la o banca sanatoasa, ori banca afectata poate primi subventiile
necesare pentru a depasi situatia dificila, etc. Marea dificultate a acestui sistem
este legata de gasirea disponibilitatilor banesti necesare atunci cand se impune.
O prima varianta ar fi alocarea de resurse de la bugetul de stat, insa solutia
se poate dovedi nerealista in conditiile existentei unor constrangeri bugetare. Mai
mult, depasirea tintei de deficit bugetar prin cresterea cheltuielilor poate avea un
serios impact negativ asupra functionarii economiei si pericliteaza eventualele
angajamente asumate de autoritati in relatia cu organismele financiare
internationale.

Alta posibilitate ar fi apelul la imprumutul de la Banca Centrala, dar acest


lucru poate contraveni obiectivelor de politica monetara sau poate chiar sa
contravina legii privind statutul acesteia.
Dincolo de aspectele teoretice, este interesant de observat comportamentul
efectiv pe care il au guvernele atunci cand una sau mai multe institutii financiare
se confrunta cu probleme serioase. Din acest punct de vedere, solutiile utilizate
atat in SUA, cat si in Europa, vin parca sa contrazica manualele de economie.
Astfel, studentii invata pe bancile facultatii ca in capitalism entitatile
economice se nasc, evolueaza si dispar respectand regulile impuse de piata libera:
cine nu este suficient de performant nu va reusi sa se adapteze la exigentele
concurentei si va iesi din joc. Ei bine, decidentii au avut in vedere probabil si
impactul economic si social dezastruos pe care l-ar fi avut prabusirea institutiilor
de credit detinatoare de active toxice semnificative si au ales sa se implice masiv
pentru a evita un crah bancar.
Cu putine exceptii, e adevarat, rasunatoare, (vezi cazul Lehman Brothers),
bancile cu probleme au fost salvate, chiar daca asta a insemnat interventia
autoritatilor publice care au adoptat pachete financiare ce au distorsionat in buna
masura regulile pietei. Se poate discuta despre prevalenta sistemului implicit de
asigurare a depozitelor asupra celui formal, chiar daca acum cativa ani asa ceva
era greu de imaginat.
Infuzia de bani realizata , prin care s-au recapitalizat bancile cu probleme a
reprezentat un colac de salvare ce si-a dovedit eficienta numai pe termen scurt.
Daca dificultatile initiale plecasera de la criza imobiliarelor si de la multiplele
instrumente financiare derivate existente in portofoliile de plasamente, la scurt
timp a inceput sa se manifeste o alta problema care macina soliditatea institutiilor
de credit si, implicit, a intregului esafodaj financiar: criza datoriilor suverane.
In ultimii ani bancile au imprumutat masiv guvernele aflate in permanenta
cautare de resurse pentru acoperirea deficitelor bugetare cronice, astfel ca
expunerile de acest tip au ajuns sa capete o pondere insemnata in structurile de
active. Investitiile in titluri de stat sunt, nu-i asa, foarte binevenite, atata vreme cat
aduc randamente suficient de mari, iar riscul asociat lor este nul.Aceasta este o
asertiune teoretica pe care, in ultimul timp, realitatea a inceput sa o contrazica: in
cazul Greciei, de pilda, creditorii au fost nevoiti sa renunte la o parte din creante.
Chiar daca in ultimele luni, guvernele din tari precum Italia sau Spania,
grav afectate de criza datoriilor, au adoptat masuri de austeritate menite sa repuna
finantele intr-o situatie acceptabila, totusi, problemele sunt departe de a fi
rezolvate, iar impactul lor asupra sistemelor bancare greu de anticipat.
La nivelul zonei euro, se discuta despre uniformizarea procedurilor de
interventie in cazul bancilor cu probleme. Un asemenea proces ar aduce mai multa
predictibilitate pentru toti deponentii in privinta actiunilor ce ar urma in situatiile
de falimente bancare. Astfel, primele vizate pentru salvarea institutiilor de credit ar
fi companiile mari cu depozitele ce depasesc 100000 de euro. Se considera ca
acestea au resursele si informatiile necesare pentru a evalua corect expunerea la

risca a bancilor cu care lucreaza si detin mobilitatea necesara pentru a-si transfera
in timp util fondurile catre institutii sanatoase din punct de vedere financiar. De
asemenea, tot in prima linie a celor care ar urma sa suporte consecintele neplacute
se gasesc investitorii in obligatiuni. Dupa acestia, urmeaza companiile care au mai
putin de 250 de angajati si cifra de afaceri mai mica de 50 de milioane de euro.
O schimbare cruciala care se urmareste este legata de garantarea
depozitelor de pana la 100000 de euro. Daca in prezent se respecta principiul
intangibilitatii depozitului garantat, viitorul apropiat poate aduce modificari
semnificative. O propunere in acest sens este introducerea unei prevederi conform
careia deponentii care au sume mai mici de acest plafon vor fi ultimii afectati de
procesul de restructaurare/lichidare a bancii. Cu alte cuvinte, fondurile nationale
de garantare nu vor mai acoperi pierderile deponentilor daca institutiile depozitare
au intrat in stare de faliment.
In concluzie, tendinta care se manifesta in prezent este ca institutiile cu rol
traditional in protejarea deponentilor sa se degreveze in mare masura de aceasta
sarcina, iar cei care vor suporta pagubele sa fie creditorii bancilor.