Poezia apare in fruntea vol.

Cuvinte potrivite (1927) si este considerata arta poetica

argheziana. Testament este o metafora (a cartii); geneza cartii si geneza lumii sunt
simultane, la originea amandurora stand cuvantul. Efortul creator este ilustrat in
carte, care este inmanata de la o generatie la alta: Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa
moarte/ Decat un nume adunat pe-o carte. Asadar testamentul liric al poetului nu
face referire la avutia materiala a acestuia, ci la operele create de-a lungul anilor.
Prima strofa sugereaza ideea evolutiei, reflectata in limbajul caracteristic arghezian.

Momentul originar, momentul genezei este ilustrat de seara razvratita, dar acesta
nu este un process incheiat, ci unul continuu: In seara razvratita care vine/ De la
strabunii mei pana la tine. Se sugereaza ca evolutia este grea, aspra ( Prin rapi si
gropi adanci), treptele timpului fiind urcate adesea pe branci. Treapta este o
metafora, ea insemnand acumulari materiale initial si mult mai tarziu, capatand
atribute spirituale. Fiul este indemnat sa-si aseze cartea la capatai, pentru a-l
calauzi, asemenea Bibliei pe credincios: Aseaz-o cu credinta la capatai/ Ea e hrisovul
vostru cel dintai. Deasemenea inseamna transformare a materiei in spirit: ca sa
schimbam, acum intaia oara,/ Sapa-n condei si brazda-n calimara,/ Batranii-au
adunat, printre plavani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani. Transformarea uneltelor
materiale in unelte spirituale reflecta viziunea de reconvertire a cuvintelor pentru a
capata functia lor originara. In limbajul taranilor, T. Arghezi intuieste intelesuri
nebanuite, iar cuvintele potrivite se nasc tocmai din cele firesti ale taranilor. Sapa
este transformata in condei, brazda in calimara. In urma efortului indelungat,
cuvintele au capatat sensuri noi, au devenit potrivite, adica s-au transformat in
unelte ale spiritului. Transformarile sunt nebanuite: uratul devine frumos, veninul
devine miere, raul se transforma in bine. Le-am prefacut in versuri si-n icoane/ Facui
din zdrente muguri si coroane/ Veninul strans l-am preschimbat in miere,/ Lasand
intreaga dulcea lui putere./ Am luat ocara si torcand usure,/ Am pus-o cand sa-mbie,
cand sa-njure. Poetul opune creatiei divine propria sa creatie; cunoasterea directa a
lui Dumnezeu nu este posibila, el este Dumnezeu de piatra; Am luat cenusa mortilor
din vatra/ Si-am facut-o Dumnezeu de piatra,/ Hotar inalt, cu doua lumi pe poale,/
Pazind in piscul datoriei tale. Cenusa mortilor face trimitere la trecut, prezentul
trebuie sa conserve trecutul; iar hotarul inalt poate insemna limita dintre present si
trecut, dar si punctul in care se situeaza Divinitatea (deu absconditus).

Adept al esteticii uratului, T. Arghezi cultiva ideea ca uratul poate fi sursa de frumos
artistic; Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi. Originea
esteticii uratului se afla in Florile raului (Baudelaire). T. Arghezi considera ca forta
primordiala a cuvantului poate sa amelioreze lumea. Cuvintele capata continuturi
semantice noi. Ele au si rolul de a pedepsi ceea ce nu a fost cunoscut pana acum: Endreptatirea ramurei obscure/ Iesita la lumina din padure/ Si dand in varf, ca un
ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii intregi. In final poetul sugereaza ca poezia

este rezultanta comuna a nuntirii dintre slova de foc (inspiratie) si slova faurita
(munca). El, poetul, este robul propriei sale creatii, pe care o daruieste oamenilor,
dar si lui Dumnezeu: Robul a scris-o, Dumnezeu o citeste,/ Far-a cunoaste ca-n
adancul ei/ Zace mana bunicilor mei. Ideile in poezie sunt reflectate in enunturi
construite prin juxtapunere. Imaginea este sensibilizata prin folosirea enumeratiei
(rapi si gropi adanci), a metaforelor (seara razvratita), concentrarea ideilor:
cuvintele nu sunt de prisos, nu pot fi substituite. Semnificatiile cuvantului carte
Cuvantul carte face parte din vocabularul fundamental al limbii romane, fiind un
termen de origine latina, utilizat cu mult inainte de primele documente atestate de
limba romana de pe teritoriul tarii noastre.

Este o dovada ca exprimarea scrisa era cunoscuta cu mult inainte de redactarea

Scrisorii lui Neacsu din 1521. In aceste conditii, este normal ca acest termen sa fi
devenit polisemantic, fapt valorificat si de T. Arghezi in poezia sa programatica
Testament aparuta in fruntea primului volum de versuri Cuvinte potrivite. Cuvantul
carte apare in aceasta poezie de patru ori, intr-o distributie aproximativ simetrica, in
sensul ca primele doua aparitii sunt la inceputul poeziei, iar ultimele doua spre
sfarsitul ei. Poezia incepe cu doua versuri antologice, prin care poetul sugereaza ca
termenul testament are o valoare mataforica, simbolica, in sensul ca nu este vorba
de o mostenire materiala, cum se stipuleaza intr-un testament obisnuit, ci de o
mostenire spirituala: Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte,/ Decat un nume
adunat pe-o carte.

Aici, substantivul carte este, in plan estetic, o metafora ce sugereaza intreaga

creatie a poetului. De fapt, am putea vorbi de o sinecdota, adica substituirea
intregului cu partea. Intregul, insemnand opera poetica a lui T. Arghezi, este redus,
cu modestie, la proportiile unei singure carti. Sentimentul de modestie este
sublimat si prin articularea substantivului cu articolul nehotarat (o carte), care
sugereaza intotdeauna ca e vorba de un obiect oarecare si nu de ceva deosebit.
Enuntul un nume adunat pe-o carte este si el un semn al aceleiasi modestii, cel
putin aparente, prin care poetul se prezinta in calitatea de creator al unei opere. Cu
sens apropiat reapare termenul si in formularea Cartea mea-i, fiule, o treapta. In
acest context, cuvantul pare sa comunice mesajul ca opera poetului inseamna un
pas ascendent in evolutia spirituala a neamului de tarani din care se trage si T.
Arghezi. Metafora carte poate avea aici si alte conotatii, cum ar fi aceea mai
generala de valoare spirituala, de simbol al culturii. In viziunea poetului, cartea
inseamna un adevarat act de innobilare (cu trimitere la robii din care descinde si
poetul): Aseaz-o cu credinta la capatai./ Ea e hrisovul vostru cel dintai,/ Al robilor cu
saricile pline/ De oseminte varsate-n mine.

Cartea inseamna pt T. Arghezi simbolul trecerii de la efortul bratelor la truda mintii:

Ca sa schimbam acum, intaia oara,/ Sapa-n condei si brazda-n calimara,/ Batranii-au
adunat, printre plavani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani. Acelasi cuvant, purtand de
asta data o alta incarcatura metaforica, apare si in versurile: Intinsa lenesa pe
canapea/ Domnita sufera in cartea mea. Aici termenul carte pare a avea un sens
mai apropiat de cel fundamental, putand fi vorba de un anumit volum, de-o carte cu
un anumit titlu din opera poetului. Nu poate fi neglijata conotatia potrivit careia
cartea poate sa transmita, sa trezeasca o anumita stare sufleteasca chiar si
domnitei, care nu ar avea temeiuri reale de suferinta, sugerandu-se astfel ideea ca
respectiva carte are o mare forta de influentare a cititorilor. Ultima prezenta a
cuvantului in discutie este consemnata in versul: Slova de foc si slova faurita,/
Imparecheate-n carte se marita,/ Ca fierul cald imbratisand un cleste. Aceste versuri
constituie o expresiva si persuasiva definitie metaforica a poeziei, a insusi actului
creatiei poetice. Asadar cuvantul carte ar insemna aici poezie, ca rezultat al
contopirii totale dintre inspiratie, har, revelatia poetica (slova de foc) si truda
poetului de elaborare a textului, de selectare a cuvantului celui mai expresiv (slova
faurita).

Testament caracterul de arta poetica Artele poetice sunt cunoscute inca din
antichitatea Greco-Romana, fiind celebre cele ale lui Aristotel si Horatiu, iar in epoca
clasicismului francez arta poetica a lui Boilleau. Abia in epoca moderna, acestea nu
vor mai fi un fel de tratate despre regulile creatiei, despre munca scriitorului, despre
diferitele reguli, nici despre figuri de stil. Artele poetice vor fi niste poezii despre
poezie, despre crezul artistic al poetilor. Artele poetice moderne au fost numite si
poezii programatice pentru ca poetii isi exprima programul estetic, adica propria lor
conceptie despre creatia artistica, despre mesajul ei, despre mijloacele de realizare
artistica despre rolul poetului in viata cetatii. In chip simbolic, prima arta poetica
romaneasca ar putea fi considerata catrenul testamentar al lui Ienachita Vacarescu
(Urmasilor mei Vacaresti/ Las voua mostenire/ Cresterea limbii romanesti/ Si-a
patriei cinstire.). Adevarate arte poetice vor realiza marii poeti incepand cu M.
Eminescu (Numai poetul, Epigonii, Eu nu cred nici in Iehova, Criticilor mei,
Scrisoarea a II-a), G. Cosbuc (Poetul), O. Goga (Rugaciune), L. Blaga (Eu nu strivesc
corolla de minuni a lumii), I. Barbu ( Din ceas dedus) etc. Testament este una dintre
cele mai cunoscute arte poetice romanesti. T. Arghezi isi incunostiinteaza fiul,
respectiv posteritatea ca mostenirea pe care o lasa este creatia sa poetica,
denumita cu modestie la modul metaforic ...un nume adunat pe-o carte. Autorul
defineste poezia de mai multe ori, de fiecare data intr-un alt mod, de regula
complementar, tinzand spre o definire generala surprinzatoare.

Prima oara, poezia este definita intr-o maniera aparent simplista, am ivit cuvinte
potrivite, ceea ce ar reduce poezia la gasirea cuvintelor in masura sa-l exprime pe

poet, eventual sa respecte regulile poeziei traditionale privind mai ales rima. De
fapt, aceasta sintagma (cuvinte potrivite) exprima conceptia poetului despre
unitatea dintre continut si forma. Aceasta idee se reflecta si in lirica eminesciana,
sub forma unei interogatii poetice: Unde voi gasi cuvantul ce exprima adevarul De
asemenea T. Arghezi precizeaza ca poezia lui se naste din limba vie a poporului, a
oamenilor simpli: Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite. El poetul este stapan adica
este un slujitor prin arta sa, al celor ce-l vor urma.

Conceptia estetica a lui T.Arghezi cuprinde si ideea ca realizarea poeziei presupune

o elaborare indelungata si trudnica, cuvintele fiind framantate mii de saptamani.
Revenind la definitia poeziei, remarcam faptul ca poetul se refera la specificitatea
poeziei legata de arta si de tehnica versificatiei, dar si de imaginile artistice (icoane)
ca element definitoriu pentru transmiterea mesajului poetic (versuri si icoane).
Metafora icoane trimite la definitia eminesciana a poeziei: voluptos poem cu icoane/
si cu glasuri tremurate. Spre final, creatia poetica isi gaseste o alta definire
metaforica: Slova de foc si slova faurita/ Imparecheate-n carte se marita. In acest
context, poezia este considerate o simbioza intre truda indelungata a elaborarii
textului (slova faurita) si har, inspiratie, care apare ca o adevarata revelatie (slova
de foc). Ideea unirii totale dintre inspiratie si munca.
/,/,/,/,/,/,/,/,/,/,/,//,//,
Pentru a sublinia valoarea si, indeosebi, implicatiile pe care mostenirea le
are asupra vietii mostenitorului, poemul stabileste o succesiune de echivalente
ale cartii: cartea-treapta, cartea-hrisovul vostru cel dintai, cartea-cuvine potrivite,
cartea-Dumnezeu de piatra, cartea-rodul durerii de vecii intregi, cartea-slova de foc
si slova faurita. Insumate aceste echivalente dau definitia-sinteza a poeziei. Textul
arghezian, este, astfel, un amplu discurs care se structureaza prin revenirile de la
metafora centrala cartea, fiecare dintre aceste reluari fiind amplificate prin
explicatii metaforice.

Cartea-treapta estre cea care ii va da mostenitorului constiinta filiatiei, asezandu-l in

locul cuvenit de urmas al poetului, el insusi succesor al strabunilor asumati.
Veriga de

legatura intre generatii si timpuri istorice crescute organic, treapta este totodata,
cea care inlesneste urcusul rapilor si gropilor adanci, ramase aceleasi ca in trecut,
accelereaza progresul si schimba suitul pe branci in zvelt efort ascensional. Chinul
suisului secular-diminuat acum gratie treptei, e compensat printr-un ritm mai
accelerat, prin ajungerea mai rapida spre destinatia visata.

Treapta e, implicit remember al veacurilor grele, ale existentei ingenuncheate si

impovorata a parintilor, mosilor si stramosilor, pentru care drumul prin rapi si gropi
adanci a insemnat sacrificiu asumat cu nadejdea spre un mai bine ipotetic si
indepartat.

Din recunostinta fata de suferinta uriasa acumulata prin suma existentelor

individule, ca si prin cea colectiva, a lungului sir de generatii de sacrificiu din trecut,
cartea primita la mostenire-pretios bun de familie si de neam-va deveni una de
capatai, obiect de cult si depozitar de adevar istoric. Ea legitimeaza existenta,
statutul, drepturile si privilegiile mostenitorului, fiind primul lui hrisov si intaiul
inscris oficial al natiei. Act cu valoare juridica, purtand insemne voievodale, carteahrisov il atesta pe posesorul ei drept urmas legitim de creator, ci dreptul asupra
numelui si a originii sale, si, implicit, cu obligatia de a-si cinsti inaintasii.

Transferul pronominal de la tu la voi subliniaza incarcatura metaforica a

substantivului fiu , semn generic pentru posteritate, spre care, de fapt, se
orienteza mesajul eului liric:Aseaz-o cu credinta capatai/Ea e hrisovul vostru cel
dintai,/Al robilor cu saricile pline/De osemintele varasate-n mine.
Superba imagine a poetului-osuar viu, depozit in care s-au sintetizat si s-au
decantat strabunii din sutele de ani-sugereaza ca mostenirea cartii se va
dubla, caci la vremea randuita el se va varsa in fiul ce-i va perpetua existenta,
asigurand astfel contiunuitatea neintrerupta a neamului.

Concentrata asupra cartii transmise, strofa urmatoare clarifica statutul operei si pe

cel al artistului, vazut in dimensiuni demiurgice. Cartea trecuta in proprietatea
urmasului e una intemeietoare in ordine culturala. Anterioare ei sunt sapa, brazda,
plavanii, sudoare seculara a muncii brute. Opera, poezia sunt prin urmare, nu numai
produsul individalitatii creatoare, fruct al artistului singular, ci si rod al sintezei
istorice, salt produs in urma trudei acumulate prin veacuri si orientate obscur spre
un indepartat ideal creator.

Poezia va rascumpara astfel un intreg trecut oasandit, il va eterniza subliniandu-i

suferinta si truda :Ca sa schimbam, acum intaia oara/Sapa-n condei si brazada-n
calimara/Batranii au adunat, printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani/Din
graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite/Si leagan urmasilor
stapani. Insemn cu puteri magice, aidoma engolpionului prin care printul cavaler

poate fi recunoscut departe de patrie si sub infatisari ce-i camufleaza regalitatea,

cartea e, totodata, singura capabila sa schimbe conditia posesorului ei, facand din
el prmul urmas stapan , intr-o lunga filatie de robi.