Professional Documents
Culture Documents
Secia biologie
Imunologie
Vasi Dana
cuvinte rezistena fata de o boala sau infecie. n viziunea anterioar, procesul imunitar se
reducea la prezena antigenului care inducea (determina organismul) fabricarea de anticorpi.
Acetia aveau un rol exclusiv benefic reacionnd specific cu antigenul (- Ag patogen care i-a
determinat producerea), conferind organismului rezistena fa de infecia i boala pe care ar
putea-o
produce
acel
agent
patogen.
Astzi conceptul despre imunitate este mult mai larg i mai complex. Amintim
deocamdat succint i n treact c antigenul este de multe feluri structural, c nu se identific
cu agentul patogen(care poate cuprinde mai muli antigeni), pot fi i endogeni, are o anumit
adresabilitate fa de esuturile organismului, anumii receptori i mediatori. Deasemeni
anticorpii formai sunt de multe feluri cu structuri i funcii deosebite, reacia spacific ag-atc
este de multe feluri i nu totdeauna protectoare ci de multe ori agresiv(boli autoimune), se
pot forma complexe imune agresive, pot apare reacii de tip alergic etc. Deci nu ntotdeauna
formarea
sau
prezena
anticorpilor
este
benefic.
n studiul elementelor de baz ale imunologiei vom trece n revist factorii care
determin procesul infecios, microorganismul (cuprinztor de antigeni), antigenii i anticorpii
sub aspect structural i funcional, esuturile i structurile care particip la procesul imunitar,
mecanismele de aparare ale organismului, att specifice, ct i nespecifice, reaciile disimune
generatoare de boli imunologice, autoagresive, ct i deficitele imunitare.
Imunologia este un liant al multor specialiti medicale, beneficiaz an de an de multe
achiziii, este ntr-o continu dinamic conceptual i bun parte a patologiei actuale nu poate
fi cunoscuta pn la nivel biofuncional fr cunotine actualizate de imunologie.
INFECIA.PROCESUL-INFECIOS
S-a atribuit germenului patogen capacitatea de a produce boala i s-a postulat concepia
c ptrunderea unui microorganism patogen n organismul uman, nseamn n mod invariabil
boal. Acest concept a suferit multe schimbri, nct accepiunea actual este mult diferit.
Micro i macroorganismele convieuiesc ntr-un echilibru ecologic i numai ruperea
acestui
echilibru
poate
fi
urmat,
n
anumite
condiii,
de
boal.
Exist astfel din punct de vedere bioecologic o ecuaie cu trei elemente: microorganism,
macroorganism i mediu, aflate n relaie de strns interdependen, a crei modificare face
posibil apariia procesului infecios.
Pentru a aprofunda acest fenomen, n primul rnd este necesar de a defini civa
termeni:
Infecia este ptrunderea i multiplicarea unui agent patogen infecios n organism (care
nu este urmat n mod obligatoriu de boal)
Boala infecioas este expresia simptomatic, clinic, a infeciei. Ea reprezint de fapt
reacia organismului fa de infecie.
Infestarea, nseamn ptrunderea unor parazii n macroorganism.
Contaminarea reprezint doar prezena numai pe suprafaa tegumentelor sau a unor
obiecte de microorganisme patogene, sau a unor factori biologici, chimici sau fizici nocivi.
Poluarea, se refer doar la existena n atmosfer a unor factori nocivi neinfecioi.
Procesul infecios, este o noiune mai larg, definit ca: "totalitatea proceselor biologice
care se desfoar n organism dup invadarea sa de agenii patogeni diveri" (Zilber), sau "un
complex de interaciuni ce rezult din contactul microorganismului cu gazda" (Topley)
Deci Procesul Infecios, ca expresie a interrelaiilor ntre micro i macroorganism, poate fi
conceput ca o confruntare ntre agentul patogen, nzestrat cu o serie de proprieti agresive
(infeciozitate, virulen etc., asupra crora vom reveni) i organismul uman sau animal, dotat
cu proprieti variabile de aprare, care se opune agresorului, n anume condiii de mediu, care
condiii pot funciona ca factori favorizani sau frenatori n apariia Procesului Infecios.
1.Prionii.
Prionii sunt proteine cerebrale care, ntr-o forma modificata, pot cauza o infecie a creierului,
fatal att oamenilor ct i animalelor. Termenul prion este o forma prescurtata a termenului
particula proteica infectioasa (proteinaceous infectious protein).Proteina prionica,sau PrP, este
prezenta n creierul tuturor mamiferelor studiate pn azi. Privit la microscop, prionul are
forma unui arc. Rolul prionului la nivel cerebral nu este pe deplin cunoscut, dar experimente
facute pe soareci caror le lipsea gena pentru PrP deci, implicit, i proteina indica faptul c
PrP ar putea avea un rol n protectia impotriva dementei care apare odata cu naintarea n
vrst. Spre deosebire de virui, bacterii i alte tipuri convenionale de microbi, prionii nu au
ADN sau ARN, despre care se credea c sunt necesare oricrui agent infecios pentru a se
multiplica n interiorul celulei gazda. De asemenea, cu toate c majoritatea proteinelor din
interiorul unei celule sunt uor scindate, prionii rezist scindrii enzimatice ceea ce explica
propagarea rapida a bolii.
Procesul care declanseaza bolile prionice este reprezentat de conversia unei proteine normale,
sintetizata n mod natural n neuronii tuturor mamiferelor (PrPc), ntr-una mutant, anormal
(PrPSc).n funcie de factorul care induce conversia PrPc in PrPSc, natura acestor afeciuni
poate fi genetica (n cazul unei mutaii punctiforme a genei pentru PrP), infecioasa (ca
urmare a consumului alimentelor contaminate, a folosirii unor instrumente chirurgicale
nesterile, injectrii unor hormoni derivai din hipofiza prelevata de la cadavre) sau sporadica
(datorata unor mutatii spontane ale genei PrP, care intensifica rata conversiei proteinei
prionice, ct i a unor factori necunoscuti).
Prionii reprezint o categorie relativ nou de ageni infecioi (Stanley Prusiner 1982),
despre care avem pn n prezent o serie de date, pe care le amintim n continuare foarte
succint.
Structural, sunt organisme foarte mici (dimensiune ntre 50-150 nm) i foarte simple. Ele
cuprind un numr de numai 253 aminoacizi (PrPSc-scrapie). Dei era unanim recunoscut
faptul c nu au acizi nucleici n structura lor, n 1994 Prusiner face dovada existenei lor, ins
n cantitate foarte mic, dar suficient pentru a susine informaia genetic necesar.
Sub raport patogenic, prionii produc o serie de afeciuni, dintre care amintim:
-scrapie sau looping-ill, o boal a oilor este o boal neurodegenerativ natural,
transmisibil i fatal a ovinelor i caprinelor,boala face parte din grupul
encefalopatiilor spongiforme transmisibile,
Denumirea de scrapie provine din limba englez, de la verbul to scrape (a hri, a freca, a
juli), scrpinatul prin frecare de pietre, garduri sau copaci i leziunile produse de acesta fiind
una din manifestrile caracteristice bolii.
-boala Kreutzfeld-Iacob,
-encefalita Kuru= Este o infectie lenta, semnalata in anii 1950 la triburile din Papua Noua Guinee care practicau ritualuri canibalice. Boala se declansa in urma consumului de
creier uman. Analiza amanuntita a istoricului pacientilor a dus la constatarea ca perioada
minima de incubatie a bolii Kuru variaza ntre 34-41 de ani. n medie, perioada de incubatie a
fost estimata la o perioada ntre 39-56 de ani, dar n realitate ar putea fi chiar cu sapte ani mai
lunga.
-sindromul Gerstmann-Straussler-Scheinker,=form ereditar de degenerecen
spinocerebral i corticospinal, asociat cu depozite de amiloid. Se manifest la vrst adult
prin ataxieprogresiv, urmat de sindrom demenial. Este cunoscuta din secolul VIII, este
destul de rara si apare frecvent in jurul varstei de 60 de ani, la ambele sexe. Simptomatologia
se caracterizeaza prin: pierderea echilibrului, afectarea locomotiei, pierderea memoriei, stare
de confuzie, dezorientare, dementa. In producerea bolii Creutzfeldt-Jakob, se admit azi trei
mecanisme principale: infectia lenta, infectia spontana si alterarea genetica. In formele
infectioase de CJD se considera ca perioada de incubatie dureaza de la cateva luni pana la
cativa zeci de ani. Referitor la cazurile de CJD prin infectie lenta, se considera ca mecanismul
prin care celula neuronala din SNC ajunge sa codifice proteina infectioasa tip PrPCJD poate fi
castigat prin contaminare cu o proteina exogena tip PrPCJD
-Insomnia Familial Fatal (IFF), (FFI). Boala debuteaza intre 35 si 60 de ani si are o
evolutie de 7-12 luni. Simptomele bolii includ: tulburari de ritm circadian cu insomnie pana la
2. Virusuri
Sunat ageni, cu o structur simpl, specific, fr posibilitate de autoreproducere, dependent
de celulele gazd. Cteva caracteristici:
Structura
- conin acizi nucleici ADN sau ARN, care pstreaz i transmit e informaia genetic
(nucleotid).
- nucleocapsida (proteine, enzime antigen), dispus n uniti morfologice, capsomere, cu
simetrie cubic, care nvelesc poriunea central
- anvelopa proteic- care i asigur rezistena
Replicarea se face intracelular, n celula gazd (ntruct nu au capacitate de autoreproducere).
De regul aceast celul gazd este distrus, ns exist cazuri cnd acestea i menin
integritatea (celule permisive). Virusurile ARD i ADN se replic n mod diferit:
Clasificarea virusurilor este n continu schimbare. Se folosesc drept criterii de clasificare:
tipul de acid nucleic (ADN ARN), proprietile fizico-chimice i morfologice, patogenitatea,
tropismul (respirator, digestiv), a modului de trnsmisie (arbovirusuri, veneriene) etc.
Alte caracteristici:
nu cresc pe medii de cultur, ci numai strict intracelular (culturi pe tesuturi vii), distrugnd
celula gazd. Nu au structur celular
nu sunt sensibile la antibiotice
7
nvinge rapid puterea de aprare local sau general a organismului, de a penetra n esuturile
pentru care are tropism, menajndu-i propriile sale elemente de aprare.
Patogenitatea, const n capacitatea germenului de a produce boala n organismul gazd
(capsula determin un grad de patogenitate crescut). Din acest punct de vedere, germenii pot
fi patogeni, condiionat patogeni sau nepatogeni, calitate care depinde de cei trei factori
cunoscui (germen, puterea de aprare a organismului i de mediu).
Virulena, este de asemeni un atribut de grad, de intensitate, corelnd primii doi factori. Cu
alte cuvinte, confer germenului patogen posibilitatea ca n numr mic i n timp scurt s
determine efecte morbide din partea organismului de und se poate deduce mrimea inoculului
necesar pentru a induce boala.
Toxigeneza, posibilitatea unor germeni de a elibera toxine. Toxinele sunt de dou feluri:
- exotoxine, eliberate de germeni n plin activitate metabolic, care penetreaz prin
membranele biologice i se fixeaz rapid i ireversibil pe anumite structuri.
- endotoxine, care sunt componente ale peretelui bacterian al unor germeni (b.gram negativi)
i care se elibereaz prin moartea i desagregarea acestor bacterii.
5 Antigenitatea,
Este proprietatea prin care germenii declaneaz formarea de anticorpi. Acetia pot fi
protectori sau neprotectori. Anticorpii neprotectori pot fi utili pentru diagnostic, sau patogeni,
declannd boli de complexe imune sau manifestri alergice.
6 Adaptabilitatea
Const n posibilitatea germenilor de a supravieui n organism ntr-o stare metabolic
redus (forme L, protoplati, sferoplati), sau de a forma spori (forme de maxim rezisten).
Rezistena la antibiotice i formarea de factor R, poate fi privit ca o form de adaptabilitate.
Clasificarea bacteriilor, este foarte dificil, ntruct exist foarte multe criterii de clasificare a
celor peste 2500 de bacterii. Dintre acestea amintim:
- morfologice (coci, bacili, spirili etc.)
- proprieti tinctoriale (gram pozitivi, negativi etc.)
- toleran la oxigen (aerobi, anaerobi)
- capsulogenez (capsulai, necapsulai)
- mobilitate (flagelai, imobili etc.)
- sporogenez etc.
7. Fungi patogeni
Se cunosc cteva mii, dintre care numai aproximativ 50 sunt patogeni pentru om.
- au o structur particular, n special datorit unui perete rigid, bogat n steroli, care i confer
considerabile caliti patogenice. Majoritatea sunt slab patogeni; n general determin boli ale
pielii i mucoaselor, dar pot avea uneori un caracter deosebit de invaziv, n special n
condiiile scderii capacitii de aprare a organismului, sau n cazul tulburrilor echilibrului
bacteriologic bacterian (administrarea prelungit de antibiotice).
- sunt rezisteni la aciunea AB, sensibili la antimicotice.
- cei mai des intlnii fungi n patologie sunt: candida, histoplasma, criptococus, aspegillus.
8. Parazii
a. Protozoare
- microorganisme mai mari i cu o stuctur mai complex dect a bacteriilor
9
10
11
nglobarea incepe prin emiterea unor prelungiri ale fagocitului (pseudopode), ca dou brae n
jurul particulei bacteriene care se ntlnesc n spatele acesteia, particula fiind astfel nglobat
n citoplasm. Vacuola coninnd particula ingerat a fost denumit "fagosom".
f. Digestia este iniiat prin descrcarea echipamentului enzimatic lizozomal asupra particulei
i apoi, cu un consum considerabil de energie are loc "digestia" sau liza particulei.
Nu ntotdeauna fagocitoza sfrete prin liza bacteriei. Unele bacterii rezist procesului
fagocitar (brucele, listerii, b.Koch), alteori fagocitul i epuizeaz capacitatea litic i procesul
se va sfri prin moartea acestuia. .
Fagocitoza apare ca o etap important n toate procesele de aprare antiinfecioas.
Importana rezult in special din faptul c n cursul digestiei, ntr-un anumit moment de
desagregare a bacteriei, se evideniaz i se identific fraciunea antigenic principal a
acesteia, ce va fi transmis celulelor imunologic competente.
Pentru coci, fagocitoza reprezint principala arm de aprare a organismului. In acest proces
este necesar prezena insulinei. Astfel putem explica faptul c diabeticii contracteaz mai
uor infecii cu aceti germeni.
2. Complementul (C)
Reprezint un sistem complex de aprare, constituit dintr-un grup de enzime (n numr de 25),
existente n plasm, dintre care componenta 3 (C3) are rolul cel mai important. Aceste
proteine (enzime), se afl sub form inactiv i prin influena unor factori activatori, se
declaneaz o cascad de reacii proteolitice n lan. Participarea complexului C n reaciile
imune i alergice este obligatorie, majoritatea autorilor fiind de acord c anticorpii au doar
rolul de identificare a intei antigenice i de a declana activarea primei trepte a sistemului
Complement, acestuia revenindu-i rolul major n anihilarea intei.
Efectele aciunii complexului C, ca partener obligatoriu al anticorpilor n activitatea
antiinfecioas i n promovarea rspunsului inflamator se manifest prin:
- distrugerea celulelor incrcate cu antigene strine, n prealabil "recunoscute, sensibilizate"
de anticorpi. Aciunea complementului este nespecific.
- stimularea limfocitelor B pentru formarea de anticorpi;
- favorizarea opsonizrii germenilor patogeni;
- activarea i direcionarea chimiotactismului fagocitelor;
- citoliza unor microorganisme patogene (virusuri, bacterii, micoplasme, protozoare).
Componentele C6-C9 au i o aciune direct citolitic fa de neisserii (N.meningitidis,
N.gonorreae).
Se cunosc dou ci de activare a complementului i anume:
- calea clasic, prin care este activat ntreaga secven a complementului, de ctre
complexele imune antigen-anticorp i de anticorpii fixai pe celulele int.
- calea alternativ, este scurt-circuitat, ncepnd dela C3, n care activarea se face fr
prezena anticorpilor sau a complexelor imune, de ctre endotoxine (lipopolizaharide),
properdin, sau de agregate de IgA.
Pe scurt, contribuia complementului n reaciile de aprare ar putea fi sumarizate:
- aciune citolitic asupra celulei ncrcate cu antigen;
- imuno-aderen;
- eliberarea unor factori chemotactici i stimularea fagocitozei;
- formarea anafilotoxinei;
- conglutinarea i imuno- conglutinarea unor hematii;
- interfereaz coagularea
12
Pot exista i anumite deficiene, n aprarea antiinfecioas, rezultate din activitatea sistemului
complement:
Defecte primare (ereditare), ale unor componente ale sistemului complement, care determin
o receptivitate crescut la infecii. Astfel, deficiena de C3, suprim capacitatea serului de a
opsoniza anumite bacterii, iar activarea C5-C9 predispune la infecii cu piogeni. Deficiena de
C5,C6,C7 i C8 determin o predispoziie deosebit la infecii neisseriene (meningococ,
gonococ).
Activarea n exces a sistemului complement, se asociaz cu boli de complexe imune sau
autoanticorpi (lupus eritematos). Deficiena genetic a funciei de inhibare a unora din
componentele complementului, poate determina apariia angioedemului ereditar.
3. Properdina
Este un complex de factori aflai n serul sangvin, care mpreun cu sistemul Complement
particip la o serie de procese imunologice, n special la fagocitarea celulelor i particulelor
strine i la realizarea reaciilor inflamatorii. Sistemul properdinic se activeaz n momentul
atarii pe suprafaa bacterian, ctignd posibilitatea de a activa la rndul su
Complementul pe o secven scurtcircuitat n absena complexelor imune.
4. Lysozimul
Este un alt factor de aprare antibacterian, foarte rspndit n natur. La om, n concentraii
mai mari, se gsete n secreia nazal i lacrimal, lapte, colostru, ser, precum i n cteva
esuturi cum ar fi: splin, ficat, rinichi i oase.
Nivelul de lysozim din fagocite i ser crete n urma stimulrii sistemului monocitar (infecii
acute sau cronice, transplante, injecii cu imunostimulante), remarcndu-se i o cretere
consecutiv a rezistenei fa de infecia cu anumii germeni.
S-a observat de asemeni c n leucemia acut limfoid se gsete un nivel seric crescut de
lysozim, n timp ce n leucoza acut mieloid este sczut. Acest lucru ar putea constitui un
element de diagnostic diferenial.
Actualmente se cerceteaz i posibilitile terapeutice de perspectiv cu lysozim.
5. Interferonii (IFN)
Sunt proteine care reacioneaz cu celulele normale, fcndu-le rezistente fa de infecia cu
diferite virusuri.
Astzi se consider c fac parte din familia citokinelor, adic proteine purttoare de mesaje
chimice, biologice importante n reglarea funciilor diferitelor celule ale organismului.
Deoarece citokinele sunt mediatori eliberai de celule i care influeneaz funcia altor celule,
interferonii reprezint un sistem de comunicare ntre toate celulele organismului.
IFN este o protein care se sintetizeaz n prezena unui stimul reprezentat de cele mai multe
ori de un virus.
Interferonii sunt eliberai de ctre celule, ca urmare a agresiunii acestora (inductori), datorit
reaciei cu antigenul, dar nu manifest specificitate de aciune fa de antigenul provocator,
avnd doar o funcie de aprare nespecific. IF eliberat extracelular, are caliti protectoare i
asupra altor celule expuse infeciei, demonstrnd efecte imuno-modulatoare. Se pare c
aciunea antiviral, nu se exercit direct asupra virionului agresor, ci ar avea un efect de
"narmare" asupra celulelor, conferindu-le o rezisten mai mare la infecii.
Exist o diversitate de inductori de IFN, care pot fi clasificai n 2 grupe:
a. virusurile, extractele virale, acizii nucleici i polinucleotidele sintetice care stimuleaz
13
Toate virusurile cu genom ADN sau ARN, cu sau fr nveli, care se multiplica n citoplasm
sau n nucleu sunt sensibile la IFN. Exista diferen n gradul de sensibilitate ntre virusuri
diferite i ntre variantele sau mutantele aceluiai virus. Rezistena fa de infecia viral,
indus de IFN, rezult din inhibiia unor etape din ciclul de replicare al virusului.
(Mecanismele moleculare care stau la baza rezistenei antivirale induse de IFN includ:
inhibiia primar a transcrierii ARNm viral, modificri posttranscripionale, degradarea
ARNm viral i inhibiia translaiei ARNm.)
Activitatea inhibitorie asupra multiplicrii celulare
Interferonii sunt considerai ca primul grup de molecule bine definite, care inhib proliferarea
celular.
Deoarece interferonii inhib creterea celulelor att in vitro, ct i in vivo, exist posibilitatea
s fie implicai in reglarea creterii celulelor organismelor pluricelulare.
Rolul interferonului in modularea activitii celulelor efectoare imune
Modularea rspunsului imun prin IFN se concretizeaz prin suprimarea sau creterea
rspunsului imun umoral, represia proliferrii limfocitelor induse de antigen sau mitogene,
creterea citotoxicitii mediat celular anticorpo-dependent (ADCC), creterea citotoxicitii
NK, activarea macrofagelor i creterea citotoxicitii specifice a limfocitelor T.
Aciunea interferonului asupra imunitii umorale
Interferonul, are un rol important n reglarea rspunsului imun umoral, efectele
imunosupresoare fiind mai evidente dect cele imunostimulatoare. Astfel, IFN scade
rspunsul imun umoral prin aciunea direct asupra proliferrii limfocitelor. Fiind un produs
timpuriu n majoritatea infeciilor virale, IFN este posibil s fie responsabil pentru fenomenul
cunoscut de imunosupresie umoral indus de virus fa de alte antigene.
Aciunea interferonului asupra imunitii celulare
Virusurile pot modifica reaciile imune, mediate de celule, fa de antigene nenrudite. Prima
observaie i aparine lui Von Pirquet care a descris anergia fa de tuberculin dup rujeol,
observaie extins i documentat i pentru alte infecii virale.
Interferonul are efect inhibitor asupra reaciei de hipersensibilitate. Astfel, la animalele n
prealabil sensibilizate, administrarea intraperitoneal de IFN, cu cteva ore nainte de
injectarea antigenului, abolete complet reacia. La fel, sensibilizarea poate fi complet
prevenit prin administrarea de IFN cu 24 de ore nainte de imunizare.
IFN influeneaz funcia limfocitelor T. Interferonul imun este o limfokin produs de
limfocite ca rezultat al fenomenelor de recunoatere imun. Pn n prezent, este singura
limfokin care poate exercita controlul pozitiv i negativ asupra sistemului imun.
Acest dublu efect al IFN se explic prin efectul inhibitor asupra proliferrii limfocitelor alturi
de activarea macrofagelor i a fagocitozei.
Efectul interferonului asupra citotoxicitii spontane (activitate K)
Inductorii de IFN i interferonii moduleaz activitatea celulelor NK. Interferonii cresc
puternic i rapid activitatea celulelor NK umane, in vitro. Interferonul g are efecte mai puin
stimulante asupra activitii NK .
Interferonul endogen, este responsabil de aproximativ 80-90% din citotoxicitatea spontan,
observat n celulele int.
15
16
Toate virusurile, ADN sau ARN, cu sau fr nveli, care se multiplic n citoplasm sau n
nucleu, sunt sensibile la IFN.
Rezistena fa de infecia viral, indus de IFN, rezult din inhibiia unei etape timpurii din
ciclul de replicare al virusului.
Aplicaii terapeutice ale IFN
IFN are evidente implicaii terapeutice actuale, ct i n perspectiv:
IFN alfa
- hepatite virale (B,D,C) prelungite sau cronice agresive, n monoterapie, sau n asociere cu
Ribavirin (RBV),
- carcinomul renal, tumora Gravits (actualmente n impas terapeutic)
- leucemie cronic mieloid sau limfatic, leucemie cu celule proase, ct i n limfoame nonHodkin.
- sarcom Kaposi i n nevi genitali (produi de virusuri papiloma),
- cancer de colon, pancreas, de vezic, mamar, melanom malign, gliom etc.
IFN beta
- scleroza n plci (acionnd prin represia celulelor T i B, care atac mielina),
- carcinom bazocelular,
IFN gama
- boala granulomatoas cronic (imunodeficien ereditar),
- leishmanioz,
- SIDA-AIDS (n asociere cu alte citokine, sau cu AZT-n perspectiv).
6. Citokinele
Pe lng IFN, care poate fi clasificat n aceast familie, amintim:
A. Interleukinele
B. Factorii de necroz tumoral (TNF)
C. Proteinele TGF
D. Citokine implicate n hematopoez
A. Interleukinele
Sunt glicoproteine, care iniiaz, ntrein, amplific sau blocheaz activarea, creterea,
multiplicarea i funciile efectoare ale celulelor imune. Ele au n general o existen pasager.
S-au identificat peste 15 interleukine :
1. Interleukina 1(IL 1)
Este produs la individul sntos, n cantitate mic, iar n condiii patologice, IL 1 este
secretat ca urmare a unor stimuli ale macroorganismului agresat, ale unor bacterii sau
produse bacteriene, toxine, complexe imune, produse de degradare celular, sau chiar a unor
procese inflamatorii neinfecoiase. Celulele care secret IL 1, sunt urmtoarele:
- macrofagele
- fibroblatii
- celulele B, NK
- celule Langerhans, celule dendritice, entoteliale i sinoviale
- tumori: melanom, gliom, astrocitom.
Efecte biologice
Aciunea imunologic (denumit i "hormon" al sistemului nervos) i se manifest prin:
- crete aciunea citocid i proliferarea macrofagilor,
- crete aderena de endoteliu a neutrofilelor (prin inducia selectinei la nivelul celulelor
17
endoteliale),
- stimuleaz multiplicarea neutrofilelor,
- crete aciunea antitumoral a NK i T8, stimuleaz n general proliferarea celulelor T i B.
n inflamaia acut:
- induce febra (stimuleaz secreia de prostaglandine, care ridic pragul termostatului
hipotalamic)
- local determin chemotaxia neutrofilelor, eliberarea de granule specifice, lactoferin i
lizozim.
La distan,
- intele celulare principale sunt: celulele endoteliale, celulele hematopoetice, hepatocitele,
fibroblastele, mononuclearele, celulele musculare etc.
- prin aciunea asupra hepatocitelor , stimuleaz sinteza produilor de faz acut: fibrinogen,
proteina C reactiv (care activeaz celulele NK).
- asupra mduvei hematogene: neutrofilie prin eliberarea neutrofilelor n sngele periferic,
anemie (prin inhibiia sintezei de eritropoetin)
- asupra monocitelor: secreia de citokine pro-inflamatoare.
- pe fibroblati i celule sinoviale determin creterea sintezei de colagenaze i
prostaglandine. Favorizeaz rezorbia calciului din oase.
- scade concentraia Fe seric i crete concentraia de Zn.
- stimuleaz sinteza de ACTH, cu interferarea axei hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenale
Pe plan terapeutic
- IL 1 are efect benefic n mielosupresie (citostatice, transplant medular etc.) Se folosesc
inductori ai secreiei de IL 1.
- inhibitorii de IL 1 (corticosteroizii, tiomalatul de aur, pentoxifilina etc), au evidente efecte
antiinflamatorii.
2. Interleukina 2 (IL 2)
Este o glicoprotein cu rol esenial n rspunsul imun celular. Se mai numete i Factor de
Crestere al Celulelor T (TCGF-t Cell Growth Factor).
Efecte biologice:
Este principalul stimulator al celulelor T
Inducia o face antigenul prezentat de macrofage este eliberat de o subpopulaie de L.T.H.
Stimuleaz toate tipurile de limfocite T (T4, T8), celulele NK. Asupra celulelor B are efecte
de stimulare policlonal a produciei de anticorpi. Au acelai efect stimulativ i asupra
macrofagelor.
Activeaz secreia de IFN-gama (prin intermediul limfocitelor TH), care creste capacitatea
bactericid a macrofagelor.
Aplicaii clinice
- IL2 este crescut (i constitue o verig patogenic), n: hepatita cronic autoimun, artrita
reumatoid, lupus eritematos diseminat, scleroz n plci, diabet juvenil.
n aceste situaii se impune frnarea producerii i anihilarea de IL2 i aceasta se poate realiza
prin administrarea de anticorpi anti-IL2
- Adminisrarea de IL2 este util n terapia anti-tumoral (tumori imunogene, carcinom renal,
melanom), n care se obin afecte promitoare.
Folosirea terapeutic a IL2 este limitat din cauza efectelor toxice, n special toxice (tulburri
digestive, febr, mialgii, scderea tensiunii arteriale, aritmii, tulburri neurologice.
3. Interleukina 3 (IL 3).
Este o glicoprotein cunoscut sub numele de CSF (Colony Stimulating Factor)
18
19
20
n general putem afirma c de cele mai multe ori, limfotoxicitatea, efectul antitumoral sunt
mediate imun.
Prin creterea capacitii citotoxice a celulelor citolitice (T8,NK, macrofage), ct i prin
activarea fagocitar nespecific a neutrofilelor, TNF, acioneaz convergent cu IFN alfa i cu
IL2
Uneori, n septicemii, meningococemii sau n alte infecii severe, poate apare ocul la TNF, o
manifestare grav, letal, n care TFN este produs n exces, iar rspunsul imun devine aberant.
Aplicaiile terapeutice ale TFN sunt limitate, din cauza efectelor secundare severe (febr,
cefalee, mielosupresie).
C. Proteinele TGF (Transforming Growth Factors)
Dei exist dou structuri, TGF alfa i beta, se cunoate mai bine doar ultima, beta 1-5, cu mai
multe variante. Au au mai multe aciuni:
Imunosupresor
Stimuleaz refacerea esutului conjunctiv, osos i fibros.
Inhib miogeneza muchilor scheletici, antagoniste cu IL1, TNF, IL6
Scade capacitatea de sintez a IgG i IgM, ct i capacitatea citolitic a celulelor NK.
Favorizeaz unele infecii, prin inhibarea capacitii de citoliz.
Pe plan terapeutic, TGF administat nainte de intervenii chirurgicale sau dup traumatisme,
determin o cicatrizare mai rapid a plgilor.
D. Citokine implicate n hematopoez. Enumerare
a. Hematopoetinele "mari" sau "mici"
b. Factorii de stimulare a coloniilor
-factorul de stimulare a granulocitelor (G-CST)
- factorul de stimulare a coloniilor de macrofage
(M-CST)
c. Eritropoetina (EPO)
d. Factorul celulei stem (SCF)
e. Factorul LIF (Leukemia Inhibitory Factor)
f. Oncostatinul (OSM)
g. Chemokine cu mai multe componente (GRO alfa1, MCP1,
MIP1, etc)
n concluzie se poate spune c marea familie a citokinelor, care este n continu cretere sub
raport numeric, dar i sub aspect al mecanismelor i efectelor biologice, acioneaz n legtur
cu ali factori de aprare nespecifici sau imuni. Sintetic activitatea i efectele citokinelor se
pot grupa n urmtoarele domenii:
- rspunsul imflamator
- procesele neoplazice
- factorii de cretere
- replicarea, invazia, metabolismul virusurilor (virokine)
III. Mijloace de aprare specifice. Imunitatea specific.
Rezistena specific (imunitatea) poate fi: (fig. 15,16):
Natural (spontan):
natural de specie- rezistena fa de unele boli ale altor specii animale (zoonoze). Acest lucru
nu este valabil n cazul antropozoonozelor (boli comune oamenilor i animalelor)
dobndit activ (prin boal), sau pasiv (transplacentar)
21
Procesul infecios (PI), n evoluia sa, privit ca reacie a organismului uman, n funcie de
ceilali doi factori (microorganismul patogen i mediul ambiant), poate mbrca diferite
forme.
Ptrunderea n organism a agentului patogen i etapele care urmeaz acestei agresiuni, poate fi
schematizat astfel: (Fig. 21)
Fig. 21 Etapele procesului infecios (schem)
Rezult c este o reacie gradat, dela simplu la complex, dela local (infecii locale sau
regionale), la manifestri generale de boal ciclic sau sistemic. Forma i mecanismul sub
care se manifest PI, depinde n mod strict de aceti trei factori coroborai.
Din punct de vedere al mecanismelor fiziopatogenice, formele de manifestare pot fi amintite
dup cum urmeaz (Dragomirescu):
A. Reacia local (inflamaia), cu patru faze
B. Reacia general (boala infecioas), cu manifestri rezultate din tulburarea mecanismelor
de homeostazie, a funciilor autoreglate sau tulburri rezultate din reaciile de sensibilizare.
A. Reacia local (inflamaia), este cea mai rspndit form de aprare, se manifest sub
forma inflamaiei exudative i decurge n patru etape:
1. Etapa vasculo-capilar. Dup o vasoconstricie i ischemie scurt iniial, apare o
vasodilataie accentuat, cu hiperpermeabilizare capilar, datorit interveniei kininelor,
serotoninei i histaminei, la care se adaug i sistemul hialuronidaz - acid hialuronic.
Germeni care produc hialuronidaz sunt: streptococul beta-hemolitic (gr. A), streptococul
viridans, stafilococul, pneumococul, Clostridium perfringens, vibrionul holeric, b. difteric,
22
23
hepatita viral, poliomielit, difterie, rubeol, infecie streptococic. Infecia inaparent este
deosebit de important din punct de vedere epidemiologic, ntruct poate reprezenta un focar
de infecie, dar n acelai timp, poate fi i o surs de imunizare ocult.
2.Infecia subclinic. Nici aceast form nu are expresie clinic, dar se deosebete de
precedenta prin faptul c n aceast situaie apar tulburri funcionale i leziuni organice care
pot fi decelate. n cazul bolii subclinice, exist posibilitatea cronicizrii sau apariiei de
complicaii. Deosebit de important este faptul c aceste forme se pot diagnostica prin teste de
laborator (biochimice, histologice, umorale, imunologice). Aceste forme se pot ntlni n cazul
hepatitei virale, a nefritelor subclinice poststreptococice, etc.
3.Infecia local i regional, cu semne de inflamaie loco-regional, care au fost amintite
anterior.
4.Infecia de focar este o form aparte, ntruct germenul persist un timp la poarta de intrare,
iar dup o perioad de laten, apar manifestri secundare la distan datorit angrenrii unui
mecanism imunologic (granuloame dentare, infecii streptococice cu complicaii tardive
cunoscute).
5.Infecia general, sistematic care cuprinde dou variante mai importante:
Boala infecioas ciclic.
Infecii sistemic de tip septicemic.
Boala infecioas ciclic este cea mai frecvent i are o evoluie ciclic, etapizat,
caracteristic. Ea cuprinde n desfurarea ei urmtoarele perioade.
Perioadele de evoluie a bolii infecioase ciclice
a. perioada de incubaie care se definete prin timpul (ore, zile, luni, ani), care se scurge din
momentul ptrunderii n organism a agentului patogen i pn la apariia primului semn de
boal, denumit debutul bolii. Aceast perioad este clinic asimptomatic, ns datorit
multiplicrii germenului, diseminrii acestuia pe diferite ci (hematogen, limfatic), se pot
decela modificri biologice sau funcionale. Aceste modificri, la nceput incipiente,
angreneaz perturbri metabolice sau funcionale de organ, modificri pe care le-am amintit n
prima parte a acestui capitol (mecanisme fiziopatogenetice). Cnd acestea, prin intensitatea i
complexitatea lor, ating pragul clinic i apare primul simptom de boal, asistm la debutul
bolii. Dei debutul este un moment, acela de apariie a primului simptom, unii autori folosesc
termenul de perioad de debut, nglobnd i o parte din perioada urmtoare a bolii clinice.
Durata perioadei de incubaie este variabil, n funcie de agentul patogen, organismul gazd
i mediul ambiant. Aa se explic faptul c n fiecare boal exist o incubaie: minim, medie
i maxim.
b. Perioada de invazie, sau prodromal, dureaz din momentul debutului clinic pn cnd apar
semnele clinice caracteristice bolii respective. n aceast perioad, asistm la multiplicarea
logaritmic a agentului patogen, care este rspndit n organism, inclusiv n organele fa de
care acesta are un tropism deosebit. Mecanismele de aprare generale, nespecifice, au fost n
cea mai mare parte depite, iar cele specifice, dei au fost iniiate, nu sunt nc eficiente;
anticorpii protectori nu au nc un titru suficient pentru a inhiba multiplicarea germenilor,
respectiv pentru a frna evoluia progresiv a bolii. Pe plan clinic, aceast situaie se traduce
prin: agravarea treptat a bolii, alura ascendent a sindromului febril, apariia treptat de noi
semne clinice, patognomonice, de boal (n funcie de tulburrile funcionale i morfologice a
24
25
26
27
28
unui numr limitat de tipuri de imunoglobuline specifice corespunztor unor epitopi din
structura antigenului. Acest fenomen arat existena unei ierarhii a epitopilor n funcie de
structura moleculei n cauz. Astfel, o macromolecul antigenic, prezint poriuni expuse
spre exterior i poriuni interne neexpuse. De aici se poate deduce c epitopi vor fi poriunile
externe ale moleculelor, n jurul crora se muleaz situsul de legare al anticorpului. Cu ct o
poriune va fi mai hidrofil, cu att aceasta are anse mai mari s fie expus la exterior i deci
s devin epitop.
innd cont de cele de mai sus epitopii pot fi clasificai n epitopi principali (majori) i epitopi
secundari (minori). Epitopii majori sunt poriunile cele mai hidrofile ale moleculelor
antigenice, cele mai expuse unui contact cu receptorii de antigen ai celulelor
imunocompetente. n continuare vom ncerca s clarificm alte 2 noiuni folosite n limbajul
imunologic:
HAPTENA I CARRIER-UL
HAPTENA este deci o substan care NU poate s induc singur rspunsul imun (formarea
de anticorpi), dar poate interaciona cu anticorpii specifici(se mai numesc i jumti de
antigeni). Prin cuplarea cu un CARRIER (purttor), dobndete capacitatea de a declana un
rspuns imun. n sistemul hapten-carrier de obicei haptena are o molecul mic, carrier-ul
fiind mult mai mare. Cu toate acestea noiunea de hapten se refer la imunogenitate i nu la
dimensiuni deoarece excepional exist i macromolecule care funcioneaz ca haptene.
Noiunea de hapten-purttor poate fi extrapolat la toi imunogenii unde epitopii au rol de
haptene iar restul moleculei funcioneaz ca purttor(carrier)
DETERMINANII ANTIGENICI ASCUNI
Sunt secvene din structura primar a antigenelor care, datorit conformaiei tridimensionale,
sunt plasate n interiorul moleculei i nu sunt accesibile sistemului imun.
Att determinanii minori ct i cei ascuni pot deveni majori" dac molecula antigenic este
supus unor procese chimice (digestie enzimatic, cuplare cu alte molecule, denaturare etc.),
care i modific structura i conformaia. Multe dintre teoriile proceselor autoimune au !a baz
ipoteza self-ului alterat, conform creia modificarea antigenelor self sub influena unor factori
externi (virali, bacterieni, fizici, radiaii ionizante) determin expunerea unor noi situsuri
antigenice (foste minore sau ascunse) pe care sistemul imun le va trata ca nonself i va
reaciona mpotriva lor.
Experimentele de laborator au demonstrat c noiunea de determinant antigenic (epitop) major
sau minor este relativ i variaz de la o specie la alta. Ceea ce este determinant major pentru
o specie poate fi considerat minor pentru o alta.
Acest lucru este important de neles deoarece noiunea de self se refer n principal la epitopii
majori ai moleculelor self. Unii epitopi secundari dei aparin moleculelor proprii nu vor fi
recunoscui ca self i ca atare, n condiii patologice unele molecule considerate obinuit seif,
pot expune epitopii minori pe care sistemul imun i va trata ca nonself. Cheia procesului de
selecie a epitopilor se afl la nivelul celulelor prezentatoare de antigen care aleg" epitopi
majori (caracteristici) att ai moleculelor nonself ct i self.
Procesul de selecie al epitopilor pare s fie reglat genetic i depinde de o serie de factori,
parial cunoscui.
ANTIGENE HETEROFILE. REACII NCRUCIATE
Sunt o serie de antigene nrudite chimic i prezente la numeroase specii de organisme
(animale, plante, bacterii). Exemplul clasic este antigenul Forssman ntlnit la mai multe
specii (cobai, oaie, cal, om, cine, gin dar i la Strepcoccus pneumoniae). Alte exemple sunt
antigenele de grup sanguin uman A2, care dau reacii ncruciate cu polizaharidele din capsula
unui tip de pneumococ i antigenele de grup B3, care reacioneaz ncruciat cu unele tulpini
de E. coli.
29
Reacia unui anticorp cu un antigen, diferit de cel care a dus la apariia anticorpilor, poart
numele de reacie ncruciat. Reaciile ncruciate sunt caracteristice, n mod deosebit,
imunoglobulinelor M de mic specificitate.. Se presupune c reaciile ncruciate ar sta la
originea unora dintre bolile autoimune, prin interaciunea unor anticorpi dezvoltai mpotriva
unor componente bacteriene, cu unele structuri self (de exemplu, colagen).
TIPURI DE ANTIGENE
Antigenele au mai fost clasificate n antigene timo-dependente i antigene timo-independente.
Aceast mprire este important doar din punctul de vedere al imunitii umorale, adic al
produciei de anticorpi.
Acele antigene care pot activa LB s se transforme n plasmocit secretor de Ig numai n
prezena LT helper poart numele de antigene timo-dependente n timp ce antigenele care pot
activa producia de Ig fr ajutorul LT helper au primit numele de antigene timoindependente.
ANTIGENELE TIMODEPENDENTE
Aa cum s-a precizat, mprirea antigenelor n timo-dependente i timo-independente este o
consecin a modului n care limfocitul B rspunde la diveri stimulii antigenici. S-a constatat
c acesta, n contact cu anumite antigene, se poate activa doar n condiiile unui ajutor furnizat
de limfocitele T helper. Acesta const n secreia de citokine la care se poate aduga, dup caz,
i contactul fizic direct. Cu alte cuvinte, limfocitul B se activeaz n astfel de cazuri doar dup
o dubl stimulare: una ca rezultat al contactului cu antigenul i cea de-a doua reprezentat de
citokinele furnizate de limfocitul T helper.
Antigenele timo-dependente (de natur proteic), reprezent majoritatea antigenelor cu care
sistemul imun intr n contact. Aceste antigene sunt prezente n componena tuturor
microorganismelor (bacterii, ciuperci, virusuri etc.). Ele intr n categoria antigenelor
bipolare, cu un pol (de tip hapten) care este recunoscut de LB pe care le activeaz i un pol
(de tip carrier) care stimuleaz LT helper(care secreta citokinele). Fa de aceste antigene
sistemul imun reacioneaz prin producia de anticorpi. La primul contact (rspuns primar)
apar anticorpi de tip IgM iar la contactele ulterioare (rspuns secundar) se dezvolt anticorpii
de mare afinitate i tipuri diferite - IgG, IgA, IgE.
Deci limfocitul B necesit colaborarea cu limfocitele T helper. Acest ajutor presupune ca i
limfocitul T helper s recunoasc antigenul n cauz. Cum limfocitul T helper nu poate
recunoate antigene native, n acest proces vor fi antrenate i celule specializate n prezentarea
antigenului. Ele sunt numite celule prezentatoare de antigen profesioniste. Din aceast
categorie fac parte macrofagele, celulele dendritice i limfocitul B.
n mod obinuit, activarea limfocitului B sub aciunea antigenelor timo-dependente se face
dup urmtorul scenariu:
Antigenul nonself ptrunde n organism i se leag de receptorii de antigen ai clonei de
limfocite B specifice, furniznd primul semnal.
n acelai timp, antigenul este captat de celulele prezentatoare de antigen profesioniste, cel
mai adesea macrofage sau celule dendritice. Acesta este endocitat i degradat intracelular sub
aciunea unor enzime pn la fragmente de mici dimensiuni. n aceste condiii, limfocitul T
helper se activeaz i va produce o combinaie adecvat de citokine, care reprezint pentru
limfocitul B cel de al doilea semnal necesar activrii i transformrii acestuia n plasmocit.
n anumite cazuri, limfocitul B mai necesit, pe lng citokine, i contactul fizic direct cu
limfocitele T helper. n lipsa ajutorului furnizat de LT helper, limfocitul B nu se va activa,
chiar dac intr n contact cu antigenul specific.
ANTIGENELE TIMO-INDEPENDENTE
Acestea reuesc s induc un rspuns imun umoral fr a necesita prezena limfocitelor T
helper. Structural i funcional, antigenele timoindependente pot fi mprite n dou tipuri:
30
31
32
b. Alfa fetoproteina (AFP) este o alfa-globulin normal a sngelui fetal uman i dispare la o
sptmn dup natere. La adult crete n cazul carcinornului hepatic, dar i a unor tumori cu
alte localizri.
Anticorpii specifici anti-CEA i anti-AFP, marcai radioactiv pot permite, in vivo, depistarea
i localizarea tumorilor i chiar a metastazelor.
c. Antigenul sulfo-glicoproteic (o glicoprotein cu sulf) se gsete n esuturile fetale i s-a
izolat din tumori gastrice.
2) Antigenele de transplantare (TATA = tumour associatcd transplatation antigen) sunt
detectabile pe suprafaa celulelor tumorilor induse de carcinogenii chimici. Ele sunt prezente
la numeroase tumori experimentale. Demonstrarea indirect a antigenelor tumorale de
transplantare echivaleaz cu evidenierea reaciei de respingere a grefei de esut tumoral.
Antigenele de transplantare ale tumorilor induse chimic sunt individuale pentru fiecare
tumor, deoarece genele declanatoare ale malignizrii, sufer mutaii sub aciunea agentului
chimic.
Antigenele tumorilor induse chimic sunt slabe sau puternice. Tumorile care apar natural sunt
slab sau deloc antigenice, ceea ce explic lipsa rspunsului imun i imposibilitatea detectrii
lor prin reaciile imunitare.
Nu se tie dac antigenele tumorale sunt prezente pe toate tumorile, i nici dac celula devine
malign nainte de a dobndi aceti markeri distinctivi. Antigenele tumorale pot fi stabile i se
transmit de la o generaie celular la alta.
3) Antigenele celulelor transformate cu virusuri oncogene ADN sunt comune tuturor
tumorilor, indiferent de natura esutului i de specia organismului gazd. Toate tumorile
induse de un virus au antigene comune.
Ca localizare, antigenele acestor tumori se gsesc pe suprafaa celulelor (cele mai importante)
i n interiorul celulelor (n nucleu sau n citoplasm).
4) Antigenele asociate celulelor transformate cu virusuri oncogene ARN sunt, ca i cele de
mai sus, aceleai pentru un virus dat, indiferent de celula gazd. Se deosebesc net de
antigenele induse de virusurile oncogene ADN. Tumorile induse de virusurile oncogcne ARN
pot avea antigene comune, a cror sintez este indus de un grup de virusuri nrudite (antigene
specifice de grup sau antigene specifice de tip), codificate de un numr restrns de virusuri
foarte nrudite.
Tumorile induse de virusurile oncogene (ADN i ARN) se pot transplanta n serie. Imunizarea
prealabil a organismului cu virusul ARN inactivat inhib evoluia grefei tumorale. esutul
tumora! grefat este respins ca orice .gref de esut normal.
Antigene artificiale
Sunt antigene naturale, modificate chimic prin cuplarea cu o hapten care le confer o noua
individualitate antigenic i o noua specificitate de combinare cu aticorpii. S-au obinut 3
tipuri de antigene artificiale:
conjugare hapten-protein(haptenele n aceste molecule conjugate joaca rol de epitopi
(grupri determinante de specificitate), iar proteina rol de carrier.(substituie nucleofil,
iodurarea)
conjugare protein-protein, prin intermediul unor ageni bifuncionali de legare, diazotare
azoproteine)
proteine legate de suporturi insolubile, prin reacii de diazotare.
Antigene sintetice
Antigenele sintetice sunt polimeri de aminoacizi, cu secven cunoscut, obinut/ in vitro.
Avantajul utilizrii lor const n faptul c se poate modifica compoziia lor chimic, poziia
33
34
35
36
atrofie progresiv a glandei tiroide. Se constat un rspuns imun autoreactiv combinat (umoral
i celular) cu specificitate fa de anumite autoantigene tiroidiene. RIU autoreactiv se traduce
prin apariia auto - Ac antimicrozomali, auto - Ac antitiroglobulin i auto - Ac blocani TSH,
care sunt responsabili de hipofuncia tiroidian i induc leziuni locale prin reacie citotoxic.
RIC autoreactiv se traduce printr-un infiltrat cu mononucleare bogat n monocite i mai ales
limfocite T citotoxice CD8.
Boala Basedow, mai frecvent la femei i se caracterizeaz printr-un RIU autoreactiv tradus
prin trei categorii de auto - Ac: antireceptor TSH (Ac de tip IgG cu efect stimulant
(hipertiroidia), antitiroglobulin i antimuchi orbitari (implicai n generarea exoftalmiei).
Patogenic se crede c este o exteriorizare a unor auto-antigene locale care ar fi rmas
sechestrate.
Diabetul zaharat insulinodependent, mai frecvent la copii sau tineri, se datoreaz unui rspuns
imun RIU autoreactiv i se traduce prin prezena anticorpilor anticelul pancreatic, ei
genernd local leziuni citotoxice. RIC autoreactiv se traduce prin existena unui bogat infiltrat
pancreatic cu monocite, macrofage, limfocite T citotoxice CD8- i celule K.
Cardita reumatismal este o BAI secundar, ea avnd la baz o similitudine structural ntre
unele antigene streptococice i antigene miocardice. n aceste condiii Ac antistreptococici
interacioneaz nu numai cu Ag specifice (streptococice), ci i cu Ag miocardice. Ca urmare a
reaciei Ac antistreptococici cu Ag-ele miocardice, local este declanat o reacie n cascad a
complementului, care genereaz un proces inflamator acut i se soldeaz cu apariia unor
leziuni miocardice n general severe. Pe de alt parte, se formeaz cantiti mari de CIC care
se pot depozita multiplu (renal, cutanat), dar i la nivel miocardic ntruct sunt factori care pot
favoriza depozitarea local a CIC. Astfel, la locul depozitrii se produc leziuni miocardice
printr-un proces inflamator intens. Aceste leziunile miocardice, dac sunt suficient de severe,
pot contribui la desechestrarea unor autoantigene miocardice care, la rndul lor, pot declana
i mai ales ntreine un proces autoimun secundar autentic i care s evolueze pe cont propriu.
Anemia Biermer se caracterizeaz prin Ac anticelul parietal gastric (atrofia mucoasei i
aclorhidria) i Ac antifactor intrinsec ce sunt implicai n diminuarea absorbiei vitaminei B
12.
B. BAI difuze
Lupusul eritematos sistemic (LES) este o maladie inflamatorie cronic ce evolueaz n pusee
caracterizate prin febr, erupie predominant facial (vespertilio), leziuni sinoviale, leziuni
renale de glomerulonefrit membranoas sau membranoproliferativ.
Boala este mai frecvent femei, diferena fa de barbai, fiind maxim n intervalul de vrst
20 - 50 ani (8/1) i mai mic n perioada de menopauz, respectiv de andropauz (2/1).
Aceast diferen ine probabil de faptul c androgenii ar avea un rol protector, pe cnd
estrogenii un rol agravant. Se remarc un dezechilibru funcional ntre limfocitele T
supresoare care sunt substimulate i limfocitele T helper care pot fi suprastimulate.
La baza LES st un RIU autoreactiv tradus prin existenta: 1. Ac antinucleari i 2. Ac
antifosfolipide/antiglicoproteine plasmatice.
1. Ac antinucleari sunt reprezentai de ctre Ac anti-ADN, Ac antinucleoproteine i Ac
antinucleolari, sunt mai puin caracteristici pentru LES, ei fiind prezeni i n serul bolnavilor
cu alte BAI (mai ales la cei cu sclerodermie).
2. In cea de a doua categorie intr: Ac antifactori ai coagulrii ( anti-FVIII) i Ac
antiglicoproteine trombocitare. Efectele acestor Ac sunt diferite n funcie de densitatea
complexelor imune astfel formate pe suprafaa trombocitar, mergnd pn la
trombocitopenie. O alt categorie de Ac o reprezint auto Ac- antieritrocitari care distrug prin
mecanism citotoxic eritrocitele circulante, explicnd apariia anemiei.
Ac antilimfocitari sunt - n ordinea descresctoare a frecvenei lor - anticorpi anti-CD8, antiCD25 i anti-CD4. Apariia acestora se soldeaz n primul rnd cu apariia unor tulburri de
37
38
env, care codeaz g.p anvelopei (Gp.110, Gp.120 i Gp.160), iar dintre genele nespecifice,
gena nef (negative factor).
AND-ul viral, are la cele dou capete 2 secvene genetice denumite LTR (Long Terminal
Repeat), care asigur inserarea n AND-ul celulei gazd, fapt ce explic replicarea viral i
persistena infeciei n aceste celule (persistena latent). Deci virusul rmne n organism, n
celulele int (monocite, limfocite T4), pe care le distruge.
Caracteristicele funcionale ale HIV: 1.Se multiplic n prezena anticorpilor (are un veli
protector), 2. Este limfotrop i neurotrop, 3. Afecteaz numai celulele care au pe suprafaa lor
receptorul CD (limfocite T4, macrofage, neuroni etc.)
PATOGENIE
ARN-ul viral (din celulele int), este transcris n AND-ul celulei gazd, o parte rmne n
citoplasm - AND circular, iar cealalt parte este integrat n genomul celulei gazd provirus. Acesta poate rmne linitit un timp (ani), dar se poate activa sub influena unor
stimuli mitogeni, fapt ce determin transcrierea AND-ului integrat n ARN viral (mARN),
care iese din citoplasma celulei gazd sub forma de noi virioni, care se nvelesc cu
glicoproteina gp120 i astfel se pot fixa pe receptorii CD ai limfocitelor T4 i ai altor celule
(posesoare de receptori CD) cum ar fi: -monocite macrofage, -celule foliculare( ganglionii
limfatici), -celule microgliale din SNC(astroglia, oligodendroglia), -celule endoteliale din
creier, -celule epiteliale Langerhans, -celule dela nivelul retinei, colului uterin, colonului.
Dup penetrarea (infectarea) acestor celule, ciclul replicativ rencepe (limfocitele T4 i
celelalte celule amintite devin rezervor de virus), iar acest multitropism explic
simptomatologia polimorf a bolii.
Consecinele replicrii virale sunt: -Moartea celulelor int, -Scderea limfocitelor T4 i
creterea T8( raport subunitar), -Scderea imunitii organismului, -Afectarea sistemului
nervos i ganglionar (tropism special fa de aceste esuturi).
Afectarea difuz a sistemului imunitar, n cadrul infeciei cronice se poate observa prin:
-creterea policlonal a IgG i IgA, -creterea de interferon alfa, - creterea beta 2 globulinelor
serice, - scderea sist. C, - creterea CIC i de autoanticorpi circulani (antiplachetari,
antinucleari etc.), -apariia anergiei cutanate la tuberculin (ca urmare a scderii T4),
-creterea susceptibilitii la infeci oportuniste.
Rspunsul imun la infecie apare n 6-12 sptmni: IgM apoi IgG, anticorpii neutralizani
(neprotectori), etc.
Infecia HIV favorizeaz desvoltarea unor tumori (limfoame, s. Kaposi), prin acelai
mecanism de deficit imunitar.
EPIDEMIOLOGIE
Sursa de infecie este omul, purttor asimptomatic sau bolnav (virusul se poate izola din
snge, plasm, sperm, secreie vaginal, saliv, urin, lcr).
Cile de transmisie pot fi:
Sexual (hetero sau homosexual). Este cea mai frecvent. Factori favorizani: hnumrul de
parteneri sexuali, horice tip de relaie sexual este potenial contaminant, hcu ct stadiul bolii
este mai avansat, cu att riscul de transmitere este mai mare (chiar i n stadiul de
seroconversie, cnd serologia este nc negativ). hProbabilitatea de infecie este mai mare n
cazul unei femei care are relaii sexuale cu un partener seropozitiv, dect invers. hProporia de
contaminare se apreciaz ntre 10-60%, dar este suficient i un singur contact sexual. hBolile
cu transmisie sexual (sifilis, herpes etc.), reprezint condiii favorizante de transmisie a
virusurilor HIV. hNu sunt dovezi c boala se transmite prin srut. hUtilizarea prezervativelor
reduce considerabil riscul de transmitere.
Sangvin, se realizeaz prin: htransfuzii i derivai de snge, cu excepia albuminei i a IG
39
40
41
42
43
44
intraspitaliceti cu HIV.
c. Calea materno-fetal: investigarea gravidelor, ntreruperea sarcinii la femeile infectate,
asistena corespunztoare a mamei i copilului seropozitivi, msuri de contracepie.
C. Populaia receptiv. Pe lng msurile generale amintite, astzi se lucreaz la vaccinul antiHIV, care nu a intrat nc n uz.
PARTICULARITI ALE INFECIEI HIV LA COPII
Epidemiologie calea principal de transmitere este maternofetal. Sunt peste 1 milion de
copii infectai (n scdere n Europa).
Clinic; sunt 2 forme de evoluie la copil:
a. Forma sever precoce. Contaminare intrauterin precoce. Deficitul imunitar sever se
instaleaz n cteva luni. Simptomele ( apar rapid n 3-15 luni) sunt:
Staionarea (sau scderea) n greutate, poliadenopatie, hepatomegalie, splenomegalie,
Complicaiile infecioase frecvente: candidoz, pneumonie cu pneumocystis carinii,
encefalopatia, care duce de obicei la deces pn la 4-5-ani.
b. Forma lent evolutiv. Tulburri imunitare se observ doar dup civa ani. Apar aceleai
simptome, ns mai lent i terse. Evoluie asemntoare cu a adulilor.
Complicaii:
Pulmonare: pneumonie cu pneumocysti carinii, cu pneumococ, H. influenzae, stafilococ,
bacili gram neg., TBC, infecii virale (CMV, v rugeolic, VZV, VRS) i micotice (criptococcus,
candida, aspergilus)
Digestive: diaree rebel, recidivant produs de germeni (Salmonelle, Shigelle,
Campylobacter), de virusuri (CMV), fungi (candida) i protozoare (Cryptosporidium)
Determinrile viscerale se deosebesc de boala adultului prin:
Frecvena pneumoniei interst limfoide, Manifestrile neurologice (encefalopatia n spe)
sunt mai precoce i mai grave, Apariia tumorilor este mai rar (sarcom Kaposi),
Manifestrile hematologice (citopenie autoimun) sunt mai frecvente i mai severe.
Diagnosticul este mai dificil dect la adult
Copii nscui din mame HIV pozitive, sunt infectai n proporie de . Deoarece aceast
categorie au anticorpi materni IgG, testele clasice de diagnostic sunt impracticabile. Din acest
motiv, suntem obligai s recurgem la testele de evideniere a virusului (amintite), care sunt
mult mai dificile i costisitoare.
Copiii peste 18 luni (indiferent de calea de transmisie - maternofetal sau sangvin), deoarece
rspunsul imun este deja realizat, beneficiaz de metodele clasice de diagnostic ale adultului.
Tratamentul
Obiectiv: prevenirea infeciilor oportuniste (a complicaiilor infecioase), viznd urmtorii
ageni patogeni: Pneumocystis carinii (Cotrimoxazol, Pentamidin), Candida albicans
(Ketokonazol, Nizoral), ali germeni (diferite antibiotice de rezerv, la care se adaug
gamaglobuline i-v).
Vaccinri. Copiii infectai HIV vor fi vaccinai conform calendarului vaccinal (cu excepia
vaccinului BCG).
Tratamentul antiviral cu AZT (Retrovir) se administreaz numai peste 3 luni, n doz de 20-30
mg./zi n 4 prize. La copii se indic folosirea preparatului Nelfinavir , sau a asociaiei AZT +
DDI+Nelfinavir Se face sub un strict control de laborator, iar rezultatele sunt mai modeste
dect la aduli.
ASLO
45
Informaii generale
Streptolizina este o hemolizin produs de streptococii de grup A. La pacienii infectai,
streptolizina O acioneaz ca un antigen fa de care organismul dezvolt un rspuns umoral
specific (antistreptolizina O=ASLO). Titrul ASLO ncepe s creasc la 1 sptmn dup
instalarea infeciei streptococice i atinge un maxim la 2-4 sptmni. n absena
complicaiilor sau a reinfeciei, titrul ASLO revine la normal dup 6-12 luni3.
Este analiza care descoper in sngele bolnavilor anticorpii antistreptococici, care se
numesc antistreptolizine. Rezultatele se exprima in uniti ASLO/ml ser.
Anticorpii anti streptolizina O apar mpotriva unei enzime produse de streptococii b
-hemolitici de grup A . Creterea titrului de anticorpi anitistreptolizina O se asociaz cu
apariia unor afeciuni poststreptococice: febra reumatismala, ( cardita, poliartrita, choreea
minor, noduli subcutanai, eritem ), glomerulonefrit poststreptococic.
Titrul ASLO este crescut n 80-85% din cazurile de infecie streptococic A.
Nivelul anticorpilor ASLO atinge valori foarte mari n special n reumatismul articular acut,
de aceea titrurile persistent sczute pledeaz mpotriva acestei afeciuni
Recomandri pentru determinarea ASLO
confirmarea expunerii la streptolizin streptococic;3
test util n diagnosticul condiiilor asociate cu infecii streptococice: reumatism articular
acut, glomerulonefrit, endocardit, scarlatin1.
Pregtire pacient jeun (pe nemncate)2.
Specimen recoltat snge venos2.
Recipient de recoltare -vacutainer fr anticoagulant cu/fr gel separator2.
Prelucrare necesar dup recoltare se separ serul prin centrifugare2.
Volum prob minim 0.5 mL ser2.
Cauze de respingere a probei specimen intens lipemic, contaminat bacterian sau intens
hemolizat2.
Stabilitate prob serul este stabil 2 zile la temperatura camerei; 2 zile la 4-8C; 6 luni la
20C2.
Metod - imunoturbidimetric2.
Valori de referin
Vrst
0-16 ani
>16 ani
valoare
(UI/mL)
<150
<200
Interpretarea rezultatelor.
46
Limite i interferene
Titrul ASLO poate fi crescut i la unii purttori sntoi de streptococ betahemolitic grup A.
Numai 25% dintre pacienii cu streptococie cutanat au titrul ASLO crescut. La aceti
pacieni se recomand determinarea anticorpilor anti-DNAaza B.
Tratamentul antimicrobian suprim rspunsul umoral fa de streptolizina O, de aceea testul
nu este indicat la pacienii care au primit recent antibiotice.
b-lipoproteinele din serul pacienilor cu boli hepatice neutralizeaz proprietile hemolitice
ale streptolizinei O, determinnd obinerea de rezultate fals crescute.
n cazul specimenelor de ser contaminate cu Bacillus cereus sau Pseudomonas, blipoproteinele existente n produii de cretere bacterieni neutralizeaz proprietile hemolitice
ale streptolizinei O, determinnd obinerea de rezultate fals crescute.
n cazuri foarte rare, prezena gamapatiei monoclonale, n special IgM (macroglobulinemia
Waldenstrm) poate determina rezultate eronate.
Creteri anormale
O reacie pozitiva cu valori de peste 300 U/ml arata ca n trecutul apropiat la
bolnavului a fost o infecie cu streptococ, fie n gat, nas fie n alta parte a corpului, chiar dac
n prezent microbul nu se mai gsete n organism. n unele cazuri reacia iese pozitiv i la
persoanele care poarta streptococul in gat, fr s prezinte semne de infecie streptococica.
Analiza ASLO se recomanda att pentru depistarea infeciilor streptococice (faringita,
amigdalita, scarlatina) ct i pentru urmrirea evoluiei n timp a acestor boli spre vindecare.
Revenirea la normal a valorilor ASLO indica o vindecare a infeciei streptococice pe cnd
creterea acestora sugereaz o noua infecie cu streptococ. De aceea repetarea acestei analize
este importanta nu numai pentru tratamentul cu penicilina a infeciei, dar i pentru prevenirea
complicaiilor ce pot surveni dup infecia cu streptococ mai ales la copii si tineri: reumatism
articular acut, boli de inima, boli de rinichi (glomerulornefrita).
ANTI RECEPTOR TSH
Informatii generale
Aticorpi TPO ( anti tiroid peroxidaza )
TPO ( anti tiroid peroxidaza ) se gsete n microzomii tirocitelor i se exprima pe
suprafaa celulelor atipice , n asociaie cu tyroglobulina ( TG ) are rol esenial in iodinarea Ltyrozinei si formarea hormonilor tiroidieni T4, T3 si fT3
TPO are potenial autoantigenic.
Determinarea concentraiei serice de anti TPO este util in diagnosticul tiroiditelor
autoimune:
Hiperfunctia tiroidiana din boala Graves se datoreaz autoanticopilor ndreptai mpotriva
receptorului pentru TSH (TRAb). TRAb se leag de receptorul pentru TSH de pe suprafaa
tirocitelor i acioneaza ca agoniti de tirotropin activand mecanismele care duc la creterea
produciei i eliberrii de hormoni tiroidieni. Anticorpii ndreptai mpotriva acestui receptor
sunt heterogeni ca natur, astfel c pot avea att efecte stimulante ct i inhibitorii, dar per
global predomina efectul stimulator.
TRAb sunt detectati la 80% din pacientii cu boala Graves netratata. Mai rar, pot fi
depistai si la pacenii cu tiroidita Hashimoto i la cei cu mixedem primar.
47
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului i conduce la rezultate
neconcludente urmatoarele:
-tratamentul cu biotina n doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomand ca recoltarea
de sange s se fac dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
-titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu.
Anti -TPO
Valori normale
0 - 34 IU/ml
Creteri anormale
90% din pacienii cu tiroidita Hashimoto cronica
70% din pacienii cu boala Graves
Nivelul seric al anti TPO nu este totdeauna corelat cu starea clinica, un nivel normal nu
exclude boala , dar reapariia anti TPO dup remisie poate nsemna o recrudescenta a bolii.
Valori crescute se ntlnesc in:
Tiroidita Hashimoto
Boala Graves
Mixedem idiopatic
Boala Addison
Tiroidita Riedl
Semnificaii clinice
Tiroidite - in special pentru detecia tiroiditelor cronice limfocitare ( b.Hashimoto )
Hipotiroidism primar ( forme subclinice, latente )
Hipertiroidism - mai ales ca analiza adiionala la determinarea TRAK ( anticorpi
antireceptori TSH ) la pacieni cu boala
Graves Gusa endemica pentru evaluarea prezentei unei boli tiroidiene autoimune
suprapuse
Anti HBs
Informatii generale
Hepatita virala B se vindeca in totalitate la 90% dintre pacieni n decurs de 12 saptamani, cu
dispariia AgHBs i apariia anticorpilor protectori anti-HBs.
Anti-HBs sunt prezeni in ser la 4-6 luni de la debutul bolii si raman detectabili la 80-90%
dintre pacientii cu virusul eliminat.
49
Prezenta anticorpilor anti-HBs fara AgHBs detectabil indic vindecarea dupa o infecie cu
VHB, absent contagiozitii i imunitate faa de o infecie ulterioara cu VHB; n caz de
expunere, pacientul nu necesit administrarea de gamaglobuline; sangele lui poate fi
transfuzat.
Anti-HBs apar i dupa transfuzii prin transfer pasiv.
Prezenta anti-HBs poate fi utilizata pentru a demonstra eficienta programelor de imunizare.
Apar la 90% dintre adultii sanatosi dupa administrarea a 3 doze imunizante; 30-50% dintre
acestia pierd anticorpii dupa 7 ani si necesita revaccinare.
Recomandri pentru determinarea anti-HBs
monitorizarea evolutiei infeciei acute cu hepatita B;
monitorizarea eficientei programelor de imunizare1;4.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)2.
Specimen recoltat - sange venos2.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator2.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C2.
Volum proba - minim 0.5 mL ser2.
Cauze de respingere a probei - specimen hemolizat; specimen lipemic; specimen expus la
temperaturi ridicate; specimen contaminat bacterian2.
Stabilitate proba - serul este stabil 6 zile la 2-8C; timp indelungat la -20C; evitati
decongelarea/recongelarea2.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)2.
Valori de referinta - <10 UI/L2.
Limite si interferene
Un numar mic de persoane dobandesc o infecie cu VHB dupa ce au dezvoltat un titru ridicat
de anticorpi anti- HBs datorita unui VHB mutant.
In hepatita fulminanta anticorpii apar precoce si pot coexista cu un titru scazut de antigene.
La purtatorii cronici nu este prezent nici nu anticorp de tip IgM, dar titrul antigenelor este
foarte ridicat1.
Interferene analitice
50
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de
sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu2.
Anti HBs - anticorpi specifici de tip Ig G, anti-antigene de suprafaa a virusului
hepatitei B.
Cnd testul este pozitiv, nseamn ca persoana respectiva are deja dezvoltata imunitate
mpotriva virusului hepatitei B
Valori normale
> 2 IU/l
Interpretarea rezultatelor pt Anti HBs
Domeniul de msurare -2.00-1000 UI/l ( definete limita de detecie i maximum
curbei de referina).
Valorile sub limita de detecie se exprima astfel < 2.00UI/L.
Valorile peste limita de detecie se exprima astfel > 1000 UI/L sau > 100 000 UI/L pentru
eantioanele diluate 1/100 ( diluia se face manual sau automat cu ser fiziologic sau ser uman
negativ ptr HVB, iar rezultatul se nmulete cu factorul de diluie).
Eantioanele al cror rezultate sunt < 10 UI/L sunt negative.
Eantioanele al cror rezultate sunt > 10 UI/L sunt pozitive.
Semnificaie clinica
Anti HBs apar dup o hepatita cu HBV (semn de convalescenta sau imunitate) sau
dup vaccinare contra hepatitei B.
Anti HBs sunt detectabili toata viata.
Au rol de monitorizare a succesului terapeutic in hepatita de tip B acuta.
In cazul vaccinrii anti HVB permite verificarea necesitii i succesului
a.-Ac anti HBc
Informatii generale
Exista un antigen central al VHB, Ag HBc, care nu se gaseste in sange ci numai in celulele
hepatice infectate. Anticorpii fata de acest antigen, anti-HBc, apar in sange destul de timpuriu,
inaintea anti-HBs, avand valoare diagnostica.
Anticorpii anti-HBc devin aproape intotdeauna detectabili in perioada de incubatie a bolii.
Dupa disparitia antigenului HBs si inainte de aparitia anticorpilor anti-HBs ( fereastra
imunologica ), anticorpii anti-HBc si anticorpii anti-HBc-IgM pot fi singurii indicatori ai
prezentei hepatitei B acute.
51
Datorita persistentei anticorpilor anti-HBc (de obicei o perioada lunga dupa infectare),
detectarea acestor anticorpi este utila in scop epidemiologic, pentru a constata prevalenta
infeciei cu VHB in anumite grupe de populatie.
Titrul anticorpilor anti-HBc determinat la purtatorii sanatosi de antigen HBs este in medie de
10 ori mai mare fata de cel depistat la pacientii cu hepatita acuta B, in timp ce la pacientii cu
hepatita cronica B este in medie de 100 de ori mai mare. Un titru foarte ridicat de anticorpi
anti-HBc chiar si la persoanele cu Ag HBs negativ, sugereaza prezenta hepatitei cronice B
(infecie cu VHB criptica)2.
Recomandari pentru determinarea anti-HBc
diagnosticul hepatitei B acute si cronice;
verificarea rezultatelor pozitive obtinute pentru AgHBs si anti-HBs3.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C1.
Volum proba - minim 0.5 mL ser1
Cauze de respingere a probei - specimen hemolizat; specimen care contine azida de sodiu;
specimen expus la temperaturi ridicate;specimen contaminat bacterian1.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 5 zile la 2-8C; timp indelungat la -20C; Evitati
decongelarea/recongelarea1.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)1.
Valori de referinta - anti-HBc negativ1.
Limite si interferene
Testele noi utilizate in determinarile de anti-HBc contin un agent reducator care distruge
anticorpii IgM si astfel se mareste semnificativ specificitatea pentru determinarea anti-HBcIgG1.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
52
Informatii generale
Anticorpii anti-HBc-IgM apar in ser in timpul proliferarii active a virusului hepatitei B. Ei pot
fi detectati in titru ridicat pentru o scurta perioada de timp in cursul stadiului acut al bolii,
interval ce acopera fereastra serologica, dupa care scad la niveluri joase, caracteristice fazei de
convalescenta3. Titrul cel mai mare de anti-HBc-IgM este depistat in saptamanile 2-3 de
boala. In majoritatea cazurilor acesti anticorpi raman detectabili o perioada mai mare de 2 luni
si, intr-un procent redus, mai mult de 1 an, chiar in conditiile vindecarii hepatitei2.
Impreuna cu anti-HBc pot fi singurii markeri serologici prezeni dupa ce AgHBs si AgHBe au
disparut, dar inainte ca anticorpii corespunzatori sa fi aparut, si pot diferentia infectia acuta cu
VHB de cea cronica.
Testele de determinare a anticorpilor anti HBc IgM se fac impreuna cu determinarile de
antigen HBs, pentru identificarea infectiilor acute cu virusul hepatitei B3.
Anti HBc IgM pot fi detectati si in hepatita cronica B, insa aproape intotdeauna in titruri
mici. In hepatita cronica B prezenta si titrul anti HBc IgM se coreleaza cu activitatea
inflamatorie a bolii. Astfel anti-HBc-IgM pot fi utilizati in monitorizarea hepatitei B cronice,
iar unii autori considera detectarea anti HBc IgM ca un semn favorabil in cursul
tratamentului cu interferon2.
Recomandari pentru determinarea anti HBc IgM
diagnosticul hepatitei B acute;
monitorizarea hepatitei B cronice2.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C1.
Volum proba - minim 0.5 mL ser1.
53
Anti -HBe
Informatii generale
Anti-HBe apar dupa disparitia AgHBe i rmn detectabili timp indelungat. Indic scderea
gradului de contagiozitate i sugereaz un prognostic bun n ceea ce privete rezoluia
infeciei acute. Asocierea cu anti-HBc, n absenta AgHBs i a anti-HBs, confirm diagnosticul
de infecie acuta recenta (2-16 saptamani).
Investigarea anti-HBe nu este recomandata pentru determinarea prevalentei infeciei cu VHB,
avand in vedere ca anti-HBe se intalnesc mult mai rar decat anticorpii anti-HBc sau anti-HBs.
Practic toate serurile anti-HBe pozitive, sunt si anti-HBc pozitive.
Atat testarea AgHBe cat si a anti-HBe se recomanda doar la serurile AgHBs pozitive3.
54
55
Informatii generale
In coinfectiile VHB VHD, autolimitante, anticorpii anti-HD sunt in multe cazuri
nedetectabili, deoarece titrul lor este foarte scazut si au o remanenta scurta4.
In cazul suprainfeciei cu VHD, detectarea anticorpilor poate fi negativa la scurt timp dupa
instalarea bolii; cu toate acestea se produce o seroconversie pana in saptamana 4 de la debut.
In cazurile in care se produce tranzitia catre infectia cronica, se depisteaza in mod obisnuit
titruri persistent crescute de anticorpi dupa 4-6 luni de la debutul bolii.
Determinarea anticorpilor anti-HD reprezinta cel mai important test de screening al hepatitei
cronice D, iar anticorpii sunt aproape intotdeauna prezeni in titru mare3.
Recomandari pentru determinarea anti-HD
diagnosticul infeciei acute/cronice cu VHD;
diagnosticul postinfectiilor cu VHD2.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C1.
Volum proba - minim 0.5 mL ser1
Cauze de respingere a probei - specimen hemolizat; specimen expus la temperaturi ridicate;
specimen contaminat bacterian; specimen care contine azida de sodiu1.
Stabilitate proba - serul este stabil 24 ore la 2-8C; timp indelungat la -20C; evitati
decongelarea/recongelarea1.
Metoda - ELISA1.
Valori de referinta anti-HD negativ1.
Limite si interferene
O infecie cu VHD este foarte rara in absenta AgHBs (la personele cu abuz de droguri
administrate i.v.). Pentru diagnosticul acestei conditii este nevoie sa se determine ARN-VHD.
Se pare ca aceasta anomalie se datoreaza in principal unei replicari a VHB sub limita de
56
deteciee sau poate fi indusa si de infectia cu un VHB mutant care produce un rezultat fals
negativ la testarea AgHBs (mutanti virali care scapa diagnosticului).
La pacientii cu imunodeficienta sinteza anticorpilor anti-HD poate scadea sub limita de
deteciee3.
Interferene analitice
Contaminarea bacteriana sau inactivarea prin caldura a probelor poate afecta valorile
absorbantelor si prin urmare poate conduce la rezultate eronate; trebuie evitata adaugarea de
conservanti la probe deoarece acestia pot afecta activitatea enzimatica a kitului1.
Anti HCV
Test specific de depistare n sange a anticorpilor anti-virus hepatita C.
Anticorpii nu sunt suficieni pentru a oferi imunitate organismului i testul nu poate face
distincia ntre infecia acutsi cea cronica.
Daca testul este pozitiv se recomanda repetarea sa pentru eliminarea erorilor de laborator.
Valori normale
Negativ
Semnificaia clinica
Anticorpii pot lipsi in primele 4 sptmni dup infectare la aprox. 30 % dintre
persoane. Dup 3 luni de la infectare, anticorpii sunt detectai la 90 % din persoanele infectate
doar biopsia hepatica poate apoi identifica tipul si gradul leziunilor hepatice si determina
severitatea bolii, fiind necesara pentru evaluarea nceperii tratamentului
Enzimele hepatice (GOT, GPT) pot fi crescute (ele sunt eliberate in sange cand celulele
hepatice sunt distruse) sau pot fi normale, in functie de perioadele de activitate sau inactivitate
a bolii.
Daca este depistata prezenta anticorpilor (HCV-Ac), se poate determina prezenta in sange a
ARN-ului viral (HCV-RNA) care confirma prezenta virusului in sange
Aceasta determinare este necesara apoi pentru initierea si evaluarea tratamentului.
Este utila si determinarea genotipului viral, anumite tipuri de virus raspunzand mai bine la
tratament decat altele. Genotipul nu are insa legatura cu felul in care va evolua boala ca
severitate. Este util de stiut genotipul viral doar pentru a putea face o evaluare a raspunsului
care ar putea fi obtinut la tratamentul antiviral. Astfel, studiile au aratat ca genotipul 1 (cel
mai frecvent in SUA) este cel mai rezistent la tratament. Bolnavii care au acest tip de virus au
sanse 40-45% de a obtine un raspuns sustinut dupa tratamentul asociat. Bolnavii care au
infecie cu genotipul 2 au sanse de 85% de a obtine un raspuns sustinut la tratament
in cadrul procesului de determinare a diagnosticului trebuie discutata si prezenta factorilor de
risc si calea prin care infectarea s-a produs.
Informatii generale
57
59
Celulele canceroase produc mari cantitati de CEA, dar acest marker se gaseste in mod
normal (in mici cantitati) in sangele persoanelor sanatoase.
Valori mari de CEA se gasesc la persoane cu cancer sau cu anumite afectiuni benigne. CEA se
60
61
Virusul este prezent in sange si fecale cu 2 saptamani inaintea debutului bolii si 1-2 saptamani
dupa disparitia icterului4.
Diagnosticul de rutina al infeciei este serologic; testele comerciale pun in evidenta anticorpii
de tip IgM si totali.
Primii anticorpi care apar sunt de tip IgM, urmati ulterior de aparitia IgG. Anti-HAV-IgM apar
concomitent cu debutul simptomelor, ating un nivel maxim in cursul primei luni si devin
nedetectabili dupa 6 luni2;4. Anticorpii anti- HAV totali sunt predominant de tip IgG, cu
exceptia perioadei infeciei acute cu VHA, cand predomina anticorpii de tip IgM. Ei sunt
aproape intotdeauna prezeni la debutul hepatitei acute si sunt de regula detectabili tot restul
vietii (45% dintre adulti au acesti anticorpi prezeni in ser). Prezenta lor indica o expunere
anterioara la VHA, convalescenta, precum si imunitate fata de hepatita de tip A7; anti-HAVIgG sunt pusi in evidenta in ser la 2 saptamani de la vaccinare4 si dupa administrarea de
imunoglobuline3;7; titrul anticorpilor postinfecie este mai mare decat cel prezent dupa transfer
pasiv3;4.
Titrul minim protector nu este bine definit, dar este foarte mic: < 45 mUI/mL6.
Anti-HAV-IgG transferati de la mama la fat transplacentar pot fi detectati la copii, chiar si
peste varsta de1 an3.
Absenta anticorpilor anti-HAV totali exclude practic infectia recenta cu VHA.
Profilaxia infeciei se realizeaza prin vaccinare7.
Recomandari pentru determinarea anti-HAV
verificarea imunitatii fata de VHA postinfecie sau postvaccinare3.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza imediat;
daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2- 8C sau la -20C1
Volum proba - minim 0.5 mL ser1
Cauze de respingere a probei - specimen hemolizat; specimen expus la temperaturi ridicate;
specimen contaminat bacterian1.
Stabilitate proba - serul este stabil 7 zile la 2-8C; timp indelungat la -20C;evitati
decongelarea/recongelarea1.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemiluminiscenta (ECLIA)1.
Valori de referinta
62
Apolipoproteina B
Apolipoproteina B este apolipoproteina primara a lipoproteinelor cu densitate mica
( low density lipoproteins-LDL sau asa numitul colesterol rau ) care are responsabilitatea
transportului colesterolului la tesuturi.
Apolipoproteina actioneaza ca un ligand pentru diferiti receptori LDL ai diferitelor
celule din organism. Astfel putem considera ca aceasta apolipoproteina poate fi responsabila
de producerea de placi de aterom( ateroscleroza ). Exista dovezi ca nivelul de apolipoproteina
este un indicator mai important al riscului de boala cardiaca decat colesterolul total sau LDLul.
Valori normale
7-18 ani 28-114 mg / dl
18-100 ani 60-117 mg / dl
63
Cresteri anormale
Niveluri crescute de Apolipoproteina B se asociaza cu boli de inima. Exista un factor
genetic care predispune la cresteri ale APOB dar si dieta alimentara are un rol foarte
important.
Apolipoproteina B se regaseste in plasma in 2 mari forme:APOB48 si APOB100
Prima este sintetizata exclusiv de catre intestinul mic iar cea de a doua de catre ficat. Pentru
persoanele care au boala coronara( afectare a arterelor coronare) sau risc de a dezvolta o
asemenea afectiune, s-a stabilit ca un nivel de sub 0,9 g/l este fiziologic.
CA 125
CA-125 este cunoscut ca si Cancer Antigen 125. Acest antigen este un marker tumoral
sau biomarker ale carui valori pot fi crescute in sangele unor persoane cu anumite tipuri de
cancer.
CA 125 este o glicoproteina si este produsa de catre gena MUC 16. Este mai cunoscut
sub numele de markerul tumoral al cancerului ovarian, dar aceasta asociere (a markerului cu
cancerul ovarian) nu trebuie privita ca unica.
Niveluri crescute ale acestui marker in sange se mai pot intalni si in alte afectiuni
maligne. De exemplu, acest marker poate fi intalnit (nivelurile lui sunt crescute ) si in
cancerul pulmonar, de san, gastrointestinal, precum si cel cu origine in endometru sau tubele
fallopiene.
De asemenea se pot intalni niveluri crescute ale acestui marker in diferite afectiuni
benigne cum ar fi endometrioza, diferite afectiuni ale ovarelor si de asemenea sarcina. Alte
afectiuni atat benigne cat si maligne ce provoaca inflamatii in zona abdominala pot duce la
cresterea acestui marker in sange. Astfel acest marker nu este nici extrem de specific pentru
cancer si nici extrem de sensibil caci nu toti pacientii cu cancer au un nivel crescut de CA-125
in sange.
De exemplu 79 % din totalul cancerelor ovariene prezinta pozitivitate a testului pentru
markerul CA-125 in timp ce restul de 21 % nu au nici o expresie a acestui antigen prezenta in
sange.
Aceste marker CA-125 este clinic aprobat pentru urmarirea raspunsului la tratament si
pentru evaluarea prognosticului dupa tratament. El este cu precadere folositor pentru
diagnosticarea cancerului ovarian recurent. Rolul potential in deteciea timpurie a cancerului
ovarian este controversat si de aceea nu este inca adoptat printre testele de screening de larga
utilizare sau care se fac standard.
Problemele cheie in folosirea testului de determinare a antigenului CA-125 ca unealta
de screening sunt tocmai lipsa lui de specificitate si incapacitatea lui de a detecta fazele
primare ale cancerului, acelea in care se mai poate inca interveni, caci aceste faze sunt cele
curabile. De exemplu, pentru o confirmare pozitiva a unui test de determinare a antigenului
CA-125, teste care a iesit pozitiv (s-a gasit acest antigen in sangele unei femei, iar cantitatile
erau crescute-ceea ce teoretic ar insemna prezenta cancerului ovarian la acea femeie), o
interventie chirurgicala ar fi necesara pentru a confirma ca intr-adevar acea femeie are cancer
ovarian, interventie care asociaza desigur riscul pe care orice interventie il are.
64
In plus chiar daca s-ar confirma ca intr-adevar acea persoana are cancer ovarian, s-ar
constata ca faza in care se afla este cel mai probabil una foarte avansata, lucru care ar face ca
terapia sa fie ceva mai putin eficienta.
Telul oricarui doctor este acela de a perfecta un test care sa poata diagnostica un
neoplasm in fazele lui incipiente pentru a se putea interveni cu eficacitate maxima. CA-125 a
fost initial detectat cu anticorpi monoclonali denumiti OC 125. Desi acest test de determinare
a CA 125 nu se gaseste printre testele de screening larg aplicate, totusi valori crescute ale
markerului CA 125 pot fi un indiciu ca acea persoana la care intalnim aceste valori crescute ar
trebui sa primeasca tratament sau macar sa i se efectueze teste de screening suplimentare.
Valorile normale
-variaza de la 0-35 U/ml.
Cresteri moderate sunt considerate cele in care valorile se gasesc in intervalul 35-50
U/ml.
Cresteri severe sunt cele de peste 50 U/ml . Niveluri crescute se intalnesc frecvent la femei la
menopauza si aceste valori crescute trebuie sa atentioneze persoanele respective cu privire la
necesitatea de a efectua analize mai amanuntite.
La femeile la care nu s-a instalat inca menopauza testul este mai putin viabil deoarece niveluri
crescute se pot intalni din o multitudine de cauze.
CA 15-3
Ca 15-3 este un marker tumoral. Markerii tumorali sunt substante, care pot fi produse
de catre tumora sau care apar ca raspuns al organismului fata de aceste antigene (aceste
substante produse de catre tumora sunt antigene).
Numarul lor (al markerilor) este destul de mare. Desi numarul lor este mare si exista
tehnici abordabile in practica medicala, rolul lor in diagnosticarea diferitelor tipuri de cancer
este minor, mai ales in stadiile precoce ale neoplaziilor.
Studiul tumorilor, in general, si a celor maligne, in special, reprezinta una din
pricipalele probleme actuale de sanatate, la care participa medici specialisti din diverse
domenii. Dezideratul actual al eforturilor lor il constituie descoperirea unor factori, care sa
confirme prezenta unor formatiuni tumorale maligne la nivelul organismului in stadii
incipiente, curabile.
Ca un marker sa fie util in diagnostic el ar trebui sa indeplineasca niste criterii, sa faca
fata unor exigente.
Caracteristicile sale trebuie sa fie bine stiute si orientate catre utilitate. Caracteristicile
principale ale unui marker tumoral ar trebui sa fie:
acuratete 100%, in diferentierea intre celulele normale si cele canceroase ale organismului;
capacitatea de a depista toate tumorile pacientului in stadii incipiente;
specificitate de organ;
corelatie directa intre valoarea markerului si stadiul bolii;
capacitatea de a indica raspunsul pacientului la tratament;
valoare prognostica.
65
66
Detectarea markerilor tumorali se poate face fie in sange, fie in urina, sau alte tesuturi
ale organismului in functie de tipul de cancer. CA 19-9 este prezent in pancreas dar si in
tesutul epitelial al stomacului dar nu numai (alte locuri sunt si alte parti ale tubului digestiv).
Markerii tumorali CA 19-9 sunt produsi fie de catre tumora insasi, fie de catre
organism, ca raspuns la prezenta tumorii maligne sau in anumite afectiuni benigne
necanceroase.
Printre trasaturile importante ale unui marker se numara cea conform careia el trebuie
sa diferentieze fara echivoc celulele normale si cele canceroase ale organismului. O alta
trasatura importanta este specificitatea de organ, care insa nu este indeplinita aici.
Markerul CA 19-9 este folosit pentru deteciea si urmarirea in special a tratamentului
cancerului pancreatic. Insa multitudinea de alte neoplasme in care poate fi intalnit ii da
aceasta nespecificitate de organ. Markerul CA 19-9 are indicatie majora in suspiciunea de
cancer pancreatic, hepatic, biliar sau gastric precum si in monitorizarea pacientilor cu aceste
tipuri de neoplazii.
De asemenea tot acest marker mai are o indicatie relativa in diagnosticarea si
monitorizarea cancerului colorectal si ovarian. Testarea pozitiva nu inseamna insa prezenta
categorica si singulara a neoplasmului, alte investigatii fiind absolut necesare in stabilirea
unui diagnostic corect.
Validitatea markerului tumoral depinde de o serie de parametrii, pe care acesta trebuie
sa ii indeplineasca:
sensibilitatea reprezinta probabilitatea ca rezultatul testului sa fie pozitiv in prezenta
formatiunii tumorale; ea reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor adevarat pozitive si
suma dintre numarul rezultatelor adevarat pozitive si numarul rezultatelor fals negative.
specificitatea: probabilitatea ca rezultatul negativ al testului sa corespunda starii de
sanatate a pacientului. Ea reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor adevarat negative si
suma dintre numarul rezultatelor adevarat negative si numarul rezultatelor fals positive.
Atat sensibilitatea cat si specificitatea sunt destul de scazute in cazul acestui marker deoarece
el apare, la valori crescute, in stadii avansate ale bolii ( in fazele incipiente, desi formatiunea
tumorala este prezenta exista posibilitatea de a intalni rezultate negative), iar specificitatea de
organ este mica.
Valoarea diagnostica a markerului este orientativa caci doctorul va trebui sa efectueze
investigatii suplimentare pentru a determina cauza si stadiul unui eventula neoplasm sugerat
de CA 19-9.
Cea mai importanta utilizare a lui CA 19-9 s-a demonstrat a fi monitorizarea
eficacitatii tratamentului administrat bolnavilor cu neoplasm. S-a constatat ca niveluri
crescute ale markerului tumoral determinate preoperator au fost asociate cu recidive locale
sau metastaze precoce, fata de cazurile cu niveluri moderate.
Postoperator, persistenta unor niveluri crescute are semnificatia neextirparii in
intregime a tumorii sau prezenta metastazelor.
CA19-9 este prezent in tesutul epitelial fetal al stomacului, intestinului, ficatului si
pancreasului. La adult, poate fi gasit in pancreas, ficat, plaman si tract biliar. Este folosit in
principal ca marker pentru cancerul de pancreas, gasindu-se la valori crescute mai ales in
stadii avansate .
67
pentru infectia cu CMV (mai ales in tarile cu un nivel redus de civilizatie). Nu se cunoaste
exact morbiditatea prin aceasta afectiune datorita neobligativitatii declararii ei si a
numeroaselor forme inaparente.
Diagnosticul serologic este cel mai util si consta in decelarea anticorpilor specifici de tip IgM
si IgG. Prezenta anticorpilor IgM-CMV in ser este importanta pentru:
diagnosticul infeciei verticale cu CMV, cand in sangele din cordonul ombilical se
deceleaza Ig M-CMV ;
diagnosticul infeciei acute sau recente cu CMV.
Anticorpii IgM-CMV apar la cateva saptamani dupa infecie, se mentin in titru crescut in ser
cateva saptamani, dupa care nivelul seric incepe sa scada treptat, in decurs de 4-6 luni.
Ocazional, anticorpii IgM-CMV sunt prezeni in ser cativa ani. Existenta anticorpilor IgMCMV in ser nu ne permite a face distinctie intre infectia primara sau secundara cu virusul
citomegalic, deoarece reactivarea unei infectii cronice este insotita de aparitia acestor
anticorpi in serul bolnavilor cu deficienta imuna. Prezenta anticorpilor IgG-CMV in ser
confirma infectia cronica cu CMV.
Anticorpii IgG-CMV apar la o saptamana dupa anticorpii IgM-CMV, si persista in ser toata
viata. Aceste teste serologice sunt utile pentru triajul donatorilor de sange sau organe si pentru
supravegherea epidemiologica.
CITOMEGALOVIRUS Ig M
CMV citomegalovirus din familia Herpesviridae, determina sindroame proteiforme
atat la copil cat si la adult. Infectia este frecventa si intereseaza o mare parte din populatie, dar
boala asociata infeciei este relativ rara.
Valori normale
Negativ
Semnificatie clinica
La nou-nascut CMV poate induce un sindrom congenital cu evolutie fatala.
Afectiunea apare frecvent asimptomatic, intre 70-90% din populatia adulta avand anticorpi
pentru infectia cu CMV (mai ales in tarile cu un nivel redus de civilizatie). Nu se cunoaste
exact morbiditatea prin aceasta afectiune datorita neobligativitatii declararii ei si a
numeroaselor forme inaparente.
Diagnosticul serologic este cel mai util si consta in decelarea anticorpilor specifici de tip IgM
si IgG. Prezenta anticorpilor IgM-CMV in ser este importanta pentru:
diagnosticul infeciei verticale cu CMV, cand in sangele din cordonul ombilical se
deceleaza Ig M-CMV ;
diagnosticul infeciei acute sau recente cu CMV.
Anticorpii IgM-CMV apar la cateva saptamani dupa infecie, se mentin in titru crescut in ser
cateva saptamani, dupa care nivelul seric incepe sa scada treptat, in decurs de 4-6 luni.
Ocazional, anticorpii IgM-CMV sunt prezeni in ser cativa ani. Existenta anticorpilor IgMCMV in ser nu ne permite a face distinctie intre infectia primara sau secundara cu virusul
citomegalic, deoarece reactivarea unei infectii cronice este insotita de aparitia acestor
anticorpi in serul bolnavilor cu deficienta imuna. Prezenta anticorpilor IgG-CMV in ser
confirma infectia cronica cu CMV.
Anticorpii IgG-CMV apar la o saptamana dupa anticorpii IgM-CMV, si persista in ser toata
viata. Aceste teste serologice sunt utile pentru triajul donatorilor de sange sau organe si pentru
70
supravegherea epidemiologica.
CYFRA 21-1
Cyfra 21-1 este o analiza care masoara fragmente de citokeratina existente in sange.
Testarea este de tip Elisa (enzyme-linked immunosorbent assay). Masurarea fragmentelor de
citokeratina 19 in sange se face in cazurile de cancer pulmonar (altfel de cancer pulmonar
decat cel cu celule mici) si in cazuri de carcinom cu celule scuamoase.
Insa cyfra 21-1 este folosit in special ca marker tumoral pentru neoplasmele de
plaman. Se pune intrebarea daca acest marker tumoral prezinta sensibilitatea si specificitatea
necesara pentru a fi considerat un marker util si pentru a fi folosit in diagnosticul timpuriu al
cancerelor.
Testul cyfra 21-1 foloseste doi anticorpi monoclonali specifici (KS 19.1 and BM
19.21) pentru citokeratina 19 .
Valori normale
Valoarea medie a indivizilor sanatosi este de aproximativ : 1.3 ng/mL.
La pacientii cu afectiuni pulmonare tumorale benigne , valoarea medie a fost intre 1,7
si 2,9 ng/ml.
NU s-a observat o diferenta semnificativa intre sexe. De asemenea nu s-a stabilit o
corelatie intre fumat si nivelurile sanguine ale cyfra 21-1.
NU s-a facut o legatura clara intre subtipurile de afectari benigne (cum ar fi
tuberculoza pulmonara, pneumonia ) si cyfra21-1, toate inregistrand cresteri moderate ale
nivelelor serice. Pentru valori mai mari de 3,3-3,5 ng/ml, specificitatea testului cyfra 21-1
pentru afectari benigne ale plamanului este de 95 % iar sensibilitatea pentru afectari maligne
cum ar fi cancerul pulmonar cu celule mici , carcinom cu celule scuamoase , adenocarcinom ,
si carcinom cu celule mari nediferentiate este de: 20 % , 62 %, 39 %, si respectiv pentru
ultimul 36% .
Se considera a fi valori foarte mari cele care depasesc 5 ng/ml .
Se observa ca sensibilitatea este foarte scazuta in cazul tipului de cancer pulmonar cu celule
mici. Insa in cazul cancerelor pulmonare altele decat cu celule mici ,aceasta sensibilitate este
de aproximativ 51 % , mai mare decat sensibilitatea antigenului carcinoembrionar.
Sensibilitatea acestuia din urma este mai mare in cazul adenocarcinomului -58 % , este
mai mare decat a altor markeri. Markerul cyfra 21-1 este un marker foarte bun pentru cancerul
cu celule scuamoase unde valorile crescute ale acestui marker(printre cele mai mari valori ale
tuturor markerilor) recomanda realizarea testului ELISA in caz de suspiciune.
Nivelurile sanguine ale markerului cyfra 21-1 sunt desigur corelate cu stadiul tumorii
si marimea ei, legatura dintre aceste valori fiind una de directa proportionalitate . Este
markerul tumoral cu un indice de susceptibilitate deosebit de mare indicatie majora - pentru
cancerul pulmonar, in special pentru cancerul pulmonar altul decat cel cu celule mici
(NSCLC).
In alte afectiuni insa pot exista cresteri ale nivelelor serice. Poate avea un nivel ridicat
si in alte afectiuni neoplazice (cancerul de vezica urinara, cancerul laringian, formatiuni
71
pulmonare de origine necunoscuta). Utilitatea cea mai mare o are markerul pentru
monitorizarea tratamentului si a evolutiei bolii.
Complementul seric C3 si C4
Complementul seric reprezinta un grup de aproximativ 15 proteine. Ele migreaza la
electroforeza cu beta-globulinele. Au rol in imunitate.
Activarea acestui sistem de catre reactiile antigen-anticorp , functie de interactiunea cu
acestea , este urmata de declansarea unor efecte biologice , implicate in patologia umana:
hemoliza si/sau citoliza imuna
opsonizare, fagocitare, bacterioliza
reactii de fixare a complementului
eliberare de histamina
declansarea coagularii sangelui
Activarea complementului seric are loc in cascada pe cale clasica sau pe cale
alternanta.
1. activarea pe cale clasica are loc sub actiunea anticorpilor sau complexelor imune antigenanticorp
2. calea alternanta de activare a complementului are loc de obicei in faza fluida sub
influenta diverselor veninuri, agenti infeciosi a endotoxinelor, a properdinei
Dintre cele 15 componente ale sistemului de proteine C3 si C4 au urmatoarele valori:
C3 = 1200 micrograme / ml si C3-180 000 gr. mol.
C4= 400 micrograme / ml si C4-206 000 gr. mol.
Locurile de producere ale acestor componente sunt:
C3-ficat,
C4 macrofag
Dozarea activitatii serice a complementului se face prin doua metode:
determinarea activitatii globale a complementului seric printr-o reactie de hemoliza
cantitativa
determinarea activitatii doar a primelor 4 componente ale acestui sistem printr-o reactie de
tip imuno-aderenta-hemaglutinare
Valori normale
45-50 UH/ml unde UH sunt unitati hemolitice
Cresteri anormale
72
Scaderi anormale
Valori normale
Testarile sangelui si urinii pentru cortisol sunt folosite pentru a disgnostica in special
sindromul Cushing si boala Addison. Amandoua sunt doua boli severe si semnifica afectiuni
la nivelul glandelor suprarenalelor. Unii doctori folosesc testarea cortizolului din saliva pentru
a pune diagnosticul de sindrom Cushing insa aceasta practica nu s-a raspandit foarte mult.
Cele mai dese tipuri de teste ce se fac pentru a stabili nivelul productiei de cortizol in
exces sunt testarile pe saliva si mai ales pe urina. Odata ce s-a determinat un nivel anormal de
cortizol doctorul va efectua alte teste pentru a stabili cu certitudine daca exista un exces sau
din contra un deficit de cortizol in organism si pentru a-i determina cauza.
Daca exista un nivel crescut de cortizol doctorul va efectua un test de inhibare a
dexametazonei, pentru a determina daca principala cauza a excesului se datoreaza cresterii
secretiei de ACTH-hormon produs de glanda pituitara si care stimuleaza secretia de cortizol.
Acest test se realizeaza astfel : se administreaza pacientului dexametazona oral ( un
glucocorticoid sintetic ) si apoi se masoara nivelul seric si urinar de cortizol. Dexametazona
inhiba secretia de ACTH si implicit ar trebui sa scada si secretia de cortizol daca sursa
excesului este cauzata de hipersecretia glandei pituitare.
Exista o varietate de procedee dar cel mai des folosit este urmatorul: se administreaza
la fiecare 6 ore inhibitorul de ACTH pe parcursul a 2-4 zile. Separat, urina de pe parcursul a
73
24 de ore este colectata atat inainte de administrare cat si in timpul perioadei de testare. De
asemenea sangele si urina este colectata la sfarsitul perioadei de testare si se evalueaza
nivelele serice si urinare de cortizol.
Daca rezultatele testarilor sangelui si/sau urinii indica un nivel scazut de cortizol
atunci doctorul poate cere un test de stimulare a ACTH. Acest test implica masurarea
concentratiei de cortizol in sangelel unui pacient inainte si dupa administrarea de ACTH.
Daca glandele suprarenale functioneaza normal atunci injectarea de ACTH ar trebui sa
stimuleze productia de cortizol.
Acesta masuratoare se face atunci cand un pacient este suspectat ( prezinta semne si
simptome) a avea sindrom Cushing:obezitate, pierderea masei musculare, fatigabilitate ) sau
cand prezinta semne ale bolii Addison:slabiciune fatigabilitate, cresterea pigmentarii samd.
Testele de inhibare sau stimulare se fac daca un pacient este suspectat a avea una din
afectiunile mentionate sau pentru a monitoriza starea sa daca el a fost deja diagnosticat.
La cei mai multi oameni nivelul de cortizol este foarte mic la culcare si este maxim la
trezire dimineata. Acest tipar se va schimba daca o persoana isi modifica ritmul somn-veghe.
Concentratii normale sau crescute dimineata corelate cu unele care nu scad seara sugereaza o
hipersecretie de cortizol. Daca nivelul de cortizol scade la testul de inhibare a ACTH aceasta
semnifica faptul ca pacientul are o problema cauzata de hipersecretia glandei pituitare. Daca
nu scade, atunci nivelul crescut de cortizol se datoreaza unei tumori secretante de ACTH sau
unei afectari la nivelul corticalei glandei suprarenale, sau chiar medicaiei pe care o ia
respectivul pacient ( terapia cu corticosteroizi ).
Daca nivelul de cortizol este prea mic si pacientul raspunde la un test de stimulare a
ACTH-ului atunci problema este secretia insuficienta a glandei pituitare. Daca nivelul este
scazut dar pacientul nu raspunde la un test de stimulare, atunci este foarte probabil ca
afectarea s-a produs la nivelul glandei suprarenale.
Insuficienta corticosuprarenala se caracterizeaza prin nivel scazut de cortizol-boala
Addison. Odata ce testarea s-a realizat si s-a identificat un nivel anormal-fie scazut fie
crescut-de cortizol, doctorul poate cere alte investigatii cum ar fi CT sau RMN.
De asemenea trebuie stiut ca sarcina, stresul fizic si emotional, si boala pot duce la
cresterea nivelului de cortizol. Cresterea cortizolului sanguin se poate datora si
hipertiroidismului sau obezitatii.
Tratamentele cu spironolactona, hidrocortizon si contraceptivele orale- de asemenea
cresc nivelul de cortizol. Scaderea nivelului de cortizol se poate datora hipotiroidismului, sau
administrarii de hormoni steroidieni. Pentru testare trebuie stiut ca pacientul este bine sa tina o
dieta in care concentratia de sare este de 2-3 grame/zi si sa isi limiteze efortul fizic cu 10-12
ore
inainte
de
test.
Crioglobuline
Crioglobulinele sunt proteine sau complexe proteice circulante care devin insolubile la
temperaturi mici (mai putin de 4 grade Celsius). Reactia este reversibila, reversibilitatea
producandu-se la 37 de grade Celsius.
Valori normale
Absente
74
75
Factor Rh
Importanta imunologica a factorului Rh consta in situatia nedorita in care o viitoare
mama Rh negativa este insarcinata si tatal copilului este Rh pozitiv. In organismul matern iau
nastere anticorpi anti-Rh care pot influenta negativ evolutia sarcinii, mai ales daca are loc o
comunicare intre sangele matern si cel fetal.
Dintre complicatiile care pot sa apara la fat cea mai grava este eritroblastoza, caracterizata
clinic prin trei simptome: anemie hemolitica, icter grav si edem generalizat.
In timpul nasterii, hematiile fatului pot trece in circulatia sanguina a mamei care, fiind
Rh negativa, va reactiona imun fata de antigenele Rh pozitiv ale fatului, pe care acesta le-a
mostenit de la tatal Rh pozitiv.
Anticorpii materni anti Rh sunt Ig-ne care au proprietatea de a traversa bariera
placentara, iar la fetii ulteriori, cu tatal Rh pozitiv, va putea sa apara hemoliza intravitala sau
chiar moartea fatului.
Factorul reumatoid
Factorul reumatoid este de natura globulinica si apartine imunoglobulinelor de tip M.
Prezenta acestei imuno-macroglobuline confera serului bolnavilor de poliartrita reumatoida
proprietatea de a se comporta ca si cum ar contine un anticorp fata de imunoglobulina G
umana sau animala.
Factorul reumatoid este astfel un complex proteic, care se poate comporta fie ca un
izoanticorp fie ca un heteroanticorp. Sistemul factor reumatoid - imunoglobulina G este un
sistem de tip precipitant si, nu poate fi evidentiat in serul bolnavilor decat prin
ultracentrifugare.
Transformarea reactiei de precipitare intr-una de aglutinare care poate fi vazuta cu
ochiul liber necesita fixarea imunoglobulinei G pe un suport inert. Depistarea factorului
reumatoid se face prin aglutinare pasiva.
Testele de depistare a factorului reumatoid sunt de mai multe feluri ele difera fie dupa
natura suportului pentru imunoglobulin G fie dupa sursa antigenului.
Aceste tipuri de teste sunt:
Waller-Rose
Waller-Rose modificata
Heller
Singer-Platz
Blach-Bunim
Ultimele trei metode, anti-imunoglobulina G umana, au o incidenta mai ridicata a
pozitivitatii dar si o specificitate mai redusa in raport cu primele doua teste care utilizeaza
antigen de tip Ig G de iepure.
In general reactiile pentru factor reumatoid permit aglutinari la dilutie de peste 1/5000
pentru serul care-l contine.
Studiile au aratat ca atunci cand reactia Waller-rose este pozitiva obligatoriu celelalte tipuri de
76
teste pentru depistarea prezentei factorului reumatoid sunt pozitive. Nu este insa valabila si
reciproca, din cauza specificitatii comportamentale diferite a factorului reumatoid.
Testele sunt considerate pozitive la valori de peste 1/32 pentru testele Waller-Rose si la
valori de peste 1/40 pentru celelalte. Reactia este negativa la valori mai mici de 1/16.
Pozitivarea reactiei pentru evidentierea factorului reumatoid survine in urmatoarele boli:
Feritina este un complex globular proteic care este alcatuit din 24 de subunitati
proteice si care este principallul depozit intracelular de stocare a fierului atat la procariote cat
si la eucariote. Feritina pastreaza fierul intr-o forma solubila si non-toxica. Feritina de care nu
este legata fierul se numeste apoferitina.
Feritina este alcatuita din 24 de subunitati proteice care la vertebrate sunt atat de tip
L(L-light) cat si H (H-heavy) avand o greutate moleculara de 19 kDaltoni si respectiv de 21
kDaltoni. La plante si bacterii, complexul prezinta doar tipul de lant H heavy. In "interiorul"
feritinei ionii de fier formeaza cristale impreuna cu ionii fosfat si hidroxid. Particula rezultata
este similara cu mineralul numit de englezi Ferrihydrite. Fiecare complex feritina poate stoca
aproximativ 4500 de ioni de fier ( Fe 3+).
Unele complexe feritina la vertebrate sunt hetero-oligomeri produsi de catre doua gene
inrudite dar care au totusi unele proprietati fiziologice diferite. Raportul acestor doua proteine
omoloage in complex depinde de nivelurile relative de exprimare ale celor doua gene.
Responsabil de codarea genei este cromozomul Chr. 5 q23.1.
Valori normale
77
Semnificatie clinica
Nivelurile serice ale feritinei sunt masurate la pacienti ca parte a grupului studiilor,
testelor pentru fier, teste efectuate pentru a diagnostica o eventuala anemie. NIvelurile de
feritina masurate in serul pacientilor au o legatura directa cu cantitatea totala de fier prezenta
in organism.
Daca nivelurile de feritina sunt crescute, atunci aceasta inseamna ca exista fier in
exces in organism care va fi excretat pin materii fecale.
Daca nivelurile feritinei sunt scazute atunci aceasta inseamna ca exista un risc ca fierul
sa fie insuficient in organism care mai devreme sau mai tarziu ar putea duce la aparitia
anemiei.
Odata cu instalarea anemiei, testarea nivelului seric al feritinei este cel mai sensibil
test de laborator pentru depistarea anemiei prin deficit de fier.
Feritina este de asemenea folosita ca marker in tulburarile cu exces de fier, cum ar fi
porfirie, hemocromatoza. In aceste tulburari nivelurile sanguine de feritina pot fi anormal de
ridicate.
Feritina este si un reactant de faza acuta ceea ce inseamna ca ea poate fi prezenta la
valori foarte mari si pe parcursul diferitelor boli (cum ar fi multe din cele inflamatorii).
Testarea proteinei C reactive ( care sa fie in limite normale ) poate ajuta la excluderea
posibilitatii ca nivelurile serice crescute ale feritinei sa fie cauzate de reactii de faza acuta.
Fierul liber este toxic pentru organism iar acesta a dezvoltat un set elaborat de mecanisme
protective pentru a lega fierul in diferite compartimente ale tesuturilor.
In celule fierul este depozitat formand complexe cu proteine cum ar fi feritina sau
hemosiderina. Apoferitina este cea care leaga fierul liber si il stocheaza astfel pentru ca orice
concentratie de fier liber trebuie sa fie cat mai mica ( fierul fiind toxic).
Pe masura ce fierul se acumuleaza in celulele sistemului reticuloendotelial, agregate
proteice se formeaza cum ar fi hemosiderina. Fierul din feritina sau hemosiderina poate fi apoi
eliberat cand exista un deficit de fier in organism, de catre celulele RE .
Fierul din feritina este mai usor de eliberat decat cel din hemosiderina.
Testul hematologic
Testarea se face pe snge.
Free PSA
Free PSA - se impune determinarea fractiei libere a PSA-ului pentru cresterea
specificitatii PSA total in diagnosticarea cancerului de prostata atunci cand valorile acestuia
sunt cuprinse intre 4 si 10 ng/ml.
Valoarea Free PSA - daca aceasta este < 19% din valoarea PSA total, se apreciaza ca pacientul
are probabil cancer prostatic ce trebuie ulterior certificat bioptic.
78
80
81
Varsta
Valori (mg/dL)
<1 luna
7-94
1-12 luni
10-131
1-3 ani
19-220
4-5 ani
48-345
6-7 ani
41-297
8-10 ani
51-297
11-13 ani
44-395
Adult
70-400
82
mielom non-IgA
macroglobulinemie
Waldenstrm1;2.
Limite si interferene
Nivelul de IgA poate creste dupa efort si scadea in timpul sarcinii4.
Nu exista reactii incrucisate intre IgA, IgM si IgG3.
Se gaseste atat in plasma sanguina, cat si in secretiile externe: salivara, lacrimala,
gastrica vaginala, intestinala, biliara, pancreatica, lactata.
Valori normale
90-450 mg/dl IgA (63-320 UI/ml IgA)
Semnificatie clinica
Rolul sau cel mai important ar fi acela de a indeparta cantitatile mici de antigene,
provenite din alimente sau antigenele solubile ale microorganismelor, absorbite in circulatia
generala - rol important in lupta impotriva bacteriilor din mucoase (in caile respiratorii, in
tractul digestiv
Im unoglobulina G IgG
Informatii generale
La adultul normal, imunoglobulina G (IgG) constituie 75% din cantitatea totala de
imunoglobuline, fiind implicata in raspunsul imun secundar. In cadrul acestei clase de
imunoglobuline se disting 4 subclase: IgG1, IgG2, IgG3 si IgG4, care reflecta existenta a 4
lanturi grele H (1-4) ce sunt similare dar un identice in ceea ce priveste secventa de
aminoacizi si proprietatile generale. Astfel, subclasele prezinta o variabilitate considerabila a
proprietatii de fixare a complementului, de legare a macrofagelor si traversare a placentei
(vezi tabelul de mai jos)2;6.
IgG1
IgG2
IgG3
IgG4
75
15
Timpul de injumatatire
in ser (zile)
22
21
22
Transfer placentar
+++
+++
+++
83
Fixarea
complementului (calea clasica)
++
+++
Fixarea
complementului (calea alterna)
+++
+++
Legarea la receptorii
Fc
84
constatat si in unele infestari parazitare prin blocarea legarii IgE specifice la celulele trigger.
Deoarece exista o mare diferenta intre anticorpii IgG4 si IgE in ceea ce priveste specificitatea
epitopilor, doar o mica fractiune din IgG4 alergen-specifice interfera eficient cu legarea IgE
de celulele efectoare9.
O entitate clinico-patologica recent descoperita este boala sclerozanta asociata cu
IgG4, primul organ la care a fost descrisa afectarea fiind pancreasul. Este vorba de o afectiune
sistemica caracterizata prin infiltrarea extensiva a diverselor organe cu plasmocite IgG4
pozitive si limfocite T. Pot fi afectate pancreasul, caile biliare, vezica biliara, glandele
salivare, tesutul retroperitoneal, plamanii, rinichii si prostata; la nivelul acestor organe se
constata fibroza tisulara cu flebita obliterativa. Pancreatita autoimuna descrisa initial in
Japonia in 1995 nu este o simpla afectare a pancreasului, ci reprezinta una din manifestarile
bolii sclerozante asociate cu IgG4. Pe langa pancreatita autoimuna, aceasta boala include
colangita sclerozanta, colecistita, sialoadenita, fibroza retroperitoneala, nefrita tubulointerstitiala, pneumonie interstitiala, prostatita, pseudotumora inflamatorie, limfadenopatie,
toate asociate cu IgG4. Majoritatea bolilor sclerozante IgG4 pozitive asociaza pancreatita
autoimuna, insa au fost descrise si cazuri fara afectare pancreatica. Boala apare in special la
barbatii in varsta si inregistreaza un raspuns bun la corticoterapie. Deoarece adesea tabloul
clinic initial sugereaza o afectiune maligna, boala sclerozanta trebuie considerata in
diagnosticul diferential pentru a evita interventia chirurgicala nenecesara. Nivelurile serice
crescute de IgG4 pot fi utile pentru stabilirea diagnosticului corect8.
Recomandari pentru determinarea subclaselor IgG - evaluarea pacientilor cu
simptome si semne clinice de deficit imun umoral sau combinat; pacienti
hipogamamglobulinemici; pacienti cu infectii recurente si cu un nivel normal de IgG; pentru
IgG4: evaluarea alergiilor si a desensibilizarii prin imunoterapie4;5; suspiciune de boala
sclerozanta asociata cu IgG48.
Pregatire pacient - jeun3.
Specimen recoltat - sange venos3.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator3.
Cantitate recoltata - minim 2 mL ser3.
Cauze de respingere a probei specimen intens hemolizat, icteric, lipemic sau
contaminat bacterian3.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare si se transporta
in conditii de refrigerare3.
Stabilitate proba - serul este stabil 8 zile la 4-8C; timp indelungat la -20C3.
Metoda nefelometrica3.
Valori de referinta
Variaza in functie de varsta3:
85
Varsta
IgG1
(mg/dL)
IgG2
(mg/dL)
IgG3
(mg/dL)
IgG4
(mg/dL)
0-1 an
140-620
41-130
11-85
<0.8
1-1.5 ani
170-650
40-140
12-87
<25.5
1.5-2 ani
220-720
50-180
18-24
<40.8
2-3 ani
240-780
55-200
15-93
0.6-68.9
3-4 ani
270-810
65-220
16-96
1-94
4-6 ani
300-840
70-255
17-97
1.7-115.7
6-9 ani
350-910
85-330
20-104
3-157.7
9-12 ani
370-930
100-400
22-109
4.3-190
12-18 ani
370-910
110-485
24-116
5.2-196.1
>18 ani
280-800
115-570
24-125
5.2-125
Interpretarea rezultatelor
Concentratii scazute ale tuturor subclaselor sunt intalnite in imunodeficienta comuna
variabila, imunodeficienta combinata, sindromul ataxie-telangiectazie sau alte
imunodeficiente primare sau dobandite.
O concentratie scazuta de IgG2 poate fi clinic semnificativa in contextul infectiilor
sinopulmonare recurente si se poate asocia sau nu cu un deficit de IgA5.
In cursul imunoterapiei cresterea IgG4 fata de nivelul bazal indica faptul ca sistemul
imun al pacientului raspunde la tratament. In absenta unei cresteri IgG4 este putin probabil ca
terapia sa fie eficienta7.
Limite si interferene
Ocazional pot fi intalnite concentratii usor scazute ale uneia sau mai multor subclase
de IgG care nu prezinta de obicei semnificatie clinica. Rezultatele vor fi interpretate
intotdeauna in contextul clinic al pacientului si al celorlalte analize de laborator5.
Nu se recomanda utilizarea valorilor IgG4 pentru evaluarea statusului atopic4.
86
Interferene analitice
Prezenta in proba testata a factorului reumatoid, complexelor imune circulante sau a
paraproteinelor poate interfera cu metoda de lucru si conduce la rezultate incerte3.
87
Varsta
Valori (UI/mL)
<1 an
<15
1-5 ani
<60
6-9 ani
<90
< 200
10-15 ani
Adult
< 100
88
Imunoglobulina M IgM
Informatii generale
IgM sunt anticorpii majori produsi in timpul raspunsului imun primar. Au o structura
pentamerica, 5 molecule de IgM fiind legate printr-un oligopeptid jonctional. Factorul
reumatoid (majoritatea cazurilor) si izoaglutininele ( si ) de grupa sanguina ABO apartin
acestei clase5.
IgM reprezinta tipul de anticorpi produsi initial in cursul raspunsului imun si prima clasa de
imunoglobuline sintetizate de fat sau nou-nascut. IgM nu traverseaza placenta. Din aceste
motive demonstrarea anticorpilor IgM specifici este utila in evaluarea stadiului infeciei
(infecie acuta: sunt prezeni anticorpii IgM; infecie cronica: predomina anticorpii IgG) si a
probabilitatii infeciei congenitale (un nou-nascut cu anticorpi IgM este infectat; un nounascut cu anticorpi IgG a dobandit pasiv, transplacentar, anticorpi materni).
89
Sindromul imunodeficientei hiper-IgM se caracterizeaza prin absenta IgG si IgA din ser,
asociata cu o crestere marcata a IgM.
Macroglobulinele produse in boala Waldenstrm apartin clasei IgM si pot induce un sindrom
de hipervascozitate a serului. Un nivel monoclonal >2 g/dL reprezinta un criteriu major de
diagnostic.
Cresteri policlonale ale IgM se intalnesc in diverse conditii infectioase sau inflamatorii.
Nivelul IgM este tipic crescut in ciroza biliara primitiva.
Scaderi ale IgM se inregistreaza in hipogamaglobulinemia congenitala sau dobandita,
caracterizata clinic prin infectii recurente4.
Recomandari pentru determinarea IgM
evaluarea imunitatii umorale;
diagnosticul si monitorizarea tratamentului in macroglobulinemia Waldenstrm;
evaluarea probabilitatii infectiilor in utero4.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate)3.
Specimen recoltat - sange venos3.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator3.
Prelucrare necesara dupa recoltare - probele suspectate a avea crioglobuline se mentin la
37C; dupa ce se produce coagularea, se separa serul prin centrifugare; probele suspectate a
avea aglutinine la rece se trateaza la fel3.
Volum proba minim 0.5 mL ser3.
Cauze de respingere a probei - specimen intens hemolizat sau lipemic3.
Stabilitate proba - serul separat este stabil: 7 zile la temperatura camerei; 3 luni la 2-8C ; 6
luni la 20C3.
Metoda - imunoturbidimetrica3.
Valori de referinta3
Varsta
Valori (mg/dL)
Nou-nascut
10-30
1-3 luni
10-70
90
4-6 luni
20-100
7-12 luni
30-100
2 ani
40-140
3-5 ani
40-180
6-9 ani
40-160
10-13 ani
40-150
Adult
40-230
91
92
Progesteron
Hormon steroid cu rol important in gestatie. Se formeaza in principal in corpul luteal si in
placenta in timpul sarcinii.
Valori normale
0.2-1.5 ng / ml
Semnificatie clinica
Concentratia serica de progesteron este direct corelata cu dezvoltarea si regresia
corpului luteal. Este detectabil in faza foliculara a ciclului menstrual si niveleul seric creste la
o zi dupa ovulatie.
Concentratii crescute in faza luteala. In a doua jumatate a ciclului apare in urina principalul
produs de degradare al progesteronului ,"pregnandiolul".
Progesteronul se leaga de mucoasa uterina in transformare "faza secretorie" (bogata in glande)
si pregateste mucoasa pentru implantarea ovulului fertilizat.
In timpul sarcinii progesteronul inhiba contractia miometrului, impreuna cu estrogenii
stimuleaza proliferarea si secretia alveolelor mamare.
Concentratia de progesteron este utila in diagnosticul de fertilitate , pentru detectarea ovulatiei
si trecerea la faza luteala.
PSA Total
Informatii generale si recomandari pentru determinarea PSA si free-PSA
PSA este un component esential al plasmei seminale, avand o greutate moleculara de 33kDa.
Este sintetizat in celulele acinare si in epiteliul ductal al prostatei, dupa care este secretat in
sistemul ductal unde atinge concentratii mari. Se pare ca PSA are rol in liza coagulului
seminal, fiind implicat astfel in fertilitatea masculina.
In mod obisnuit PSA este prezent in ser in concentratii reduse. In cazurile in care se produce
alterarea structurii microscopice a prostatei (cancer, hipertrofie prostatica benigna, prostatita
acuta, biopsie prostatica) PSA va difuza in stroma, de unde va ajunge in circulatia generala, pe
calea sistemului limfatic si capilar.
In ser PSA formeaza complexe stabile cu 1-antichimotripsina (ACT) si cu 2macroglobulina. 86% din PSA circulant este reprezentat de complexul PSA-ACT; o mica
portiune de PSA este legata de 2-macroglobulina, iar restul constituie PSA nelegat (freePSA)3.
Antigenul specific prostatei este cel mai important marker in evaluarea cancerului de prostata
si are utilitate atat in depistarea cat si in monitorizarea acestei afectiuni.
PSA este aproape in exclusivitate asociat cu afectiunile prostatei, dar nu este specific pentru
cancerul de prostata, valori crescute fiind intalnite si in alte conditii (adenomul de prostata,
prostatita acuta sau cronica).
Recomandarile internationale privind depistarea precoce a cancerului de prostata includ
testarea anuala a PSA combinata cu examenul prostatei (tuseu rectal) la barbatii cu varste de
peste 50 ani, cu risc moderat. Screening-ul la o varsta mai tanara (40-45 ani) este indicat doar
93
in acele cazuri cu antecedente familiale de cancer de prostata (rude de gradul I). Desi PSA
reprezinta cel mai bun test de laborator pentru deteciea cancerului de prostata, rezultatul
obtinut trebuie sa fie interpretat intotdeauna impreuna cu datele clinice furnizate de tuseul
rectal. !Interpretarea izolata a valorii PSA poate crea confuzii1;4.
Mai nou ghidurile internationale recomanda ca pacientul sa fie informat de catre clinician
despre beneficiile, limitele si riscurile pe care le presupune aceasta testare si sa isi dea acordul
privind efectuarea PSA, inainte de a se prezenta la laborator. Medicul nu trebuie sa
supraestimeze posibilele beneficii ale depistarii precoce si nici sa subestimeze riscurile
asociate cu interventia precoce.
La pacientii cu valori ale PSA cuprinse intre 4 si 10 ng/mL si cu tuseu rectal negativ se
recomanda determinarea markerului free-PSA din acelasi ser. S-a dovedit ca efectuarea
suplimentara a acestui test reduce numarul de biopsii nenecesare.
PSA detine un rol important si in monitorizarea cancerului de prostata in diverse etape ale
acestuia: supraveghere, stabilirea optiunii terapeutice, estimarea prognosticului si evaluarea
eficientei tratamentului (chirurgical, hormonal). Dupa prostatectomia radicala PSA trebuie sa
scada pana la niveluri nedetectabile; valori persistent crescute de PSA indica prezenta bolii
reziduale. Cresterea nivelului PSA dupa interventia chirurgicala radicala reprezinta un
indicator de recidiva a bolii care poate precede alte semne clinice.
Free-PSA nu ofera informatii clinice relevante in monitorizarea cancerului de prostata, de
aceea nu se recomanda utilizarea testului in acest scop4.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate). Recoltarea probei de sange trebuie efectuata
dimineata (deoarece exista mici variatii diurne), inaintea oricarei manevre urologice (inclusiv
tuseul rectal) si la cateva saptamani dupa vindecarea unei afectiuni inflamatorii a prostatei
(prostatita)1;2.
Specimen recoltat - sange venos2.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator2.
Prelucrare necesara dupa recoltare se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul
proaspat in maxim 2 ore; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C, la -20C
sau la -70C2.
Volum proba minim 0.5 mL ser2.
Cauze de respingere a probei
specimen hemolizat;
specimen expus la temperatura ridicata;
specimen contaminat bacterian2.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 5 zile la 2-8C; 6 luni la -20C sau -70C2.
94
1.4 ng/mL;
4.4 ng/mL.
Free-PSA: se exprima procentual raportul dintre PSA liber detectat de analizor si PSA total
(obligatoriu cele 2 teste se efectueaza din acelasi ser!).
Daca free-PSA eate >19% se poate afirma cu o sensibilitate si o specificitate de 82% ca este
vorba de o hipertrofie prostatica benigna.
Daca free-PSA eate >23% se poate afirma cu o sensibilitate de 90% si o specificitate de 63%
ca este vorba de o hipertrofie prostatica benigna2.
Limita de deteciee - PSA total: 0.03 ng/mL.
- Free-PSA : 0.01 ng/mL2.
Limite si interferene
Lipsa de specificitate cat si inabilitatea acestui marker de a determina agresivitatea tumorii
reprezinta cele mai semnificative limitari ale testului PSA in deteciea cancerului de prostata.
Aproximativ 25% din pacientii diagnosticati cu neoplasm de prostata prezinta valori in
limitele intervalului de referinta, in timp ce 50% din barbatii cu hipertrofie benigna de
prostata prezinta niveluri crescute de PSA4.
Alte afectiuni benigne ale prostatei care pot fi insotite de cresteri ale PSA sunt: prostatita
acuta sau cronica, infarctul prostatic, retentia de urina.1;3;4;
Efectul manevrelor urologice asupra nivelului de PSA:
95
96
PSA este un component esential al plasmei seminale, avand o greutate moleculara de 33kDa.
Este sintetizat in celulele acinare si in epiteliul ductal al prostatei, dupa care este secretat in
sistemul ductal unde atinge concentratii mari. Se pare ca PSA are rol in liza coagulului
seminal, fiind implicat astfel in fertilitatea masculina.
In mod obisnuit PSA este prezent in ser in concentratii reduse. In cazurile in care se produce
alterarea structurii microscopice a prostatei (cancer, hipertrofie prostatica benigna, prostatita
acuta, biopsie prostatica) PSA va difuza in stroma, de unde va ajunge in circulatia generala, pe
calea sistemului limfatic si capilar.
In ser PSA formeaza complexe stabile cu 1-antichimotripsina (ACT) si cu 2macroglobulina. 86% din PSA circulant este reprezentat de complexul PSA-ACT; o mica
portiune de PSA este legata de 2-macroglobulina, iar restul constituie PSA nelegat (freePSA)3.
Antigenul specific prostatei este cel mai important marker in evaluarea cancerului de prostata
si are utilitate atat in depistarea cat si in monitorizarea acestei afectiuni.
PSA este aproape in exclusivitate asociat cu afectiunile prostatei, dar nu este specific pentru
cancerul de prostata, valori crescute fiind intalnite si in alte conditii (adenomul de prostata,
prostatita acuta sau cronica).
Recomandarile internationale privind depistarea precoce a cancerului de prostata includ
testarea anuala a PSA combinata cu examenul prostatei (tuseu rectal) la barbatii cu varste de
peste 50 ani, cu risc moderat. Screening-ul la o varsta mai tanara (40-45 ani) este indicat doar
in acele cazuri cu antecedente familiale de cancer de prostata (rude de gradul I). Desi PSA
reprezinta cel mai bun test de laborator pentru deteciea cancerului de prostata, rezultatul
obtinut trebuie sa fie interpretat intotdeauna impreuna cu datele clinice furnizate de tuseul
rectal. !Interpretarea izolata a valorii PSA poate crea confuzii1;4.
Mai nou ghidurile internationale recomanda ca pacientul sa fie informat de catre clinician
despre beneficiile, limitele si riscurile pe care le presupune aceasta testare si sa isi dea acordul
privind efectuarea PSA, inainte de a se prezenta la laborator. Medicul nu trebuie sa
supraestimeze posibilele beneficii ale depistarii precoce si nici sa subestimeze riscurile
asociate cu interventia precoce.
La pacientii cu valori ale PSA cuprinse intre 4 si 10 ng/mL si cu tuseu rectal negativ se
recomanda determinarea markerului free-PSA din acelasi ser. S-a dovedit ca efectuarea
suplimentara a acestui test reduce numarul de biopsii nenecesare.
PSA detine un rol important si in monitorizarea cancerului de prostata in diverse etape ale
acestuia: supraveghere, stabilirea optiunii terapeutice, estimarea prognosticului si evaluarea
eficientei tratamentului (chirurgical, hormonal). Dupa prostatectomia radicala PSA trebuie sa
scada pana la niveluri nedetectabile; valori persistent crescute de PSA indica prezenta bolii
reziduale. Cresterea nivelului PSA dupa interventia chirurgicala radicala reprezinta un
indicator de recidiva a bolii care poate precede alte semne clinice.
Free-PSA nu ofera informatii clinice relevante in monitorizarea cancerului de prostata, de
aceea nu se recomanda utilizarea testului in acest scop4.
97
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate). Recoltarea probei de sange trebuie efectuata
dimineata (deoarece exista mici variatii diurne), inaintea oricarei manevre urologice (inclusiv
tuseul rectal) si la cateva saptamani dupa vindecarea unei afectiuni inflamatorii a prostatei
(prostatita)1;2.
Specimen recoltat - sange venos2.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator2.
Prelucrare necesara dupa recoltare se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul
proaspat in maxim 2 ore; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C, la -20C
sau la -70C2.
Volum proba minim 0.5 mL ser2.
Cauze de respingere a probei
specimen hemolizat;
specimen expus la temperatura ridicata;
specimen contaminat bacterian2.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 5 zile la 2-8C; 6 luni la -20C sau -70C2.
Metoda - imunochimica cu deteciee prin electrochemilumiscenta (ECLIA)2.
Valori de referinta
PSA total sunt dependente de varsta:
<40 ani:
1.4 ng/mL;
4.4 ng/mL.
Free-PSA: se exprima procentual raportul dintre PSA liber detectat de analizor si PSA total
(obligatoriu cele 2 teste se efectueaza din acelasi ser!).
Daca free-PSA eate >19% se poate afirma cu o sensibilitate si o specificitate de 82% ca este
vorba de o hipertrofie prostatica benigna.
Daca free-PSA eate >23% se poate afirma cu o sensibilitate de 90% si o specificitate de 63%
ca este vorba de o hipertrofie prostatica benigna2.
98
99
PTH
Glandele paratiroide secreta un hormon cu structura polipeptidica numit parathormon (PTH).
Rolul fiziologic al paratiroidelor se exercita prin intermediul acestui hormon, care actioneaza
atat asupra oaselor, cat si asupra rinichilor, mentinand n limite fiziologice raportul
calciu/fosfor.
Molecula parathormonului este un polipeptid ce contine 84 de aminoacizi. Biosinteza sa se
realizeaza sub forma unui pre-pro-hormon cu 115 resturi de aminoacizi. Din clivarea acestuia
la nivel ribozomal rezulta pro-hormonul cu 90 de aminoacizi, care este transportat in aparatul
Golgi si convertit in PTH propriu-zis. Hormonul isi datoreaza activitatea primilor 34 de
aminoacizi din lantul sau.
Secretia PTH si eliberarea sa in circulatia sanguina se realizeaza prin exocitoza.
Principalul factor ce regleaza secretia de PTH este calciul ionic din plasma. Hipocalcemia are
efecte stimulatorii, iar hipercalcemia inhiba secretia hormonului, prin mecanismul actiunii
directe a calciului asupra celulelor principale din tesutul glandular paratiroidian.
Ionii fosfat nu intervin direct asupra paratiroidei, ci prin intermediul modificarilor produse in
concentratia ionilor de calciu. Cresterea nivelului de fosfati din plasma insotindu-se de
scaderea calciului, determina activarea secretiei de PTH si invers, cu repercursiunile
respective asupra eliminarii urinare a acestora.
In afara actiunii cuplate asupra balantei fosfo-calcice, PTH creste reabsorbtia ionilor de
magneziu si hidrogen, in timp ce scade pe cea a sodiului, potasiului, aminoacizilor. PTH
inhiba de asemenea reabsorbtia bicarbonatului in tubul proximal, intr-un mod asemanator
aceleia a fosfatului.
Vitamina D3 exercita efecte inhibitorii asupra secretiei de PTH, prin reactii de feed-back
negativ realizate de excesul de calciu seric.
In general, reactiile de reglare a secretiei de PTH sunt cuplate cu ale calcitoninei, mai ales la
copii si tineri.
Actiunea parathormonului asupra oaselor se caracterizeaza prin mobilizarea calciului si
fosforului din tesutul osos, reducerea matricei osoase, oprirea cresterii osului si transformarea
osteoblastelor in osteoclaste.
La nivelul rinichiului actiunea PTH se caracterizeaza prin stimularea eliminarii urinare de
calciu si fosfor. Cresterea secretiei de PTH va determina o crestere a cantitatilor de calciu si
mai ales de fosfor eliminate prin urina. Parathormonul scade reabsorbtia fosfatilor la nivelul
tubilor renali si ca atare creste cantitatea de fosfati eliminata prin urina.
Recomandari pentru determinarea PTH - diagnosticul afectiunilor parotidiene (tumori,
hiperplazii); localizarea tesutului paratiroidian hiperfunctional prin testarea probelor recoltate
prin cateterizare venoasa; diagnosticul altor afectiuni care altereaza balanta fosfo-calcica;
monitorizarea pacientilor cu dializa renala6.
100
Interpretare
5-65
8.5-10.6
Normal
>65
>10.6
Hiperparatiroidism primar
>65
<10.6
Hiperparatiroidism secundar
101
<65
>10.6
<15
<8.5
Hipoparatiroidism
15-65
<8.5
Limite si interferene
Deficienta de vitamina D induce cresterea nivelului de PTH. Sindromul lapte-alcaline
(Burnett) poate determina o falsa scadere a nivelurilor de PTH.
Medicamente
Cresteri: ciclosporina, fenitoin, foscarnet, hormon uman de crestere, hidrocortizon, izoniazida,
ketoconazol, litiu, nifedipina, pamidronat, prednison, tamoxifen, terapie estro-progestativa,
verapamil3.
Scaderi: calcitriol, cimetidina, contraceptive orale, diltiazem, famotidina, gentamicina,
hidroxid de aluminiu, pindolol, prednison, sulfat de magneziu, tiazide, vitamina D3.
Interferene analitice
Pot produce interferene cu unele componente ale kit-ului si conduce la rezultate neconcludente
urmatoarele:
- tratamentul cu biotina in doze mari (>5 mg/zi); de aceea se recomanda ca recoltarea de
sange sa se faca dupa minimum 8 ore de la ultima administrare;
- titrurile foarte crescute de anticorpi anti-streptavidina si anti-ruteniu5
102
Prolactina
Prolactina este un hormon sintetizat, depozitat si secretat de lobul anterior al hipofizei
(glanda endocrina situata la baza creierului).
Functiile biologice ale prolactinei sunt numeroase, dar cele mai importante sunt: activitatea
lactogenica (declansarea secretiei lactate) si activitatea galactopoetica (mentinerea productiei
de lapte).
Valori normale
Femei: 127-637 IU/ml
Barbati: 96-456 IU/ml
Semnificatii clinice
Concentratii crescute de prolactina au o actiune inhibitoare asupra secretiei
hipofizare si aupra steroidogenezei ovariene
in timpul sarcinii concentratia de prolactina creste datorita productiei crescute de estrogeni
si progesteron
postprtum stimuleaza glanda mamara in procesul de lactatie
hiperprolactinemia, atat la barbati cat si la femei este principala cauza ale fertilitatii
Ddeterminarea concentratiei de prolactina este utila in diagnoeticul :
ciclurilor anovulatorii
amenorrea hiperprolactinemica
galactoreea
ginecomastia
azoospermia
cancer de san
La barbati nivelul sanguin de prolactina (care este in mod obisnuit mai mic decat la
femei) ramane relativ constant din copilarie pana in perioada de adult si batranete.
La femei nivelul sanguin al prolactinei creste incepand cu perioada de pubertate (odata cu
cresterea secretiei de estrogeni) si scade dupa menopauza (odata cu scaderea nivelului de
estrogeni).
Principalul factor care stimuleaza productia de prolactina este estrogenul (in principal
cel endogen, dar si cel exogen, adica adus in organism prin medicamente, in special prin
anticonceptionalele orale).
In cursul sarcinii nivelul prolactinei creste. Cresterea prolactinei o urmeaza la un interval de
1-3 zile pe cea estrogenica. Nivelul prolactinei din sange creste progresiv in timpul sarcinii
(cand se observa si o crestere in volum a glandei hipofizare) ajungand pana la de 5-10 ori mai
mult decat nivelul normal. Dupa nastere, initierea secretiei de lapte este determinata pe de o
parte de scaderea hormonilor sexuali placentari (predominant estrogeni) si pe de alta parte de
104
RPR
RPR (reagin plasma response) este un test de depistare a sifilisului care masoara
anticorpii produsi de Treponema pallidum, bacteria care cauzeaza sifilisul. Totusi, organismul
nu produce intotdeauna anticorpi ca raspuns la activitatea bacteriei sifilisului, asa ca testul nu
este intotdeauna exact. Testul este similar cu VDRL (Venereal Disease Research Laboratory) .
De ce se face aceasta analiza
Sifilisul este o infecie usor de tratat. Pe langa necesitatea de testare a pacientilor care au
simptome sau semne de sifilis, RPR - ul ar trebui sa faca parte din analize facute de gravide in
timpul sarcinii.
Valori normale
105
Valoarea unui test negativ depinde de stadiul in care se afla suspectul de sifilis. Testul
este cel mai concludent in fazele secundare si latente cand cel mai probabil este pozitiv. In
timpul fazei primare si tertiare acest test poate in mod eronat sa dea rezultat negativ, fiind
necesare alte teste inainte de excluderea diagnosticului de sifilis.
O valoare pozitiva a testului indica prezenta sifilisului. In acest caz, urmatoarea faza
este confirmarea rezultatului printr-o analiza TPHA, care este un test mai specializat de sifilis.
Urmatoarele situatii pot cauza un rezultat pozitiv fals:
SIDA
Anumite tipuri de pneumonie
Malaria
TSH
TSH (tyrotropina)este un test care masoara cantitatea de hormon TSH in sange.TSH
este sintetizat in celulele bazofile ale hipofizei anterioare. Sinteza de TSH este controlata de
TRH (tireotrop hormone)
TSH are o actiune stimulativa in toate stadiile de formare si secretie a hormonilor tiroidieni, o
mdificare minora a nivelului hormonilor tiroidieni liberi influenteaza secretia de TSH.
Este test screening de diagnostic al afectiunilor tiroidiene.
Valori normale
Hipotiroidism congenital
Hipotiroidism primar
Hipotiroidism dependent de TSH
Disfunctionalitati ale hormonilor tiroidiani
Contact cu soareci (veterinari sau in laborator)
Scaderi anormale
Hipertiroidism
Deficienta de TSH
Tratamente cu medicamente
TT 3 Triiodotironina
Hormon tiroidian care in circulatie se gaseste legat de proteine serice: globulina de
legare a tiroxinei (TBG), transthyretina- prealbumina si albumina.
Valorile normale
(T3) sunt - 1,23-3,08 nmol/l
106
TT4 Tiroxina
TT4 - hormon tiroidian. Dozarea tiroxinei (T4) include atat fractiunea libera cat si cea
legata de proteinele serice.
Valorile normale
58-154 nmol/l (depind de concentratia proteinelor serice de legare, mai ales TBG)
Valori crescute se intalnesc in Hipertiroidism, cresterea TBG (sarcina, tratamente
medicamentoase cu amiodaron, beta-blocante in doze mari)
Valori scazute apar in Hipotiroidism, scaderea TBG determinata de diferite afectiuni si
tratamente medicamentoase (fenitoin, carbamazepina, androgeni)
Testosteron
Hormon sexual masculin 17-hidroxiandrosteron, sintetizat majoritar, la barbat, in
celulele interstitiale Leydig.
Sinteza e controlata in special de LH prin feed back negativ. Este responsabil de dezvoltarea
caracterelor sexuale secundare la barbati si mentine functia prostatei si a veziculelor seminale.
La femei cantitatea de testosteron produsa in ovar este nesemnificativa. Dupa ultimele
studii, secretia lui se produce dupa un ciclu circadian (adica cu cresteri si descresteri in cursul
unei zile). Desi exista diferente interindividuale in ceea ce priveste acest ciclu, s-a aratat ca la
toti indivizii nivelul cel mai crescut de testosteron este dimineata.
Dozarea testosteronului se face :
La femei:
diagnosticul sindromului androgenic
ovarul polichistic (sindromul Stein -Leventhal)
tumori ovariene
tumori hiperplazice ale suprarenalei
insuficiente ovariene
La barbati:
hipogonadism
tratament cu estrogeni
aberatii cromozomiale (sindromul Klinefelter)
ciroza hepatica
107
Tireoglobulina (Tg)
TG este o glicoproteina care conine atomi de iod, i asigura substratul pentru sinteza
hormonilor tiroidieni T3 si T4, fiind sintetizat n esutul tiroidian normal i n cel malign
tiroidian - difereniat.
Valori normale
In mod normal exista un nivel seric a Tg ce variaza intre 2-70 ng/ml, sinteza acesteia
fiind controlat de TSH .
Valori crescute indic o leziune a celulelor foliculare tiroidienei se pot natalini n:
Boala Graves Boala Hashimoto Gusa difuza netoxica Tiroidite subacute Carcinom tiroidian
netratat Alte conditii (sarcina, fumat, deficit de iod, tratamente medicamentoase)
Valori scazute apar in: Hipotiroidie Prezenta de anticorpi anti-Tg Tiroidectomie
subtotala
Datorita specificitatii de organ, principala utilitate clinica este monitorizarea postoperatorie a
pacientilor cu carcinom tiroidian diferentiat, pentru deteciea sau excluderea metastazelor sau
a recurentelor tumorale.
Transferina
Se calculeaza indicele de saturare a transferinei. Acest indice se calculeaz inand
seama de sideremie i de CTLF ( capacitatea totala de legare a fierului, a crei valoare
exprim cantitatea de transferina circulant).
Coeficientul de saturare a transferinei este un parametru calculat indirect n baza
formulei :
IST = (sideremie/CTLF) x 100
Valori normale
VDRL
VDRL (Venereal Disease Research Laboratory) este un test de depistare a sifilisului
care masoara anticorpii produsi de Treponema pallidum, bacteria care cauzeaza sifilisul.
Totusi, organismul nu produce intotdeauna anticorpi ca raspuns la activitatea bacteriei
sifilisului, asa ca testul nu este intotdeauna exact. Testul este similar cu RPR (reagin plasma
response).
De ce se face aceasta analiza
Sifilisul este o infecie usor de tratat. Pe langa necesitatea de testare a pacientilor care
au simptome sau semne de sifilis, VDRL ul ar trebui sa faca parte din analize facute de
gravide in timpul sarcinii.
Valori normale
Valoarea unui test negativ depinde de stadiul in care se afla suspectul de sifilis. Testul este cel
mai concludent in fazele secundare si latente cand cel mai probabil este pozitiv. In timpul
fazei primare si tertiare acest test poate in mod eronat sa dea rezultat negativ, fiind necesare
alte teste inainte de excluderea diagnosticului de sifilis.
O valoare pozitiva a testului indica prezenta sifilisului. In acest caz, urmatoarea faza
este confirmarea rezultatului printr-o analiza TPHA, care este un test mai specializat de sifilis.
Urmatoarele situatii pot cauza un rezultat pozitiv fals:
SIDA
Anumite tipuri de pneumonie
Malaria
beta2 Microglobulina
b2-M (BETA 2-MICROGLOBULINA) este un marker tumoral . Este o proteina care
se gaseste pe suprafata celor mai multe celule nucleate, in mod particular in concentratii
crescute pe suprafata limfocitelor.
Markerii tumorali sunt substante, care pot fi produse de catre tumora sau care apar ca
raspuns al organismului fata de aceste antigene. Desi numarul lor este mare si exista tehnici
abordabile in practica medicala, rolul lor in diagnosticarea diferitelor tipuri de cancer este
minor, mai ales in stadiile precoce ale neoplaziilor.
Notiunea de marker tumoral a fost introdusa in limbajul medical, in sensul unor
substante sau molecule, a caror aparitie si acumulare sa fie asociata cu aparitia si dezvoltarea
109
tumorilor maligne. Markerii tumorali sunt substante care pot fi detectate in cantitati mai mari
decat normalul in sange, urina sau tesuturile organismului la unele personae cu anumite tipuri
de cancer.
Markerii tumorali sunt produsi fie de catre tumora insasi, fie de catre organism, ca
raspuns la prezenta tumorii maligne sau in anumite afectiuni benigne necanceroase.
Markerii tumorali si deci si beta 2 microglobulina trebuie sa indeplineasca o serie de
criterii care sa faca acest test ( de determinare a markerului) unul viabil. Printre caracteristicile
principale ale unui marker tumoral ar trebui sa fie:
acuratete 100%, in diferentierea intre celulele normale si cele canceroase ale organismului;
capacitatea de a depista toate tumorile pacientului in stadii incipiente
corelatie directa intre valoarea markerului si stadiul bolii
valoare prognostica
Validitatea markerilor tumorali depinde de o serie de parametrii, pe care acestia trebuie
sa ii indeplineasca:Intre acestia cei mai importanti sunt:
sensibilitatea reprezinta probabilitatea ca rezultatul testului sa fie pozitiv in prezenta
formatiunii tumorale; ea reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor adevarat pozitive si
suma dintre numarul rezultatelor adevarat pozitive si numarul rezultatelor fals negative.
specificitatea: probabilitatea ca rezultatul negativ al testului sa corespunda starii de
sanatate a pacientului. Ea reprezinta raportul dintre numarul rezultatelor adevarat negative si
suma dintre numarul rezultatelor adevarat negative si numarul rezultatelor fals positive.
ROLUL MARKERULUI TUMORAL IN ONCOLOGIE
1. Valoare de screening
2. Valoare diagnostica
3. Valoare prognostica
4. Rol in monitorizarea terapeutica un nivel scazut al valorii markerilor tumorali poate
semnifica un tratament eficient, iar o valoare crescuta un tratament ineficient
5. Valoare predictiva
6. ndice de supraveghere
S-a constatat ca niveluri crescute ale acestui marker tumoral determinate preoperator au fost
asociate cu recidive locale sau metastaze precoce, fata de cazurile cu niveluri moderate.
Postoperator, persistenta unor niveluri crescute are semnificatia neextirparii in intregime a
tumorii sau prezenta metastazelor.
BETA 2-MICROGLOBULINA b2-M se gaseste frecvent crescuta in boli
limfoproliferative (mielom multiplu, limfom cu celule B, leucemia limfatica cronica)
hCG
110
111
Factor reumathoid
Informaii generale
Factorii reumatoizi sunt un grup heterogen de autoanticorpi fa de determinanii antigenici ai
regiunii Fc a moleculelor de IgG, care formeaz complexe IgG-anti-IgG n circulaie sau n
lichidul sinovial. De obicei sunt anticorpi de tip IgM, dar pot fi i de tip IgG sau IgA1;4.
Nivelul seric al factorului reumatoid este crescut n peste 70% din cazurile de poliartrit
reumatoid, avnd un rol important n producerea manifestrilor extraarticulare. Factorul
reumatoid precede debutul bolii uneori cu mai muli ani. n prezena sa, riscul de apariie a
artritei reumatoide este de 5-40 de ori mai mare dect la persoanele seronegative5. Nu este
implicat n iniierea procesului inflamator care cauzeaz artrita reumatoid, dar probabil
determin perpetuarea i amplificarea acestuia.
n funcie de prezena sau absena factorului reumatoid, poliartrita reumatoid este clasificat
n 2 categorii: seropozitiv sau seronegativ. Pacienii seropozitivi au un risc mai mare dect
cei seronegativi de a dezvolta artrit eroziv cu impoten funcional articular i manifestri
extraarticulare cum ar fi: noduli reumatoizi, determinare pulmonar de boal, vasculit,
sindrom Felty (neutropenie i splenomegalie asociate cu artrita reumatoid), polineuropatie,
serozite i sindrom Sjgren secundar.
Factorul reumatoid nu este specific pentru poliartrita reumatoid, fiind ntlnit i n alte boli
ale esutului conjunctiv, precum i n infecii cronice (endocardit, tuberculoz, hepatit B)1.
Unii factori reumatoizi se pot comporta ca proteine care precipit la frig (crioglobuline)4.
Recomandri pentru determinarea factorului reumatoid - diagnosticul diferenial i
prognosticul afeciunilor inflamatorii articulare (artrite)4; test screening util n cazul n care se
suspecteaz crioglobulinemie mixt tip II sau sindrom Sjgren; monitorizarea serial a
pacienilor cu sindrom Sjgren (dispariia factorului reumatoid poate fi un semnal pentru
debutul unui limfom)1.
Pregtire pacient jeun (pe nemncate)3.
Specimen recoltat snge venos3.
Recipient de recoltare -vacutainer fr anticoagulant cu/fr gel separator3.
Prelucrare necesar dup recoltare - se separ serul prin centrifugare3.
Volum prob - minim 0.5 mL ser3.
Cauze de respingere a probei specimen intens lipemic sau intens hemolizat3.
Stabilitate prob - serul este stabil 24 ore la temperatura camerei; 3 zile la 4-8C; 1 lun la
20C3.
Metod - latex-imunoturbidimetrie3
Valori de referin <14 UI/mL3.
Interpretarea rezultatelor
112
Detectarea factorului reumatoid reprezint unul din criteriile ACR (American College of
Rheumatology) de diagnostic al poliartritei reumatoide. Titrurile mari sunt mai specifice
pentru diagnosticul de artrita reumatoid5. n tabelul de mai jos sunt prezentate alte condiii
asociate cu factor reumatoid pozitiv1;5:
Prevalena factorului
reumatoid (%)
113
114
115
Prevalena anticorpilor mpotriva pancreasului exocrin n boala Crohn este in medie 39%;
aceasta crete la 50% n cazul unei evoluii a bolii de peste 2 ani. n colita ulceroas prezena
acestor anticorpi este redus iar n alte boli inflamatorii nu a fost demonstrat.
n ceea ce privete inta antigenica, s-a dovedit ca anticorpii anti-acini pancreatici recunosc o
proteina macromoleculara > 800 kD tripsin-sensibila din secreia pancreatica. Implicarea
directa a acestora n patogenia bolii Crohn nu a fost sustinuta de studiile efectuate. Se pare ca
nu exista o corelatie a acestor anticorpi cu activitatea sau localizarea bolii insa se asociaza cu
un debut precoce2.
Desi sensibilitatea testului este redusa, specificitatea acestuia este inalta, astfel ca poate fi
utilizat pentru documentarea diagnosticului la pacientii cu suspiciune clinica de boala Crohn
fara anticorpi circulanti ASCA. In plus, studiile efectuate de Lawrence si colaboratorii sai au
aratat ca testarea combinata a anticorpilor anti-acini pancreatici, ASCA si pANCA permite o
diferentiere mai buna a colitei ulceroase de boala Crohn, in special in forma colonica izolata,
in comparatie cu testarea individuala ASCA si pANCA2.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate) sau postprandial (dupa mese)1.
Specimen recoltat - sange venos1.
Recipient de recoltare vacutainer fara anticoagulant cu/fara gel separator1.
Prelucrare necesara dupa recoltare se separa serul prin centrifugare1.
Volum proba minim 0.5 mL ser1.
Cauze de respingere a probei ser intens hemolizat, lipemic sau puternic contaminat
bacterian1.
Stabilitate proba serul separat este stabil 7 zile la 4C; timp mai indelungat la -20 C1.
Metoda imunofluorescenta indirect.
Valori de referint anticorpi anti-acini pancreatici - titru < 1/101.
Interpretarea rezultatelor
Anticorpii anti-acini pancreatici constituie un marker specific pentru boala Crohn si posibil,
pentru insuficienta pancreatica asociata3.
timp de luni sau ani, pana cand numarul celulelor devine insuficient pentru a mentine valoarea
glicemiei in limite normale.
Autoanticorpii fata de citoplasma celulelor pancreatice au fost descrisi initial in 1970. Sunt
detectati prin imunofluorescenta indirecta folosind ca substrat celule pancreatice umane de
grup sanguin O. ICA sunt anticorpi policlonali care reactioneaza cu toate celulele insulare (de
exemplu alfa, beta, gamma, delta si PP). Autoantigenele lipidice si proteice recunoscute de
ICA includ sialoglicoconjugatul, GAD si IA2. La fel ca alti autoanticorpi insulari, nici ICA nu
par sa joace un rol etiologic in distrugerea celulelor beta, dar sunt markeri importanti de
autoimunitate.
La debutul diabetului de tip 1, se considera ca 70-90% dintre pacienti sunt ICA-pozitivi1,6.
Frecventa acestora scade pe parcursul evolutiei bolii, astfel ca doar 5-10% din diabetici raman
pozitivi dupa 10 ani de la debut6.
Recomandari pentru determinarea anticorpilor anti-celule insulare pancreatice
diferentierea pacientilor cu diabet de tip 1 de cei de tip 2;
evaluarea riscului de a dezvolta un diabet zaharat la rudele de gradul I ale unui diabetic;
evaluarea riscului la pacientele cu diabet gestational2;4;5.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate) minim 7 ore4.
Specimen recoltat - sange venos4.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator4.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul
proaspat; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C4.
Volum proba minim 0.5 mL ser4.
Cauze de respingere a probei - specimen intens hemolizat4.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 7 zile la 2-8C; 3 luni la -20C; nu
decongelati/recongelati4.
Metoda imunofluorescenta indirecta4.
Valori de referinta - titru <1/104.
Interpretarea rezultatelor
Frecventa anticorpilor anti-celule insulare pancreatice in populatia generala este scazuta
(0.59% conform unor studii6) si de asemenea la pacientii cu diabet tip 2. Prezenta lor confirma
autoimunitatea in cazurile de diabet la debut si pot diferentia diabetul de tip 1 de cel de tip 2:
pacientii cu anticorpi anti-celule insulare pancreatice sunt incadrati ca avand diabet tip
1.Totusi,absenta lor nu exclude diabetul de tip 1.Un titru mai mare ar fi asociat cu un risc mai
117
Anticorpi anti-insulina
Informatii generale
Patogeneza diabetului zaharat insulino-dependent este caracterizata printr-o lunga perioada
subclinica in care autoanticorpii circulanti fata de antigenele tisulare sunt asociati cu evolutia
bolii in celulele pancreatice. In istoria naturala a diabetului zaharat, distrugerea celulelor beta
poate fi vazuta ca trecand prin 5 faze:
1. predispozitie genetica;
2. pozitivarea autoanticorpilor;
3. raspuns anormal al insulinei la testul de toleranta la glucoza i.v.;
4. test patologic de toleranta la glucoza administrata oral;
5. diabet clinic manifest.
Majoritatea cazurilor de diabet tip 1 apare sporadic, in absenta unui istoric familial pozitiv.
Concordanta pentru diabetul de tip 1 la gemenii identici este intre 30% si 50%. De aceea se
119
considera ca factorii de mediu joaca rol important in dezvoltarea diabetului, avand o actiune
de declansare a procesului autoimun6.
Dezvoltarea diabetului zaharat de tip 1 autoimun este insotita de aparitia anticorpilor fata de o
varietate de antigene ale celulelor insulare pancreatice, inclusiv insulina1. La copiii diabetici
acestia se gasesc in proportie de 50-70%, pe cand la pacientii adulti doar intr-un procent de
20-30%3. Odata ce diabetul devine clinic manifest, nivelul anticorpilor anti-insulina scade la
titruri joase pana la nedetectabil.
Pe de alta parte, tratamentul diabetului zaharat presupune aproape in mod invariabil (tipul 1)
sau frecvent (tipul 2) administrarea insulinei. Anticorpi IgG pot aparea si fata de insulina
administrata, desi folosirea aproape exclusiva a insulinei umane recombinate face ca acest
lucru sa se intample mai rar decat in trecut cand era folosita insulina de origine animala. La
acesti pacienti, o parte din insulina injectata este legata de anticorpi si devine biologic
neutilizata. In consecinta este nevoie de doze mari de insulina datorita acestei rezistente
induse de anticorpi2.
Recomandari pentru determinarea anticorpilor anti- insulina
- evaluarea riscului dezvoltarii unui diabet zaharat tip 1 la pacientii predispusi genetic;
- diagnosticul diferential intre diabetul de tip 1 si de tip 2;
- evaluarea diabeticilor cu rezistenta la insulina.
Pregatire pacient - jeun (pe nemancate) minim 7 ore4.
Specimen recoltat - sange venos4.
Recipient de recoltare - vacutainer fara anticoagulant, cu/fara gel separator4.
Prelucrare necesara dupa recoltare - se separa serul prin centrifugare; se lucreaza serul
proaspat; daca acest lucru nu este posibil, serul se pastreaza la 2-8C sau la -20C4.
Volum proba minim 0.5 mL ser4.
Cauze de respingere a probei - specimen intens hemolizat4.
Stabilitate proba - serul separat este stabil 7 zile la 2-8C; 3 luni la -20C; nu
decongelati/recongelati4.
Metoda radioimunologica (RIA )4.
Valori de referinta - <1 U/mL4.
Interpretarea rezultatelor
Un rezultat pozitiv indica dezvoltarea autoimuna primara de anticorpi anti-insulina sau
secundara datorata administrarii indelungate a insulinei. La pacientii predispusi genetic la
diabet zaharat (istoric familial de diabet zaharat sau HLA predispozant) deteciea diferitilor
120
Copii
Adulti
Tip Ac
ICA
80-90
70-80
GADA
70-80
70-80
IAA
50-70
20-30
IA2
60-70
30-50
121
122
Limite si interferene
Deoarece anticorpii specifici nu pot fi determinati intotdeauna,un rezultat negativ nu exclude
diagosticul de diabet de tip 1 (diabet zaharat tip 1 idiopatic). Mai ales in cazul adultilor,cca.
20-30% nu prezinta anticorpi, desi exista un deficit absolut de insulina. In acest caz
diagnosticul poate fi stabilit prin determinarea secretiei pancreatice reziduale si prin teste
genetice1.
123
Valori de referin
<7 U/mL : negativ 7-10 U/mL : echivoc >10 U/mL: pozitiv1
124