Arta poetica-Conceptia despre poezie si misiunea poetului Mihai Eminescu

Arta poetica_Conceptia despre poezie si misiunea poetului-Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este in literatura romana poetul nepereche ,creator al unei opere care
strabate timpul neuscata de seve prin interpretare si netocite de repetate rostiri. La Eminescu
nu se poete vorbi de o poezie programatica , ideile sale despre arta nu se constituie in poezii
anume, ci se regasesc in intreaga sa creatie , fie in publicistica, fie in poeziile despre arta,
conceptiile sale despre conditia poetului si menirea artei sale fiind exprimate intr-un fel sau
altul , in majoritatea creatiilor lirice. Cateva creatii ale lui Eminescu directioneaza conceptia
poetica ,cele mai multe fiind postume, desi unele fusesera scrise la inceputul perioadei de
creatie ori in plina maturitate: Icoana si privaz, eu nu cred nici in Iehova, Ordin si
poetul, Iambul, In zadar in colbul scolii. Intre poeziile programatice antume se
numara Epigonii, Glossa, Oda(in metru antic), Criticilor mei care sunt si cele mai
valoroase din punct de vedere literar si profund filozofice.
In Epigonii Mihai Eminescu da definitia poeziei, pornind de la intrebarea Ce e poezia?,
pe care o concepe ca pe o creatie pura, divina, in care imaginile poetice sunt icoane, ce
innobileaza prin sensibilitate, emotie, glasuri tremurate mintea si sufletul omenesc:
Inger palid cu priviri curate, 42572dyh54mye2v
Voluptuos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,
Strai de purpura si aur peste tarana cea grea.
Eminescu ii marturiseste lui Iacob Negruzzi intr-o scrisoare ce insoteste poezia Epigonii,
motivele pentru care aduce laude poetilor elogiati care nu sunt pentru meritul intern al
lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstienta cu
care lucra ei.
Eminescu se incadreaza singur in curentul literar al romanticilor , recunoscand inclinatia sa
de vizionar, scepticismul solitar si preferinta sa pentru antiteza: yy572d2454myye
Nu ma-ntoarceti nici cu clasici
Nici cu stil curat si antic
Toate-mi sunt deopotriva
Eu raman ce-am fost:romantic.
( Eu nu cred in Iehova)
In ciuda acestei afirmatii ,Mihai Eminescu inclina uneori spre clasicism, pretuind
profunzimea de gandire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos si adevarat,
prin aspiratia catre perfectiune si echilibru, prin stil clar, armonios si prin ironia rece a
ratiunii:

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua toate,
Ce e rau si ce e bine
Tu tentreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna de te cheama,
Tu ramai la toate rece. Glossa
Eminescu aspira in permanenta spre o arta ideala, care sa transfigureze realitatea, fiind
mereu preocupat sa gaseasca acel cuvant ce exprima adevarul:
Si am visat odata sa fiu poetUn vis
Desert si fara noima ce merit-un suras
De cruda ironie Si ce-am mai vrut sa fiu?
Voit-am a mea limba sa fie ca un rau Icoana si privaz
Viziunea sceptica eminesciana privind conditia poetului in lume , in societatea contemporana
superficiala, incapabila sa aprecieze arta adevarata, preocupata fiind de interese materiale,
meschine este ilustrata in poezia Criticilor mei:
Ah!Atunci ti se pare Critici voi, cu flori deserte
Ca pe cap iti cade cerul: Care roade n-ati adus
Unde vei gasi cuvantul E usor a scrie versuri
Ce exprima adevarul? Cand nimic nu ai de spus.
Poezia trebuie sa exprime intotdeauna adevarul vietii, sentimentele profunde traite de poet,
existenta omului sa fie singurul izvor al inspiratiei lirice:
In zadar in colbul scolii, Nu e carte sa inveti
Prin autori mancati de molii, Ca viata sa aiba pret
Cauti urma frumusetii Ci traieste, chinuieste
Si indemnurile vietii, Si de toate patimeste

() Si-ai auzit cum iarba creste.

In zadar in colbul scolii
Ultimul mare romantic european a dat masura perfectiunii clasice in poezia Oda (in mediul
antic), opera a maturizarii depline a artei eminesciene. Poezia exprima viziunea filozofica a
poetului asupra iubirii si a mortii in substanta clasica materializata cu elemente romantice.
Poetul isi inalta privirea la steaua/Singuratatii, cautand intelesurile firii, aspirand spre
ideal, printr-o reintoarcere nostalgica spre propria tinerete, varsta visarii, cand moartea-i
parea undeva departe: Nu credeam sa-nvat a murii vreodata. Echilibrul sufletesc ii este
tulburat de aparitia sentimentului de iubire dureros de dulce, care-i da si perspectiva
mortii. Iubirea este un foc mistuitor pe care nu-l poate stinge cu toate/Apele marii.
Chinurile provocate de iubire poetului sunt asemuite cu cele ale lui Hercule si Nessus,
personaje mitologice ce devin simboluri sugestive ale suferintei. Poetul, mistuit de propriul
vis, mediteaza asupra ideii de moarte, invocand tot un simbol mitologic, acela al pasarii
Pheonix:
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari
Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Pheonix?
Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela ca numai arta eternizeaza creatorului, il
poete face nemuritor, idee exprimata in poezia intitulata sugestiv Numai poetul:
Lumea toata-i trecatoare, Numai poetul
Oamenii se trec si mor Ca pasari ce zboara
Ca si miile de unde, Deasupra valurilor,
Ce un suflet le patrunde , Trece peste nemarginirea timpului
Treierand necontenit In ramurile gandului,
Sanul marii infinit. In sfintele lunci ,
Unde pasari ca el
Se-ntrec in cantari.

EPIGONII

Publicata la 15 august 1870 in Convorbiri literare . Reprezinta manifestul literar al

poetului , deoarece Eminescu exprima crezul sau artistic.
Epigon = urmas nedemn al unui inaintas ilustru . Eminescu se incadreaza pe sine in
randul epigonilor , chiar prin aceasta poezie se distinge de contemporani.Titlul poeziei a fost
imprumutat din literatura germana Karl Immermann .
Punctul de plecare este epigrama lui Schiller Ieremiada. Poezia e construita pe baza
antitezei intre trecutul maret si prezentul josnic . Poetul ii elogiaza pe inaintasii sinceri ,
animati de nobile idealuri , si ii critica pe contemporanii superficiali lipsiti de idealuri ,
sceptici . Antiteza romantica intre trecut si prezent e o constatare a operei eminesciene
Scrisoarea III .
In prima strofa trecutul este idealizat , mitizat ; poetul ne transpune intr-un taram
edenic , intr-o atmosfera de basm : 36457lln31uhn4y
Cand privesc zilele de-aur a scriturelor romane ,
Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci si senine
Nostalgia varstelor mitice ale umanitatii a timpilor originari e prezent in intreaga
creatie eminesciana . Metaforele si epitetele primei strofe visari dulci si senine , dulci si
mandre primaveri amintesc limbajul poetic pasoptist . Criticul Stefan Cazimir afirma ca in
lirica eminesciana exista patru motive centrale , stele cardinale : gandirea , cantul , visul ,
plansul . Gandirea si cantarea sunt dominante si in aceasta poezie . Strofa deschide prima
parte a poeziei inchinata trecutului , alcatuita din 11 strofe .
Ca si Scrisorile , Epigonii are o structura biplana ; partea I - oda inchinata
trecutului , partea a II ( 8 strofe ) contine elemente de satira . lh457l6331uhhn
Intr-o scrisoare trimisa lui Iacob Negruzzi , Eminescu mentioneaza ideea
fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea increzuta si naiva a predecesorilor nostrii si
lucrarea noastra trezita , dar rece ... Comparatiunea din poezia mea cade in defavorul
generatiei noi , si - cred - cu drept . Se observa predominarea interesului etic asupra celui
estetic . Predecesorii sunt elogiati nu pentru meritul intern al lucrarilor lor ci , numai pentru ca
intr-adevar te misca acea naivitate sincera neconstienta cu care lucrau ei .
Vad poeti ce-au scris o limba, ca un fagure de miere exprima prin comparatie,
rigoarea matematica a limbajului, travaliul lucid. Eminescu elogiaza pe inaintasi prin metafore
sugestive si caracterizari lapidare :
Cichideal gura de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea ce intoarsa, Daniil cel trist si mic. In prima etapa, poezia era echilibrata cu
cantecul, atribut al bardului. Cantul avea o valoare primordiala in epocile mitice:
Vacarescu , cantand dulce a iubirii primavara.Sunt elogiati: Sihleanu, Donici - autor
de fabule-cuib de-ntelepciune;Anton Pann s-a dus Pann,finul Pepelei, cel istet ca un
proverb. Eminescu exprima nostalgia pentru timpurile mitice: S-au dus toti, s-au dus cu
toate pe o cale nenturnata.

Poetul inchina o intreaga strofa lui Eliade, referindu-se la ciclul sau de poezii biblice.
Redesteptand miturile seculare neamului, Eliade pune temeliile unui viziuni profetice,
dobandind o aura de apostol care isi domina epoca:
Eliad zidea din visuri si din basme seculare
Delta biblicelor sante, profetiilor amare
Eliade reprezinta o prima ipostaza a poeziei,vizionare si profetice.
Strofa urmatoare exprima admiratia poetului pentru inaintasii sai pasoptisti Bolliac,
Carlova ,(Marsul ostirii romane) Grigore Alexandrescu (Anul 1940).
Bolintineanu e evocat cu poezia sa O fata tanara pe patul mortii.
A doua ipostaza simbolica a poeziei e reprezentata de Andrei Muresan , comparat cu
miticul poet , simbol al orfismului :
Muresan scutura lantul cu-a lui voce ruginita,
Rumpe coarde de arama cu o mana amortita
O intreaga strofa e inchinata lui Negruzzi, care reinvie epocile glorioase:
Iar Negruzzi sterge colbul de pe cronice batrane,
Caci pe mucedele pagini stau domniile romane
Eminescu inchina trei strofe lui Vasile Alecsandri , elegiat pentru activitatea sa literara
complexa : Doine , Lacramioare, Margaritarele , poezia de inspiratie folclorica , istorica
, de dragoste , legende istorice , romanul Dridri.
S-acel rege-al poeziei, vecinic tanar si ferice,
Ce din frunze iti doineste,ce cu fluierul iti zice,
Ce cu basmul povesteste-veselul Alecsandri.
Epitetele exprima optimism.Alecsandri simbolizeaza a treia ipostaza a poeziei,puterea
creatoare a visului, poezia e un instrument prin care se exprima visul cosmosului :
Sau visand cu doina trista a voinicului de munte,
Visul apelor adance si a stancelor carunte,
Visul selbelor batrane de pe umerii de deal
Partea a doua, alcatuita din 8 stofe , este o satira la adresa contemporanilor poetului.
Se observa contrastul dintre trecutul luminat de credinta si prezentul sceptic si injosit,
imporiva caruia se ridica sarcasmul satirei. Acest contrast e realizat prin antiteza dintre

pronumele noi-voi. Poetul se integreaza in randul epigonilor , dar se distinge chiar prin
aceasta pozie. Criticul Ioana Em.Petrescu : termenii constanti ai vocabularului poetic
eminescian in aceasta satira sunt : masca, fraza, conventia, desemnand mimarea
profanatoare a unor sentimente si atitudini:
Masti razande, puse bine pe-un caravter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza.
Contemporan poetului sunt demagogi, superficiali, sceptici, lipsiti de sinceritate. Spre
deosebire de prima parte, contemporanii nu sunt nominalizati. Remarcam miscarea sacadata a
frazei, eliptice sau interogative. Ca si partea intii trecutul sufera un inalt proces de idealizare:
Si de-aceea spusa voastra era santa si frumoasa.
Inaintasii sunt elogiati pentru patriotismul , sinceritatea sentimentelor si entuziasmul
lor. Preluand o imagine din Vasile Fabian Bob:S-a intors masina lumii, cu voi viitorul trece ,
Eminescu sugereaza ca momentul prezent reprezinta un regres fata de trecut , ca Epigonii
rastoarna ordinea fireasca a timpului. In timp ce inaintasii erau posedati de nobile idealuri,
(sant=sacralitate), contemporanii mimeaza doar valori autentice:
Noi carpim cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri. Inaintasii sunt elogiati pentru
vizionalismul lor:
Ati visat zile de aur pe-asta lume de amar care lipseste contemporanilor.
Versul , Moartea succede vietii, viata succede la moarte exprima ideea trecerii
timpului si implicit a lumii, succesiunea ciclica a vietii si a mortii, generand pesimismul
poetului si convingerea ca lumea e lipsita de orice sens:
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte.
In strofa penultima poetul defineste cugetarea:
Ce e cugetarea sacra ? Combinare maiestrita
Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita,
Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra.Scopul cugetarii ,acela de a descifra
semnele existentei, este supus zadarniciei.Poetul defineste poezia: Voluptos joc cu icoane si
cu glasuri tremurate, joc cu imagini si sunete.Poezia are menirea de a transfigura
realul:Strai de purpura si aur peste tarana cea grea.Concluzia poeziei e una pesimista :
Toate-s praf ... Lumea-i cum este... si ca dansa suntem noi.Ideea identitatii indivizilor cu
lumea provine de la Schopenhauer.Eminescu intra in spatiul autentic al poeziei romanesti cu o
arta poetica ce isi pastreaza pana astazi vigoarea si prospetimea. Este poezia "Epigonii",
trimisa de la Viena lui Iacob Negruzzi la "Convorbiri literare" si aparuta in august 1870.
dupa unele ezitari ale secretarului "perpetuu" al Junimii, care, ca si Titu Maiorescu, va fi fost
surprins de "antitezele cam exagerate" ale poetului si de spiritul transant in care delimita
generatiile literare, cea de la 1848, proiectata intr-o aureola mitica, specifica paseismului
romantic eminescian, si cea contemporana, aflata sub semnul blazarii si al lipsei de ideal, al

unui epigonism lipsit de simtire poetica autentica.In fixarea titlului, Eminescu pornea de la
romanul "Die Epigonen" al germanului Karl Immerman, termenul epigon insemnand "urmas
lipsit de valoare, de inteles". Definitorie este, in poezie, antiteza trecut-prezent, exersata
stralucit de Eminescu in evocarea istoriei nationale, careia de altfel ii subsumeaza si
componenta poetica a spiritului romanesc. Poezia, ca si constiinta istorica, reprezinta varsta
mitica a unei comunitati si sansa de integrare a ei in ordinea cosmica. Poetul traieste insa
"intr-un secol de nimic", cum va spune mai tarziu in "Scrisoarea II", fiindca "in lumea cea
comuna a visa e un pericul,/ Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul", si se intoarce
in spatiul mitic al armoniei poetice si al simtirii autentice, intr-un spatiu-paradis al spiritului,
intr-o incercare de recuperare a spatiului mitic al poeziei: "Cand privesc zilele de-aur a
scripturelor romane,/ Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci si senine/ Si in jur parca-mi
colinda dulci si mandre primaveri,/ Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele,/
Zile cu trei sori in frunte, verzi dumbravi cu filomele,/ Cu izvoare-ale gandirii si cu rauri de
cantari." Se recunoaste usor aici topografia ideala a Daciei mitice, transpusa in registru poetic,
in care sursele poeziei apar in chip natural, ca mod firesc de existenta a lumii, intr-o armonie
inalta, contingenta cu muzica sferelor. Aici, in acest topos mirific, in care poezia este un
mediu de acordare a fiintei cu ritmurile cosmice, este Pantheonul poetilor "ce-au scris o limba
ca un fagure de miere", "sante firi vizionare", eoni inzestrati cu vocatie orfica, cu puterea
magica de a face "valul sa cante", de a pune "steaua sa zboare".
Portretele celor mai importanti scriitori pasoptisti sunt de-a dreptul memorabile, devenite
antonomasii de cea mai larga circulatie: "Cichindeal gura de aur, Mumulean glas cu
durere,/ Prale firea cea intoarsa, Daniil cel trist si mic", "Lira de argint. Sihleanu - Donici
cuib de-ntelepciune", "Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb". Portrete strofice dedica
Eminescu lui Ion Heliade-Radulescu, ramas "si azi in fata lumii o enigma nesplicata", lui
Bolintineanu, Andrei Muresanu, devenit ulterior si erou de poem romantic, lui Negruzzi, care
"sterge colbul de pe cronice batrane,/ Caci pe mucedele pagini stau domniile romane". Lui
Vasile Alecsandri, pe care si Titu Maiorescu il fixa in fruntea generatiei de poeti pasoptisti
("Cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta"), i se dedica trei strofe, definit "rege-al
poeziei, vecinie tanar si ferice,/ Ce din frunze iti doineste, ce cu fluierul iti zice,/ Ce cu basmul
povesteste - veselul Alecsandri".
Eminescu introduce in text, ca in poemele sale de mai tarziu ("Scrisoarea III", de pilda),
interogatiile vehemente, creatoare de mari antiteze, care modifica total cursul poeziei, intr-o
rasturnare reala a valorilor, repercutata la scara cosmica ("s-a intors masina lumii"): "Iara noi?
noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite, / Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane,
urate,/ Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic." Prezentul mimetic, al mastilor, al
lipsei de elan si de sinceritate din satirele de mai tarziu se profileaza inca de aici, virulenta
apostrofei luand cadenta retorica a pedepselor biblice si a prabusirii apocaliptice a insesi
ordinii temporale, in antiteze irevocabile si in metafore vibrante, intr-o gradatie ascendenta,
culminand cu falsificarea suprema chiar a imaginii cosmice: "S-a intors masina lumii, cu voi
viitorul trece;/ Noi suntem iarasi trecutul, fara inimi, trist si rece;/ Noi in noi n-vem nimica,
totu-i calp, totu-i strain!// Voi, pierduti in ganduri sante, coavorbeati cu idealuri;/ Noi carpim
cerul cu stele, noi manjim marea cu valuri,/ Caci al nostru-i sur si rece - marea noastra-i de
inghet.
Poezia se incheie cu meditatia sceptica a poetului, care se abstrage aripilor mitice ale
poeziei, identificandu-se ironic cu generatia epigonica, lipsita de orizont, de idealuri, de
"cugetare sacra", pierduta intr-o insiruire sterila de experiente mimetice. Exilat intr-un prezent
sufocant si necreator, constatand ca "pravul" este metafora egalizatoare a tuturor, "prosti si
genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina", poetul se resemneaza sub semnul scepticismului
schopenhauerian: "Toate-s praf... Lumea-i cum este... si ca dansa suntem noi."