MIHAI EMINESCU – SONETE

Sonetul este o poezie cu forma fixa, a carei origine trebuie cautata in secolul al XHI-lea, in vremea
trubadurilor francezi: mai tarziu, sonetul a fost cultivat de mari poeti ai lumii (Dante, Petrarca,
Shakespeare ), iar la noi, de Eminescu, V. Voiculescu. Compus din 14 versuri, sonetul de tip italian
este alcatuit din doua catrene1 si doua tertete2, in timp ce sonetul de tip englez cuprinde trei catrene
si doua versuri finale.
In alcatuirea sonetelor se mai impun si alte cerinte: o anume masura a versului (11 silabe in primul
caz, zece - in al doilea), ritm iambic, rima imbratisata (in strofele de patru versuri) si incrucisata (in
cele de trei versuri).
Sub titlul de „Sonete" sunt reunite trei poezii publicate la 1 octombrie 1879, in revista „Convorbiri
literare": „Afara-i toamna...", „Sunt ani la mijloc..." si „Cand insusi glasul...", toate formand un
ansamblu.
Perpessicius afirma ca toate provin din „aceeasiplasma comuna " si constituie expresia aceluiasi
moment psihologic.
In „Sonete", structura clasica a poeziei cu forma fixa se imbina cu nostalgia romantica a iubirii
pierdute.
„Sonete" I [Afara-i toamna...]
Primul dintre cele trei sonete are drept titlu o secventa din versul initial (procedeu utilizat si in cazul
urmatoarelor doua creatii similare).
Textul se deschide cu prezentarea cadrului exterior - toamna ca anotimp al extinctiei naturii, cand
„poetul se trage in concavitatea odaii" (G. Calinescu):
„Afara-i toamna, frunza-mprastiata, Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri; Si tu citesti scrisori din
roase plicuri Si intr-un ceas gandesti la viata toata"
Ca si in poeziile: „Noaptea", „Singuratate" sau „Departe sunt de tine", poetul evoca un interior
caldut, propice aduce-rilor-aminte, reveriei si somnului:
„Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata, Sa stai visand la foc, de somn sa picuri".
In acest cadru interior, solitudinea eului liric conduce la stagnarea gandurilor; timpul prezent pare a
se fi oprit, iar omul aude pasii trecutului, in fosnetul hartiei vechilor scrisori („Si tu citesti scrisori din
roase plicuri").
Coborarea in vreme facandu-se in trepte, dupa primul strat al timpului trait („Si intr-un ceas
gandesti la viata toata"), urmeaza altul - cel al timpului mitic si fabulos: „ Visez la basmul vechi al
zanei Dochii".
Adancirea in trecut, in ceata tot mai profunda a noianului- de vreme, creeaza senzatia de inec,
facand loc reveriei si somnului.
In aceste conditii, aparitia iubitei (viziune formata din fosnet de matasuri si „maini subtiri si reci")
poate fi o continuare a visului, imaginea plutitoare prin ceturi fiind o proiectie ideala a iubitei
pierdute.
Dintre procedeele de expresivitate artistica pot fi mentionate: sinecdoca3 („frunza^fKprastiata"),
epitetul ornant, simplu sau dublu („roase plicuri", „dulci nimicuri", „mani subtiri si reci"), repetitia
(„randuri-randuri").
Asa cum cer regulile sonetului, poezia este alcatuita din doua catrene si doua tertine, are ritm
iambic si masura versului de 11 silabe. Rima este imbratisata (in catrene), avand schema abba,
baab si incrucisata (in tertine) avand schema cdc, dcd.
„Sonete" II [Sunt ani la mijloc..."]
Sonetul median este un poem al despartirii, care incepe printr-o aluzie la scurgerea timpului: au
trecut ani, din ceasul sfant al primei intalniri; multi ani inca vor trece peste barbatul ramas singur,
scufundandu-1 in noianul de vreme si in tristele lui amintiri.
La randul ei, femeia „cu ochi mari si mana rece", disparuta in moarte (sau plecata de langa el), isi
pierde imaginea reala, fiind proiectata in mit si in fabulos:
„Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece Din ceasul sfant in care ne-ntalniram, Dar tot mereu
gandesc cum ne iubiram, Minune cu ochi mari si mana rece"
Din acuta constiinta a unei despartiri prea lungi, se naste chemarea adresata celei ce i-ar putea fi
muza („O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi"), redandu-i noului Orfeu vibratia cantului nemuritor.
Neinteles de femeia iubita („ Tu nici nu stii a ta apropiere / Cum inima-mi de-adanc o linisteste)
care i-ar fi pus viata sub lumini de Geneza („ Cu rasarirea stelei in tacere"), poetul traieste o mare
durere.
In ultima tertina, amintirea zambetului iubit insenineaza viata poetului si-i face sufletul sa creasca
asemeni unei revarsari de ape.
„Sonete" III [Cand insusi glasul...]
Cel de al treilea sonet al tripticului constituie o capodopera a liricii eminesciene si o podoaba a
poeziei romanesti. La aceasta contribuie melancolia pe care o degaja, dar, mai ales, muzicalitatea
aparte a versului, realizata prin aliteratia4 vocalei „a": „ Cand insusi glasul gandurilor tace / Ma-
ngana cantul..."
Ca si in cazul primului sonet, singuratatea poetului conduce la stagnarea gandurilor si la oprirea
timpului curgator. in aceste conditii, versul: „Ma-ngana cantul unei dulci evlavii" pregateste
atmosfera magica a invocarii iubitei.
Urmeaza o suita de interogatii retorice, menita a recompune, din negurile mortii (sau ale departarii)
imaginea celei dragi:
„Atunci te chem; cheniarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea noptii bland insenina-vei Cu ochii mari si purtatori de pace?
Aceasta „naluca iesita din neguri, cu ochi mari, impaciuiti de eternitate" (cum scria Calinescu)
devine, treptat, un astru mistic: chemata „sa rasara" din negurile trecutului si sa coboare „incet" in
visul poetului, iubita aminteste de Luceafarul adus pe pamant de o frumoasa fata de imparat:
„Cobori incet... aproape, mai aproape, Te pleaca iar zambind peste-a mea fata, A ta iubire c-un
suspin arat-o"
Dar, cea invocata in vis nu poate parasi recea vecie, iar poetul ramane ca Orfeul sau insingurat pe
malul marii, in timp ce intre el si iubita se pun spatii de veacuri: „Pe veci pier-duto, vecinie
adorato!"