Privirea aceea aiurita si visatoare… Scanteia care aparea in privirea ta atunci cand

deschideai ochii dupa ce limbile noastre se duelau frenetic intr-un dans infernal al
pasiunii… Respiratia rece care se topea pe gatul meu si se scurgea tot mai jos. Nu mai
exista cuget. Doar instinctul si fiorul dulce si imbatator al extazului. Era tot ce cunosteam
acum, in aceste momente tainice in care ne exploram unul pe altul, ne descopeream
minunile, misterele, tot ce era sfant si sacru. Ne rugam la templele trupurilor noastre...
Totul era minunat, era un act al divinitatii infaptuit de muritori. Noi gustam din cea mai
pura si mai scumpa dragoste imaginabila… Apusul era singurul martor al placerilor de
peste zi. Si la apus totul arde: arde cerul, arde pamantul, ard inimile, ard ochii, ard
apele.La apus totul e foc.
Si noi precum Phoenixul mitic eram prinsi intr-un ciclu sacru al nasterii si renasterii, caci
indiferent cat se intetea focul in care am arde, ochii lui ma faceau sa renasc de fiecare
data cand eu simteam ca ma voi prabusi sub dulcea povara a cacofoniei de sentimente si
simtiri care ma sufoca. La fel cum ochii mei il faceau pe el sa-si reia dansul ca o umbra
asternuta pe un perete de o lumanare palpaind in vant...un ultim bastion care lumineaza
intunericul unei lumi sufocate de cinism si de propria indignare. Noi doi eram dincolo de
ei si nimeni nu ar fi putut vreodata sa ia asta. Noi doi eram cenusa si sange dezintegrate
in infinitul pur al dragostei, soarele nu mai lumina cerul...noi luminam soarele.