Anomia

Conceptul de anomie a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton in

anul 1938 odata cu lucrarea Structura sociala si anomia, in scopul explicarii, cu ajutorul
sau, a comportamentului infractional. In anul 1957 apare lucrarea cu titlul Teoria sociala si
structura

sociala.

Anterior, termenul de anomie a fost utilizat de catre teologi (sec. XVI-XVII), pentru
a desemna atitudinea de dispret a unor persoane fata de dreptul divin, apoi a fost utilizat de
catre sociologul francez Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infractional.
Anomia este conceputa de Merton ca o stare sociala de absenta ori de slabire a normei,
ceea ce duce la o lipsa de coeziune intre membrii comunitatii. In explicarea starii de anomie,
autorul utilizeaza doua concepte: cel de cultura si cel de organizare sociala. Prin cultura se
intelege ansamblul valorilor ce guverneaza conduita indivizilor in societate si desemneaza
scopurile spre care acestia trebuie sa tinda. Organizarea sociala reprezinta ansamblul de
norme si institutii care reglementeaza accesul la cultura si indica mijloacele autorizate pentru
atingerea

scopurilor.

Starea de anomie se instaleaza atunci cand exista un decalaj prea mare, intre scopurile
propuse si mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, in societate
exista un permanent conflict intre posibilitatile formal recunoscute de lege, de realizare de
catre persoana a scopurilor sale materiale si spirituale, pe de o parte, si posibilitatile efective
reale, de atingere a acestor scopuri, posibilitati care sunt foarte limitate. Aceste categorii
defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse
de

cultura

ambianta.

Merton elaboreaza o tipologie a modurilor de adaptare personala si analizeaza

principalele tipuri ale acestei adaptari. Intre scopuri si mijloace se mentine un echilibru atat
timp cat persoanele pot obtine satisfactii, rezultate din atingerea obiectivelor si scopurilor,
precum si din utilizarea unor mijloace socialmente acceptate. El poate fi insa si perturbat, in
functie de comportamentul persoanei fata de rolul ei intr-o situatie data, de reactiile acesteia
la presiunile ce le exercita asupra sa grupurile sociale, care, la randul lor, sunt supuse intr-o
maniera diferita la stimuli culturali si la frane sociale.
Pornind de la asemenea observatii, Merton ajunge sa formuleze urmatoarele tipuri de
comportament:

 conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri si mijloace;

ritualismul este specific persoanelor care abandoneaza idealul reusitei financiare si
ascensiunii rapide si se limiteaza la aspiratii ce pot sa le satisfaca prin mijloace acceptate de
societate. Cu alte cuvinte, renunta la scopurile si obiectivele cultivate de societate, pastrand
mijloacele;
evaziunea este caracteristica persoanelor care abandoneaza atat scopurile, cat si mijloacele
propuse de societate, fara a oferi in schimb alte solutii, asa cum sunt: deficientii mintal, paria,
exilatii, nomazii, vagabonzii, drogatii etc. din randul carora unii devin infractori periculosi;
rebeliunea se intalneste la persoanele ce resping scopurile si mijloacele propuse si acceptate
de societate, urmaresc sa introduca o structura sociala in care sa existe o corespondenta mai
stransa intre merit, efort si recompensa sociala, sa schimbe deci inechitatile, valorile date cu
altele noi prin intermediul revolutiei ce ia forma unei actiuni politice organizate.
Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importanta deoarece evidentiaza
unele realitati caracteristice societatii contemporane.