You are on page 1of 16

Douglas Walton

Entimeme, cunoaştere comună


şi inferenţă plauzibilă

Traducere în limba română de


Radu Constantin – Gabriel şi Săvulescu Rodica - Maria
Corectura traducerii şi verificare ştiinţifică de Alexandru Cârlan

Apărută iniţial ca:


Enthymemes, Common Knowledge, and Plausible Inference,
Philosophy and Rhetoric, vol. 34, No.2, 2001,
Pennsylvania State University

Această traducere are acordul scris de publicare din partea profesorului Douglas Walton
copyright 2003 © Toate drepturile rezervate autorilor acestei traduceri.
Entimeme, cunoaştere comună şi inferenţă plauzibilă

Studiul entimemelor a fost întotdeauna considerat important în logică, în gândirea critică


şi în retorică, dar prea adesea a fost scos în evidenţă doar aspectul formal pe care îl comportă
entimemele. Investigaţia întreprinsă în acest articol va arăta că există un tip de argumentare
plauzibilă bazată pe conceptul de script, de tipul celei studiate în principal în domeniul
inteligenţei artificiale, iar acest tip de argumentare ar trebui să aibă un rol important de jucat în
studiul entimemelor. Însă, în mod curios, cum va fi de asemenea arătat, acest tip de argumentare
plauzibilă era des întâlnit în lumea antică, mai ales la sofişti, dar şi la marii filosofi ca Platon şi
Aristotel. Făcând legătura între noţiunea antică de plauzibilitate şi cea contemporană, folosită în
domeniul inteligenţei artificiale, acest studiu scoate în evidenţă un fundament important al
entimemei care are o structură logică proprie, dar care comportă şi un aspect informal.
Termenul entimemă, aşa cum e folosit în mod curent, denumeşte un argument care are
una sau mai multe premise, sau posibil o concluzie, ce nu sunt enunţate explicit în textul său, dar
care are nevoie ca aceste propoziţii să fie explicit afirmate pentru ca argumentul complet să poată
fi extras din text. Uneori entimemele sunt descrise ca argumente cu „premise lipsă”. Însă, această
sintagmă este înşelătoare pentru că afirmaţia nonexplicită care trebuie să fie adăugată poate fi şi o
concluzie, cel puţin în unele cazuri. Pentru a face expunerea ce urmează mai facilă, termenul
asumpţie nonexplicită va fi folosit pentru a acoperi atât cazul unei premise, cât şi cel al unei
concluzii nonexplicite. Problema majoră care intervine în cazul entimemelor este următoarea:
dacă într-un argument asumpţiile nonexplicite sunt considerate a fi propoziţii folosite de vorbitor
(în opoziţie cu acele propoziţii necesare doar pentru a face argumentul corect din punct de vedere
formal, în funcţie de un anumit model formal), diferiţi oameni pot avea diferite opinii asupra
identificării asumpţiilor nonexplicite. Problema constă aşadar în faptul că, pentru a determina
ceea ce vorbitorul a vrut să spună, identificarea părţilor lipsă ale unei entimeme depinde de
interpretarea limbajului natural în care argumentul a fost oferit.
Pentru a găsi o soluţie acestei probleme trebuie să avem în vedere faptul că entimemele se
bazează nu numai pe criterii formale, ci şi pe criterii informale. Printre cele mai importante
criterii informale se află ceea ce numim în mod obişnuit „cunoaştere comună” (Govier 1992;
Freeman 1995). Dar după cum se va arăta în cele ce urmează, în studiile de caz privind
entimemele, „cunoaşterea comună” nu reprezintă cunoaştere în adevăratul sens al cuvântului. Un
termen mai adecvat ar fi, de fapt, plauzibilitate sau eikos, termen bine cunoscut în lumea antică
şi adesea tradus eronat prin „probabilitate”. În mod curios, doctrina originară a lui Aristotel
privind entimemele era bazată pe această noţiune de plauzibilitate. Acest fapt istoric a fost adesea
o sursă de nelămuriri şi confuzii şi, uneori, a fost folosit pentru a indica o încurcătură sau o
inconsistenţă în abordarea entimemei la Aristotel. Cu toate acestea, scopul acestei investigaţii nu
este în principal unul istoric. El este acela de a elucida unul dintre paşii necesari pentru o soluţie a
problemei entimemelor. Dar pentru a face asta, este necesar să ne întoarcem la accepţia antică a
noţiunii de inferenţă plauzibilă.

2
1. Problema entimemelor

Odată ce avem o teorie formală a inferenţei, precum silogistica, spre exemplu, ne vom
confrunta în vorbirea de zi cu zi cu argumente care îndeplinesc toate cerinţele pentru a constitui
inferenţe corecte din punct de vedere formal, exceptând faptul că una sau mai multe părţi, de
obicei o premisă sau o concluzie, lipsesc. Prin această „lipsă” se înţelege că propoziţia în cauză
nu a fost explicit afirmată în textul discursului, chiar dacă poate fi îndeajuns de evident că
vorbitorul (scriitorul) se baza pe ea, sau o includea, ca parte a argumentului. Exemplul clasic este
următoarea inferenţă: Toţi oamenii sunt muritori; prin urmare, Socrate este muritor. Pentru a
evalua un astfel de argument, cu siguranţă că trebuie să fie luată în considerare, într-o anumită
măsură, asumpţia „ascunsă” sau „lipsă”. Problema clasică a entimemelor (Burke 1985; Gough &
Tindale 1985; Hitchcock 1985) este aceea că, având mână liberă1 pentru a completa orice
propoziţie necesară pentru a face inferenţa corectă din punct de vedere formal, putem introduce în
textul discursului asumpţii pe care vorbitorul sau auditoriul nu le-a observat, nu le-a acceptat sau
care nici măcar nu au fost intenţionate să facă parte din argumentare.
Confruntaţi cu această problemă, trebuie mai întâi să facem distincţia, urmându-l pe
Robert H. Ennis (1982, 63-66), dintre asumpţiile necesare şi cele folosite. Asumpţiile necesare
(engl. needed assumptions) sunt propoziţii care lipsesc dintr-un argument astfel încât (1) în lipsa
lor argumentul nu este corect din punct de vedere formal, dar (2) când propoziţiile în discuţie sunt
inserate, argumentul devine corect. Asumpţiile folosite (engl. used assumptions) dintr-un
argument sunt propoziţii care, chiar dacă nu sunt afirmate explicit în textul discursului, este în
intenţia vorbitorului (şi e foarte probabil să fie considerate în acelaşi fel şi de cel care ascultă,
odată ce acesta le identifică) ca ele să facă parte din argument. Diferenţa, potrivit lui Ennis (64),
este că asumpţiile folosite sunt „temeiuri neexprimate”, în timp ce asumpţiile necesare ar putea
să nu joace acest rol. Completarea asumpţiilor necesare, având dat un sistem formal precum
silogistica, poate fi făcută mecanic în cea mai mare parte, nefiind o problemă dificilă, în
comparaţie cu completarea asumpţiilor folosite.
Identificarea asumpţiilor folosite constituie o problemă serioasă deoarece este dependentă
de interpretarea a ceea ce vorbitorul a vrut să spună într-un context anume. Cel mai ilustrativ
exemplu pentru dificultăţile de interpretare ce pot apărea în identificarea asumpţiilor folosite îl
constituie argumentele exprimate în limbajul natural. În unele cazuri, un vorbitor poate fi neclar,
poate utiliza un limbaj ambiguu sau înşelător, sau poate pretinde că nu este angajat faţă de unele
asumpţii care par a fi asumpţii ale argumentului. Întotdeauna va apărea pericolul sofismului
omului de paie,2 acela de a atribui ca premisă sau concluzie a argumentului vorbitorului o
propoziţie care exagerează sau distorsionează argumentul pentru a îl face mai uşor de combătut
(Scriven 1976, 85-86). Remediul obişnuit pentru a trata această problemă este acela de a apela la
principiul carităţii, care ne cere ca, având dată o pereche de asumpţii posibile care ar putea face
un argument corect din punct de vedere structural, să o alegem pe cea care face argumentul mai
puternic. Totuşi, acest principiu nu face decât să ducă la alte probleme, dintre care două sunt
citate de către James Gough şi Christopher Tindale (1985, 102): (1) cel care evaluează produce
un nou argument pentru a susţine concluzia, în opoziţie cu argumentul iniţial, şi (2) apare
întrebarea câte premise sunt necesare pentru a produce cel mai bun argument dintr-un text dat? Pe
scurt, sarcina de a completa asumpţiile nonexplicite folosite într-un argument este una

1
Autorul foloseşte expresia carte blanche (n.trad.)
2
eng.: the straw man fallacy

3
contextuală, ce implică atribuirea poziţiei sau punctului de vedere al celui care argumentează, în
plus faţă de aspectele structurale ale argumentului.
În evaluarea oricărui argument cu premise sau concluzii neexprimate, trebuie să divizăm
analiza în trei paşi: (1) extragerea premiselor şi a concluziei exprimate, (2) aplicarea unui model
formal de inferenţă corectă pentru a determina ce premise sau concluzii neexprimate sunt
necesare pentru a face argumentul corect din punct de vedere formal, în concordanţă cu cerinţele
modelului şi (3) lansarea unor ipoteze vizând identificarea asumpţiilor folosite. În reconstrucţia
argumentului, ar trebui să fie clar exprimat în care dintre cele trei categorii intră fiecare
propoziţie atribuită. Este vorba despre o premisă sau despre o concluzie formulată explicit? Este
o asumpţie nonexplicită necesară3? Sau este una nonexplicită folosită? La a treia întrebare este de
departe cel mai dificil de răspuns şi către problemele puse de încercarea de a răspunde la această
întrebare ne vom orienta în cele ce urmează.
Primul lucru care trebuie observat este acela că există un număr distinct de factori pentru
a identifica asumpţiile folosite. În analiza entimemelor pe care am întreprins-o în Argument
Structure: A Pragmatic Theory (Walton 1996, cap. 7), menţionez şase criterii diferite pentru a
distinge asumpţiile nonexplicite: (1) cunoaşterea comună împărtăşită de vorbitor şi de cititor (sau
auditoriu); (2) poziţia cunoscută a vorbitorului cu privire la tema discutată: (3) cutuma,
obişnuinţa sau modalităţile normale de a realiza anumite lucruri; (4) legături conceptuale ce
menţin unitatea argumentului; (5) argumente de ordin practic vizând modalităţi de a desfăşura
anumite acţiuni; şi (6) aluzii, bazate pe implicatură conversaţională. Lucrul cu fiecare dintre
aceşti factori diferiţi prezenţi în entimeme implică diferite abilităţi şi tehnici. Factorul 1,
cunoaşterea comună, pare a fi un tip important de fundament pentru multe entimeme, cum sunt
cele ilustrate în cazurile prezentate în secţiunea 3, mai jos, şi care vor constitui preocuparea
acestui studiu. Asumpţiile bazate pe cunoaşterea comună într-un caz sunt propoziţii care nu sunt
puse în discuţie în acel caz. Ele sunt luate de bune de către vorbitor şi este probabil că nici
ascultătorul nu le va pune sub semnul întrebării. Deci, ele reprezintă un tip de fundament pentru
entimeme care este relativ uşor de identificat şi care tinde să fie necontroversat odată ce a fost
identificat. S-a susţinut chiar că dacă o premisă este bazată pe cunoaşterea comună, atunci ea ar
trebui privită ca acceptabilă (Govier 1992, 120).
Potrivit lui Trudy Govier (1992, 120), o premisă într-un argument este un aspect ce ţine
de cunoaşterea comună dacă susţine ceva care este cunoscut în mod virtual de către orice
persoană, chiar dacă astfel de aspecte depind de auditoriu, context, timp şi loc. Autoarea citează
exemple precum „fiinţele umane au inimă” şi „milioane de cetăţeni au fost ucişi în războaiele
secolului douăzeci.” (120). Totuşi, potrivit lui James B. Freeman (1995, 269) a spune că o
afirmaţie este o problemă de cunoaştere comună este acelaşi lucru cu a spune că mulţi,
majoritatea sau chiar toţi oamenii acceptă afirmaţia; dar „popularitatea nu este niciodată
suficientă pentru a garanta acceptabilitatea”. Popularitatea este chiar asociată cu sofisticul
argumentum ad populum, eroarea ce constă în a face apel la opinia populară în loc de a oferi
susţinerea adecvată pentru o afirmaţie. Freeman reabilitează cunoaşterea comună ca un temei
pentru acceptarea premiselor, argumentând că nu este vorba doar despre popularitate; şi nici nu
se poate pretinde că este „cunoaştere”. El o priveşte ca pe o formă de prezumţie bazată pe
„experienţa trăită” împărtăşită de un vorbitor şi de ascultător (272). În analiza lui Freeman, cel
care vrea să contracareze un argument trebuie să ia în considerare nu numai propoziţiile care au
fost demonstrate de vorbitor, ci şi propoziţiile care pot fi presupuse ca fiind acceptabile, bazându-

3
prentru distincţia dintre asumpţii necesare (needed assumptions) şi asumpţii folosite (used assumptions) vezi
începutul fragmentului (n. trad.)

4
se pe cunoaşterea comună, şi care nu trebuie puse sub semnul întrebării (270). Pare astfel
rezonabil ca, analizată în acest mod, cunoaşterea comună să fie o bază pentru acceptabilitatea
premiselor pentru un caz oarecare (deşi nu o bază absolută). Şi pare raţional ca ea să fie o bază
rezonabilă pentru entimeme, dacă, conform lui Freeman, tratăm ca prezumţii asumpţiile pentru
entimeme. Potrivit lui Sally Jackson şi Scott Jacobs (1980, 263), regulile conversaţiei permit
participanţilor să colaboreze şi, de aceea, nu mai este necesară completarea asumpţiilor
nonexplicite din entimeme, asumpţii care sunt deja cunoscute şi acceptate de ambele părţi.
Prezumţiile sunt propoziţii care sunt acceptate atât de vorbitor, cât şi de ascultător într-un caz dat,
fiindcă nici una din părţi nu le pune sub semnul întrebării şi nu le dispută. Ele sunt în principiu
acceptate pentru moment într-un dialog, deşi nu au fost dovedite şi, într-un alt caz, sau într-un
moment viitor, vor putea fi puse sub semnul întrebării sau chiar respinse. Prezumţiile bazate pe
cunoaşterea comună sunt plauzibile (s.n.), şi pot de aceea să fie acceptate (ipotetic) ca parte a
unui argument, chiar dacă ele nu au fost dovedite. Argumentarea plauzibilă a fost mult neglijată
în logica modernă, dar ea era foarte cunoscută în lumea antică, unde era asociată cu doctrina
entimemei, aşa cum este prezentat în secţiunea următoare.

2. Aristotel şi istoria termenului entimemă

Termenul entimemă este sursa unor confuzii istorice şi etimologice. Termenul grecesc
utilizat de Aristotel şi care a fost tradus prin „entimemă” nu înseamnă „asumpţie nonexplicită
într-un argument”, care este înţelesul modern al termenului din logică. Aşa cum H.W.B. Joseph
(1916, 350) a explicat într-o lungă notă de subsol, termenul entimemă, aşa cum era el folosit de
Aristotel (Analitica Primă 70a11), se referea la silogismul bazat pe probabilităţi sau semne
(syllogismos ex eikoton e semeion). Joseph citează ca exemplu următoarea inferenţă: Hrana
crudă nu este sănătoasă; această bucată de hrană este crudă; de aceea, această bucată de hrană
nu este sănătoasă. În unele cazuri, această inferenţă ar putea fi contrazisă. Chiar dacă în general
ar putea fi adevărat că mâncarea crudă nu este sănătoasă (cum se întâmpla pe vremea lui Joseph),
în cazul particular al acestei bucăţi de hrană, s-ar putea ca ea să fie sănătoasă dacă este mâncată în
formă crudă. Argumentele eikotice4 sunt argumente bazate pe inferenţe sau generalizări ce pot fi
combătute. Exemplul cel mai cunoscut este inferenţa despre Tweety: Păsările zboară; Tweety
este o pasăre; deci Tweety zboară. Într-o inferenţă de acest tip, ce poate fi combătută (în mod
normal), premisele pot fi adevărate în timp ce concluzia este falsă în anumite cazuri (excepţii de
la regulă). Spre exemplu, în cazul în care Tweety este un pinguin, inferenţa nu este validă. Acest
tip de inferenţă eikotică era în mod obişnuit numită argument bazat pe probabilitate, dar, din
moment ce termenul a fost preluat de către statisticieni, este recomandată folosirea termenului
plauzibilitate (Rescher 1976). Folosit de Aristotel cu acest înţeles, termenul entimemă nu (s.n.)
însemna premise (sau concluzii) „lipsă” sau nonexplicit afirmate într-un argument. Dar odată ce
termenul entimemă a primit un înţeles atât de bine împământenit în logica modernă, este probabil
mai bine să păstrăm înţelesul modern al termenului. În orice caz, aceasta este accepţiunea de
astăzi a termenului.
Aşa cum explica Sir William Hamilton (1874, 389), s-ar părea că Aristotel s-a contrazis
pe sine deoarece în anumite pasaje el defineşte entimema ca un silogism „din semne şi
asemănări”5 în timp ce în alte pasaje o defineşte ca pe un argument într-o „formă imperfectă”,
adică un argument cu premise lipsă. Această aparentă contradicţie este o problemă, potrivit lui

4
eikotik arguments în textul original (n.trad.)
5
from signs and likelihood în textul original (n. trad.)

5
Hamilton (389), deoarece nu este mai natural pentru „un silogism din semne şi asemănări să ia o
formă eliptică mai curând decât o face un silogism de orice alt tip”. Hamilton rezolvă problema
argumentând (389-90) că afirmaţia din urmă este o inserţie târzie în manuscrisele aristoteliciene –
o interpolare care a fost respinsă din ediţiile cele mai de seamă. R. C. Jebb (1983) a fost de acord
că Aristotel nu a folosit termenul entimemă pentru a se referi la argumente cu premisă lipsă.
Potrivit lui Jebb (291), prin entimemă Aristotel înţelegea silogisme din probabilităţi şi semne, iar
a crede că el concepea entimema ca pe un silogism în care o premisă este suprimată constituie o
„înţelegere greşită”6 a acestui sens.
Aşa cum a scos în evidenţă Daniel J. Goulding (1965) există totuşi o anumită legătură
între cele două înţelesuri ale termenului entimemă şi dovada acestei legături poate fi găsită în
Retorica lui Aristotel. Aici, Aristotel insistă în mod repetat că premisele folosite în construcţia
entimemelor ar trebui să fie atitudinile, credinţele şi opiniile general acceptate ale publicului
căruia o argumentare îi este adresată. Există în acest caz există o legătură între entimemă şi apelul
la opinia populară ca tip de argumentare. În Retorica (1355a30), Aristotel scria „Trebuie să
folosim ca modalităţi de persuasiune şi argumentare noţiuni deţinute de toată lumea”. După cum
Goulding (1965, 108) clarifică, în Retorica, Aristotel asocia entimemele cu maximele (topicele),
arătând cum o audienţă populară nu poate fi convinsă de lanţurile lungi şi abstracte de
argumentare, ci trebuie convinsă de argumentări conţinând premise suprimate şi reprezentând
topice practice care îi sunt familiare. Ceea ce observăm este că în Retorica pare să existe o
legătură între cele două înţelesuri ale entimemei. În persuadarea retorică, se pare că argumentele
eikotice sau cele plauzibile sunt combinate în mod frecvent cu argumente care au premise sau
concluzii nonexplicite. Însă mai multe detalii despre felul în care apelul la opinia populară poate
fi uneori un tip de argumentare rezonabilă bazată pe asumpţii adiţionale care nu sunt explicit
formulate pot fi găsite în Appeal to Popular Opinion (Walton 1999).

3. Studii de caz selectate

În multe cazuri, o asumpţie nonexplicită este „o stare de fapt” sau o propoziţie care este în
general cunoscută ca fiind adevărată şi care ar putea fi (probabil) cunoscută de către scriitor şi de
către cititori. Următorul caz, din lucrarea Informal Logic Examples and Exercices (Acock 1985,
103), constituie o bună ilustrare a acestui fapt.

Cazul 17

Recensământul din 1980 pune în lumină un fapt semnificativ: mulţi americani au minţit în
răspunsurile lor. Peste 93 milioane de oameni au răspuns „da” la întrebarea „Aţi votat în
alegerile prezidenţiale din anul 1980?” („The Lie That Milions Tell About Voting”).

Când întâlnim pentru prima dată acest exemplu, am putea crede că asumpţia nonexplicită este
faptul cunoscut şi verificabil care ne spune că nouăzeci şi trei de milioane de oameni au votat
într-adevăr la alegerile prezidenţiale din 1980. Dar în cazul în care nu am cunoaşte foarte multe
despre politica americană, am putea crede că este implicit faptul că, într-adevăr, nu au existat

6
misapprehension în textul original (n. trad.)
7
traducerea Cazului 1 nu corespunde textului publicat iniţial în revista Philosophy and Rhetoric, ci textului actualizat
ulterior de către Douglas Walton (n. trad.)

6
alegeri prezidenţiale în anul 1980. Ca atare, cele două asumpţii nonexplicite necesare pentru a
completa argumentul par să fie următoarele două propoziţii:

1. Nu au existat alegeri prezidenţiale în anul 1980.


2. Oricine a afirmat că a votat la alegerile prezidenţiale din 1980 cu siguranţă a minţit.

Această modalitate de completare a argumentului este bazată pe o eroare faptică. Concluzia


argumentului, aceea că milioane de oameni au minţit, este sprijinită de asumpţia 2, iar asumpţia
2, sau alta asemănătoare acesteia, este necesară pentru a putea trece de la informaţia dată la
concluzie. În această analiză a argumentului prezentat în cazul 1, cu siguranţă că asumpţia 1 este
necesară ca asumpţie nonexplicită. Baza pentru asumpţia 1 o constituie faptul cunoscut, sau cel
puţin propoziţia care poate fi verificată prin examinarea evenimentelor istoriei Statelor Unite,
care ne spune că în anul 1980 nu au existat alegeri prezidenţiale. Totuşi, această asumpţie este
una falsă şi autorul, în mod rezonabil, se poate aştepta ca mulţi dintre cititori să cunoască de
asemenea acest lucru. În concluzie, noţiunea de cunoaştere comună aşa cum a fost ea înţeleasă de
către Govier şi Freeman ar părea să fie aplicabilă acestui caz. Curioşii nu ştiu dacă au existat
alegeri prezidenţiale în anul 1980. Dar, cu toate acestea, există o bază pentru presupunerea
plauzibilă pe care o astfel de persoană ar putea să o facă pentru a completa asumpţiile
nonexplicite. Chiar şi un cititor care nu cunoştea dacă propoziţia este sau nu este adevărată poate
presupune, prin intermediul unei scurte reflecţii asupra cazului, că aceasta a fost menită să fie
asumată adevărată ca parte a argumentului. Un tip de asumpţie nonexplicită vine din experienţa
umană de zi cu zi asupra felului în care lucrurile sunt aşteptate să se desfăşoare în general. Pare
foarte greu de indicat natura exactă a acestui tip de asumpţie, dar un alt caz ne va arăta felul
acesteia. Cazul următor este prezentat ca un exerciţiu în Introduction to Logic (1986, 233) a lui
Irving M. Copi.

Cazul 2

Deşi se susţine că aceste manuale sunt ghiduri universale pentru învăţarea de mare valoare şi
importanţă, există totuşi un indiciu care ne conduce într-o altă direcţie. În cei şase ani în care
am predat la şcoli din mediul rural şi urban, nimeni nu a furat vreodată vreun manual. (Jones
1974).

Cele mai probabile trei candidate pentru a reprezenta asumpţii nonexplicite în acest exemplu sunt
următoarele propoziţii:
1. Orice constituie un ghid universal pentru învăţarea de mare valoare şi importanţă va fi
privit ca foarte valoros.
2. Orice este privit ca foarte valoros şi nu este greu de furat va fi probabil furat.
3. Aceste manuale nu sunt prea greu de furat.

Odată ce aceste trei asumpţii sunt afirmate explicit, nu este foarte dificil să reconstruim lanţul
logic al raţionamentului folosit în acest caz. De vreme ce, în experienţa scriitorului, nimeni nu a
furat vreun manual, decurge din cele trei asumpţii de mai sus, în acelaşi timp şi din premisele
enunţate, că este fals că aceste manuale sunt privite ca foarte valoroase. De aici, concluzia
sugerată până acum poate fi conturată: aceste manuale nu sunt realmente ghidurile universale
pentru învăţarea de mare valoare şi importanţă, aşa cum se pretinde de fapt că sunt.

7
Dar de unde vin asumpţiile 1, 2 şi 3? Toate vin din faptele pe care ne putem aştepta ca
oricine să le cunoască sau să le presupună ca fiind adevărate despre felul în care lucrurile
funcţionează în general, despre instituţiile şi valorile umane şi despre felul în care ne putem
aştepta ca oamenii să se comporte în general – nu toată lumea, dar un număr mare de oameni.
Propoziţia 1 este oarecum flatantă pentru oameni, dar probabil destul de exactă. Propoziţia 2 nu
este deloc flatantă, dar probabil este şi mai exactă. Propoziţia 3 vine din cunoştinţele noastre
despre felul în care manualele sunt folosite în şcoli. Ele trebuie să fie distribuite studenţilor şi
această nevoie de accesibilitate le face uşor de furat. Probabil că noi toţi cunoaştem aceste lucruri,
pentru că ştim felul în care manualele sunt folosite în situaţii de şcoală, din propria noastră
experienţă de a fi student sau de a avea un alt rol în şcoală. Şi totuşi, este greşit să afirmăm faptul
că propoziţiile 1, 2 şi 3 reprezintă cunoaştere comună sau orice alt tip de cunoaştere. În fapt, ele
sunt prezumţii plauzibile despre felul în care ne aşteptăm să se desfăşoare lucrurile într-un anume
tip de situaţie care este (probabil) familiară oricărei persoane care citeşte acest argument. Se
presupune că cititorul este familiarizat cu felul în care aceste manuale sunt folosite în şcoli şi cu
cât de obişnuit este furtul în acest scenariu ş.a.m.d. Baza faptică extrasă dintr-un asemenea caz nu
reprezintă cunoaştere, în sensul obişnuit, ci o înţelegere a scenariului de zi cu zi, a tipurilor de
situaţii obişnuite, uneori numite script în studiile de inteligenţă artificială – vezi secţiunea 5 de
mai jos.
În unele cazuri, entimema depinde de felul în care ştim cum funcţionează lucrurile, bazată
pe experienţa obişnuită de a face lucruri în viaţa de zi cu zi. Aceasta, de asemenea, pare a
reprezenta ceea ce poate fi numit script, dar unul de un fel oarecum diferit. Spre exemplu, cu toţii
ştim, sau se presupune că ştim, că a mânca supa cu furculiţa ar fi o modalitate foarte ineficientă
de a mânca supă. Ştim de asemenea că dacă cineva ar încerca să mănânce supă cu o furculiţă în
timp ce alte persoane ar fi de faţă, actul ar fi privit ca foarte neobişnuit şi chiar ridicol. Această
asumpţie ar părea că este baza argumentului următor, citat din Informal Logic - Examples and
Exercises (Acock 1985, 106).

Cazul 3

Risi e bisi este de obicei trecută în meniuri în lista de supe, ba mai mult, unii scriitori
gastronomi îndrăznesc chiar să o numească supă. Absurd! Risi e bisi se serveşte cu
furculiţa. Cine a mai auzit despre supă că se mănâncă cu furculiţa? (Root 1990, 219)

Argumentul în acest caz este o respingere a pretenţiei unor scriitori că risi e bisi este o supă. O
premisă afirmată este că risi e bisi este servită cu o furculiţă. O altă premisă explicită este că risi
e bisi este servită cu furculiţa. Apoi întrebarea retorică, „Cine a mai auzit despre a mânca supă cu
furculiţa?”, susţine propoziţia că nimeni nu mănâncă supă cu furculiţa (ca o practică generală). În
acest caz, există două asumpţii nonexplicite. Prima poate fi pusă în forma unui enunţ condiţional:

1. Dacă ceva este servit cu o furculiţă şi nimeni nu mănâncă supă cu furculiţa, atunci
ceea ce a fost servit nu este supă.

Odată ce asumpţia 1 este inserată, premisa afirmată explicit este că risi e bisi este servită cu o
furculiţă ne permite să ajungem la următoare concluzie:

2. Risi e bisi nu este o supă.

8
Această concluzie nu este afirmată explicit în cazul 3, prin urmare, ea este o asumpţie
nonexplicită în argument. Deci avem aici un caz în care una dintre asumpţiile nonexplicite este o
concluzie.
Dar principalul interes în acest caz îl constituie asumpţia 1. Care este temeiul acestei
asumpţii? O parte din acesta este faptul că noi ştim că supa nu este mâncată în mod normal cu
furculiţa şi ştim că în general un restaurant va încerca să aducă la o masă cu ustensilele cele mai
potrivite şi mai folositoare pentru mâncarea servită. Dar, dincolo de aceste asumpţii, cu toţii ştim
că mâncatul supei cu o furculiţă nu este în mod normal practic. Astfel, perspectiva este că dacă
ceva este servit cu furculiţa, atunci probabil că acel ceva nu este o supă. Desigur, această
asumpţie poate fi greşită. Dar este un fel de indicator sau indiciu că ceea ce e servit nu este supă.
Notăm că termenul indiciu8 a fost folosit explicit în cazul 2. Atât în cazul 2 cât şi în cazul
3, inferenţa de la premise la concluzie poate fi combătută. Argumentul nu este valid din punct de
vedere deductiv şi premisele servesc numai pentru a face concluzia să fie plauzibilă sau să pară
astfel, cu asumpţia că premisele sunt adevărate sau pot fi acceptate. Acest aspect de tip plauzibil
pare să fie o caracteristică obişnuită a argumentelor care depind de entimeme.
În unele cazuri, acest aspect plauzibil al argumentului este făcut evident în una dintre
asumpţiile nonexplicite, în special acolo unde această asumpţie are forma unui condiţional. Cazul
4 este preluat din Informal Logic Examples and Exercises (Acock 1985, 102).

Cazul 4

Este imposibil să răsfoieşti aceste cărţi vechi de bucate fără să fii uimit de cantitatea de
aluat îndesată în corpul uman. Pâinii, covrigilor, biscuiţilor, prăjiturilor şi produselor de
patiserie li se acordă partea leului în spaţiul acestor cărţi. (Root and de Rohemont 1976,
136).

Concluzia argumentului este exprimată în acest caz de prima propoziţie. Această concluzie ar
putea fi parafrazată spunând că în acele zile (într-un moment din trecut nespecificat), „aluatul”,
sau mâncarea bazată pe făină, era un tip de mâncare consumat de foarte mulţi oameni. Premisa
afirmată explicit este că mâncarea bazată pe făină, cum ar fi pâinea, covrigii, biscuiţii, prăjiturile
şi produsele de patiserie îşi primeau partea leului din spaţiul acestor cărţi de bucate ale acelor
vremuri. Cele două premise nonexplicite în acest caz pot fi reprezentate de următoarele
propoziţii:

1. Pâinea, franzelele, etc., sunt făcute (în principal) din făină.


2. Orice tip de mâncare căruia i se acorda partea leului din spaţiul cărţilor de bucate era
un tip de mâncare consumat de mulţi oameni.

Asumpţia 2 este în special interesantă pentru că este o presupunere plauzibilă9 ce ar putea fi


greşită. Ar fi putut exista un motiv pentru care unui anumit tip de mâncare să i se acorde partea
leului într-o carte de bucate, chiar dacă acel tip de mâncare nu era consumat de multă persoane.
Dar ghicind, sau acţionând în mod empiric, am fi probabili justificaţi să presupunem, în absenţa
oricărei indicaţii sau informaţii contrare, că o carte de bucate oferă mai mult spaţiu reţetelor

8
engl. Clue (n. trad)
9
engl. plausibilistic guess (n. trad.)

9
pentru mâncăruri care erau consumate de multă lume la acea vreme. De ce? Ei bine, cărţile de
bucate tind să răspundă cererilor populare prin prezentarea unor mâncăruri care sunt consumate
de multă lume, în orice moment dat, deoarece autorii doresc în general ca această carte să fie
folosită şi să se vândă cât mai multe exemplare cu putinţă. Totuşi, această asumpţie ar putea da
greş în unele cazuri. Să presupunem că autorul cărţii de bucate încerca să îndrepte sau să schimbe
gusturile într-o direcţie anume. Sau să presupunem că publicarea cărţii de bucate era finanţată de
un producător de mâncare ce încerca să promoveze un anumit tip de mâncare. Atunci nu ar mai
exista motive pentru care unui anumit tip de mâncare să i se acorde partea leului din spaţiul
dedicat reţetelor prezentate. Deci propoziţia 2 este o asumpţie care rămâne adevărată în toate
cazurile, dacă nu există nici o informaţie specială care să sugereze contrariul în cazul dat. Dar nu
este o generalizare universală la absolut, sau „pentru orice x”, de tipul celor cu care suntem atât
de obişnuiţi în logica deductivă.

4. Conceptul de plauzibilitate (probabilitate; eikos)

O bază obişnuită pentru multe din entimemele de mai sus constă în propoziţiile care sunt
considerate ca asumpţii acceptabile, care nu trebuie să fie afirmate explicit, deoarece pot fi
considerate valabile pe baza experienţei comune sau a înţelegerii comune a felului în care
lucrurile se petrec în mod normal, în situaţii familiare. Acest concept al felului în care ne putem
aştepta să decurgă lucrurile în situaţii obişnuite a fost pierdut din vedere în logică de două mii de
ani. Dar el era cunoscut în dialectica şi retorica antichităţii ca un temei important pentru
inferenţele logice. Unul dintre cele mai importante concepte folosite de către sofişti era aşa-
numitul argument bazat pe eikos, pe plauzibilitate, pe ceea ce „pare probabil”. În mod tradiţional,
acest tip de argument a fost tradus în limba engleză prin limba latină ca „argument bazat pe
probabilitate”10, o alegere de cuvinte care, în lumina înţelesului modern, furnizat de statistică
acestui termen, este uşor confuză. Argumentele de tip plauzibil sau aşa-numitele argumente
eikotice sunt bazate pe înţelegerea subiectivă a unei persoane asupra felului în care ne putem
aştepta ca un lucru să se petreacă într-o situaţie familiară. Plauzibilitatea se bazează pe ceea ce
astăzi am numi „empatie”, abilitatea cuiva de a se pune într-o situaţie obişnuită într-o poveste sau
relatare în care sunt descrise acţiunile unor protagonişti. În gândirea modernă, conceptul de
plauzibilitate este văzut ca fiind eminamente „subiectiv” şi de aceea nu este considerat un temei
suficient pentru raţionamentul de tip logic. Dar avem suficiente dovezi că atunci când logica a
fost dezvoltată iniţial ca o ştiinţă sau artă a raţionării, înainte de apariţia silogismului,
plauzibilitatea era văzută ca o parte fundamentală a acesteia.
Argumentele eikotice erau semnificative în special pentru filosofii timpurii numiţi sofişti.
Cazul clasic este aşa numitul argument eikotic invers, atribuit sofiştilor Corax şi Tisias, care au
trăit aproximativ la mijlocul secolului al cincilea î. Hr. (Gagarin 1994, 50). Acest exemplu clasic
este descris de către Aristotel în Retorica (1402a17-28), unde este atribuit lui Corax.

Cazul 5

Într-un proces privind un conflict care ar fi avut între doi bărbaţi, unul dintre ei era în
mod vizibil mai mare şi mai puternic decât celălalt. Ei sunt descrişi ca bărbatul slab şi
bărbatul puternic. Bărbatul slab, adresându-se juriului, îi întreabă dacă li se pare probabil
10
engl. argument from probability (n.trad.)

10
ca el, bărbatul mai mic şi mai slab, să fii atacat un bărbat mult mai mare şi mai puternic.
O asemenea ipoteză nu pare a fi plauzibilă, presupunând că bărbatul slab este o persoană
raţională, care ştie ce face, deoarece cel mai probabil rezultat ar fi fost ca el să fie bătut. Şi
juriul probabil ştie că bărbatul slab este conştient de acest lucru. Punându-se pe ei înşişi în
poziţia bărbatului mai mic în situaţia dată, ei şi-ar da seama că este puţin probabil ca ei să
atace bărbatul mai puternic, cu excepţia cazului în care ar fi foarte disperaţi şi probabil
nici atunci. Ei concluzionează că este posibil ca bărbatul mai slab să îl fii atacat pe cel mai
puternic, dar este improbabil să se fii întâmplat astfel, în absenţa oricărei dovezi despre
ceea ce s-a întâmplat.

Logica inferenţei extrase în acest caz se sprijină pe o evaluare a considerentelor invocate. Este
vorba despre cuvântul unei persoane împotriva cuvântului celeilalte şi, presupunem, nu există
nici un martor sau o altă dovadă care să evidenţieze care dintre relatări este cea adevărată.
Problema care dintre bărbaţi l-a atacat pe celălalt se află în cumpănă, deci chiar şi o greutate mică
acordată uneia dintre părţi poate înclina balanţa. În consecinţă, forţa plauzibilităţii produse de
argumentul eikotic ar merge împotriva ipotezei că bărbatul slab l-a atacat pe cel mai puternic.
Dar natura acestui raţionament plauzibil, care ar putea fi folosit într-un astfel de caz, ia o
turnură suplimentară în descrierea lui Aristotel. Este în acelaşi timp posibil să existe ceea ce el
numeşte un argument eikotic invers, ca cel descris în cazul 6 de mai jos.

Cazul 6

Bărbatul mai puternic întreabă juriul dacă este plauzibil ca el, evident bărbatul mai
puternic şi mai mare, să-l fi atacat pe bărbatul vizibil mai mic şi mai slab. Raţionamentul
său decurge după cum urmează: el ştie cât de responsabil din punct de vedere penal l-ar
face să pară un asemenea act, dacă ar ajunge vreodată în faţa instanţei. El ştie că este cel
mai probabil să fie acuzat. Dar ştie de asemenea că juriul cunoaşte că el este conştient de
acest lucru. Deţinând această cunoaştere, este oare plauzibil că el l-ar fi atacat pe omul
mai slab? Răspunsul este „nu”. Concluzia trasă este că este implauzibil ca bărbatul mai
puternic să îl fi atacat pe cel mai slab.

Argumentul eikotic invers duce la o concluzie opusă celei obţinute din argumentul eikotic
originar. Deci, este posibil să avem argumente eikotice care să susţină ambele părţi într-un
conflict de opinii. În cazul 6, totuşi, argumentul eikotic invers aduce balanţa înapoi la echilibru
prin contracararea argumentului eikotic anterior de către bărbatul mai slab, prin consideraţii egale
din punctul de vedere al plauzibilităţii. Michael Gagarin (1944, 51) ne spune că argumentul
eikotic invers era un argument plauzibil tipic, de tipul întoarcerii-cu-o-sută-optzeci-de-grade11,
folosit de către sofiştii celei de-a doua jumătăţi a sec. V î. Hr. Atât în cazul argumentului eikotic,
cât şi în cazul argumentului eikotic invers, inferenţa plauzibilă se bazează pe capacitatea
membrilor juriului de a se pune ei înşişi în situaţia dată şi de a o vedea lucrurile din perspectiva
persoanei care era implicată. În ambele cazuri, argumentarea este departe de a fi asigurată
împotriva erorii, dar este chiar tipul de argumentare care ar cântări în faţa unui juriu.
Chiar acest tip de raţionament plauzibil sau eikotic era vizat de Aristotel atunci când a
definit entimema ca un silogism bazat pe probabilitate (eikos) şi semne. În mod curios, în acest
caz, explicaţia entimemei oferită de către Aristotel în Analitica Primă, citată în secţiunea 2 de
11
enlg. turning -of-the-tables (n. trad.)

11
mai sus, se leagă destul de bine cu explicaţia entimemei general acceptată, ca argument ce
conţine asumpţii nonexplicite. Conceptul de eikos s-a dovedit a fi unul dintre cele mai importante
baze ale entimemei (în sensul modern), elementul aşa-numitei „cunoaşteri comune”. Dar această
bază nu reprezintă nicidecum cunoaştere, în sensul strict al termenului. Este plauzibilitate, de
tipul identificat de Corax în cazurile 5 şi 6.

5. Generalizări plauzibile, inferenţe şi scripturi

Câteva dintre generalizările prezentate în cazurile de mai sus aveau în mod clar o natură
de tip plauzibil şi contracarabilă, în special următoarele patru premise nonexplicite:

P1. Orice tip de mâncare căruia i se acorda partea leului în spaţiul cărţilor de bucate era
consumat de multă lume.
P2. Dacă ceva este servit cu furculiţa şi nimeni nu mănâncă supă cu furculiţa, atunci acel
ceva nu poate fi supă.
P3. Orice constituie un ghid universal pentru învăţarea de mare valoare şi importanţă va fi
considerat foarte valoros.
P4. Orice este văzut ca foarte valoros şi nu este greu de furat probabil va fi furat.

Nici una dintre aceste generalizări nu are forma obişnuită a generalizărilor din logică,
(∀x)( Fx ⊃ Gx) 12. Toate sunt condiţii contracarabile de tip plauzibil ce au următoarea formă: în
general, dar subiect al excepţiilor în unele cazuri, dacă obiectul în cauză are proprietatea F, atunci
ne putem aştepta în mod rezonabil să aibă proprietatea G. Inferenţa despre Tweety citată în
secţiunea 2 este bazată pe o generalizare plauzibilă de acest tip. Dacă Tweety este o pasăre,
atunci este rezonabil să ne aşteptăm, cu excepţia unor cazuri, ca Tweety să zboare. Această
generalizare de tip plauzibil este diferită de generalizarea universală absolută cu care suntem atât
de obişnuiţi în logică şi care poate fi dovedită falsă printr-un singur contraexemplu. Generalizarea
de tip plauzibil poate să reziste în general, chiar dacă a fost contrazisă într-un caz particular.
Cazul devine doar o excepţie de la regula generală.
În cazurile 5 şi 6, acelaşi tip de generalizări plauzibile sunt şi asumpţii pe care
argumentarea folosită se bazează pentru a deriva concluzia. În general, dar subiect al excepţiilor,
este implauzibil că un bărbat mai slab l-ar ataca pe unul mai puternic, cel puţin într-o situaţie
normală, în care bărbatul mai slab nu este într-o poziţie în care se află la colţ sau trebuie să se
apere pe el însuşi. Dar atunci argumentarea în cazul 6 se sprijină pe o asumpţie diferită, pe efectul
că este implauzibil că bărbatul mai puternic l-ar ataca pe cel mai slab, într-o situaţie în care
bărbatul mai puternic ştie că acest caz ar ajunge probabil la tribunal. Argumentul din
raţionamentul de tip plauzibil este puţin mai slab în acest caz, dar încă mai are o influenţă în
schimbarea sarcinii probei.
Aceste generalizări plauzibile sunt extrem de importante, nu numai pentru înţelegerea
modului în care funcţionează entimemele, dar şi pentru înţelegerea erorii generalizărilor pripite.
Ele sunt bazate pe înţelegerea împărtăşită a vorbitorului şi a ascultătorului asupra felului în care
funcţionează lucrurile în viaţa de zi cu zi şi a modului în care, în general, ne putem aştepta ca ele
să decurgă. Etimologia cuvântului entimemă, din en şi thymos, însemnând „în minte” este destul
12
Oricare ar fi X, daca X are proprietatea F atunci X are şi proprietatea G – generalizare de tipul „toţi oamenii sunt
muritori”.

12
de potrivită. Cu toţii înţelegem ce menire au şi cum funcţionează în viaţa cotidiană lucruri
precum furculiţele, cărţile de bucate şi manualele. Putem să ne aşteptăm ca atât un vorbitor cât şi
un ascultător să aibă „cunoaştere comună”. Ştim că, în general, dacă un restaurant pune anumite
ustensile pe masă, atunci în mod normal acestea sunt tipurile de ustensile potrivite pentru
consumarea felului de mâncare servit. Şi ştim că mâncatul supei cu furculiţa nu numai că este
neobişnuit şi nepotrivit din punct de vedere social, dar şi foarte ineficient. Un vorbitor şi un
ascultător tipici ar fi pregătiţi să crediteze asumpţii precum acestea şi nu le-ar pune sub semnul
întrebării, decât dacă cazul ar fi unul neobişnuit.
Ca oameni care se implică în activităţi cotidiene, cum ar fi mâncatul sau mersul la
restaurant, noi împărtăşim „cunoaşterea comună” pe care Roger C. Schank şi Robert P. Abelson
(1977) au identificat-o ca script, un corp de cunoaştere împărtăşit de utilizatorii unei limbi
privind ceea ce se întâmplă în mod normal în anumite tipuri de situaţii stereotipice şi care permit
unui utilizator al limbii să completeze în inferenţe ceea ce lipseşte sau ceea ce nu a fost explicit
afirmat în textul discursului. Schank şi Abelson folosesc scenariul restaurantului pentru a oferi un
exemplu de argumentare bazată pe script. În acest scenariu, ni se spun următoarele fapte: John s-a
dus la un restaurant. Chelneriţa l-a invitat pe John să se aşeze. Chelneriţa i-a oferit lui John un
meniu. John a comandat homar. A fost servit rapid. A lăsat un bacşiş mare. A părăsit restaurantul.
Fiind dată această poveste ca text al discursului, oricine o poate folosi pentru a infera că anumite
evenimente au apărut în mod plauzibil, chiar dacă nu se afirmă explicit că ar fi apărut. Este
rezonabil să inferăm că John a mâncat homarul. Desigur, este posibil ca într-un anume caz, John
să nu fi mâncat homarul. Dar aceasta nu ar fi secvenţa normală a evenimentelor, judecând după
ceea ce ni se spune în textul dat. Ar fi de asemenea plauzibil să inferăm că John nu numai că a
mâncat homarul, dar a fost şi mulţumit de masa servită. Schank şi Abelson consideră că aceste
inferenţe se bazează pe aşa-numitul script restaurant (s.n.), care specifică cursul normal al
evenimentelor care au loc atunci când cineva intră într-un restaurant şi se implică în tipul de
activitate obişnuit acestui scenariu. Există o succesiune normală a evenimentelor – a intra, a te
aşeza, a comanda, a mânca, a plăti şi a pleca. Şi la fiecare etapă din această succesiune, există
activităţi normale în care ne putem aştepta ca clientul să se implice. Dacă se comandă supă, ne-
am aştepta ca restaurantul să furnizeze o lingură şi ne-am aştepta ca clientul să mănânce supa cu
lingura şi nu, spre exemplu, cu o furculiţă. Desigur, dacă e un tip de supă foarte groasă nu ar
părea atât de uimitor ca clientul să folosească o furculiţă. Dar în desfăşurarea normală a cazului,
ar fi rezonabil să presupunem că clientul ar folosi probabil o lingură.
Scriptul furnizează un scenariu de fundal pentru un tip de activitate obişnuită, scenariu în
care este înmagazinat un corp de „cunoaştere comună” despre acel tip de activitate. Incluse aici
sunt generalizările de tip plauzibil care permit unui ascultător (sau cititor) al unui text să
completeze paşii lipsă în succesiunea de inferenţe folosită pentru un anumit scop, spre exemplu,
pentru a înainta un argument. De asemenea, sunt incluse în script şi propoziţiile particulare
despre ce ne-am putea aştepta să se întâmple în mod normal la un anumit punct într-un tip de
situaţie obişnuită dată. Scripturile sunt împărtăşite de către vorbitorii şi ascultătorii care sunt
obişnuiţi cu tipurile de activităţi zilnice care fac parte din situaţie. Deci, când vorbitorul oferă un
argument ce conţine premise sau concluzii nonexplicite, ascultătorul poate completa lipsurile atât
prin apelul la generalizările de tip plauzibil cât şi prin cel la propoziţiile singulare care ar fi
asumpţii rezonabile de luat în considerare, având scriptul sau baza de cunoaştere comună
împărtăşită de vorbitor şi de ascultător cu privire la acest tip particular de situaţie, care le este
familiar ambilor.

13
6. Recomandări

Atunci când reconstruim argumentele dintr-un text şi completăm asumpţii nonexplicite, ar


trebui mai întâi să recunoaştem distincţia dintre necesitate şi folosire (s.n.). Pe o bază necesară,
asumpţiile pot fi completate printr-un raţionament invers (n.n. de la concluzie la premise) în
procesul cunoscut în ştiinţa calculatoarelor ca abducţie. Se începe cu un model sau o structură
formală ce stipulează cerinţele pentru un argument corect din punct de vedere structural. Modelul
ar putea fi acela al logicii deductive, dar ar putea fi acela al logicii inductive sau ar putea fi acela
al calculului plauzibilităţii de tipul celui construit în Plausibile Reasoning (1976) de Nicholas
Rescher. Baza necesară nu reprezintă premisele sau concluziile folosite efectiv de un opinent. Ea
reprezintă numai o reconstrucţie a premiselor de care avem nevoie pentru a obţine un argument
ce este corect din punct de vedere structural, potrivit unui anumit standard. Pe o bază a folosirii,
asumpţiile pot fi completate fie în conjuncţie cu reconstrucţia necesară, fie independent. Pot
exista variate temeiuri ale folosirii, dar analiza tuturor acestea se situează dincolo de scopul
acestei investigaţii. Însă, una dintre cele mai importante este aceea la care ne referim prin
„cunoaştere comună”. Cu toate acestea, sintagma de faţă este improprie. Baza pentru completarea
acestui tip de asumpţie nonexplicită este un corp comun de modalităţi familiare şi previzibile de a
face anumite lucruri, împărtăşit de vorbitori şi de ascultători – scripturi, pentru a folosi termenul
conturat de Schank şi Abelson. Completarea asumpţiilor nonexplicite prin derivarea informaţiei
din scripturi este de obicei bazată nu pe cunoaştere (deşi ar putea să fie, în anumite cazuri), ci pe
plauzibilitate. Plauzibilitatea este diferită de cunoaştere deoarece cunoaşterea pretinde că are o
bază de valabilitate ataşată în timp ce, pretenţiile plauzibilităţii sunt doar asumpţiile. Încărcătura
de valabilitate pentru acestea este în mod firesc negativă în natură – putem accepta o asumpţie ca
plauzibilă, chiar dacă nu a fost dovedită ca adevărată, atât timp cât nu a fost dovedită a fi falsă.
Problema rămâne în determinarea, într-un caz dat, când o propoziţie poate fi inserată ca o
asumpţie nonexplicită plauzibilă într-un argument. În cele mai multe cazuri, va fi puţin dezacord
în ceea ce priveşte astfel de determinări, dar este de aşteptat să existe dezacorduri în cazuri
particulare. Care este susţinerea care ar trebui folosită pentru a rezolva un astfel de dezacord?
Aceasta trebuie căutată în script. Scriptul este o articulare de succesiuni de evenimente şi
aşteptări pe care în mod normal le luăm de bune şi, în unele cazuri există, nu e nevoie să
construieşti un script elaborat pentru a dovedi sau a contrazice că o anume asumpţie este
plauzibilă într-un caz. Totuşi, dacă este necesar, aceasta este metoda cea mai bună de folosit.
Ceea ce este cel mai important în elucidarea entimemelor este să folosim un tip de notaţie
şi de reconstrucţie a argumentului pentru a distinge între argumentul originar afirmat în text şi
asumpţiile nonexplicite care au fost adăugate pentru a completa argumentul. În ultimul caz, este
de asemenea o idee bună să folosim notaţia pentru a indica dacă asumpţia a fost adăugată pe
criterii de necesitate sau de folosire, sau ambele. La fel, în practică, atunci când adăugăm oricare
tip de asumpţie nonexplicită, ar trebui să adăugăm o explicaţie scurtă a consideraţiilor pe care se
bazează inserarea asumpţiei. O dată afirmate explicit, asumpţiile plauzibile par adesea lipsite de
importanţă, dar ceea ce trebuie accentuat este că rigoarea logică necesită uneori clarificarea
tuturor asumpţiilor necesare sau folosite în obţinerea unei concluzii. Într-o dispută fierbinte, ceea
ce iniţial era lipsit de importanţă sau era deja admis poate deveni subiect al argumentării.
Concluzionând, atunci, pare să existe o legătură semnificativă între cele două doctrine ale
entimemei întâlnite la Aristotel. Sau, dacă concepţia modernă asupra entimemei nu este într-
adevăr de găsit la Aristotel, după cum consideră Jebb şi Hamilton, atunci ceea ce a fost arătat este
că există o legătură între conceptul artistotelic de entimemă şi conceptul modern care îşi are

14
originea în lumea antică. Principalul aspect care trebuie să fie recunoscut este acela că
argumentarea de tip plauzibil, de tipul celei bazate pe script, este o bază foarte obişnuită şi
importantă pentru entimemă (în înţelesul modern). Generalizările de tip plauzibil şi, în general,
asumpţiile de tip plauzibil, ar trebui văzute ca reprezentând un tip distinct de argumentare de sine
stătătoare, un tip de argumentare ce trebuie să fie studiat în profunzime dacă vrem să dobândim o
cunoaştere a felului în care entimemele sunt construite pe asumpţii folosite.
Am notat în diverse puncte că investigarea aspectelor entimemelor a atins întrebări legate
de anumite sofisme informale. În secţiunea 1, sofismul omului de paie a fost pus în discuţie. În
secţiunea 2, apelul la opinia populară ca tip de argument a fost arătat ca fiind strâns legat de baza
cunoaşterii comune pentru entimemă. În secţiunea 5, sofismul generalizărilor pripite a influenţat
într-o manieră semnificativă analiza generalizărilor de tip plauzibil. Toate aceste trei puncte de
contact reprezintă zone pentru studiu ulterior, dar urmarea lor trebuie să se desfăşoare în afara
orizontului investigaţiei prezente.

Departamentul de filosofie
Universitatea din Winnipeg

Bibliografie

Acock, Malcom. 1985. Informal Logic Fxamples and Exercises. Belmont: Wadsworth.
Aristotle. Prior Analytics. Trans. Hugh Tredennick. Loeb Classical Library. Cambridge. MA:
Harvard UP, 1938.
Aristotle. Rhetoric. Trans. John Henry Freese. Loch Classical Library. Cambridge, MA: Harvard
UP, 1937.
Burke, Michael. 1985. "Unstated Premises." Informal Logic 7: 107-18.
Copi, Irving M. 1986. Introduction to Logic. 7th ed. New York: Macmillan.
Ennis, Robert H. 1982. "Identifying Implicit Assumptions." Synthese 51: 61-86.
Freeman, James B. 1995. "The Appeal to Popularity and Presumption by Common Knowledge."
In Fallacies: Classical and Contemporary Readings, ed. Hans V. Hansen and
Robert C. Pinto, 263-73. University Park. PA: Pennsylvania State UP.
Gagarin, Michael 1994. "Probability and Persuasion: Plato and Early Greek Rhetoric." In
Persuasion: Greek Rhetoric in Action, ed. Ian Worthington, 46-68. London: Routledge.
Gough. James, and Christopher Tindale. 1985. "Hidden or Missing Premises." Informal Logic
7: 99-106.
Goulding, Daniel J. 1965. "Aristotle's Concept of the Enthymeme." Journal of the American
Forensic Society 2: 104-8.
Govier, Trudy. 1992. A Practical Study of Argument, 3d ed. Belmont: Wadsworth.
Hamilton, Sir William. 1874. Lectures on Logic. Edinburgh: William Blackwood & Sons.
Hitchcock. David. 1985. "Enthymematic Arguments." Informal Logic 7: 83-97.
Jackson, Sally, and Scott Jacobs. 1980. "Structure of Conversational Argument: Pragmatic
Bases for the Enthymeme." Quarterly Journal of Speech 66:251-65.
Jebb, R. C. 1893. The Attic Orators. London: Macmillan.
Jones, W. Ron. 1974. "How to Write (and Publish) Your Own Dick and Jane" Changing
Education 5.4: 17-19.
Joseph, H. W. B. 1916 . An Introduction to Logic. Oxford: Clarendon P.

15
"The Lie That Millions Tell About Voting." 1982. Star 29 June: 9.
Rescher, Nicholas. 1976. Plausible Reasoning. Assen: Van Gorcum.
Root, Waverly. 1990. "Risi e bisi." In The Best of Italian Cooking, ed. Fiorella De Boos-
Smith. Sydney Bay Books.
Root, Waverly, and Richard de Rochemont. 1976. Eating in America: A History. New York:
Morrow.
Schank, Roger C., and Robert P. Abelson. 1977. Scripts, Plans, Goals and Understanding.
Hillsdale. NJ: Erlbaum.
Scriven, Michael. 1976. Reasoning. New York: McGraw-Hill.
Walton, Douglas. 1996. Argument Structure: A Pragmatic Theory. Toronto: U of Toronto P.
. 1999. Appeal to Popular Opinion. University Park, PA: Pennsylvania State UP.

Nota traducătorilor

Douglas Walton (doctor în filosofie, Universitatea din Toronto, 1972) este profesor de filosofie
la Universitatea din Winnipeg (Canada) şi este autorul a mai multor lucrări din domeniul logicii
informale, sofismelor şi argumentării.
Mai multe lucrări ale lui Douglas Walton sunt disponibile on-line în limba engleză la adresa:
http://www.uwinnipeg.ca/~walton/p_and_p.htm

16

You might also like