Liliana-Adriana Subţirelu

Psih. Clinician, intervenţii specific pentru persoane cu nevoi speciale/logoped

Spitalul Victor Gomoiu, Secţia de recuperare psihomotrică, Bucureşti

ÎNTÂRZIERI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI ŞI INTERVENŢIA

TIMPURIE

Cel mai frecvent diagnostic psihologic/psihopedagogic întâlnit în centrele de

recuperare psihomotrică pentru copii este acela de întârziere în dezvoltarea psihomotrică
şi întârziere în dezvoltarea limbajului.
Încă de timpuriu, părinţii observă că este ceva în neregulă cu copilul lor şi se
adresează medicului. Cele mai frecvente observaţii se fac asupra dezvoltării motorii
(postura capului, statul în şezut, mersul) şi asupra dezvoltării limbajului.
Un copil este descris ca întârziat în dezvoltare atunci când el nu este capabil să
atingă performanţe specifice vârstei lui cronologice.

Cauze ale întârzierilor în dezvoltare:

- deficienţe fizice – paralizii cerebrale, hemiplegii, tetraplegii, alte deficienţe

musculare şi motorii
- deficienţe senzoriale – surditatea, deficienţele vizuale, tulburări ale limbajului şi
învăţării
- handicapuri sociale dobândite prin maltratare, abuzuri sexuale, sindrom de
deprivare
- tulburări emoţionale datorate unor evenimete traumatizante din viaţa copilului
- tulburări psihiatrice / autism
- deficite intelectuale datorate retardului mintal, sindromului Down, unor boli
metabolice cu influenţă asupra dezvoltării creierului etc.
 Evaluarea întârzierilor în dezvoltare se realizează în practică prin măsurarea
maturizării dezvoltării, raportată la vârsta cronologică a copilului. Iniţial se realizează un
test screening de identificare rapidă a întârzierii în dezvoltare şi apoi se trece la o
evaluare complexă prin care se pun în evidenţă tipul întârzierilor şi se realizează profilul
psihopedagogic amănunţit al subiectului.
Dezvoltarea se evaluează în patru domenii majore:
a) domeniul postural-motric în care sunt incluse toate deprinderile motorii,
controlul general al corpului şi coordonarea fină a mişcărilor, reacţiiile posturale,
mişcarea capului, poziţia şezândă, mişcarea de ridicare, agăţare, mers, apucare şi
manipulare.
b) comportament adataptiv – cuprinde asbilitatea de a percepe şi conceptualiza
deprinderile de a folosi obiectele din jur, coordonarea oculomotorie în manipularea
obiectelor şi abilitatea necesară pentru folosirea unor instrumente şi echipamente simple
în rezolvarea unor probleme practice.
c) domeniul comunicării include atât recepţia, cât şi emisia limbajului; sunt
incluse toate formele de comunicare orală, mimica, gestica, expresivitatea corpului în
momentul comunicării şi posibiltăţile de comunicare în plan social, în cadrul unui grup.
d) domeniul personal şi social se referă la reacţiile şi conduita copilului,
structurate în funcţie de mediul cultural în care se dezvoltă; sunt vizate conduita ludică,
relaţiile interpersonale, autoservirea etc.

Factorii care influenţeată întârzierile în dezvoltare constau în:

- gradul de extindere al disfuncţiilor la copil;
- calitatea mediului în care trăieşte, concretizată în nivelul îngrijirilor acordate şi
structura relaţiilor sociale dintre copil şi ceilalţi;
- absenţa sau prezenţa unor programe de recuperare adecvate şi iniţializate cât mai
de timpuriu.
Intervenţia în recuperare are eficienţă maximă dacă se porneşte cât mai de timpuriu,
chiar de la câteva luni. Aceasta deoarece în perioada 0-7 ani, sistemul nervos central
dispune de o mare plasticitate care permite declanşarea funcţiilor compensatorii şi
realizarea unor căi ocolite, dacă este cazul, pentru anumite funcţii psihice care nu s-au
format sau nu au suportul fizico-biochimic să se formeze datorită unor sindroame sau
maladii. De asemenea stimularea de timpuriu, permite utilizarea întregului potenţial de
care dispune copilul şi care se află în stare latentă.
Primul tip de intervenţie se face la nivel motor, fie pentru stimularea funcţiilor
motrice ale membrelor inferioare şi superioare, fie pentru recuperarea unor deficite
motorii prezente.
În paralel copilul poate fi stimulat pe partea senzorială prin accesarea simţurilor şi
lărgirea căilor de input informaţional; creierul îşi extinde activtatea şi reţeaua neuronală
pe măsură ce copilul este implicat tot mai mult în acţiuni de manipulare de obiecte, în
acţiuni de explorare cu toate simţurile (gust, miros, auz, văz, simţul tactil), jocuri
senzoriale, jocuri de mişcare etc.
Tot acum se pun bazele dezvoltării limbajului, prima etapă în comunicarea
copilului fiind gânguritul şi mimico-gesticulaţia prin imitarea adultului. Este bine să
lărgim această sferă prin stimularea auzului pentru recepţionarea unor aspecte ale limbii
materne ca intonaţia şi sunetele, dar şi pentru înţelegerea globală a vorbirii.
 Deşi cel mai adesea se consideră că logopedia este o ştiinţă care se adresează
numai după 3-4 ani, când limbajul oral s-a constituit, să nu neglijăm totuşi această
perioadă în care limbajul intră în funcţiune, încă de când copilul deschide ochii asupra
mamei sale şi îşi intensifică gânguritul în interacţiunea cu aceasta.
Este o perioadă importantă în dezvoltarea limbajului pentru că acum se crează
conexiunile neuronale pentru recepţie şi înţelegere şi putem stimula această dezvoltare
sau putem ajuta la crearea de căi ocolite pentru comunicare în cazul prezenţei unor
sindroame sau maladii.
Complementar activităţilor de recuperare realizate în centru, copilul trebuie să
beneficieze de o îngrijire adecvată în mediul familial, de continuarea exerciţiilor şi acasă
dacă este nevoie, la recomandările specialistului şi de o organizare adecvată a mediului
familial.
Prioritară este armonia din familie, care influenţează dezvoltarea copilului. Cel
mai adesea membrii familiilor consideră că cei mici nu sunt afectaţi de tensiunile,
nemultumirile şi frustrările lor, decât dacă acestea se manifestă prin certuri sau conflicte
la vedere. Este o perspectivă eronată, întrucât în perioada 0-2 ani copilul cunoaşte o
dezvoltare senzitivă, fiind receptiv la un nivel energetic şi resimte tot disconfortul celor
apropiaţi, şi mai ales al mamei sale.
Un alt aspect important care trebuie sesizat părinţilor este cel legat de prezenţa
stimulilor în câmpul de desfăşurare al copilului. Familia modernă este populată de coşuri
şi saci de jucării, lucru foarte derutant pentru copii şi oarecum nociv pentru dezvoltare.
Pe lângă faptul că atâtea jucării produc saţietate şi aduc un sentiment de
insatisfacţie pentru copil, ele îngreunează organizarea mentală şi dezvoltarea atenţiei,
constituindu-se în prea mulţi stimuli care se prezintă simultan copilului. Acesta devine
haotic în comportamentul de alegere şi de susţinere a unui anumit tip de joc cu
respectivele jucării. Este foarte important ca şi părinţii să-şi educe comportamentul de
cumpărare şi să se orienteze mai mult spre jocuri cu o anumită funcţie de învăţare şi mai
puţin spre jucării (roboţi, arme, maşini, nave cosmice, păpuşi).
Tot în familia modernă, televizorul este deschis foarte multe ore pe zi, de obicei în
camera de joacă a copiilor, iar accesul acestora nu este limitat deloc, încă de la 0 ani.
Trebuie avută în vedere influenţa negativă a televizorului asupra dezvoltării
copilului, mai ales în perioada 0-7 ani, perioada de dezvoltare şi extindere a proceselor
psihice şi a multor mecanisme cognitive. Televizorul stimulează scoarţa cerebrală
nespecific, dezechilibrând mecanismele neuronale de excitaţie şi inhibiţie necesare
funcţionării armonioase a sistemului nervos central. Copiii expuşi unor perioade mari de
timp pe zi, în faţa televizorului, în perioada 0-7 ani, manifestă deficite de atenţie,
dificultăţi în urmărirea sarcinilor şcolare, înrzieri în dezvoltare, în special pe limbaj.
Deşi sunt părinţi care susţin că televizorul le-a dezvoltat şi îmbogăţit vocabularul
copiilor lor, nu trebuie să uităm că limbajul nu înseamnă doar vorbire, ci şi recepţie şi
comprehensiune, iar mai târziu limbajul scris-citit unde copiii manifestă dificultăţi,
datorită acestei expuneri în perioada micii copilării.
Fără a avea pretenţia de a fi epuizat acest subiect, închei articolul cu
recomandarea atât pentru părinţi, cât şi pentru specialişti, de a integra copilul cu
întârziere în dezvoltare, cât mai de timpuriu (chiar de la câteva luni), în programe de
recuperare, care să includă: kinetoterapie, logopedie, terapie ocupaţională şi stimulare
psihologică.
BIBLIOGRAFIE:

• TERAPIE OCUPATIONALA PENTRU PERSOANE CU DEFICIENTE, autori Doru-Vlad Popovici

(coord.) si Raluca Matei, Edit. MUNTENIA, Constanta, 2005, ISBN 973-692-088-7.

• DEZVOLTAREA COMUNICARII LA COPIII CU DEFICIENTE MINTALE, Doru-Vlad Popovici,

edit. Pro-Humanitate, Bucuresti, 2000,

• GHIDUL EDUCATORULUI, coordonator prof.univ.dr. Emil Verza DPC-EU/PHARE, 1997. Cap.

Specificul activitatilor de terapie ocupationala Pag.151-159;

• TERAPIE EDUCATIONALA INTEGRATA, coordonatori Ionel Musu, Aurel Taflan, Edit. PRO-
HUMANITATE, Bucuresti, 1997; Cap. Terapie ocupationala, pag.101-127; Cap. Meloterapia
(in colaborare cu Didona Niculcea), Pag.127-146.

• INTERVENTIA RECUPERATIV-TERAPEUTICA PENTRU COPIII CU DIZABILITATI MULTIPLE,

autori Aurelia Racu, Doru-Vlad Popovici, Anatol Dani, Verginia Cretu, Edit. PONTOS,
Chisinau, 2006, Republica Moldova.

• LOCUL SI ROLUL PSIHOMOTRICITATII IN CADRUL PROCESULUI DE EDUCARE SI

RECUPERARE A ELEVILOR DEBILI MINTAL, - rezumat in vol. „Psihologia in Romania”, -
Academia de Stiinte Sociale si Politice, sectia Psihologie – Colocviul de Psihologie, 14-15
decembrie 1984, pag.62-64.

• EFECTELE TELEVIZIUNII ASUPRA MINTII UMANE, autor Virgiliu

Gheorghe, editura Evanghelismos, Bucuresti, 2005.