COMUNICAREA CU ELEVII ÎN ACTIVITATEA ŞCOLARĂ

Subţirelu Liliana-Adriana
Şcoala specială nr.5

Majoritatea comportamentelor şi, mai ales, modul în care comunicăm se învata în timpul
copilăriei, prin imitarea persoanelor din jur considerate modele. Primele modele sunt părinţii,
apoi adulţii din mediul familial şi şcolar cu care copilul interacţionează.
Copiii învaţă să comunice observându-i pe ceilalţi şi preiau întocmai modelul de comunicare
predominant cu care vin în contact.
Prin acest material încercăm să aducem în atenţia celor interesaţi câteva modalităţi de
comunicare adecvate în relaţia cu elevii, prin care se poate obţine o schimbare optimă, pozitivă
în personalitatea şi comportamentul lor.
Exersarea acestor modalităţi, de exemplu la orele de dirigenţie sau de consiliere sau ori
de câte ori avem posibilitatea îi poate ajuta pe elevi să comunice asertiv, înlăturând conflictele cu
ceilalţi. Asertivitatea reprezintă abilitatea unei persoane de a comunica deschis despre drepturile
şi sentimentele sale, şi de a-şi exprima opiniile, respectând în acelaşi timp drepturile,
sentimentele şi opiniile celorlalţi,
Înainte de toate, însă, pentru a fi modele bune de urmat în comunicare asertivă, este
necesar, să conştientizăm proprile noastre comportamente de comunicare şi să lucrăm asupra
noastră dacă este cazul.
Ascultarea este o verigă principală a actului de comunicare. Specialiştii pe care, elevii îi
apreciază şi cărora le comunică problemele lor, sunt, în primul rând cei care ştiu să asculte.
Unele probleme pe care le are elevul se pot rezolva la acest nivel, al ascultării, deoarece fiind
ascultat, copilul are ocazia să-şi exprime dificultatea, s-o conştientizeze mai bine şi să se
elibereze de tensiunea generată de acea problemă.
Ascultarea nu este o acţiune pasivă în care elevul vorbeşte, dar nu ştie dacă este ascultat
(cealaltă persoană îl priveşte, dar nu îi oferă nici un indiciu că îl şi ascultă, se gândeşte la altceva,
se ocupă cu altceva sau priveşte în altă parte), ci presupune un oarecare activism din partea
ascultătorului.
 Este necesar să manifestăm anumite gesturi prin care să îi arătăm elevului că este ascultat
şi încurajat să continue: privirea trebuie să fie catre el, se adopta o poziţie puţin aplecată spre
elev şi din când în când se dă aprobator din cap.
Pentru susţinerea elevului în comunicarea situaţiei problematice putem pune câteva întrebări bine
ţintite, şi menite să clarifice : „Poţi să-mi spui mai multe despre asta?” „Unde?”, „Când?”, „Cum
s-a întâmplat?”
O întrebare nepotrivită pe care adesea o utilizăm cu toţii şi care trebuie evitată deoarece
induce culpabilizare şi determină o justificare şi nu cauza reală a comportamentului, este
întrebarea „De ce?”
Pentru dezvoltarea capacităţii de ascultare la elevii noştri, putem gândi şi realiza diverse
exerciţii în orele de limbă şi comunicare sau în orele de dirigenţie sau consiliere.
Exemplu de exerciţiu cu elevii: Elevii îşi povestesc în perechi câte o întâmplare personală.
Timp de 5 minute povesteşte un elev, iar celălalt îl ascultă activ, apoi se schimbă rolurile. La
sfârşit, elevii din fiecare pereche îşi spun cum s-au simţit în timp ce au vorbit şi ce aşteptări
aveau de la cel care îi asculta. 
Tonul vocii este un alt element important al comunicării care îşi pune amprenta pe
modelul de comunicare asertivă sau nonasertivă. Dacă vorbim pe un ton calm şi ferm avem mai
multe şanse de a obţine un comportament dorit din partea elevului, decât dacă îi vorbim pe un
ton ridicat, amenninţător. Se poate constata că unii copii, chiar şi atunci când doresc să comunice
cu colegii lor, nu vorbesc, ci strigă. Aceşti copii au avut modele de comunicare nepotrivite,
asupra lor a fost exercitată o anumită agresivitate verbală şi, în felul acesta ei au învăţat că
singura modalitate prin care se pot impune este prin ridicarea tonului.
Vorbirea calmă, dar fermă, manifestată cu constanţă aplanează conflictele şi nu duce la
escaladarea lor.
Exerciţiu cu elevii: Un elev exprimă o afirmaţie pe tonuri diferite, iar ceilalţi elevi
comunică ce simt, ce gândesc şi ce reacţii le provoacă tonul cu care a fost rostită aceeaşi
afirmaţie. 
Nu în ultimul rând conţinutul şi forma comunicării, a mesajului transmis, induce aspecte
dezirabile sau indezirabile în comportamentul elevilor.
Este recomandat ca, la clasă, în comunicarea frontală să se evite mesajele centrate pe
cealaltă persoană şi mesajele care cuprind o negaţie:
 „Vorbiţi tot timpul!”
,,Niciodată nu sunteţi cuminţi !,,
„Numai probleme îmi faci, dacă nu te linişteşti, te dau afară!”
,,Noi nu suntem obraznici !,,
Acest tip de mesaje nu fac decât să întărească comportamentul manifest prin atragerea
atenţiei asupra lui şi etichetare, intrându-se într-un cerc vicios al comunicării :
Atragerea atenţiei
asupra comportamentului

Manifestarea
comportamentului Intărire

Pentru o comunicare eficientă în manieră asertivă este bine să încercăm întreruperea

acestui cerc vicios prin exprimarea centrată pe propria persoană şi nu pe cea a elevului. Îi putem
arăta astfel elevului, efectele comportamnetului său asupra noastră şi asupra celorlalţi, iar prin
pozitivarea comunicării îi putem oferi o altă variantă de comportamnet.
Spre exemplu în loc de ,, Vorbiţi prea tare,, am putea formula ,, când este linişte eu pot să
vă povestesc mult mai frumos,, sau în loc de ,, noi nu suntem obraznici,, putem formula ,,noi
suntem cuminţi ori de câte ori putem,, sau în loc de ,,numai probleme îmi faci, dacă nu te
linişteşti te dau afară !,, am putea spune ,, am nevoie de ajutorul tău, eşti foarte priceput la……,,
Este bine să abatem atenţia copilului de la comportamentul indezirabil, dar nu este
suficient. Ca să ajungem la un rezultat solid de fiecare dată când vrem să schimbăm un
comportament neplăcut trebuie să creăm contextul potrivit pentru manifestarea altuia dezirabil.
Alături de consideraţiile exprimate mai sus putem adăuga, pe aceeaşi linie a
comunicării asertive, câteva recomandări de evitare a modalităţilor ineficiente de comunicare:
 Exprimarea unui ordin, comandă: „Aruncă guma la gunoi!”; „Taci odată!”
 Ameninţarea, avertizarea: „Dacă mai vorbeşti o dată neîntrebat, te dau afară!”
 Moralizarea, predica: „De ce ai făcut asta, ar trebui să ştii că nu ai voie să faci asta!”
 Oferirea de soluţii: „Eu în locul tău m-aş apuca de lucru.”
  Critica, blamarea, acuzarea: „Tu eşti cel care face gălăgie întotdeauna.”; „Eşti prost
crescut!”
 Ridiculizarea, utilizarea de clişee: „Parcă aţi fi sălbatici!”
 Interpretarea, analiza, diagnosticarea: „Faci asta numai ca să atragi atenţia!”; „Ai
probleme psihice!”
Aceste modalităţi de exprimare crează cercul vicios de care vorbeam mai sus şi duc la rezultate
opuse celor intenţionate.
Fără pretenţia de a fi epuizat acest subiect al comunicării cu elevii, încheiem prin a
concluziona că o bună comunicare presupune disponibilitate din partea specialistului, deschidere,
abilităţi de ascultare şi exprimare verbală şi nonverbală a mesajelor.

Bibliografie consultativă

 Băban, A.,( 2002), Consiliere educaţională, Editura Dacia, Cluj Napoca

 Butnaru, Dan et al. Consiliere şi orientare şcolară. Editura Spiru Haret, Iaşi, 1998
 Corey,G.(1991).Theory and practice of counseling and psychology. Pacific
Grove,CA:Brooks/Cole
 Dopfner, M., Stephanie Scurmann, Lehmkuhl, G., - Wackelpeter & Trotzkopf, (2004),
ediţia în limba română “Copilul hiperactiv şi încăpăţânat”, editura ASCR (Asociaţia de
Ştiinţe Cognitive din România, Cluj-Napoca
 Romiţă, Iucu, (2000), Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Ed. Polirom, Iaşi,