M.

ELIADE – Tentaţia fantasticului

Interesul scriitorului faţă de literatura fantastică se manifestă încă din perioada în care urmează
cursurile Liceului „Spiru Haret” şi este întreţinut de lecturile sale (H. de Balzac, Giovanni Papini) şi de
descoperirea Indiei. Ceea ce surprinde la M. Eliade, încă din copilărie, este imaginaţia debordantă de care dă
dovadă şi extraordinara capacitate de autosugestie, ce se pot observa odată cu apariţia în 1921 a primei sale
povestiri fantastice, Cum am descoperit piatra filosofală, povestire ce îi va aduce premiul „Ziarului ştiinţelor
populare”. Povestirea tratează o temă îndrăgită de alchimiştii medievali, descoperirea formulei magice
necesare fabricării aurului şi are în centrul ei pe autor care pasionat de chimie adoarme în laboratorul lui. Prin
intermediul visului are acces la o lume fabuloasă şi este iniţiat de un personaj misterios în tainele elaborării
Pietrei Filozofale. Între anii 1921 şi 1923 M. Eliade realizează un „roman hibrid” în care aventura se îmbină
cu preocupările entomologice, iar fantasticul cu umorul, este vorba de Călătoria celor cinci cărăbuşi în ţara
furnicilor roşii. Textul reprezintă o „microgeografie imaginară” scrisă din perspectiva inedită a cărăbuşului
pentru care dimensiunile obiectelor sunt cu totul altele decât cele omeneşti. Cele două texte menţionate
alături de romanul Lumina ce se stinge (1934) au reprezentat puncte de plecare pentru literatura fantastică a
lui M. Eliade, literatură situată între cea realistă şi studiile de filozofie sau de istorie a religiilor. Odată
stângăciile începutului depăşite, M. Eliade devine creatorul unei teorii originale şi inedite despre fantastic,
bazată pe camuflarea sacrului în profan sau altfel spus pe teoria „irecognoscibilităţii miracolului”. Astfel, M.
Eliade consideră că evoluţia ştiinţelor a dus în mod treptat la desacralizarea aproape totală a lumii, fapt ce
explică dificultatea decodificării sacrului în banalitatea înconjurătoare. Trăind într-o lume lipsită de orice
semnificaţii trans-istorice, omul contemporan suferă dramele provocate de istorie fără să le găsească o
semnificaţie propriu-zisă, suferă „teroarea istoriei”. În lucrările sale prozatorul încearcă întotdeauna să
camufleze fantasticul în cotidian, deoarece „anistoricul” este camuflat în istoric, iar extraordinarul în
obişnuit. Fantasticul ni se va dezvălui în realitatea cotidiană datorită existenţei unor planuri şi lumi paralele,
iar eroii lui Eliade vor fi preocupaţi în permanenţă de descoperirea unor semnificaţii profunde, inaccesibile
oamenilor de rând, adevărate iniţieri spirituale. M. Eliade ridică de fapt în naraţiunile sale problema condiţiei
umane prin intermediul unor personaje ce încearcă să descopere, în existenţa lor cenuşie, adevăratele
semnificaţii ale destinului lor; naraţiunile Pe strada Mântuleasa, Tinereţe fără de tinereţe, Noaptea de
Sânziene, O fotografie veche de 14 ani sunt edificatoare pentru cele afirmate. Alături de problema condiţiei
umane este ridicată şi problema posibilităţii ieşirii din timp, realitate a existenţei care pentru om nu înseamnă
nimic altceva decât apropiere de moarte, problemă exemplificată de naraţiuni precum: Nopţi la Serampore şi
Secretul doctorului Honigberger. În ceea ce priveşte timpul, descoperim în prozele fantastice semnate de M.
Eliade trei nivele temporale, ce corespund cu trei grade de manifestare a sacrului: lumea sacralităţii depline,
lumea care mai crede încă în mituri şi legende şi societatea complet desacralizată. Alături de cele trei nivele
temporale se observă şi trei tipuri de timp: fantastic, psihologic şi istoric foarte bine relevate în romanul
Noaptea de Sânziene. Nu trebuie uitat nici faptul că timpul poate fi privit din două perspective: 1)
identificarea lui cu istoria, ceea ce înseamnă un drum lent spre moarte şi 2) posibilitatea abolirii oricăror
limite.
Negând inteligenţa lucidă şi lipsită de fantezie, fantasticul facilitează întoarcerea la vârsta mitică a
copilăriei, constituind modalitatea cea mai eficace prin care ne putem apropia de origini. Astfel, M. Eliade
porneşte adesea în creaţiile sale de la mituri străvechi sau de la tradiţii folclorice autohtone pe care le
transformă prin intermediul imaginaţiei sale, uşurându-ne înţelegerea lor. Inspirându-se mai ales din miturile
şi credinţele populare româneşti s-a stabilit cu uşurinţă existenţa unui „mit al patriei” în cadrul prozelor
fantastice ale lui M. Eliade. Ţara este asemănată cu o „curte miraculoasă”, un spaţiu privilegiat în care
stăpâneşte zeul Dionysos şi care a contribuit la crearea unei spiritualităţi româneşti specifice.1 Ioan Petru
Culianu, discipolul lui M. Eliade a identificat trei perioade în literatura fantastică a maestrului: „La început,
povestirile sale <<fantastice>> răspund unei convingeri exprimate în Folclorul ca instrument de cunoaştere,
dat fiind că toate fenomenele paranormale sunt reale, isprăvile fantastice expuse de Eliade în romane –
deplasarea personajelor în timp şi spaţiu, putinţa de a acţiona magic, vampirismul – sunt şi ele reale. […] Mai
târziu, Eliade a elaborat acea teorie a miraculosului incognoscibil. […] Cea de-a treia perioadă din literatura
1
fantastică a lui Eliade răspunde intenţiei de <<recuperare>> a tuturor celor ce suferă, a conştiinţelor în
derivă.”2
Cititorului prozei fantastice a lui M. Eliade i se dezvăluie o serie de teme, tehnici, motive şi mituri
dintre care, din dorinţa conturării unei imagini de ansamblu, vom enumera şi exemplifica câteva: tema
timpului sacru şi a timpului profan (Adio…), tema camuflării fantasticului în cotidian sau disimularea
sacrului în profan ca bază a literaturii fantastice, tema desacralizării lumii şi a cuvântului primordial
(Adio…); tehnica narativă a confuziei dintre vis şi realitate (Noaptea de Sânziene), tehnica suprapunerii
planurilor temporale şi teoria universurilor paralele (Douăsprezece mii de capete de vite), tehnica amânărilor
şi a aluziilor ce ţin trează curiozitatea cititorului (Pe strada Mântuleasa), tehnica rememorării utilizată ca
proces de resacralizare a lumi (Pe strada Mântuleasa); motivul şi obsesia insulei ca loc privilegiat ce
participă la o „geografie mitică”, tărâm accesibil numai celor iniţiaţi, sacralizat şi scos în afara timpului
(Şarpele), motivul timpului concentrat şi motivul nopţilor cu puteri miraculoase (Noaptea de Sânziene),
motivul magiei (Nopţi la Serampore), motivul strigoiului şi motivul îngerului morţii (Domnişoara Christina),
motivul şarpelui (Şarpele), motivul femeii ca manifestare a destinului (Noaptea de Sânziene), motivul femeii
ce se metamorfozează (Pe strada Mântuleasa), motivul iniţierii personajelor şi motivul personajelor ce
stăpânesc timpul prin puterea de a prezice viitorul sau refugiindu-se în vis, în lumea fanteziei (Secretul
doctorului Honigberger, Nopţi la Serampore), motivul dualităţii regimurilor, diurn şi nocturn (Ivan), motivul
locului blestemat (Secretul doctorului Honigberger), motivul întunericului ce aduce cu sine o notă de mister
(Domnişoara Christina), motivul paradisului pierdut (Şarpele), simbolistica şi motivul cortinei (Adio…),
motivul şi simbolistica podului (Podul); dintre miturile la care recurge M. Eliade îl vom aminti pe cel al lui
Orfeu ilustrat de proza În curte la Dionis.
Lucrări ca Isabel şi apele diavolului, Maitreyi şi Nopţi la Serampore, în care pot fi întâlnite câteva din
temele şi motivele enumerate mai sus, sunt fantastice şi pentru că evocă o lume care este ea însăşi fabuloasă,
neobişnuită pentru european, India. Prozele Un om mare, Dayan, Tinereţe fără de tinereţe şi Les trois grâces
îl apropie pe M. Eliade de literatura SF, iar Uniforme de general, Incognito la Buchenwald şi Coloana
nesfârşită ne dezvăluie procesul de desacralizare a artei.
Ca un adevărat mistagog, prin cărţile sale, M. Eliade ne iniţiază în misterele născute din dragostea şi
mila sa faţă de fiinţa umană supusă terorii timpului şi ne îndeamnă să-i urmăm calea, considerându-ne pe
fiecare în parte un posibil discipol ce trebuie să descopere sacrul şi semnificativul ce se pot ascunde peste tot
în jurul nostru. „Orice naraţiune, orice povestire ascunde ceva: ceea ce mă pasionează este tot camuflarea.
Or, în literatura fantastică există structuri mitice care aparţin memoriei colective. Tocmai această camuflare a
semnificativului, a sacrului se întâlneşte în unele povestiri fantastice pe care le-am scris.”3

BIBLIOGRAFIE:
1) Cristian Bădiliţă, Întâlnirea cu sacru, şapte interviuri cu şi despre M. Eliade, Botoşani, editura
,,AXA”, 1996.
2) Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Bucureşti, editura Nemira, 1998.
3)Gheorghe Glodeanu, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Baia Mare, editura Gutinul SRL, 1993
4) M. Eliade, Insula lui Euthanasius, Bucureşti, editura Humanitas, 1993.
5) M. Eliade, La ţigănci şi alte povestiri, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1969.

Nadia Vesa

2
1
Cf. Gheorghe Glodeanu, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Baia Mare, Editura Gutinul SRL, 1993
2
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 254
3
Cristian Bădiliţă, Întâlnirea cu sacru, şapte interviuri cu şi despre M. Eliade, Botoşani, Editura ,,AXA”, 1996, p. 40