Prefaţă

Cele şase cicluri de poeme, Întâlniri, Vacanţă în insule,

Piropoeme (Poemele unui piroman), Instrucţiuni de utilizare, Serie
postveneţiană şi Întâlniri ratate, grupate sub titlul Manual pentru
îndrăgostirea prinţeselor oferă cititorului una dintre faţetele mai
puţin cunoscute ale teoreticianului literar şi semioticianului spaniol
José Maria Paz Gago care, printr-un demers stilistic mai curând
narativ decât liric, realizează un itinerariu al iubirii şi al pasiunii
inspirat de eternul feminin cotidian, uneori crud, nedelicat şi
schimbător.
Poemele lui José Maria Paz Gago dau la iveală, de multe ori
prin imagini paradoxale, chiar stranii, drama omului contemporan
aflat în căutarea unei purităţi corupte, o puritate căzută pradă
alterităţii atrăgătoare, dar false, a unei lumi golite de
autenticitate umană.
De la început până la sfârşit, discursul poetic se plasează sub
semnul contrastului şi al paradoxului, fie că este vorba de însăşi
arhitectura volumului, unde prima parte, Întâlniri, o are drept
corespondent pe ultima, Întâlniri ratate, sau de încărcătura
semantică a fiecărui vers.
Într-un astfel de context, discursul unde nostalgia,
luciditatea, speranţa şi dezamăgirea poetului se unesc într-o ironie
amară, aproape cinică, îşi găseşte suprema expresie în însuşi titlul
cărţii, redactat pe un palimpsest interior din „piele de suflet”,
insuficient răzuit care lasă să se întrevadă, în goliciunea lor, de
multe ori grotescă, realitatea semnificatelor.

Christian Tămaş
I. Întâlniri
La ora cinci dimineaţa
ne-am hotărât
să ne iubim,
să ne războim
şi să punem ceva la spălat.

Îţi stătea bine

vântul
încercând să ne elibereze venele
de atâtea efluvii îmbuteliate
şi nu voiai să te uiţi înapoi
ca să nu-i vezi pe ceilalţi
căzându-ne, extenuaţi,
la picioare.

Nu vorbeam,
ca să nu ne distragem atenţia
de la multele activităţi
programate
pentru restul sărbătorii noastre nocturne.

Nu ştiu nici cum, nici de ce

ai început cu acea litanie
de mângâieri oţelite,
de cuvinte grosolane,
de versuri
şi de repetate atingeri,
de zicători obscene
şi de resturi de cântece neterminate.

Eu eram beat de cuvintele

pe care încercam inutil să le înţeleg
când ţi-ai scos, ameninţătoare,
cuţitul,
iar eu te-am rănit cu cruzime
în străfundul stomacului.

În acea clipă a delirului amoros,

pe care nu a reuşit să-l domolească
nici sângele, nici durerea,
am pornit, în sfârşit, maşina automată.
Valiza ţi-au furat-o,
iar tu ţi-ai cumpărat
o fustă scurtă, neagră
ca să mă pierzi.

Valiza ţi-au furat-o

în acea noapte nenorocită,
nişte răufăcători noctambuli
ca mine.

Din magazinele mari,

deschise la orice oră din
zi şi din noapte
ţi-ai cumpărat-o,
fusta aceea provocatoare.

Între picioarele tale lungi,

strălucind în noapte,
mi-am afundat pentru vecie
ochii orbiţi ai trupului
şi ai sufletului.

Valiza ţi-au furat-o

nişte oameni lipsiţi de suflet
ca să-mi fure mie
amintirile,
cardurile,
ochelarii negri,
actele
şi radioul digital.

Ne bucurăm împreună
de nenumărate clipe
de veselă uitare,
la ore înaintate
din zi şi din noapte.

Ţie ţi-au furat valiza,

iar tu, perfido, mie,
calmul şi tristeţea.
Domneai sub un nor
de ritm confuz
abia ascultând
o melodie ilizibilă.

M-am apropiat de ochii tăi lipsiţi de grijă,

nevăzut şi neauzit,
ca să-ţi pândesc privirea
în acel moment neatentă.

Erai înfăşurată
în rafale de noapte,
iar eu m-am apropiat
ca un spion din filme poliţiste.

Cuvintele tale,
aproape nerostite,
îţi descopereau silueta urbană
expusă crud în zori.

Cât de bine ţi-am simţit

atunci trupul
de falsă prinţesă,
lipsit de apărare!

Te-ai întors pe jumătate,

fugind, poate, de o ameninţare presimţită,
şi nu ne-am mai văzut de-atunci,
ca întotdeauna.
Nu-mi amintesc în ce oraş prielnic al iubirii
ne-am întâlnit.
Trebuie să fi fost dintre acele localităţi
necunoscute,
cu cafenele frecventate de pictori,
cu clădiri încununate
de mansarde burgheze,
de mansarde batjocoritoare invitând la dragoste
şi desfrâu.

Pe unul dintre aceste bulevarde interminabile

ţi-am descoperit paşii
pierzându-se printre neîntrerupte şiruri de
maşini,
circulând printre terase de cafenea,
printre parcuri simulând plaje hibernale
unde soarele încerca să schiţeze
o falsă amiază.

Ai zâmbit, vorbind
într-o limbă ciudată
pe care am descifrat-o pe loc
pentru a-ţi absorbi cu avariţie
cele din urmă cute
ale trupului strălucitor.

Frumuseţea ta enigmatică
mă fascina
într-un mod inedit.
Poate datorită aerului acelui oraş,
favorabil întâlnirilor pe furiş,
cu hoteluri elegante, cu himere absurde
şi cu un râu năvalnic
învitându-ne în acea călătorie nesperată
dincolo de ochii tăi,
de noapte şi de piele.

Când zorii ne-au surprins,

pierduţi prin săli de interminabile muzee
şi îmbătaţi deja de artă şi plăcere,
ţi-ai dăruit inima buzelor mele,
care sărutau
străzile pustii,
întreaga piele a sufletului tău,
ai tăi ochi şi ale mele cuvinte.
Ca în fiecare noapte, te urmăream.
Îţi pândeam cele mai neînsemnate mişcări
şi începeam ritul imprevizibil al seducţiei.
Cam la un fum
de ţigară distanţă
- aprinsă cu o aparentă lipsă de chef -
îţi dădeam târcoale, toţi duşmanii tăi,
premeditat, urzind în noapte.

Aidoma unui erou anonim scăpat dintr-un

roman
m-am putut apropia de tine mai mult,
privindu-te cu neruşinare în ochi
şi chiar vorbindu-ţi
fără cel mai mic interes.
Tu îmi răspundeai cu o suficienţă insultător de
amuzată.

Privirile, suspinele,
surâsul tău aproape infinit
s-au ridicat împotriva mea
cu o violenţă neaşteptată,
ca pentru a-mi deştepta încă şi mai tare
instinctele carnivore.

Acum mă ascultai,
iar conversaţia ne purta
prin plantaţii exotice,
prin junglele uitate
ale visului
şi a mii de senzaţii aproape cunoscute.

Am călărit
pe spinări de girafe vegetale,
între şerpi şi păianjeni
lucind respingător şi neted,
aidoma savanelor unde ne luptat deja corp
la corp.
Păreai că nu voiai
să-mi asculţi mai departe discursul (fals) amoros
şi mă agresai, acum,
cu o crudă indiferenţă
sau cu muşcături sălbatice
însângerând zorii.

Fruntea şi buzele tale,

de o paloare aproape bolnăvicioasă,
îmi mângâiau neîncetat
pielea întărită,
evocând
fragile conversaţii nocturne,
lupta inegală de mângâieri ascuţite
şi căutând reprimarea
exploziei întârziate a măruntaielor noastre.

Mă aspirau
până la asfixie
buzele tale tăioase,
buzele tale cu vârfuri albastre de oţel,
sfredelitoare suliţe ascuţite
care ne străpungeau delirând.

Dar eu mă lăsam
înghiţit fără împotrivire.
Asistam la festin fără să mă apăr de cerul gurii
tale,
scufundat
în ritmul frenetic
al luptei carnivore
a trupurilor noastre pe jumătate goale,
a braţelor care mă sugrumau cu o abilitate
criminală.

Seducţia imposibilă
ne unise preţ de câteva scurte ceasuri.
Prefăcătoria s-a sfârşit
la patru dimineaţa,
între cearşafuri înmiresmate
de hotel de patru stele,
cu resacul
şi singurătatea
drept singură companie.
Ochii tăi nu sunt verzi,
nici albaştri,
nici căprui.
Nu sunt nici de culoarea prezenţei trecătoare
pe care clipa sau privirea
o suspendă în timp.

Ochii tăi sunt marea,

asfinţiturile a un milion de sori
şi strălucirea acelei nopţi
veselă
de neuitat.

Ei nu sunt nume, nici culori,

sunt doar o mare profundă
de alge sonore
traversată de privirea-ţi transparentă
pe când dansai tăcută,
într-un ritm aproape marin.
Printre străzile însorite
ale oraşului absent
apărea o imagine neaşteptată,
un contur geometric de viziune aproape
corporală.
Era, fără îndoială, imaginea ştearsă a unui trup,
a ta siluetă aurită
de prinţesă nordică.

Extazul surâsului tău

venea purtat de vânt
întorcându-se odată cu ecoul,
pentru a se zdrobi apoi
de un zid aproape metalic.

Ţi-am simţit atunci

prezenţa îndepărtată,
râsul de copilă inocentă,
am simţit primejdia
unor buze,
ferocitatea lor fotogenică.

În permanentă contradicţie
cu temperatura mării,
flash-urile şi mângâierile
te urmăreau fără încetare,
iar eu nu mă puteam
opri să te privesc.
II. Vacanţă în insule
Credeam orbeşte
în mesajele publicitare care ne promiteau
dragoste facilă,
mângâieri gratuite,
plăceri
necondiţionate şi neînfrânate.

Insulele tropicale ale mărilor sudului

ne ofereau generoase
fructul oprit
al unui paradis
fără plată.

(Trebuia doar să cumperi

oferta înşelătoare a sezonului:
un bilet ieftin şi un hotel foarte scump).

Navigam iute,
prin timp şi prin noapte,
în iahturi zgomotoase,
ca să descoperim extaziaţi
vidul din trupurile splendide,
de o netezime orbitoare,
încă nu complet dezgolite.

O orchestră consuma
ultimele note
ale unei melodii oarecare amestecată capricios
cu răsuflarea ta
înotând
printre valuri de rom
care ne loveau cu o furie ireală.
Resacul îmi lovea deja
gâtlejul
respirând neobosit sângele-ţi înfierbântat,
diluat în rom brun
şi cuburi de gheaţă răcoritoare
ca să ne astâmpere setea de atâta carne umană.

Era un local colonial

- Canne à sucre crd că se numea -
cu gust de tutun scump şi aromă de bolerouri
arhaice.
Plăcerea ne-a devorat
pe amândoi,
naufragiaţi în noaptea marină
şi scufundaţi pentru vecie
între valuri şi pahare.

Tu – nu-mi amintesc dacă făceai parte în ofertă –

erai şi mai misterioasă decât noaptea trecută,
noaptea aceea de vise
ireale,
vis sigur al amorului garantat
de agenţia de turism,
trezit
chiar în această clipă.

Trunchiuri
se răsuceau
crud
între braţele mele,
iar tu nu strigai, nici nu fugeai de tortura
cocktail-urilor
intenţionat neiubitoare.

Tremurai,
alunecând surâzătoare
între picioarele mele,
în această luptă însetată
care ne-a unit pentru o clipă,
efemeră
ca sfârşitul nopţii.

Un mănunchi
de aşchii încinse
ne-a învăluit cu gingăşie,
mângâindu-ne cu muchii ucigaşe
toate trupurile
martirizate
fiindcă delirul nu mai reuşea
să vină.
Îţi respiram cu nesaţ
fericirea plajelor imense
tivite de marea necunoscută
la orizont,
o mare sufocându-mi fiecare clipă
şi zbătându-şi valurile de buzele mele.

Magnetismul
profunzimilor marine
m-a legat de acel loc pentru totdeauna
- agenţiile ofereau numai o săptămână –
când ai gemut
cu un cal accent vegetal.

Imensitatea verzuie
a, oceanului
acea mare
neagră, albastră sau verde,
m-a înlănţuit
timp de cinci ceasuri scurte.

Ce putere ciudată
avea acel trup dezgolit
cu buzele şi sânii
devoraţi
de peşti carnivori,
de animale necunoscute
care ne muşcau până la paroxism!

Aveam bagajele făcute

ca să ne plecăm din paradis,
edenul de ocazie împrumutat pentru câteva zile,
dar tu te înălţai încă neobosită
ca să mă săruţi
cu iuţeala valurilor
şi gemetele delfinilor.
 III. Piropoeme
(poemele unui piroman)
Extaziat
pentru vecie
de silueta compactă,
extrem de sveltă,
a privirii mele.
Nu aş mai
putea trăi cu tine
niciodată.

Nu aş putea rezista
la atâta frumuseţe
inutilă.
Pe înserat
ochii tăi strălucesc
ca nişte pantofi noi.

Am făcut o mie de paşi nehotărâţi,

iar pantofii noştri
şi-au pierdut
culoarea de lac.

Tu însă
continui să-mi luminezi
nopţile.
Aproape la fel de iute,
ca o stea,
ai trecut pe lângă mine.

Imperceptibilă
şi instantanee,
nu te voi mai vedea vreodată.

Am, în sfârşit, o certitudine:

Aceasta era
iubirea fără sfârşit.
Ochii tăi mă privesc,
vor să mă piardă.

Braţele tale
mă caută,
mă înfăşoară.

Eu ştiu
că în tine
voi întâlni,
în infern, gloria.
M-am privit în mulţi ochi,
m-am sufocat în lacrimile lor
şi m-am îndrăgostit
de privirile lor.

Dar niciodată
nu am descoperit un surâs
de un verde atât de profund,
de o bucurie atât de stranie.
De ce dormi
La uşa din faţă?
Am pierdut ocazia
de a ne iubi
până în zori.

Am pierdut ocazia
de a ne bucura unul de altul,
cu pasiune,
până la 2:35 dimineaţa.
IV. Instrucţiuni de utilizare
1

Deschideţi
tubul de gel mentolat
şi întindeţi aromele
pe piele
şi pe scoarţa ochilor şi a trupurilor.
2.

Îndepărtaţi
complet tristeţea
şi melancoliile
printr-un masaj
la inimă şi la plămâni.
3

Alegeţi
obiectele de vestimentaţie cele mai nepotrivite
cu o grijă neglijentă
- Christian Dior, pentru perfecţionişti,
Armani, pentru boemi –
în scopul nesănătos
al dezbrăcării lor cotidiene.
4

Un val de pasiune olfactivă

- Loewe, pentru îmblânzitorii de şerpi,
Chanel Égoïste sau Calvin Klein –
şi cincisprezece minute de întârziere,
în scopul trezirii îndoielilor
şi al amorsării certitudinilor.
5

Rezervaţi-vă
un loc înr-un paradis de ocazie
cu arome excitante
şi gusturi exotice,
cu alcool
sau sucuri dulci acrişoare
pentru vegetarieni îndrăgostiţi.
6

Lăsaţi-vă purtaţi
de seducţie
- cu Carolina Herrera for man, bineînţeles -,
de magia bătrânelor localuri,
de încântarea cuvintelor,
de discursurile carnivore
şi de promisiuni,
poate...
V. Serie postveneţiană
Fără tine,
Veneţia nu mai este la fel,
nici Roma, nici Beijing-ul,
nici măcar Parisul.

Veneţia
este o insulă înveninată,
un infern acvatic
în care naufragiez în fiecare clipă.

Nici nopţile de dragoste,

pline de tinere sirene
cu piele brună şi geanşi decoloraţi,
nu mai sunt la fel.

Fără tine,
Veneţia nu mai este Veneţia,
Este o Republică ignorată,
un labirint de chemări pierdute,
fără nici un răspuns.
Am venit
în acest oraş-cimitir
ca să-ţi întâlnesc
absenţa.

Ca atâţia alţii,
am găsit
numai moarte.

Am venit
ca să-ţi decopăr,
din nou,
urmele şterse,
în apă.
Stau în cafeneaua
unde ne-am văzut
pentru prima oară.

În Campo Santo Stefano,

sub privirea atentă
a lui Niccoló Tommaseo,
care ne contemplă cu o severitate ciudată.

M-am întors să te văd iar.

Despărţirea a fost mai rece,
fiindcă statuia
nu mai era acolo.

Rămâne numai
acea privire gânditoare,
ciudata ei severitate.
La Garnd Hotel des Bains
timpul s-a oprit.
Viaţa a rămas
îngheţată pe ecarn
pentru totdeauna.

Plaja e tot acolo,

cu lumina ei cenuşie,
închisă în groaznica privire
a lui Aschenbach
prins înn ghearele morţii.

Quinta lui Mahler

însoţeşte ultimele ceasuri
ale compozitorului muribund,
extaziat
de iubirea imposibilă.

Unghiul rămâne
egal,
inalterabil.

Plan şi contraplan
Mortală, dorinţa,
pierdută, privirea.
VI. Întâlniri ratate
Chipul tău
a apărut dimineaţa
pentru a-şi lăsa tiparul ciudat
pe o hârtie strălucitoare,
aproape tridimensională, ca statuile antice.

Ochii tăi
nu erau decât soi fără strălucire,
cu halouri de moarte
şi moliciune de tigri.

Iar nara,
o nară în mod conştient erotică,
şi-a încruntat chipul
conturând din nou acea expresie
cert agresivă.

Rubinele
explodaseră în mii de bucăţi,
reflexiile lor însângerate
hrănind vulturi şi rechini.

Perlele
se roteau în abis,
rotunjimea lor alburie
întunecându-se odată cu seara
şi stropindu-ne cu tonuri roşietice.

Bustul plin
ţi-era de marmură albăstruie,
marmură, da,
tare şi acoperită de piele de om,
unde fiarele îşi afundau frenetic ghearele.

Pieptul tremura
la auzul luminii amiezii
răspândind straie inedite
de pietre şi de nestemate îngrămădite.
Aproape că erai tu.
Nu era trupul unei iubiri
poate vii.
Era numai o imagine la pândă,
trupul acela ignorat, într-o expuner perenă.

Era numai o meetaforă vulgară,

sau poate reflexia optică
a unei icoane,
ilustrarea policromă
a unui vis posibil.

Ochii şi nările,
rubinele şi perlele,
bustul de marmură falsă, sidefată,
sânii prefăcuţi,
chipul svelt,
totul abia dacă supravieţuia
în retorica trupului tău.
s-a sfârşit
întru sfârşit,
la sfârşit,
în sfârşit.
S-a sfârşit Romantismul
iasomiei şi al garoafei,
Romantismul duzinilor de trandafiri
smulşi cu nonşalanţă.

S-au sfârşit
întâlnirile tainice,
clipa de hipnoză,
mâna delicată,
mângâierea,
muzica, tăcerea...

S-au stins
stelele sclipitoare
şi luminile matinale.
Palatele,
prinţesele din poveste
şi lebedele
decapitate pentru totdeauna
cu turbare
şi răutate.

Misterul
iubirii
descoperit în valoarea
de neatins a surâsului,
zborul
iubitor,
voalul,
bruma uşoară.
A murit,
întru sfârşit,
la sfârşit,
în sfârşit,
surâsul,
fericirea neechivocă a clipei unice,
Vai! A murit Romantismul.
Când mă uit în ochii tăi
mă afund în străfundul
imaginilor
sau poate înot printre goluri
rătăcindu-mă
în sintaxa delicatei tale fizionomii.

Dacă ţi-aş spune adio

acum, când încă nu te-am uitat,
ar însemna să descopăr
abisul în care te ascunzi
de ochii mei orbi.

Încă mai văd

curgerea limpede
a plăcerii
scurtându-ne serile,
precum şi trupurile noastre dezgolite încă.

Când te privesc în ochi

este ca şi cum aş străbate spaţii
aproape imaginate,
spaţii inedite şi ascunse
privirii mele de miop învins.

Alunec fără să vreau

în această uitare impusă
pentru a nu mă mai întoarce niciodată,
pentru a-ţi atinge, în sfârşit,
abisul
şi infinita distanţă.

Dacă ţi-aş spune adio,

un adio definitiv,
ar însemna să încetez a te mai contempla,
ar însemna să ascult glasul tău îndepărtat,
geamătul lui indescifrabil,
şi să-l uit pentru totdeauna.
Erai doar
un albastru cald-sclipitor,
din baruri de noapte,
un albastruimens
de moloz şi de pietre...
de pietre care mi-au spart parbrizul,
prima oară când ne-am despărţit.

Erai doar
culoare învolburată
de lumină marină
când făceam dragoste în casa părinţilor tăi,
în camera lor,
sub atenta privire
a unui cer înnegrit,
brăzdat de rafale şi prevestiri funeste.

Când, încă nu pe depli mulţumită,

te mângâiai cu o constanţă obsesivă,
te preschimbai
într-un mers imaginar
de prinţesă
uitată pe vecie.

Poate erai doar

ochii submarini
ai rechinului ucigaş care-şi
înfigea în mine dinţii
ascuţiţi,
oprindu-se un timp, apoi luând-o iar de la capăt,
între atâtea pumnale
înfipte cu o inexplicabilă cruzime.

Mă dureau
muşcătura şi rana
supurând în balconul deschis al acsei părinteşti,
chiar dacă încă nu sângerau
şi nici nu distilau
dulcea cruzime a uitării.
Acum te văd,
fulger albăstrui,
vis princiar prostesc,
trup
în aparenţă perfect,
spumă risipită
a mării.