Abordarea suveranitǎţii de stat în viziunea ONU despre

securitatea globalǎ

LECT. UNIV.DR. ANCA PĂIUŞESCU

CONSILIER, CĂTĂLIN OŢEL
UNIVERSITATEA CREŞTINĂ -DIMITRIE CANTEMIR-
MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI LIBERTĂŢILOR CETĂŢENEŞTI

Abstract : O dată cu sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, suveranitatea a început
să fie asociată cu ideea de teritorialitate1 şi a început să fie reglementată prin norme “de
neintervenţie”, “non-intervention norm”. Cu toate că suveranitatea fusese de secole
asociată cu teritorialitatea, de-abia după cel de-al doilea Război Mondial a fost pusă în
evidenţă şi reglementată ideea de inviolabilitate a integrităţii teritoriale a unui stat, fapt
oglindit cel mai bine de către Carta ONU2. Se punea astfel ideea de stat suveran
înaintea suveranităţii aparţinând poporului. Prevala suveranitatea de stat în detrimentul
populaţiei. Războiul Rece este cel care a făcut ca această interpretare, considerată
realistă, a noţiunii de suveranitate să fie cea supremă. În această perioadă, şi în special
în relaţie cu decolonizarea, recunoaşterea noilor state s-a făcut în raport cu capacitatea
acestora de a respecta sau nu normele neintervenţioniste şi de a-şi asigura
suveranitatea din punct de vedere juridic. În această schemă, noţiunile de “suveranitate
populară” şi “buna guvernare” nu-şi prea găseau locul împreună, parţial şi pentru că cele
două superputeri nu s-au putut pune de acord în a defini care abordare a ordinii interne
dintr-un stat este cea mai dezirabilă. Cu toate acestea, la sfârşitul Războiului Rece,
puterile occidentale au subliniat valorile normative ale suveranităţii care, treptat, au dus
la concluzia ca suveranitatea este asociată cu normele democratice3. Această
subliniere, susţinută în primul rând de SUA şi alte state occidentale şi instituţii financiare
precum Banca Mondială, centrată pe democraţia liberală şi pe legitimitatea populară se
pare că este angrenată tot către consolidarea unei hegemonii, şi anume hegemonia
occidentală4.

1
2

3
4

1
Concepte: suveranitate, securitate individuală, securitate colectivă (globală).

Sistemul de securitate individuală5 a fiecărui stat, aflat sub legile dreptului

internaţional, care guverna relaţiile conflictuale încă din Evul Mediu, a fost abandonat
datorită incapacităţii sale de a preveni războaiele care se tot repetau şi care deveniseră
din ce în ce mai intolerabile si mai imprevizibile datorită progresului invenţiilor şi ale
tehnologiei. Acest sistem individual de securitate se desfăşura sub auspiciile unor norme
cutumiare de drept internaţional care defineau drepturile statelor, norme aplicate de
diplomaţie şi de arbitrajele ad-hoc, şi sancţionate prin auto-abţinere sau prim balanţa
puterilor. Treptat însă, dreptul internaţional s-a modificat şi s-a îmbunătăţit gradual
adaptându-se la condiţiile de schimbare ale relaţiilor interstatale prin numeroase tratate,
comentarii juridice din perioada realizării tratatelor. Cu toate acestea, acesta a fost
mereu lăsat în urmă de pretenţiile statelor dinamice şi puternice care căutau să îşi
extindă drepturile dincolo de ceea ce dreptul internaţional le permitea pentru moment. În
acest scop se foloseau negocierile sau arbitrajul echitabil, pe cât posibil. Altminteri, se
recurgea la lăsarea în expectativă a tratatelor sau a faptelor deja petrecute până când,
în cele din urmă, ele deveneau notorii şi erau recunoscute, eludându-se astfel legea
internaţională. Evident, acest sistem era unul de securitate pentru statele puternice din
punct de vedere militar, şi un sistem de insecuritate pentru statele mai slabe. Legea
guverna tranzacţiile banale, prea puţin importante, iar forţa guverna relaţiile importante.
Sistemul prevenea apariţia unui stat mondial, atotstăpânitor, apăra independenţa unora,
câştiga independenţă pentru alţii, şi distrugea independenţa altor câţiva. Suveranitatea
de stat era cu tărie proclamată si exemplificată în teorie sau practică, dar, de fapt, ea s-a
aflat mereu în primejdie6.

1. Abordarea suveranităţii în contextul securităţii globale.

Principiile dreptului internaţional care vorbesc deschis despre noţiunea de
suveranitate de stat datează din timpul păcii de la Westfalia care inaugura o “nouă
ordine legală” internaţională în Europa în 1648. Regimul Westfalian redefinea
suveranitatea prin termeni precum autonomie, teritoriu, populaţie, şi autoritate seculară,
fiind cel mai bine recunoscut pentru faptul că a făcut din stat, în sensul teritorial al
acestuia, piatra de temelie pentru sistemul internaţional modern. Începând de atunci,
dezvoltarea ulterioară a noţiunii de suveranitate a oglindit şi dezvoltarea ulterioară a
statelor din acest punct de vedere. Au existat în istorie cazuri de state europene a căror
suveranitate a fost încălcată pentru a se menţine o balanţă a puterilor, concomitent cu
afirmarea unor concepţii diferite referitoare la ideea de suveranitate care să justifice
acest lucru7. Treptat, suveranitatea de stat a ajuns să fie recunoscută şi respectată cu
echitate, mai întâi în Europa şi apoi la nivel global, dar noţiunea nu poate fi pe deplin
înţeleasă fără o raportare a acesteia
la specificitatea ei în timp si spaţiu.
Suveranitatea westfaliană a fost stabilită în legătură cu guvernele, nu în legătură
cu societatea civilă8. Sub acest sistem, guvernele, în numele apărării suveranităţii,

5
6

7
8

2
puteau impune metode dictatoriale9. Suveranitatea era astfel un atribut al unui individ
puternic a cărui legitimitate asupra teritoriului îi revenea în virtutea unei autorităţi mai
mult sau mai puţin delegate de divinitate sau de istorie10. Acest tip de suveranitate
susţinută de Jean Bodin şi Thomas Hobbes era una absolutistă. Prin contrast, ideile lui
John Locke, care defineau suveranitatea în relaţia ei cu societatea civilă, erau mai
aproape de ideile liberal democrate. Totuşi, acestui tip de suveranitate - suveranitatea
populară – i s-au opus multă vreme guvernele lumii.
Aceste idei au suferit însă schimbări după cel de-al II-lea Razboi Mondial, în
special prin tratatul de la Versailles care punea un mare accent pe concepte precum
“autodeterminare”, “reglementarea paşnică a diferendelor”, “condamnarea agresiunii”.
Tratatul de la Versailles legitima o suveranitate bazată pe norme ce ţineau de termenul
de “naţiune”, termen care însă nu se aplica şi naţiunilor din entităţile politice din Africa
sau Asia aflate sub stăpânirea colonială a puterilor europene. În lumina acestor
schimbări11, începând cu secolul XVII, suveranitatea a fost exprimată într-un mod
popular, ca fiind modalitatea prin care cetăţenii unui stat erau reprezentaţi şi prin care
se supuneau unei înalte autorităţi a statului atât timp cât această autoritatea acţiona ca o
expresie a voinţei lor colective. Acest mod de înţelegere a suveranităţii este exagerată12.
Ceea ce s-a născut din frământările celor 350 de ani de veritabil drept
internaţional este că evoluţia suveranităţii a oscilat între a fi “o proprietate a
guvernanţilor” şi “o posesie a poporului”(suveranitate populară), cu reguli adesea
negociate şi care reflectau de fiecare dată interesele hegemonice ale Marilor Puteri. O
dată cu sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, suveranitatea a început să fie
asociată cu ideea de teritorialitate13 şi a început să fie reglementată prin norme “de
neintervenţie”, “non-intervention norm”. Cu toate că suveranitatea fusese de secole
asociată cu teritorialitatea, de-abia după cel de-al doilea Război Mondial a fost pusă în
evidenţă şi reglementată ideea de inviolabilitate a integrităţii teritoriale a unui stat, fapt
oglindit cel mai bine de către Carta ONU14. Se punea astfel ideea de stat suveran
înaintea suveranităţii aparţinând poporului. Prevala suveranitatea de stat în detrimentul
populaţiei. Războiul Rece este cel care a făcut ca această interpretare, considerată
realistă, a noţiunii de suveranitate să fie cea supremă.
Reconstrucţia suveranităţii în perioada de după Războiul Rece necesită existenţa
unei “comunităţi interpretative” care să justifice noile norme şi să legitimeze principiile. O
astfel de “comunitate”a reprezentat-o, spre exemplu, în 1995, Comisia Guvernării
Globale, prezidată de Ingvar Carlsson şi Shridath Ramphal. Această comisie a emis un
raport care definea suveranitatea ca derivând în ultimul rând de la popor. “ Este o putere
care trebuie să fie exercitată pentru şi în numele populaţiei unui stat ”15. Raportul
sugerează ca suveranitatea de stat ar trebui respectată numai dacă populaţia unui stat a
avut posibilitatea să îşi exercite drepturile politice, culturale si economice. Raportul
susţine de asemenea, că “principiul suveranităţii şi normele care derivă din acesta ar
trebui adaptate, pe viitor, pentru a putea să facă faţă realităţilor în schimbare16” mergând
până la a sugera că “Carta Naţiunilor Unite ar trebui revizuită pentru a permite
Consiliului de Securitate să autorizeze acţiuni în interiorul statelor, dar numai dacă

9
10

11
12
13
14

15
16

3
securitatea acestora este în mod sever violată astfel încât să necesite o acţiune
internaţională pe baze umanitare”17.
Ceva timp mai devreme, un fost secretar general al Naţiunilor Unite, Javier Pérez
de Cuéllar, a propus crearea unui proiect care să pună laolaltă cerinţele dreptului
internaţional şi normele în schimbare ale societăţii globale. El argumenta, în 1991, că
termenul de suveranitate trebuie reanalizat şi reaşezat, ca un răspuns la “schimbarea de
atitudine a opiniei publice către credinţa că, în numele moralităţii, apărarea celor oprimaţi
ar trebui să prevaleze în faţa frontierelor şi a documentelor legale”18. În mod similar,
succesorul său, Boutros Boutros Ghali, vorbea despre necesitatea imperativă “de a găsi
un echilibru dintre o bună guvernare internă şi cerinţele unei lumi din ce în ce mai
interdependente”19, argumentând de asemenea că “timpul unei suveranităţi absolute şi
exclusive a trecut”20.
Concluziile din ultimii ani ai Comisiei pentru Guvernare Globală şi ale altor
analişti sugerează că dezvoltările din practica statelor sunt cele care justifică aparentul
schimb care s-a petrecut în ceea ce priveşte abordarea suveranităţii : schimbarea între
interesele guvernului statului suveran şi interesele poporului suveran. Acestea din urmă
tind să prevaleze. Acest lucru demonstrează creşterea suportului comunităţii
internaţionale pentru o interpretare mai liberală a suveranităţii. Aici apare rolul
Organizaţiei Naţiunilor Unite în “regândirea” conceptului de suveranitate.

2. Rolul ONU în “regândirea” conceptului de suveranitate de stat

Imaginea Naţiunilor Unite de gardian al suveranităţii, lasă impresia că sistemul de
securitate de după al II-lea Război Mondial a lăsat intactă noţiunea de suveranitate, aşa
cum reiese ea din tratatele de la Westfalia. De fapt, totuşi, prin Carta şi prin practicile
sale, ONU contribuie la “regândirea” conceptului de suveranitate prin cel puţin trei căi.
Acestea vin să sublinieze ideea de suveranitate centrată pe stat, ca principal subiect al
dreptului internaţional.
I. Prin art. 2(4) este interzisă utilizarea forţei sau a ameninţării cu forţa împotriva
independenţei politice sau a integrităţii teritoriale a altui stat. Înainte de acesta, şi tratatul
de la Versailles şi Pactul de la Paris din 1928 au intenţionat să descurajeze agresiunea,
însă statele au răspuns cu război la actele de agresiune ca o exercitare a drepturilor
decurgând din suveranitate. În schimb, art.2(4) din Cartă, pune laolaltă noţiunile de
suveranitate şi securitate, şi contribuie la o înţelegere a suveranităţii centrată pe stat, ca
principal actor al sistemului de securitate.
II. Prin art. 2(7) interzice intervenţia unui stat în domenii care, prin esenţă, ţin de
jurisdicţia internă a altui stat. Această normă a fost statuată pentru a accentua
suveranitatea juridică şi jurisdicţională a statelor, si deci securitatea lor. Acest articol
reflectă faptul că suveranitatea jurisdicţională şi integritatea teritorială reprezintă condiţii
suficiente pentru o securitate globală.
III. Reglementată prin Rezoluţia 1514 a Adunării Generale a ONU din decembrie
1960, Declaraţia de independenţă a ţărilor şi popoarelor coloniale prin care Naţiunile
Unite declară că frontierele unui stat sunt sacrosancte. Spre exemplu, art.6 din
Declaraţie statuează : orice încercare menită să distrugă parţial sau total unitatea sau
integritatea teritorială a unui stat este incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei
Naţiunilor Unite .

17
18

19
20

4
 Totuşi, acesta nu reprezintă singura accepţiune a noţiunii de suveranitate, ci ONU
realizează şi o interpretare a noţiunii de suveranitate centrată pe populaţia statului,
suveranitatea populară, ca element intrinsec al suveranităţii de stat. Apar astfel ambele
abordări ale noţiunii, suveranitatea centrată pe stat (pe guvernanţi) şi suveranitatea
centrată pe popor, dar nu ca aspecte separate, ci ca părţi ale aceluiaşi întreg,
suveranitatea de stat, în variantă regândită de sistemul de securitate globală actual.
Exemplele vin chiar din Cartă, care la art.1 alin.(2) spune că Naţiunile Unite trebuie să
dezvolte relaţii prieteneşti între state “bazate pe respectarea principiilor egalităţii în
drepturi şi a dreptului popoarelor la autodeterminare”. Un sentiment similar este exprimat
în art.55 în care Naţiunile Unite pledează să promoveze “respectul universal pentru
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ”.
Cu toate acestea21, în practică, ONU nu a făcut eforturi serioase pentru a promova
suveranitatea populară si drepturile omului până la finalul Războiului Rece.
Suveranitatea şi drepturile omului presupuneau recunoaşterea comună a unor reguli,
credinţe şi practici, iar in timpul Războiului Rece rivalitatea dintre superputeri a asigurat
faptul ca ONU să nu pună mult accent in practică pe drepturile omului sau pe
suveranitatea populară. Chiar şi atunci când o frază precum “autodeterminarea
popoarelor” era rostită în mod oficial, se făcea mai degrabă trimitere la entităţi teritoriale
decât la fiinţele umane.
Se pune întrebarea în ce măsură aceste proceduri impunând securitatea colectivă
pot afecta sau afectează suveranitatea de stat. Din aspectele teoretice ale tuturor
aceste măsuri reiese că nu. Nici una nu îşi propune să supună un stat vreunei alte legi
interne a altui stat, sau uneia internaţionale, alta decât cele la care singur a subscris,
prin proceduri internaţionale.
Sancţiunile aplicate de dreptul internaţional în caz de încălcare a securităţii
globale sunt stabilite pentru a proteja statele mai slabe de la a fi supuse legii statului cu
acţiuni ilegale sau cuceritoare. Şi oricum, în final, măsurile colective ale organizaţiilor
internaţionale însărcinate cu protejarea păcii au doar un caracter de recomandare şi
sfătuire, nu de impunere juridică ci de impunere morală.

[1] Samuel M. Makinda, op.cit, p.5 ;

[2] Idem ;
[3] Marianne Heiberg, “Subduing Soverignty”, ed. London Printer, 1994, p 41;
[4] Samuel M. Makinda, op.cit, p.5 ;
[5] Quincy Wright, “National sovereignty and Collective security”, Analele Academiei
Americane de Ştiinţe
[6] Idem ;
[7] Vezi infra, cap.1, secţ. 2, subsecţ. 2.2
[8] Samuel M. Makinda, “Sovereignty and global security”, în “Security Dialogue”, Perth,
Australia, 1998
[9] Idem
[10] W. Michael Raisman, “Sovereignty and Human Rights in Contemporary
International Law”, în “American Journal of Law”, vol.84, nr.4, 1990, p.867
[11] Alan James, “Sovereignity : Ground Rule or Gibberish?”, Review of International
Studies, vol.10, nr1, 1984, p. 1-18
[12] Idem

21

5
[13] Samuel M. Makinda, op.cit, p.5
[14] Idem
[15] Commission on Global Governance, “Our Global Neighbourhood”, Oxford University
Press, Oxford, 1995, p.69
[16] Commission on Global Governance, p.
[17] Idem
[18] U.N. Press Release, 1991, în Samuel M. Makinda, op.cit, p.5
[19] Boutros Boutros Ghali, “An Agenda for Peace”, United Nations, New York, 1992, p.5
[20] Boutros Boutros Ghali, “An Agenda for Peace”, 2nd. Edition, United Nations, 1995,
p.44
[21] Samuel M. Makinda, op.cit, p.7