You are on page 1of 5

Antim Ivireanul

Antim Ivireanul este o apariţie meteorică în ţara noastră. Prezenţa lui este semnalată brusc – cel puţin din punct
de vedere documentar – iar evoluţia sa este fulminantă.

Nenumăratele necunoscute ale biografiei sale sunt, fără îndoială, o piatră de încercare pentru cercetătorii vieţii
sale, însă aspectele deosebit de complexe ale unei personalităţi proteice şi prolifice, în acelaşi timp, oferă, pe de altă
parte, satisfacţii nenumărate oricărui exeget.

Activitatea şi opera lui Antim ne-au oferit un material extrem de bogat spre studiu. Iradierea harului său, din
cuvintele care ni s-au păstrat, a însemnat un izvor de viaţă şi frumuseţe de la care ne-am adăpat pe parcursul acestei
lucrări.

A venit ca străin în ţara noastră şi numele lui a fost, ca mirean, Andrei, iar ca monah, Antim, care înseamnă „cel
înflorit, înfloritor” şi cu adevărat a înflorit în pământul românesc, cu daruri nenumărate. Sau putem înţelege, prin
„Antim Ivireanul”, „cel care a înflorit în Ivir”, dar a rodit la noi. Înzestrările sale au fost atât de mari, încât au darul
să ne uluiască prin complexitatea lor.

Uneori ne-a fost greu a desluşi firele încurcate ale tulburătoarei sale biografii, iar concluziile la care am ajuns nu
sunt întotdeauna cele agreate de majoritatea celor ce au privit sub lupă documentele parcimonioase privitoare la
cursul vieţii lui. Am considerat că originea georgiană nu poate fi pusă la îndoială.

Dar în ceea ce priveşte condiţiile şi datarea aproximativă a venirii lui Antim în ţara noastră, am luat în calcul
toate informaţiile de care am putut beneficia şi cea mai bună soluţie ni s-a părut aceea că a venit de la
Constantinopol, unde fusese răscumpărat din robie pentru virtuţile sale practice, intelectuale şi spirituale şi unde
fusese iniţiat în arta tipografică.

A venit mai întâi în Moldova, solicitat de patriarhul Ierusalimului Dosithei, care înfiinţa o nouă tipografie la Iaşi,
după 1680, condusă de ieromonahul Mitrofan (în curând episcop de Huşi).

Acesta îl aduce şi pe Antim (Andrei, pe atunci, fiind cel mai probabil, încă mirean) pentru a lucra la această
tipografie şi a se perfecţiona ca tipograf. Andrei-Antim îl însoţeşte, în opinia noastră, pe Mitrofan şi după trecerea lui
în Ţara Românească, în 1686, pentru a tipări Biblia de la Bucureşti (1688).

Mitrofan ajunge conducătorul tipografiei mitropolitane din Bucureşti, însă în 1691 se mută la Buzău ca episcop
şi această funcţie este preluată de Antim Ivireanul, care imprimă, în acelaşi an, o carte parenetică.

Aici, la Mitropolia din Bucureşti, se pare că Antim a fost inclus în cinul monahal, recunoscându-i mai târziu, în
pomelnicul său personal, pe ieromonahul Macarie şi pe mitropolitul Teodosie ca părinţi duhovniceşti şi protectori ai
săi.

Mitropolitul Teodosie va lăsa prin testament ca să îi urmeze în scaun Antim – care între timp a ajuns egumen al
Mănăstirii Snagov şi apoi, în 1705, episcop al Râmnicului –‚ ceea ce se întâmplă în 1708, fiind hirotesit în această
demnitate de mitropolit, în Duminica Ortodoxiei, în mod providenţial, pentru că s-a şi dovedit a fi un mare apărător
al Ortodoxiei.

Până în 1716, când are loc martiriul său, Antim desfăşoară o activitate cu adevărat prodigioasă, pe multiple
planuri, ca arhipăstor al Bisericii, ca tipograf, ca protector al Eclesiei româneşti şi al fraţilor din Ardeal, dar şi al
Ortodoxiei ecumenice, ca traducător al cărţilor de cult, scriitor şi orator bisericesc, ctitor al unei Mănăstiri, etc.

Darurile şi înzestrările sale naturale, sensibilitatea artistică deosebită, înclinaţiile intelectuale, setea de erudiţie,
apetenţa pentru o cugetare profundă, abnegaţia şi răbdarea, coroborate cu ignorarea suferinţei personale, au făcut
din el „cel mai de seamă dintre mitropoliţii munteni”[1].

Antim Ivireanul ne-a copleşit prin vastitatea preocupărilor sale artistice, prin personalitatea sa extraordinar de
prolifică. Către Antim privim precum el privea într-un excepţional tablou al mării zbuciumate de valuri: pornind de
la un plan îndepărtat, de la un portret care ni-l înfăţişează în cadrul specific al epocii sale, cu locul său în peisajul
vieţii religioase, sociale şi politice a ţării, focalizându-ne apoi privirea asupra profilului său spiritual, asupra
interiorului său duhovnicesc plin de lumină, de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru tot ce este frumos pe lume, de
condescendenţă faţă de cei mai puţin înzestraţi sau faţă de cei marginalizaţi de societate.

Accentele atât de diferite ale personalităţii sale – în acelaşi timp complementare însă – fac din acest portret al
mitropolitului, pe care am încercat să-l înfăţişăm, mai degrabă unul în mozaic, a cărui asamblare este dificilă şi
minuţioasă. I-a fost dat ca să-l acopere valurile unui râu sau ale mării, dar s-a ridicat deasupra mării vieţii acesteia şi
din valurile deşertăciunilor celor lumeşti şi a ajuns la liniştea dumnezeeştii fericiri. Însă mai înainte de a se
întâmpla aceasta, a îmbogăţit cu mari daruri Biserica şi cultura românească.

A muncit enorm şi nu de puţine ori a făcut lucruri care nouă ni s-ar părea anoste sau umilitoare, pentru a suplini
dezinteresul sau neputinţa altora. A depus eforturi titanice pentru a realiza ceea ce a realizat.

A tipărit şaizeci şi patru de cărţi în douăzeci şi cinci de ani, s-a îngrijit de refacerea şi restaurarea lăcaşurilor de
cult, atât ca egumen la Snagov, cât şi ca episcop de Râmnic şi apoi, ca mitropolit. Multe Biserici şi Mănăstiri, unele
foarte vechi (precum Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Cotmeana, Govora – unde a rămas zugrăvit
chipul său –‚ etc.) de o valoare inestimabilă, au fost refăcute de el sau cu sprijinul său.

El însuşi a făcut proiectele unei mănăstiri, dovedind aptitudini deosebite de arhitect, şi a zidit această mănăstire,
în urma unei descoperiri dumnezeieşti (care i-a indicat locul, pe atunci într-o mahala, iar acum în centrul
Bucureştiului), după propria sa mărturisire, aşezându-i hramul Tuturor Sfinţilor, la care acum s-a adăugat al doilea
hram, cel al Sfântului Antim Ivireanul. Şi-a dovedit din plin minunatele înzestrări practice şi artistice arătându-şi
măiestria în arta tipografică, dar şi ca desenator (miniaturist), arhitect, pictor, sculptor (în lemn şi în piatră), etc.

A construit el însuşi utilajul tipografic necesar funcţionării unei tiparniţe arabe, realizând literele necesare prin
calcografie după vechi manuscrise antiohiene, şi este posibil ca să fi repetat acelaşi lucru şi pentru conaţionalii săi
georgieni, după toate probabilităţile.

Tipografiile sale le-a întreţinut el singur, căci oriunde s-a dus – de la Bucureşti la Snagov, de la Snagov la
Râmnic, şi de la Râmnic la Târgovişte şi iarăşi la Bucureşti – a făcut să înflorească meşteşugul tipăririi cărţilor, chiar
şi acolo unde nu existase tipar mai înainte, lăsând în schimb, această îndeletnicire, ca moştenire şi tradiţie în oraşele
respective. Spre sfârşitul vieţii a înfiinţat tipografie şi la mănăstirea ctitorită de el, deşi nu a apucat să imprime aici
decât o singură carte.

De o mare importanţă culturală este manuscrisul intitulat Chipurile Vechiului şi Noului Testament, pe care
Antim l-a scris pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu, nu numai prin raritatea temei abordate, „arborele lui
Iesei” – unică în literatura română, regăsindu-se numai în compoziţii iconografice atonite sau moldoveneşti – ci şi
prin cele peste cinci sute de desene şi portrete miniaturale în medalion, încântătoare prin selecţia culorilor şi prin
rafinamentul delicat al detaliilor, care îmbogăţesc această operă. Din păcate acest rar şi preţios manuscris nu se mai
păstrează în original la noi în ţară, ci la Academia din Kiev.

La Mănăstirea Tuturor Sfinţilor s-a păstrat tradiţia zugrăvirii icoanei hramului şi a unei alte icoane de către
Antim, precum şi cea a lucrării efective a ctitorului la zidirea mănăstirii, unde a sculptat, între altele, uşile din lemn
masiv ale acesteia, realizând o adevărată dantelărie, pe cât de dificil de cioplit în lemn, pe atât de impresionantă.

Motivele vegetale şi florale, simbolizând renaşterea şi învierea, care predomină în sculpturile în lemn şi în piatră
ce împodobesc mănăstirea, atât la exterior, dar mai ales în interior, şi care au fost executate, desigur, la iniţiativa
ctitorului – o raritate este catapeteasma sculptată în piatră, impunătoare şi care scoate şi mai mult în relief, pune în
adâncime icoanele ataşate ei –‚ deşi se integrează armonios stilului brâncovenesc, scot în evidenţă bunul gust,
dragostea pentru frumos şi pentru echilibru, dar şi pentru măreţie, a marelui mitropolit.

Activitatea lui Antim a presupus şi o foarte istovitoare muncă de păstorire a credincioşilor săi, un efort continuu
de înălţare morală, spirituală, a conştiinţei monahilor, a preoţilor şi a mirenilor, pentru ca fiecare treaptă să
înţeleagă datoria sa.

Pe lângă aceasta, i-a revenit şi însărcinarea de a purta de grijă românilor ardeleni, care, în urma unirii cu Roma
a unei părţi din clerul transilvan, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel, au fost în mare primejdie de a-şi pierde,
prin multe presiuni, credinţa ortodoxă.

Ceea ce totuşi nu s-a întâmplat şi un merit important pentru aceasta l-a avut şi solicitudinea mitropolitului
Antim faţă de ardelenii care căutau ajutor în Ţara Românească.

Aceeaşi solicitudine a manifestat capul Bisericii Ungrovlahiei, împreună cu voievodul Brâncoveanu, şi faţă de
apelurile disperate ale coreligionarilor din alte părţi ale lumii, precum Antiohia sau Georgia, aflaţi sub stăpânire
otomană, cărora le-au fost de mare ajutor utilajele tipografice făurite pentru ei de mitropolitul nostru.

Activitatea sa tipografică – ce străbate ca un fir roşu biografia sa, atât cât cunoaştem din ea – este legată şi de
proiectul naţionalizării cultului, act care a condus la făurirea limbii române literare.

Antim se înscrie astfel, într-o tradiţie românească veche, din care fac parte Coresi şi Dosoftei, mitropolitul
Moldovei – pe care, dacă într-adevăr Antim a venit mai întâi în Moldova, aşa cum credem, atunci l-a cunoscut
personal – şi este prima dintre cele două coordonate majore, prin care Antim prinde rădăcini inexpugnabile în
cultura şi în istoria românească. Cea de-a doua coordonată îl aşază în tradiţia aceluiaşi Coresi şi a lui Varlaam, ca
ctitor al oratoriei sacre şi autor al naţionalizării şi modernizării predicii româneşti.
În amândouă situaţiile, limba română a avut de câştigat, primind mlădierea şi frumuseţea expresiei sale
naturale, lirism şi suavitate, precum şi calitatea de a susţine un excurs teologic deosebit de complex şi profund.

După cum s-a putut vedea din expunerea noastră, au existat trei mari etape principale, în procesul de
naţionalizare a cultului, pe care le putem numi cu numele iniţiatorilor lor: Coresi, Dosoftei şi Antim Ivireanul.
Fiecare dintre aceşti trei mari promotori ai românizării logosului liturgic s-a sprijinit pe activitatea înaintaşilor, dar
fiecare a avut un aport esenţial, într-un domeniu în care, în privinţa expresiei, foarte puţine lucruri s-au modificat
până în ziua de astăzi.

Nu putem privi efortul celor trei decât ca pe o operă omogenă, imposibil de fracturat – poate doar în teorie –
întrucât niciunul dintre cei trei paşi nu poate fi eludat într-un studiu de acest fel. Din acest motiv nu am putut vorbi
numai despre efortul final al lui Antim, de naţionalizare a cultului, întrucât nu am fi putut demonstra nimic şi o
astfel de privire fragmentară ne-ar fi obturat cea mai mare parte din peisajul formării limbii române culte şi de cult.

Coresi a dat tonul traducerii şi imprimării cărţilor de cult, în special a Liturghierului şi a Molitvenicului. El are,
în acest sens, meritul pionieratului şi, oarecum, circumstanţe atenuante în ceea ce priveşte limba traducerilor, care
nu este întotdeauna corectă şi clară.

Traducătorii solicitaţi de Coresi au folosit uneori fragmente transpuse anterior în limba română, dar au tradus şi
în premieră, având în faţă, probabil, numai originalul slavon. Meritul lor este că nu au trădat nici originalul – în
cazul Liturghierului – dar nici limba română. Traducerea Liturghierului tipărit de Coresi este – cu îndreptările
lingvistico-gramaticale de rigoare, vizând actualizarea limbii – perfect valabilă.

Dosoftei a cunoscut tipăritura coresiană şi a păstrat ceea ce a considerat că e bun. Fidelitatea traducerii
coresiene faţă de originalul slavon a asigurat puritatea ei dogmatică şi a sporit astfel încrederea ortodocşilor, care nu
au depistat nereguli sau imixtiuni eretice în această carte.

Dosoftei – teologul, poetul şi cărturarul – a resimţit absenţa în limba română a cărţilor necesare cultului, ca pe o
lipsă acută, faţă de celelalte neamuri, chiar ortodoxe – şi la fel probabil a gândit şi Antim.

Grecii şi slavii aveau cărţi în limba lor (sau din care, cel puţin, puteau înţelege destul de mult, întrucât nici
slavona nu mai era o limbă vorbită curent), ba chiar şi armenii şi sirienii. Românii, fiind un popor latin, iar latina
fiind considerată mai mult o limbă de cult a Bisericii Catolice, erau oarecum nedreptăţiţi în spaţiul ortodox, neavând
slujbă decât în slavonă sau greacă.

Mitropolitul Dosoftei a înţeles însă ce handicap mare reprezintă pentru noi lipsa sfintelor slujbe în româneşte, în
primul rând din punct de vedere spiritual şi soteriologic, apoi cultural. Punându-şi în valoare talentul deosebit ca
artist şi scriitor, el a tradus cărţile de cult într-o limbă românească foarte frumoasă, o limbă cultă, plină de mireasmă
harică şi de valenţe poetice, nealterând frumuseţea originalelor greceşti.

Căci a ales, spre deosebire de Coresi – dar la fel ca Antim, mai târziu – izvoare greceşti, după care a tradus. În
acelaşi timp, a pus bazele limbii române literare culte.
Dar cel care a desăvârşit cu adevărat acest proces îndelungat – ce s-a extins pe durata secolelor XVI, XVII ŞI
XVIII – a fost însă mitropolitul Ţării Româneşti, Antim Ivireanul. El a tradus, folosindu-se de cărţile lui Dosoftei,
însă a adus limba română la gradul cel mai înalt de sublimare a expresiei, pe care aceasta îl cunoscuse până atunci.

Teolog subtil, poet şi artist plin de rafinament, Antim a ştiut să imprime traducerilor sale har, lirism, frumuseţe,
dar şi echilibru şi armonie melodică, amestecând dulceaţa limbii române cu mireasma harică a textului sfânt, având
simţul adâncimii cuvintelor şi intuiţia curgerii naturale a limbii. El şi-a intimizat caracterul şi sensibilitatea limbii
române. Modificările ce s-au adus textelor sale, de-a lungul timpului, sunt neînsemnate.

You might also like