Antrenamentul autogen continuă să fie una din metodele psihoterapeutice cu cea mai

largă răspândire. Inspirat din tehnicile de autohipnoză propuse de Oskar Vogt, această
metodă de relaxare se bazează pe o serie de exerciţii prin care se obţine o „deconcentrare
concentrativă" (Schultz, 1920) şi vizează sistemul muscular, respirator şi abdominal.
Insuşirea fiecărei serii de exerciţii permite trecerea la exerciţiul următor. Regulile sunt
foarte bine puse la punct, metoda fiind îndelung studiată atât în laborator, cât şi
experimental. Cheia succesului metodei constă în adeziunea deplină la tratament a
pacientului şi în stabilirea unei relaţii autentice de comunicare cu terapeutul său.
Exerciţiile individuale durează între 3-12 minute, apreciindu-se că timpul poate fi scurtat
pe măsura însuşirii tehnicii. Intervalul dintre şedinţe este variabil, acestea având loc de
trei-patru ori pe zi în cazul pacienţilor internaţi (Muller-Hege-mann, 1966). Experieţa
clinică ne indică faptul că se pot realiza şedinţe bisăptămânale în condiţiile tratamentului
ambulator.

Schultz recomandă ca relaxarea să se realizeze într-o cameră lipsită de excitanţi senzoriali,

cu luminozitate slabă şi confort termic, subiectul putând adopta una din următoarele trei
poziţii:
1. decubitus dorsal (culcat pe spate);
2. poziţia în fotoliu (capul sprijinit, membrele superioare aşezate confortabil pe braţele
fotoliului, cu coapsele uşor îndepărtate şi gambele în unghi drept);
3. poziţia „birjarului" (aşezat pe scaun, coloana uşor aplecată din talie şi braţele rezemate
pe coapse).
In perioada de învăţare a tehnicii este indicată practicarea acesteia sub îndrumarea unui
psiholog sau medic.
Subiecţii sunt instruiţi să lucreze şi acasă, de două ori pe zi, câte 7-10 minute. După
însuşirea temeinică a tehnicii, se poate prelungi durata relaxării individuale până la 15
minute. în absenţa terapeutului, este recomandabilă utilizarea unor casete audio cu textul
înregistrat.

Antrenamentul autogen cuprinde următoarele două cicluri de exerciţii:

Ciclul inferior („micapsihoterapie"):

1.trăirea senzaţiei de greutate în mâini şi picioare
2.trăirea senzaţiei de căldură în mâini şi picioare
3.controlul bătăilor inimii
4.controlul respiraţiei
5.perceperea senzaţiei de vasodilataţie în zona plexului solar
6.perceperea senzaţiei de vasoconstricţie în zona frunţii
Schultz consideră că aceste exerciţii se însuşesc într-un interval de şase până la zece
săptămâni, subiectul reuşind să obţină, în urma practicării lor, un calm interior şi o stare
hipnotică. După aproximativ 1 an de exersare şi stăpânire a tehnicii, se poate trece la
ciclul superior, a cărui însuşire completă durează aproximativ 3-6 ani.

Ciclul superior („marea psihoterapie"):

1.concentrare pe culoarea preferată
2.concentrare pe culori impuse de terapeut
3.concentrare pe obiecte concrete
4.concentrare pe idei abstracte
5.trăirea „sentimentuluipropriu" (a stării afective preferate de subiect)
6.interogarea propriului subconştient.
De menţionat este faptul că realizarea exerciţiilor din cadrul ciclului superior presupune o
bună stăpânire a relaxării, precum şi o îndrumare adecvată din partea psihologului/
medicului.
In privinţa indicaţiilor nosografice menţionăm că spaţiul de aplicare al antrenamentului
autogen este neobişnuit de variat. Kretschmer (1963) îl recomandă atât în insomnii, în
tulburările de ritm cardiac şi ale circulaţiei sanguine, cât şi în toate afecţiunile
psihosomatice. De asemenea, algiile de origine diversă şi unele cazuri de alcoolism
incipient pot fi influenţate favorabil.
Experienţa clinică ne atestă faptul că antrenamentul autogen se poate folosi cu succes în
toate afecţiunile nevrotice, rezultate slabe fiind înregistrate în cazul tulburărilor de
personalitate şi al psihozelor.
De asemenea, nu este indicat persoanelor cu defecte intelectuale notabile (demenţă sau
oligofrenie) ori celor care nu au o motivaţie de vindecare îndeajuns de puternică.
Antrenamentul autogen poate fi utilizat atât în psihoterapie, cât şi preventiv, în pregătirea
psihologică a sportivilor, în amortizarea rezonanţei stărilor afective negative, în creşterea
capacităţii de concentrare şi autoreglare a stărilor psihice. In perioadele de efort
îndelungat care impun o mare mobilizare prosexică (conducerea anumitor aparate,
activitate concentrată), o deconectare de 5-20 de minute poate procura o senzaţie de
refacere şi înviorare exterioară.
Cu alte cuvinte, antrenamentul autogen poate constitui o bună metodă de „gimnastică a
spiritului aplicată concentrării".