UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA”

FACULTATEA DE ŞTIINŢELE COMUNICĂRII ŞI

ŞTIINŢE POLITICE

Conf. univ. dr. Olimpiu Manuel GLODARENCO

- NOTE DE CURS -

EDITURA FUNDAŢIEI “ANDREI ŞAGUNA”

CONSTANŢA 2007
ISBN
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE.................................................................................... 9

INTRODUCERE........................................................................................ 11

CAPITOLUL 1. GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA. DEFINIŢII

ŞI TEORII.................................................................................................. 13
1.1. Definiţii ale geopoliticii şi geostrategiei............................................... 15
1.2. Principalele teorii privind geopolitica şi geostrategia................................ 17
1.3. Geopolitica, mereu în actualitate.......................................................... 39

CAPITOLUL 2. CONTEXTUL INTERNAŢIONAL ACTUAL........... 43

2.1. Vulnerabilităţi ale cadrului geopolitic contemporan............................. 47
2.2. Ameninţări la nivel global.................................................................... 51

CAPITOLUL 3. ASPECTE GEOPOLITICE ŞI GEOSTRATEGICE

ÎN SPAŢIUL 61
EUROATLANTIC........................................................... 63
.. 64
3.1. Principalele ameninţări din spaţiul euro-atlantic.................................. 66
3.2. Caracteristici ale mediului geostrategic şi tendinţele acestuia.............. 67
3.3. Evenimente cu impact geostrategic.......................................................
3.4. Câteva consideraţii de ordin geopolitic privind arealul euro-atlantic... 71
3.5. Concluzii privind situaţia geopolitică şi geostrategică în perimetrul
euro-atlantic.................................................................................................

4
CAPITOLUL 4. PROBLEME GEOPOLITICE ALE FEDERAŢIEI
RUSE........................................................................................................... 75
4.1. Riscuri şi ameninţări avute în vedere de Federaţia Rusă...................... 77
4.2. Obiectivele geopolitice privind securitatea naţională a Rusiei............. 81
4.3. Interesele geopolitice ale Federaţiei Ruse în spaţiul european............. 84
4.4. Concluzii............................................................................................... 88

CAPITOLUL 5. SPAŢIUL GEOPOLITIC ŞI GEOSTRATEGIC

DIN EUROPA CENTRALĂ..................................................................... 91
5.1. Caracterizare a spaţiului geopolitic....................................................... 93
5.2. Principalele vulnerabilităţi de ordin geostrategic al regiunii................ 98
5.3. Riscuri şi ameninţări pentru zona central-europeană............................ 101
5.4. Tendinţe geopolitice viitoare................................................................ 103
5.5. Concluzii asupra situaţiei geopolitice şi geostrategice din zonă........... 104

CAPITOLUL 6. PROBLEME GEOPOLITICE ŞI

GEOSTRATEGICE ÎN SPAŢIUL EUROPEI DE SUD-EST............... 107
6.1. Analiză generală asupra mediului geopolitic........................................ 109
6.2. Vulnerabilităţile statelor din zona sud-est-europeană........................... 111
6.3. Ameninţările asupra zonei sud-est-europene........................................ 117
6.4. Concluzii asupra mediului geostrategic din Europa de Sud-Est........... 118

CAPITOLUL 7. SPAŢIUL GEOPOLITIC AL ORIENTULUI

MIJLOCIU ŞI ORIENTULUI APROPIAT…………………………… 121
7.1. Surse de insecuritate specifice zonei..................................................... 124
7.2. Caracteristici şi tendinţe ale spaţiului geopolitic şi strategic din
Orientul Apropiat şi Mijlociu……………………………………………... 126
7.3. Interese geopolitice regionale………………………………………... 131
7.4. Concluzii privind situaţia geopolitică în lumea arabă........................... 135

CAPITOLUL 8. SPAŢIUL GEOPOLITIC AL MĂRII NEGRE ... 137

8.1. Importanţa politică şi economică a Mării Negre................................... 139
8.2. Probleme militare în spaţiul Mării Negre...................................... 146
8.3. Poziţia României în arealul geopolitic şi strategic al Mării Negre. 153
8.4. Iniţiative de securitate în Marea Neagră........................................ 158
8.5. Posibile evoluţii şi transformări geopolitice................................... 160

CAPITOLUL 9. STATUTUL MINORITĂŢILOR ROMÂNE DIN

BALCANI ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC ACTUAL....................... 163
9.1. Statutul minorităţilor din Albania......................................................... 167

5
9.2. Minoritatea română din Bulgaria.......................................................... 169
9.3. Minoritatea română din Croaţia............................................................ 171
9.4. Românii din Grecia............................................................................... 172
9.5. Discriminarea românilor din Macedonia.............................................. 172
9.6. Relaţia Serbiei-Muntenegru cu minoritatea românească...................... 175
9.7. Românii din Turcia............................................................................... 177

CAPITOLUL 10. DIMENSIUNEA GEOPOLITICĂ A

TERORISMULUI…………………………………………… 179
………….. 182
10.1. Principalele ameninţări de natură teroristă.......................................... 185
10.2. Forme ale terorismului........................................................................ 189
10.3. Organizaţii şi structuri teroriste……………………………………...

CAPITOLUL 11. GLOBALIZAREA ŞI MEDIUL

INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN……………………………….. 193
11.1. Globalizarea – generalităţi………………………………………….. 195
11.2. Curente de gândire în conceptul de globalizare…………………….. 201
11.3. Actori ai globalizării........................................................................... 209

BIBLIOGRAFIE........................................................................................ 217

6
7
 CUVÂNT ÎNAINTE
Cu toate că a existat de la începuturile omenirii,
geopolitica a fost conştientizată ca ştiinţă la începutul secolului
trecut când, tot mai mulţi gânditori şi teoreticieni au studiat
legăturile statornicite între geografie şi politică şi au evidenţiat
faptul că deciziile politice sunt, tot mai mult, influenţate de
zonele geografice în care sunt aplicate. Din această
perspectivă, atât geopolitica, cât şi geostrategia sunt, din ce în
ce mai mult, studiate de factorii de conducere statali, dar şi ai
marilor concerne economice, pentru optimizarea

Volumul de faţă reprezintă

9
 INTRODUCERE

L umea de astăzi se află într-un proces continuu de globalizare,

ce se desfăşoară cu o acceleraţie crescândă. Sporirea vitezei
de reacţie la stimuli interni şi internaţionali se datorează,
atât interconectării, din ce în ce mai accentuate, a economiilor
naţionale în cadrul sistemelor economice regionale şi globale, cât
şi înlocuirii erei nucleare (specifice stadiului avansat al societăţii
industriale) cu era informaţională (specifică societăţii
postindustriale).
Omenirea este foarte aproape de începutul unei noi ere, care
a început cu noul mileniu. Stimulate de sfârşitul războiului rece,
numărul şi importanţa schimbărilor care au avut loc în ultimii ani
au fost copleşitoare. Conflictul dintre Statele Unite şi U.R.S.S., care,
practic, a dat culoare dimensiunilor aspectelor politice,
economice şi sociale ale politicii internaţionale timp de o
jumătate de secol, a luat sfârşit. Zidul Berlinului a căzut,
Uniunea Sovietică s-a destrămat, comunismul s-a prăbuşit,
Germania s-a reunificat, iar Uniunea Europeană şi N.A.T.O. sunt
în proces de expansiune. Mai mult, democraţia s-a extins în multe
11
părţi ale lumii, schimbările economice în plan internaţional au sporit
şi s-au intensificat, ajungând la un nivel de neatins.
În pofida acestor fapte, speranţa că lumea de după
războiul rece va fi mai pacifistă s-a năruit, multe conflicte
izbucnind sau reactivându-se în diferite zone de război, în special în
ţările în curs de dezvoltare. Lucrarea de faţă încearcă să abordeze,
în mod succint, modul cum putem aprecia, mai bine, convulsiile
politice ale sistemului internaţional cu care ne confruntăm în fiecare
zi şi cum s-ar putea anticipa însemnătatea lor ulterioară. Astfel,
pentru a înţelege schimbările dramatice ce au loc în zilele
noastre în lumea politică şi modul în care acestea vor modela
viitorul, trebuie să le analizăm într-un context mai larg,
examinând modul în care sistemul politic internaţional s-a
schimbat şi modul în care trăsăturile sale au rezistat schimbărilor,
abordând conceptele de geopolitică şi geostrategie.
Volumul se adresează studenţilor ce se specializează în
ştiinţe politice, fiind doar o introducere, o privire tangenţială
asupra câtorva dintre problemele geopolitice şi geostrategice
actuale, oferind elemente ce urmează a fi detaliate şi studiate în
profunzime în cadrul lucrărilor de licenţă.
În secţiuni distincte, corespunzătoare cursurilor, am
definit noţiunile de bază şi am trecut în revistă principalele
teorii legate de acestea, trecând, apoi, la descrierea câtorva
dintre problemele cu care se confruntă statele europene,
grupate pe zone de interese, şi cele din Orientul Apropiat şi
Mijlociu. Un loc aparte în acest cadru l-am destinat locului şi
rolului ţării noastre în cadrul geopolitic actual, dar şi aspecte
legate de terorism şi globalizare.
Informaţiile cuprinse în acest curs urmează să fie
dezvoltate prin lucrul individual al studenţilor asupra
bibliografiei de specialitate, care urmează să se materializeze
prin referate de cercetare ştiinţifică ce vor fi prezentate în
cadrul orelor de seminar.

12
13
 CAPITOLUL 1
GEOPOLITICA ŞI GEOSTRATEGIA.
DEFINIŢII ŞI TEORII
15
 1.1. Definiţii ale geopoliticii şi geostrategiei

O analiză a politicii nu poate face abstracţie de spaţiile

geografice. A apărut, astfel, ceea ce azi se numeşte
geografie politică. Geografia politică tratează
organizarea politică a statelor în concordanţă cu spaţiul
geografic, nefiind identică cu geopolitica. Geopolitica nu este
politică geografică, nici geografie politică, ci o metodă de
analiză geografică în favoarea politicii. Deseori, geopolitica
este asociată cu geostrategia, nu numai pentru că ambele sunt
legate de spaţiul geografic, ci şi pentru că oamenii nu se pot
limita la a le considera ca simple metode de studiu. Geopolitica
nu trebuie confundată, încă, cu strategia şi nici cu geostrategia,
care descrie determinările geografice ale strategiei.
În aceste condiţii, geopolitica se prezintă ca fiind o
modalitate de studiere a determinărilor geografice asupra
politicii. Este vorba, desigur, de politica internă şi de politica
externă a statelor. Se înţelege, a statelor politice, pentru că
statul este, la ora actuală, entitatea politică de bază a planetei.
De aceea, în analiza acestor determinări geografice, trebuie să se

17
ţină seama de tipul lor şi, mai ales, de modalitatea în care acestea se
îmbină şi se combină în ceea ce am putea numi geografia politică.
Geografia fizică exercită o influenţă considerabilă asupra
infrastructurilor, geografia economică, prin resurse, pieţe, costuri,
transporturi etc, determină, în mare măsură, configurarea geografiei
politice, geografia demografică impune asupra politicii determinări
ce ţin de caracteristicile populaţiilor şi comunităţilor umane, iar
geografia istorică îşi pune amprenta asupra politicii prin memorie,
percepţii geografice, cutume, mituri şi fantasme. Oamenii trăiesc,
deopotrivă, în trecut, în prezent şi în viitor. Trecutul este dat de
memoria istorică şi geografică, prezentul se bazează pe realităţile
trăite nemijlocit, iar viitorul pe proiecţia lor ştiinţifică, artistică şi
politică, de regulă, într-un spaţiu virtual.
Determinările geografice sunt foarte importante fiind, în
anumite privinţe, chiar hotărâtoare, mai ales dacă le privim în
universalitatea lor.
Geostrategia este, de asemenea, un studiu al influenţei
datelor geografice asupra strategiei statelor, alianţelor, coaliţiilor.
Este vorba, în principiu, de influenţa acestor date asupra marii
strategii, adică asupra strategiei generale a statelor, guvernelor,
alianţelor şi coaliţiilor. Cu toate acestea, conceptul este în curs de
extindere. Strategia - ca ştiinţă, metodă, sistem de poziţionare a
forţelor, mijloacelor şi resurselor în vederea punerii în operă a unei
decizii politice - are în vedere, practic, întreaga activitate
omenească. De aceea, fiecărui tip de strategie i se asociază un tip
de geostrategie, de unde rezultă că avem de-a face cu atâtea
tipuri de geostrategii câte tipuri de strategii există. Există
geostrategii economice, politice, culturale, informaţionale, militare
şi de altă natură, iar epocile care marchează trecerea de la un tip de
societate la altul, se caracterizează prin revigorarea studierii
influenţei factorilor geografici asupra oricărui tip de strategie. Prin
această metodă s-au identificat marile falii strategice între civilizaţii,
religii, tipuri de comunităţi, care oferă o viziune mult mai realistă
asupra relaţiilor internaţionale, pericolelor ameninţărilor şi riscurilor,

18
şi determinărilor lor geografice. Omenirea nu poate rămâne nicio
clipă în echilibru, apărând mereu situaţii complexe, care generează
ameninţări ce se cer cunoscute şi contracarate.

1.2. Principalele teorii privind geopolitica şi

geostrategia

T
1.2.1. Geopolitica şi geostrategia spaţiului vital şi expansiunii
ermenul de geopolitică a apărut, pentru prima dată, într-un
articol publicat în 1910, de suedezul Rudolf Kjellen. Una
dintre lucrările sale fundamentale se numeşte Statul ca formă
de viaţă şi a fost publicată în 1916, influenţându-i pe geopoliticienii
germani şi, îndeosebi, pe Karl Haushofer.

Karl Haushofer

19
 Însă, cel care a ridicat geopolitica la rang de teorie, deci de
ştiinţă, a fost germanul Friedrich Ratzel (1844-1904). Principalele
sale lucrări sunt Geografia politică (1897) şi Spaţiul vital (1902).
Geopolitica s-a dezvoltat, în special, în Germania, datorită situaţiei
în care se găsea această ţară la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ea se
afla în contrast cu puterea Marii Britanii şi era îngrijorată pentru o
eventuală revanşă a Franţei, în urma înfrângerii acesteia în războiul
din 1870 şi pierderii Alsaciei şi Lorenei. În acest sens, încurajând
Franţa în politica ei colonială, Germania folosea o strategie indirectă,
urmărind un triplu scop: să contrapună Franţa Marii Britanii; să
profite de pe urma conflictului franco-britanic pentru a-şi realiza
propriile ambiţii coloniale; să abată, cel puţin pentru un timp, atenţia
Franţei de la problemele continentale. Apogeul acestei politici a fost
atins în 1885, la Congresul de la Berlin. Era epoca începutului
naţionalismului, a colonialismului şi bătăliei pentru supremaţie şi
putere. Era epoca expansionismului politic, deci a expansionismului
statelor. Teoria spaţiului vital este, de fapt, teoria expansiunii, astfel
că, în Spaţiul vital, publicat în 1902, Ratzel identifica şapte legi
ale acestei expansiuni:
1. Dezvoltarea culturală impune creşterea spaţială a statelor
avansate, care deţin sisteme de valori, în dauna celor mai puţin
avansate;
2. Dezvoltarea spaţială a statului are loc în raport cu puterea sa
economică şi comercială, şi în funcţie de ideologia sa,
expansiunea fiind o problemă de mijloace şi de voinţă;
3. Expansiunea se realizează prin absorbirea entităţilor politice de
mai mică importanţă, printr-o mişcare care se autosusţine;
4. Frontiera este vie; ea marchează limitele temporare ale unui stat,
între două faze de expansiune;
5. Logica geografică prevalează asupra oricărei alte consideraţii în
procesul expansiunii unui stat;
6. Expansiunea este favorizată de proximitatea unor entităţi mai
puţin importante (un stat nu se poate dezvolta dacă vecinii săi

20
 sunt la fel de puternici ca el);
7. Mişcarea în spaţiul geografic este alimentată de generalizarea
expansiunilor (cuceririle teritoriale ale statelor rivale
accentuează necesitatea expansiunii proprii).

Friedrich Ratzel

Această teorie, în pofida desconsiderării de după al doilea

război mondial a geopoliticii ca ştiinţă, a fost aplicată în toate
timpurile şi va fi aplicată mereu, atâta vreme cât vor exista
comunităţi politice. Teoria nu se schimbă, modificându-se doar
formele şi metodele prin care această teorie se pune în operă.
Se schimbă chiar şi unele elemente din cadrul fenomenologiei
expansiunii, nu însă şi esenţa ei. Strategia expansiunii - ca
metodă de punere în aplicare a teoriei expansiunii - rămâne o
strategie politică. De aceea, analiza interdeterminărilor dintre
geografie, înţeleasă deopotrivă ca ştiinţă interdisciplinară şi

21
politică, ca ştiinţă, artă şi practică a entităţilor politice,
indiferent sub ce formă ar exista acestea (state naţionale,
federaţii, alianţe, coaliţii politice, uniuni etc.) trebuie să se facă,
indubitabil, pe coordonatele enunţate de Ratzel în 1902, poate
golite, puţin, de nota lor agresiv - intempestivă, specifică epocii
coloniale.
Multă vreme, aceste coordonate au fost ignorate, sub
pretextul că ele au folosit planurilor expansioniste prin mijloace
militare (prin război) ale celui de-Al III-lea Reich. Desigur,
lumea este îndreptăţită să respingă sau să ignore ceea ce
consideră că se constituie în răul din ea. Dar, de aici nu rezultă
cu necesitate că realitatea care generează ceea ce, la un
moment dat, se consideră ca fiind răul din lume, nu există. Nu
se poate elogia cel de-al doilea război mondial, dar războiul
respectiv nu are drept cauze principiile spaţiului vital enunţate
de Ratzel. Totuşi, se mai crede încă şi astăzi că teoria acestui
geopolitician german a alimentat ambiţiile hitleriste. În fond,
cam acelaşi lucru s-a spus şi despre Nietzsche, autorul
volumului Aşa grăit-a Zaratustra şi a altor scrieri care
pledează pentru progresul omenirii, nu pentru decăderea ei.
Este drept, lucrurile nu mai sunt chiar la fel,
modificându-se puţin nuanţele. Astăzi nu mai este vorba de
expansiune, ci de extindere, nu se mai lărgesc frontierele
statelor politice, ci se reunesc entităţile economice,
informaţionale, politice şi chiar culturale. N.A.T.O. nu
cucereşte, ci îşi lărgeşte arealul. N.A.T.O. nu este însă un stat,
ci o alianţă de state suverane. Principiul de funcţionare al
Alianţei Nord-Atlantice nu este decizia autoritară a statului cel
mai puternic, ci consensul. De asemenea, Uniunea Europeană
nu cucereşte stat după stat, ci acceptă în componenţa ei statele
care îndeplinesc standardele economice, sociale şi politice, şi
doresc să facă parte din această entitate. Globalizarea este cea
mai mare expansiune pe care a cunoscut-o, vreodată, omenirea
şi, probabil, ultima. Dar, este o expansiune intrinsecă, bazată

22
pe piloni extrem de puternici - economia, informaţia, politica -
şi extrem de importanţi, fără de care nimeni nu poate exista pe
această lume. Aceşti piloni nu polarizează, ci susţin.
Cât de departe şi, totuşi, cât de aproape este această
viziune integraţionistă de unele concepţii care se vehiculează şi
azi privind constituirea sau reconstituirea centrelor de putere şi
chiar a sferelor de influenţă! Karl Haushofer (1869-1946) pare
cel mai acuzat de utilizarea unora dintre principiile geopoliticii
celui de-Al III-lea Reich, deşi el însuşi şi familia lui au fost
persecutaţi de către nazişti. Fiecare stat puternic, susţinea
Haushofer, trebuie să-şi creeze zone de hegemonie. Puterea
aparţine Nordului, deci, Nordul trebuie să-şi creeze zone de
hegemonie în arealul Sudului prin care să aibă acces la resursele
necesare. El numeşte aceste zone Pan-Ideen, noţiune tradusă de
Francois Thual şi Aymeric Chauprade prin cuvântul panisme.
Prin Pan-Ideen se înţeleg, deopotrivă, vechile entităţi
geografice, etnice şi culturale (pan-slavismul, pan-islamismul,
pan-turcismul etc.) şi ideea de dominare a grupurilor etnice şi
culturale asupra spaţiului lor vital. Ideea lui Huntington în
legătură cu cele şapte sau opt entităţi civilizaţionale (sinică,
hindusă, niponă, islamică, africană, ortodoxă, occidentală şi,
eventual, sud-americană) şi cu statele-nucleu ale acestor
civilizaţii se înscrie în acelaşi registru filosofic (e drept, ceva
mai nuanţat) cu cea a geopoliticianului german.
Haushofer distingea patru zone esenţiale de hegemonie
a Nordului asupra Sudului:
• o zonă pan-europeană, care acoperea Africa şi care trebuia
să fie dominată, în viziunea lui, de Germania;
• o zonă pan-americană, dominată de Statele Unite;
• o zonă pan-rusă care includea Asia Centrală şi subcontinentul
indian;
• o zonă pan-asiatică, dominată de Japonia, care cuprindea
Extremul Orient, Asia de Sud-Est şi Pacificul de Nord.
Aceste zone erau formulate în funcţie de interesele

23
Germaniei şi ale altor mari puteri (Statele Unite, Marea
Britanie, Franţa, Japonia şi Rusia). Lucrurile nu s-au schimbat
în mod esenţial în ultima jumătate de secol, dar s-au nuanţat,
rezultând noi politici - cele de parteneriate - şi, respectiv, noi
strategii, tot de parteneriat, prin care se urmăreşte crearea şi
menţinerea unor sisteme viabile şi acceptabile de acces la
resurse.

Zbigniew Brzezinski

Lucrarea lui Zbigniew Brzezinski Marele eşichier.

America şi restul lumii nu este altceva decât o ilustrare a
raporturilor dintre marii actori, pentru crearea unui sistem de
acces convenabil şi neîngrădit la resurse. Spre exemplu, în
capitolul intitulat Eşichierul eurasiatic, el face o demonstraţie
coerentă şi elegantă a unui sistem de dominare, care, în
principial, nu se îndepărtează prea mult de viziunile

24
geopoliticienilor tradiţionali. Pe baza principiilor geopolitice
referitoare la continentul asiatic (dominarea foaierului
perturbator, accesul la resursele energetice, îngrădirea puterii
continentale şi a actorilor regionali etc), el arată că geostrategia
contemporană în Eurasia se sprijină pe cinci actori strategici şi
cinci pivoţi esenţiali. Actorii strategici sunt: Germania, Franţa,
Rusia, China şi India, iar pivoţii includ următoarele state:
Ucraina, Azerbaidjan, Turcia, Iran şi Coreea de Sud. Actor
geopolitic este orice stat care are capacitatea şi voinţa de a-şi
exercita puterea şi influenţa şi dincolo de frontierele sale, iar pivot
geostrategic, în viziunea lui Brzezinski, este acel stat care are o
situaţie geografică sensibilă şi o vulnerabilitate care ar putea
influenţa comportamentul actorilor politici şi strategici. Brzezinski
este de părere că Statele Unite trebuie să identifice şi să protejeze
statele-pivot pentru a-şi apăra propriile interese în zonele respective.
Actorii strategici-cheie din Europa Occidentală sunt, după
cum scrie Brzezinski, Franţa şi Germania. Aceştia îşi propun să
realizeze Europa Unită. Franţa se ocupă, în special, de zona
Mediteranei, iar Germania de cea a Europei Centrale. Marea Britanie
este, în concepţia analistului american, un actor strategic în retragere.
Rusia ar fi un actor strategic de prim rang, dar foarte incert. China
joacă un rol important, prin ambiţiile sale economice şi politice, iar
Japonia are o situaţie paradoxală, în sensul că, deşi dispune de
mijloacele necesare pentru a deveni rapid un actor de prim plan,
poziţia sa regională este fragilă, ceea ce - spune Brzezinski - convine
americanilor, iar poziţia Indoneziei, Australiei şi Indiei nu pune
probleme. Ucraina şi Azerbaidjanul au un rol important în zonă.
În viziunea lui Brzezinski, „soarta Azerbaidjanului şi a Asiei
Centrale şi cea a Ucrainei vor dicta situaţia Rusiei de mâine”.
Coreea de Sud rămâne un pivot important pentru Statele Unite în
Estul Asiei, iar Turcia şi Iranul sunt pivoţi importanţi pe falia
strategică islamică. Turcia închide Mediterana şi Marea Neagră, iar
Iranul împiedică Rusia să ameninţe interesele americane în Golful
Persic. Însă, după actualul război din Irak, deşi americanii au distrus

25
armata lui Saddam Hussein şi regimul dictatorial de la Bagdad,
situaţia este deosebit de gravă datorită războiului de gherilă care se
desfăşoară aici de mai multă vreme dar, până la urmă, conceptul de
progres va învinge şi aici, în această parte de lume încărcată de atâta
istorie.
Desigur, Brzezinski se referă la o situaţie geopolitică în
concordanţă cu interesele americane. Analiza făcută de el se
desfăşoară în perspectivă americană, şi ea a fost făcută înainte de
declanşarea războiului terorist şi, implicit, a războiului împotriva
terorismului, care, deşi nu schimbă marile interese strategice, aduc
elemente cu totul deosebite în reconfigurarea geostrategică a
spaţiului asiatic, a zonei Golfului Persic, a Mediteranei şi, în
oarecare măsură, a întregii lumi.
Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Statele Unite ale
Americii continuă să fie actorul politic şi strategic numărul unu, cu
vocaţie mondială, dar, în acest timp, Uniunea Europeană a devenit
un actor economic de mare anvergură, de importanţă mondială, s-au
încheiat numeroase parteneriate strategice (Rusia-S.U.A., Rusia-
China, S.U.A.-India, S.U.A.-U.E., Rusia-U.E. (în curs de realizare),
U.E.-Orientul Mijlociu etc), ceea ce arată o altă faţetă geopolitică
a lumii şi o altă strategie a marilor actori.

1.2.2. Puterea maritimă

Către sfârşitul secolului al XlX-lea au avut loc unele mutaţii
strategice deosebit de importante, începând să se adeverească
previziunea lui Ratzel potrivit căreia, pe mare, începe declinul Marii
Britanii şi creşte puterea Statelor Unite. Americanii şi-au extins
influenţa în Pacificul de Nord, au cumpărat Alaska în 1867, au
susţinut revolta cubanezilor contra spaniolilor (1895), au achiziţionat
Guam, Porto Rico, Hawaii şi Filipine; după încheierea războiului
împotriva Spaniei, au realizat Canalul Panama, au creeat statul
panamez (1901) şi au deschis canalul în 1914.
Dacă mai toţi geopoliticienii s-au preocupat de spaţiul vital,
de spaţiul-pivot, de numeroase alte aspecte care ţin de influenţa

26
spaţiului geografic asupra politicii, de cealaltă parte a oceanului,
amiralul american Alfred Mahan (1840-1904) a propus o
strategie fondată pe puterea maritimă. Tezele pe care el le-a emis
în legătură cu puterea maritimă s-au fundamentat pe o analiză
geopolitică originală a situaţiei Statelor Unite şi sunt conţinute în
lucrarea The interests of America in Sea Power (1897). El a pledat
pentru creşterea puterii maritime a Statelor Unite în scopul realizării
dominaţiei mondiale. În cucerirea puterii maritime se impun, după
Mahan, trei imperative:
• asocierea cu Marea Britanie, pentru controlul total al
spaţiului maritim;
• constrângerea Germaniei la un rol continental, interzicându-i-se
controlul mărilor;
• realizarea unei apărări coordonate de americani şi de europeni.

Alfred Mahan

Acest lucru urma să se realizeze, deopotrivă, prin

stăpânirea strâmtorilor şi a punctelor vitale, şi prin construirea unei
flote puternice capabilă să realizeze stăpânirea mărilor. Mahan este
cel care a vorbit, pentru prima dată, de pericolul galben, susţinând că
27
pericolul care va ameninţa, în viitor, Statele Unite va fi reprezentat de
creşterea puterii Japoniei. Această previziunea se făcea înaintea
victoriei japoneze de la Tushima, din 1905, împotriva flotei ruseşti,
iar atacul japonez de la Pearl Harbor a confirmat, pe deplin, justeţea
concluziilor geopoliticianului şi, deopotrivă, geostrategului
american.

1.2.3. Teoria pivotului

Una dinte cele mai realiste analize asupra configuraţiei
geopolitice şi geostrategice a lumii începutului de secol, din
perspectivă istorică, a realizat-o Halford J. Mackinder (1861-
1947) în The Geographical Pivot of History (1904). Aici, el a
definit un heartland (Germania), care ameninţa puterea
maritimă a Marii Britanii. În 1943, acest pivot s-a mutat mai
spre est. Mackinder a subliniat unitatea geografică şi
geostrategică a continentului european şi a celui asiatic,
complementaritatea dintre mare şi uscat, dintre populaţiile
maritime şi cele continentale.

Halford John Mackinder

Discuţia privind rolul confruntării dintre populaţiile

28
continentale şi cele maritime, ca izvor al marilor realizări sau
marilor catastrofe, sau cel al confruntării dintre populaţiile
migratoare şi cele sedentare, a fost şi este încă în atenţie. Cert
este că, în evoluţia societăţii omeneşti, cu toate nelipsitele ei
probleme, este greu să fie identificate şi ierarhizate priorităţile
diferitelor epoci istorice. Principiul complementarităţii şi cel al
luptei pentru resurse sunt, însă, permanente în viaţa
comunităţilor umane şi nu vor dispărea, probabil, decât o dată
cu oamenii.
Descoperirea rutei prin sudul Africii spre Indii a permis
să se realizeze legătura dintre navigaţiile costiere occidentale şi
orientale ale Eurasiei. Revoluţia începută de marii navigatori
din vremea lui Columb a adus creştinătăţii maximum de putere.
Este vorba de acel tip de putere care se proiectează pe mare sau
peste mare, prin mijloace maritime şi terestre, ce precede
mobilitatea aeriană. După cea efectuată de popoarele nomade
din foaierul perturbator (care erau războinici călare), încă din
antichitate, aceasta a fost a doua mare revoluţie săvârşită în
domeniul mobilităţii armatelor. Ea a fost realizată, în principal,
pe mare (iar Mackinder, ca britanic, a remarcat rolul deosebit
al acesteia), dar şi pe uscat (este vorba de punerea în aplicare a
numeroaselor invenţii care începuseră încă din vremea
Renaşterii). Cea de a treia mare revoluţie urma să fie realizată
tot în secolul al XX-lea, prin deschiderea liniilor aeriene şi
dotarea armatelor cu aviaţie.
Până la descoperirea şi deschiderea căilor navale,
Europa era strânsă între ameninţările nomazilor, care îi erau
superiori în mobilitate, zona deşertică din sud şi oceanul
necunoscut. Din momentul deschiderii acestor căi, s-a
dezvoltat mobilitatea navală şi, prin aceasta, raporturile dintre
Europa şi Asia s-au schimbat, Europa devenind expansionistă.
Eurasia, cum o numea Mackinder, este, a fost şi va fi mereu o
regiune-pivot a politicii mondiale. Începuse, astfel, acţiunea de
a se acoperi această suprafaţă imensă cu o reţea feroviară.

29
Rusia - spune Mackinder - a înlocuit, în această viziune a
pivotului asiatic, Imperiul Mongol. Aceasta exercită aceleaşi
presiuni ca Imperiul lui Gingis Han de odinioară asupra
Finlandei, Scandinaviei, Poloniei, Turciei, Indiei şi Chinei şi
înlocuieşte raidurile centrifuge ale popoarelor din stepă. Rusia
ocupă în lume aceeaşi poziţie pe care o ocupă Germania în
Europa, fiind în măsură să lovească în toate direcţiile şi putând
fi lovită din toate direcţiile, în afară de cea din nord. S-a
debarasat de Alaska, pentru că nu dorea să aibă posesiuni
dincolo de mare, în aceeaşi măsură în care Marea Britanie
dorea să aibă supremaţia Oceanului planetar.
Bulversarea echilibrului de putere în favoarea statului-
pivot, având ca rezultat expansiunea spre marginile Eurasiei, ar
permite utilizarea vastelor resurse continentale pentru
construcţia navală şi realizarea unui imperiu mondial. Acest
lucru ar fi posibil - spune Mackinder -, dacă Germania s-ar alia
cu Rusia. Chestiunea Orientului Apropiat, cea a Orientului
Mijlociu şi cea a Extremului Orient sunt legate de echilibrul
instabil al puterilor interioare şi celor exterioare în aceste
părţi ale creşterii marginale în care puterea locală este
actualmente mai mult sau mai puţin neglijabilă.
Dar, dacă China, organizată de japonezi, ar distruge
Imperiul Rus şi ar cuceri teritoriul lui, acest lucru ar crea o altă
mare ameninţare pentru libertatea lumii, pericolul galben.
Războaiele duse de Anglia în Africa de Sud şi de Rusia
în Manciuria au dat naştere ideii de expansiune în imensitatea
asiatică, la o distanţă comparabilă, prin care se evocă acelaşi
contrast între Vasco da Gama care, la sfârşitul secolului al XV-
lea, a ocolit Capul Bunei Speranţe, în drumul său spre Indii, şi
cavalcada lui Yermak Cazacul, în fruntea cavalerilor săi, în
Ural şi Siberia, la începutul secolului următor; la fel şi
populaţiile nomade, de-a lungul Antichităţii şi Evului Mediu,
care au inundat subcontinentul India, Peninsula europeană,
Orientul Mijlociu şi China.

30
 Mackinder a folosit termenul de heartland, cu sensul de
regiune-pivot sau stat-pivot, de inimă terestră, pe care-l folosise
şi în 1904. Heartland-ul este partea de nord şi din interior a
Eurasiei, acesta întinzându-se de la ţărmurile Oceanului Arctic
la deşerturile Asiei Centrale şi, spre vest, până la un aliniament
care se situează undeva între Marea Baltică şi Marea Neagră.
Conceptul nu permite o definire precisă pe hartă,
întrucât se fundamentează, în opinia lui Mackinder, pe trei
aspecte distincte de geografie fizică (cea mai vastă câmpie a
lumii, fluvii navigabile şi zona de prerie care a oferit condiţii
ideale pentru dezvoltarea unei mari mobilităţi la populaţiile
nomade). Apoi, este vorba de linia de despărţire a apelor (unele
curg spre Oceanul Arctic, altele spre sud sau spre est
(continentale), orientată est-vest, ea însăşi reprezentând un
heartland. La sud de această linie muntoasă se întinde o zonă de
prerie, care compensează lipsa mobilităţii navale cu un alt tip de
mobilitate. Acest heartland a corespuns cu teritoriul U.R.S.S. pe axa
Strâmtoarea Bering - România (9.000 kilometri). Această linie are
anumite particularităţi, fiind tangentă la spaţiul mongol şi, la 5.000
de kilometri, de strâmtoarea Bering, traversând Fluviul Ienisei.
La est de acest fluviu - spunea Mackinder - terenul este, în
general, muntos şi brăzdat de fluviul Lena. De aceea, acest fragment
este numit de autor lenaland (ţinutul fluviului Lena). Rusia
lenaland-ului avea, la vremea aceea, o suprafaţă de nouă milioane
de kilometri pătraţi, dar populaţia nu depăşea zece milioane de
locuitori, dintre care şase milioane se aflau de o parte şi de alta a căii
ferate transcontinentale Irkutsk-Vladivostok.
La vest de Ienisei, se afla Rusia heartland-ului, o câmpie
care se întinde pe mai bine de şase mii de kilometri de la nord la
sud şi pe şase mii de kilometri de la est la vest. Populaţia acestui
heartland depăşea deja, la acea dată, 170 de milioane de locuitori.
(Federaţia Rusă de azi are o populaţie de 148 milioane locuitori).
Mackinder a prezentat valorile strategice ale heartland-
ului rusesc, comparându-l cu cel francez. În jurul pivotului francez

31
s-a desfăşurat primul război mondial. El a început pe aliniamentul
Vosge, Marea Nordului, pe 450 de kilometri. În prima parte a
războiului, francezii s-au retras până pe Marna, iar în 1918, către
sfârşit, frontul a înaintat în jurul aceluiaşi aliniament-pivot. În
1918, în faţa marii ofensive germane, frontul a reculat, dar Franţa
avea suficient spaţiu strategic pentru o apărare în adâncime şi
pentru o retragere strategică. Acelaşi lucru l-a făcut şi Rusia în
cel de-al doilea război mondial. Armata rusă s-a retras spre
lenaland, înapoia fluviului Ienisei, în acele spaţii naturale protejate.
Numai că, Rusia Sovietică avea o populaţie de patru ori mai
numeroasă şi frontiere de patru ori mai întinse ca ale Franţei. Rusia
a început al doilea război mondial aproximativ în aceleaşi condiţii
în care l-a început Franţa pe primul. Înapoia marilor bariere
naturale, în heartland şi lenaland, dispunând de bogate resurse,
Rusia şi-a dezvoltat industria, astfel că, în 1938, Rusia avea aceeaşi
producţie de fier ca Statele Unite, iar în ceea ce priveşte producţia
de petrol ocupa locul doi în lume. Se aprecia, la vremea respectivă,
că resursele din bazinele miniere de la Kuzneţk şi Krasnoiarsk
puteau satisface nevoile lumii întregi timp de 300 de ani.
Mackinder a concluzionat că, dacă Uniunea Sovietică
urma să învingă Germania în cel de-al doilea război mondial, ea ar
deveni cea mai puternică forţă din lume. Heartland-ul este cea mai
mare fortăreaţă naturală de pe planetă. Pentru prima dată în istorie,
această fortăreaţă are o forţă militară suficientă calitativ şi
cantitativ. Aceasta era imaginea pe care o constata Mackinder în
timpul celui de-al doilea război mondial. El nu a mai apucat, însă,
să analizeze şi consecinţele. Se crea pericolul, conform teoriei
heartland-ului, ca Uniunea Sovietică să-şi continue expansiunea, în
vederea dominării lumii. De aceea, ţările maritime, sprijinindu-se pe
zonele off-shore şi pe marginile continentului eurasiatic, au aplicat o
altă teorie, cea a rimland-ului, elaborată de Nicholas Spykman. Astfel,
a apărut o nouă frontieră, care a durat mai bine de o jumătate de
secol, şi care urmărea limitarea, îngrădirea şi distrugerea puterii
sovietice.

32
1.2.4. Teoria rimland-ului
Americanii nu sunt adepţii strategiilor indirecte. Aceste
strategii sunt pentru cei săraci, pentru cei care nu au mijloace, pentru
cei slabi. În viziunea lor, trebuie descoperite şi lovite, în mod direct,
punctele vitale şi centrele de greutate ale inamicului. Pe ei nu îi
interesează strategiile şi stratagemele inamice, ci doar capacitatea de a
distruge punctele vitale ale acestuia. O astfel de concepţie asupra
războiului şi confruntării rezultă din caracteristicile principale a
societăţii americane - puterea, supremaţia tehnologică, sinceritatea,
spiritul practic şi eficienţa -, din filosofia pragmatică americană. E
drept, după declanşarea războiului împotriva terorismului, americanii
şi-au mai nuanţat această concepţie, acceptând şi strategiile indirecte.
De fapt, ei au mai folosit, cândva, o astfel de strategie indirectă. Lui
Nicholas Spykman (1893-1943) i se datorează una dintre aceste
strategii indirecte care s-a bucurat de mare succes în perioada
Războiului Rece, strategia îndiguirii. Cele două lucrări esenţiale care
stau la baza acestei strategii sunt: America's Strategy in World Politics
şi The Geography of the Peace (1942).
Dezvoltarea navigaţiei maritime şi descoperirea rutelor
Indiei şi Americii au determinat, în concepţia lui Spykman, politica
mondială din secolul al XX-lea. Spaţiul maritim joacă rolul cel mai
important în procesul de mondializare care începe o dată cu
descoperirea acestor mari rute. Rimland-ul (inelul maritim) este un
factor de putere. Imperiul roman, cel rus şi cel chinezesc au lăsat
imaginea unor uriaşe forţe terestre care au dominat întinderi nesfârşite
şi contigue. Astăzi, scrie Spykman, oceanul a devenit o mare arteră de
comunicaţii şi, de aceea, ne găsim în faţa unei structuri noi: o mare
putere şi o întindere imensă. Imperiile britanic, francez, japonez şi
forţa maritimă a Statelor Unite au contribuit la evoluţia unei lumi
moderne care reprezintă un domeniu unic pentru interacţiunile forţelor
politice. Forţa maritimă a făcut posibilă concepţia continentului
eurasiatic ca entitate, şi tot forţa maritimă domină relaţiile între Lumea
Nouă şi Lumea Veche.
Geopoliticianul german Haushofer a reluat interpretarea

33
dată de Mackinder şi a adaptat-o trebuinţelor sale particulare.
El a adus în discuţie cursurile fluviilor, lanţurile muntoase,
zonele de presiune politică. Este vorba, în acest caz, de acele
centre de putere despre care vorbea Mackinder (Germania şi
Rusia). Haushofer a trecut sub tăcere elementele de topografie,
indispensabile într-o analiză geopolitică, dar Spykman nu le-a
omis. Cu ajutorul lor, el a făcut următorul contur al
continentului eurasiatic: câmpia centrală delimitată la nord de
ocean şi un semicerc muntos la est, la sud şi la vest. Dincolo de
această centură muntoasă, se găsesc regiunile costiere formate
din câmpii separate de contraforturi care coboară până la mare.
Câmpiei continentale centrale i se poate asocia numele
de heartland, care corespunde, după Spykman, teritoriului
fostei U.R.S.S. (aproximativ, al Rusiei de azi). Dincolo de
obstacolele muntoase, regiunea costieră pe care Mackinder o
numise cornul interior a fost desenată de Spykman ca fiind
rimland, deci regiune marginală. Centura maritimă, marginală
şi mediteraneană, care separă continentele de oceane, constituie
un fel de bulevard periferic care permite legarea tuturor
regiunilor între ele prin intermediul puterii maritime. Dincolo
de această centură se întind insulele şi continentele off-shore (de
larg), Marea Britanie, Japonia, Africa şi Australia, care
constituie cornul exterior. Centura oceanică şi Lumea Nouă
transoceanică completează, din punct de vedere geografic,
acest tablou, pe care Spykman l-a detaliat, analizând
semnificaţia fiecărei regiuni în parte ca putere potenţială şi ca
politică de securitate generală.
Importanţa heartland-ului a fost remarcată, pentru
prima dată, de Mackinder, în legătură cu concepţia sa privind
valoarea unei poziţii centrale care are linii de comunicaţii
puternice, unificate prin progresul transporturilor terestre.
Acestea au intrat în competiţie cu liniile de comunicaţii
maritime. Prin aceste căi de comunicaţii şi transporturi au fost
transformate în zone puternice inclusiv stepele, considerate a fi

34
slabe din punct de vedere economic. Nu s-a confirmat, însă,
ipoteza lui Mackinder potrivit căreia heartland-ul este sau va
deveni centru mondial de comunicaţii, de mobilitate şi de
potenţială putere, probabil şi pentru motivul că, sesizându-se
din vreme această posibilă evoluţie, celelalte puteri ale lumii,
luând act, au aplicat un fel de strategie intrinsecă a limitării şi
îndiguirii puterii heartland-ului. Productivitatea agricolă a
Rusiei se află în partea europeană şi nu în cea asiatică,
siberiană. Zăcămintele exploatabile de carbon, fier şi
hidrocarburi se află la vest de Ural, iar cele din Siberia, în
vremea aceea de început de secol, ca şi în tot secolul al XX-lea,
n-au avut o prea mare importanţă. Calea ferată, reţeaua rutieră
şi cea aeriană au creat un nou concept de mobilitate în masa
eurasiatică, dar borduirea ei cu obstacole greu de trecut
creează, şi va crea şi în continuare, probleme. Se adaugă
temperaturile foarte scăzute, zonele îngheţate, cele muntoase
etc.
Zonele rimland-ului (Afganistan, Tibet, Sinkiang şi
Mongolia), care sunt contigue heartland-ului, prezintă condiţii
şi mai grele de comunicaţii.
Există o lege potrivit căreia puterea este invers
proporţională cu distanţa. De aceea, Spykman a apreciat că
Asia va rămâne, neîndoielnic, o regiune cu un potenţial slab.
Mackinder definea importanţa acestei zone în termeni de
poziţie. O armată care operează în centrul heartland-ului va
avea mai puţine probleme decât cea care operează în exteriorul
acesteia. Ruşii au experienţa bătăliei navale de la Tsushima,
când flota lor a fost nevoită să opereze pe liniile maritime (care
erau exterioare heartland-ului), ajungând la locul bătăliei
epuizată, după şase luni de marş.
Marea Britanie, putere maritimă, controlează rimland-
ul prin linii exterioare, în timp ce Rusia îl controlează prin linii
interioare. Controlul pe linii interioare este avantajos, dar, dacă
unul dintre punctele de pe circumferinţă devine, la rândul lui,

35
centrul unui alt cerc de comunicaţii, atunci puterea de influenţă
a heartland-ului scade. Dacă forţele de apărare a exteriorului
(China, India, Afganistan etc.) vin din Marea Britanie, este clar
că vor fi mari dificultăţi, dar dacă astfel de forţe sunt generate
la faţa locului, lucrurile se modifică substanţial.
După Mackinder, cornul intern al statelor amfibii care
înconjoară heardand-ul este compus din trei secţiuni: zona
costieră europeană, zona deşertică arabă medie şi orientală şi
zona musonică asiatică. Cea de-a treia zonă - credea Spykman
(în mod justificat, desigur) - nu constituie o entitate decât
dintr-un singur punct de vedere, acela al Marii Britanii, ca
putere maritimă (unitatea climatică, adică existenţa
musonului). De asemenea, teritoriul respectiv este protejat de
bariera sudică a heartland-ului (Himalaya, Tibet, regiunea
muntoasă Sinkiang), dar aceasta nu este, însă, suficient. Lanţul
Birmaniei şi Indochinei separă China şi India, aceste două mari
centre culturale. Faptul că budismul a ajuns în China (din
India), trecând prin Sinkiang şi Thailanda, arată că, de-a lungul
timpului, relaţiile dintre cele două centre de pe rimland s-au
menţinut greu. Cele două mari centre ale culturii orientale au
rămas izolate între ele; singurele contacte s-au menţinut în
domeniul cultural şi în cel intelectual. Subcontinentul indian şi
oceanul adiacent fac parte dintr-o categorie geopolitică diferită
de cea a Chinei.
Cele două mari centre vor evolua în mod diferit, legate
între ele prin partea inferioară a peninsulei indochineze (prin
calea terestră şi prin cea aeriană) şi prin Singapore, pe calea
maritimă, de unde rezultă că „Mediterana” asiatică va continua
să aibă o mare semnificaţie pentru strategia politică a lumii asiatice
independente, aşa cum a fost în epoca încercuirii de către forţele
maritime occidentale.
Spykman a considerat că rimland-ul regiunii asiatice trebuie
înţeles ca o zonă intermediară între heartland şi mările periferice, ea
funcţionând ca o zonă-tampon în spaţiul de conflict între puterile

36
maritime şi cele terestre. De-a lungul istoriei, această zonă a trebuit
să lupte atât împotriva puterii terestre a heartland-ului, cât şi
împotriva puterii maritime a insulelor off-shore (Marea Britanie şi
Japonia). Natura sa amfibie se află la baza problemelor sale de
securitate.
Heartland-ul de sud este zona deşertică a Africii
(heartland-ul de Nord se află în spaţiul eurasiatic). Heartland-ul de
Sud diferă de cel din nord printr-o trăsătură fundamentală, aceea că
nu adăposteşte nicio putere politică şi nu are un potenţial care să-i fie
propriu. Heartland-ul de Sud nu a exercitat, niciodată, o presiune
spre exterior, în direcţia cornului costier, deci nu are, la nivel mondial,
aceeaşi importanţă ca heartland-ul de Nord.
Australia şi Africa sunt considerate două continente off-
shore, dar importanţa lor este limitată datorită condiţiilor climatice
care le reduc capacitatea de producţie.
Iată doar câteva analize geografice (limitate, desigur, la
mari coordonate) în folosul politicii. Pornind de aici, marii actori ai
lumii îşi aleg acea atitudine care să le asigure influenţă şi putere.
Aceste două obiective - influenţa şi puterea - nu pot fi privite, tratate
şi realizate decât dacă se ţine seama de toate determinările şi de
toate condiţiile concrete, între care cele geografice joacă un rol
foarte important. O vreme, s-a crezut, chiar, că ele sunt cele mai
importante, întrucât, la urma urmei, totul se desfăşoară în spaţiul
geografic.
Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu au devenit adversari
imediat după cel de-al doilea război mondial Mai mult, Statele
Unite nu doreau să rupă legătură cu Uniunea Sovietică, iar discursul
de la Fulton din 1946, prin care Churchill pomenea de cortina de
fier, nu a fost bine primit. Situaţia s-a schimbat după 1947, datorită
începerii expansiunii politice şi teritoriale a Uniunii Sovietice. O
astfel de expansiune a creat îngrijorare în rândul americanilor, a
amintit de teoria lui Mackinder privind expansiunea în jurul
pivotului continental, dar şi de cea a lui Spykman, care venea cu o
soluţie pentru limitarea acesteia. Doctrina Truman propunea

37
limitarea expansiunii comunismului prin orice mijloace, apărând,
astfel politica de îndiguire, căreia îi corespunde, bineînţeles, o
strategie de îndiguire (scopul unei strategii este acela de a pune în
operă o decizie politică). Această politică trebuia să fie realizată
pentru lumea liberă şi prin lumea liberă. Mijlocul economic cel mai
eficient pentru realizarea unei astfel de politici l-a constituit Planul
Marshall, care permitea realizarea concomitentă a două obiective:
combaterea comunismului şi conversiunea economiei de război
americane în economie de pace.
Planul Marshall a fost o armă economică deosebit de
eficientă aplicată într-un spaţiu geografic imens, menită să asigure o
schimbare radicală a raporturilor existente la acea dată. Era vorba
de un ajutor financiar substanţial, însoţit de condiţionarea
cumpărării de produse americane. Evident, U.R.S.S. s-a opus
acestui plan şi a interzis ţărilor est-europene, aflate în sfera sa de
influenţă, să beneficieze de acest ajutor. Planul a fost acceptat de 17
ţări vest-europene care au creeat Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică (O.E.C.E.).

Ţările care au beneficiat de Planul Marshall

38
 Începând cu 1949, americanii au trecut la o nouă strategie,
care a jucat un rol foarte important până în zilele noastre: strategia
de pact. În 1949 s-a creeat Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord (N.A.T.O.), în 1954, au luat fiinţă ANZUS şi OTASE. Pactul
de la Rio a strâns legăturile dintre Statele Unite şi ţările din America
Latină, iar Pactul de la Bagdad a reunit Turcia, Irakul, Iranul,
Pakistanul şi Marea Britanie. Aceste alianţe au pus în aplicare teoria
lui Spykman privitoare la activarea rimland-ului, realizând
încercuirea Uniunii Sovietice, deci a pivotului asiatic, şi
împiedicarea extinderii comunismului.

Statele membre N.A.T.O.

În continuarea acestei politici, au fost instalate baze militare

americane puternice pe rimland, în jurul U.R.S.S. În aceste condiţii a
început, în 1950, sub egida O.N.U., războiul din Coreea, şi tot în
aceeaşi perioadă, Eisenhower şi John Foster Dullas au propus să se
treacă de la politica şi strategia de îndiguire la o strategie de
paralizare, de distrugere a comunismului, deci a Uniunii Sovietice.
Nu a fost, însă, posibil, întrucât, în 1949, sovieticii s-au dotat cu
bomba atomică, iar în 1953, cu bomba cu hidrogen. Din acest moment,
o confruntare militară ar fi devenit catastrofală, deci inacceptabilă,
luând naştere, astfel, un echilibru militar strategic îndelungat.
Totuşi, strategia de îndiguire economică, politică, tehnologică şi
informaţională continuă, fiind însoţită de o ofensivă politică, socială,
tehnologică, psihologică şi informaţională care, în ultimul deceniu al

39
secolului al XX-lea, s-a soldat printr-o victorie fără câştigători,
prin spargerea bipolarităţii şi apariţia unor noi ameninţări, predominant
asimetrice.

1.2.5. Teoria frontierei

Cea mai complexă şi cea mai complicată problemă a
tuturor timpurilor a fost şi a rămas cea a frontierei. Există o mulţime
de teorii şi de opinii în această privinţă. Unii privesc frontiera ca pe un
proces natural, alţii o consideră un efect al acţiunii umane; este vorba
de frontiere naturale şi frontiere artificiale, de frontiere
convenţionale şi frontiere impuse, de frontiere economice,
politice, ideologice, ştiinţifice şi chiar psihologice. Practic,
există atâtea frontiere câte comunităţi şi activităţi omeneşti
există. Frontiera delimitează, separă şi uneşte sau reuneşte,
opune sau alătură. Geopolitica lumii este, în primul rând o
geopolitică a frontierei. Există o frontieră a pivotului
continental al lui Mackinder, frontiere ale cornului marginal al
lui Spykman, frontiere ale civilizaţii, dar şi frontiere ale unor
interese, care se impun prin anumite politici (frontierele impuse
de conceptul de îndiguire, adică frontierele îndiguirii).
Frontierele economice le depăşesc şi le devansează, adesea, pe
cele politice, iar frontierele ştiinţei se situează undeva, la limita
descoperirilor şi a puterii noastre de înţelegere.
Există o ofensivă permanentă a frontierelor, o
expansiune permanentă a spaţiilor tari (care sunt tari, datorită
oamenilor), o revărsare peste margini a progreselor tehnologice,
informaţionale etc. Această viziune nu justifică teoria spaţiului
vital, ci pe cea a interconexiunii universale, a devenirii
permanente, dar incerte, a sistemelor dinamice complexe,
modelată de teoria haosului.
Unul dintre cei care s-au aplecat asupra problematicii
frontierei în context geopolitic este Jacques Ancei (1879-1943),
în lucrările Geopolitique (1936) şi Geographie des frontieres
(1938). El nu s-a ocupat, pur şi simplu, de teoria frontierei, ci

40
mai ales de modul în care geografia condiţionează formarea
naţiunilor şi a sentimentului naţional. Întrucât el a trăit în
perioada consolidării naţiunilor, este normal ca problematica
geopolitică a frontierelor să fie strâns legată de cea a naţiunilor.
El susţinea că frontiera este impusă fie de natură, fie de
echilibrul atins de două grupuri umane. Geografia politică,
geografia umană şi geografia istorică sunt cele care impun o
anumită dinamică a frontierei. El a întreţinut o corespondenţă
bogată cu germanul Haushofer pe această temă, deşi concepţiile
lor erau opuse, geopoliticianul german susţinând predominanţa
factorului geografic natural în filosofia şi fizionomia frontierei.

1.3. Geopolitica, mereu în actualitate

Î
n 1950, istoricii francezi şi cei germani au hotărât să
elimine geopolitica din învăţământul universitar. În noua
configuraţie a continentului european, Franţa şi Germania
urmau să se apropie foarte mult, să-şi reunească eforturile în
vederea unei resurecţii europene. Ori, mai toate teoriile
geopoliticienilor germani, şi nu numai, opuneau spaţiul francez
celui german, ţările maritime celor continentale, ţările off-shore
celor de pe rimland etc. Blocul de Est nici nu dorea să audă de
geopolitică, aşa cum nu dorea să audă de cibernetică, de
genetică şi de alte ştiinţe care înfloreau în noile determinări ale
tehnologiei şi deschiderilor spre viitor. Deşi geopolitica nu se
preda în universităţi, ea exista în realitate, atât în Est, cât şi în
Vest. În Est, Uniunea Sovietică acţiona în termeni de pivot
strategic, lărgindu-şi continuu sfera de influenţă, în timp ce
unele ţări de pe rimland se opuneau expansiunii acesteia, nu
neapărat pentru că americanii trecuseră la aplicarea unei
strategii de îndiguire. Ruptura dintre China şi Uniunea
Sovietică, cea dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică şi chiar

41
cea dintre România şi Moscova sunt expresii ale insuficienţei
explicării raporturilor dintre entităţi umane doar prin ideologie.
Cauzele acestor realităţi nu puteau fi descoperite decât printr-o
analiză în termeni geopolitici. Determinările venite dinspre
geografia politică, geografia economică, geografia umană,
geografia istorică, geografia civilizaţională, geografia etnică etc.
erau mult mai puternice decât în oricare epocă istorică şi, ca
atare, geopolitica nu mai putea fi ignorată.
Aceste determinări, la care se adăugau efectele
ofensivei frontierei informaţionale, politice, ideologice a
democraţiilor occidentale împotriva comunismului rigid şi
totalitar, soldate cu dezmembrarea Uniunii Sovietice în 1991,
au readus în atenţie analiza geopolitică în relaţiile
internaţionale. Deja prin anii 1980, Yves Lacoste, spre exemplu,
milita convingător pentru reabilitarea geopoliticii, cel puţin în
Franţa. Această acţiune s-a conjugat cu alte atitudini. Lucrarea
lui Francis Fukuyama Sfârşitul istoriei reprezintă un fel de
semnal al sfârşitului relaţiilor internaţionale bazate pe
ideologie. Ideologia s-a sfârşit, şi totuşi, nu s-a sfârşit, pentru că
Samuel P. Huntington, în celebra sa lucrare Ciocnirea
civilizaţiilor, a readus în atenţie un nou tip de ideologie, cea
culturală. Şi, chiar dacă nu există aşa ceva, războiul nefiind un
produs al civilizaţiilor, ci al intereselor, analiza geopolitică nu
poate face abstracţie de influenţa spaţiului civilizaţional asupra
comportamentului oamenilor şi entităţilor umane.
Spargerea bipolarităţii, crearea de noi falii strategice,
războiul terorist declanşat la 11 septembrie 2001 şi cel
împotriva terorismului, competiţia pentru resurse, dezvoltarea
fără precedent a armamentelor, definirea de către americani a
unei axe a răului readuc în filosofia şi fizionomia relaţiilor
internaţionale importanţa analizei geopolitice şi a celei
geostrategice. Cu alte cuvinte, astăzi, nu poate exista politică
eficientă fără geopolitică eficientă şi strategie fără geostrategie.
În epoca reconstruirii lumii, a unei ordini noi, geopolitica şi

42
geostrategia devin metode importante în configurarea acelor
politici şi acelor strategii care să proiecteze noua arhitectură a
unor stâlpi de susţinere a civilizaţiei societăţii de tip
informaţional. Astăzi, parteneriatele strategice transformă
competiţia pentru supremaţie mondială într-o competiţie pentru
resurse şi pentru crearea unui mediu de securitate favorabil
marilor proiecte ale globalizării planetei. Aceste parteneriate au,
însă, mare nevoie de o justificare geopolitică şi de o dimensiune
relevată de analiza geostrategică.

43
45
 CAPITOLUL 2
CONTEXTUL INTERNAŢIONAL
ACTUAL
47
E xistenţa modernă a naţiunilor şi statelor, a ansamblului
planetei noastre, presupune un permanent avans al
cunoaşterii, capacitate de a analiza şi prognoza, spirit de
adaptare şi acţiune anticipativă. În acest context, realizarea
securităţii în multiplele ei ipostaze reprezintă o condiţie
obligatorie a supravieţuirii şi dezvoltării sistemelor social-politice. În
mediile academice sau în centrele superioare de decizie, securitatea
tinde să fie abordată în termeni asociaţi interesului naţional şi
cooperării/concurenţei internaţionale, integrităţii teritoriale,
bunăstării, vulnerabilităţilor, riscurilor, pericolelor, ameninţărilor la
nivelurile local, naţional, zonal, regional sau global. Analiza de
securitate include, de obicei alegerea politică, capabilităţile şi
intenţiile unui actor internaţional, şi tot mai presant, ameninţările.
Mediul actual de securitate este marcat de modificări
profunde în principalele domenii ale existenţei sociale. Războiul
Rece s-a sfârşit în anii 1990 -1991, U.R.S.S. şi Iugoslavia s-au
dezmembrat, N.A.T.O. şi U.E. s-au extins spre est, în direcţia
bazinului Mării Negre, Caucazului şi Orientului Apropiat (de
fapt între Baltica şi Marea Neagră), U.E. accede spre statutul de
actor mondial, la rivalitate cu S.U.A., Federaţia Rusă şi-a redus

49
influenţa politico-militară, China şi India aspiră la rangul de
superputeri politico-economice; S.U.A. rămân, încă, singura
hiperputere (economică, tehnologică, politică şi militară),
globalizarea înregistrează progrese notabile (cooperare /
concurenţă internaţională), se amplifică revoluţiile în
informatică, biologie, ştiinţele exacte, tehnologie, în
exploatarea spaţiului cosmic, armele devin tot mai puternice şi
mai inteligente etc. Cunoaşterea avansează în ritmuri
ameninţătoare, cunoştinţele se difuzează rapid şi pe spaţii
extinse, evenimentele se înlănţuiesc ameţitor şi derutant, ritmul
istoriei s-a accelerat considerabil. Societăţile tradiţionale pre-
industriale, economiile naţionale şi regionale, mentalităţile şi
comportamentele sociale se remodelează, civilizaţiile se
întrepătrund şi confruntă, totul pare a se mişca inexorabil pe
traiectoria statului global. Vechi actori îşi reduc ponderea sau
dispar de pe scena internaţională; alţi actori de tip statal,
sisteme integrate economico-politice şi militare, corporaţii şi
O.N.G.-uri transnaţionale, organizaţii regionale, continentale şi
globale îşi dispută şi împart prima scenă a lumii. La început de
mileniu III este foarte clar că o nouă lume se naşte, chiar dacă,
într-un fel, cel puţin trei lumi continuă să coexiste (în curs de
industrializare-modernizare, industrială, post-industrială, în
conformitate cu o terminologie deja consacrată).
Contextul geopolitic al lumii actuale este marcat de
numeroase vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări.

50
 2.1. Vulnerabilităţi ale cadrului geopolitic
contemporan

V ulnerabilităţile se asociază cu resursele materiale

existente, condiţiile de mediu, cu multiple ipostaze ale
naturii şi comportamentului actorilor statali şi nonstatali.

2.1.1. Resursele energetice şi de materii prime sunt, în general,

limitate şi repartizate inegal pe suprafaţa planetei. Expansiunea
industrială şi globalizarea economică acţionează ca
devoratoare de materii prime şi produse energetice. Energetica
se bazează pe combustibili fosili şi nucleari, nu pe resurse
regenerabile. Cei mai mari consumatori sunt S.U.A., China şi
U.E. Consumurile mondiale de ţiţei brut tind spre 50 milioane
barili / zi (extracţie de 21 milioane de barili / zi din regiunea
Golfului), încă de la începutul secolului XXI; cel de gaze
naturale a atins aproximativ 2.500 miliarde m3 în 2000, la
rezerve estimate de 160.000 miliarde m3. Consumul de cărbune
solid a evoluat spre 2.200 milioane tone în 2000.
În regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele
petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 25% din
rezervele mondiale, Irakul de 10%, Caspica şi Asia Centrală de
7%, iar Federaţia Rusă de aproximativ 5% (51 miliarde barili).
Venezuela se detaşează cu 63 miliarde barili, Kuweitul cu 97
miliarde, Iranul cu 94 miliarde, Emiratele Arabe Unite cu 80
miliarde. Federaţia Rusă şi Arabia Saudită extrag în jur de 8
milioane barili / zi. În domeniul gazelor naturale, clasamentul
resurselor este condus de Federaţia Rusă cu peste 47.000
miliarde m3, urmată de Iran – 24.000 miliarde m3, Qatar –
17.000 miliarde m3, Arabia Saudită – 6.000 miliarde m3,
Emiratele Arabe Unite – 6.000 miliarde m3, S.U.A. şi Algeria –
5.000 miliarde m3, Venezuela, Nigeria, Irak, Indonezia,
Australia, Malaiezia între 4.200 – 2.200 miliarde m3.

51
 Suprafeţe împădurite acoperă 3.856,1 miliarde ha, dar
tăierile masive şi abuzive s-au intensificat în America Latină,
Africa şi Asia de Sud şi Est. Energiile noi (atomică, eoliană,
solară, pe bază de hidrogen etc.) se dezvoltă într-un ritm inferior
nevoilor de producţie. Competiţia pentru energie (hidrocarburi)
pare a domina începutul de mileniu, cu polarizarea atenţiei pe
statele Golfului, Bazinul Caspic, Siberia de Est şi de Vest,
Africa de Vest, Asia de Sud-Est, nordul Americii de Sud,
Canada etc. Interesant este că şi competiţiile şi conflictele
internaţionale se concentrează în spaţiile respective.

2.1.2. Procurarea hranei este o problemă care preocupă, cu

precădere, ţările suprapopulate sau sărace în resurse naturale din
Africa şi Asia de Sud. Alături de lipsa de educaţie şcolară şi de
asistenţă medicală calificată, foametea condamnă şi periclitează
viaţa a peste 1 miliard de oameni (din cei peste 6 miliarde de
locuitori ai planetei).
Resursele insuficiente de apă reprezintă o
vulnerabilitate care afectează, în special, statele şi societăţile
din Africa Sahariană, Orientul Apropiat şi Mijlociu sau Asia
Centrală. Cele mai importante resurse de apă se plasează în
Canada (2.850 km3), Papua Noua Guinee (810 km3), Norvegia,
Noua Zeelandă, R. D. Congo etc. Resurse minime şi slabe au:
Kuweitul (0,02 km3), Emiratele Arabe Unite, Mauritania, Libia,
Iordania, Egipt, Yemen, Turkmenistan etc. Competiţia pentru
resurse de apă opune, uneori, în forme violente, ca de pildă în
Orientul Apropiat şi Mijlociu - Turcia, Siria, Israelul, Iordania
şi Irakul.

2.1.3. Degradarea mediului continuă să afecteze grav

echilibrele naturale ale Terrei. Cele mai simple exemple ale
transformării decisive în intensitate şi extensiune a problemelor
contemporane de mediu sunt cele referitoare la încălzirea
globală şi la subţierea stratului de ozon. Încălzirea globală este

52
provocată de acumularea, în atmosferă, a unor cantităţi
periculoase de gaze (dioxid de carbon, metan, oxid de azot şi
sulf, clorofluorocarbonaţi), ajungându-se, treptat, la producerea
unui efect de seră (inclusiv la topirea catastrofală a calotelor
polare, ridicarea nivelului mărilor, pierderea fertilităţii
solurilor). Subţierea stratului de ozon permite razelor
ultraviolete să determine efecte asemănătoare încălzirii globale.

2.1.4. Suprapopularea se manifestă cu pregnanţă în China,

India, Asia de Sud-Est, Orientul Apropiat şi Mijlociu. Până
spre 2050, actuala populaţie de 6 miliarde locuitori probabil se
va dubla. Expansiunea demografică (cu urmări economice,
şocuri - politice şi militare) se intersectează cu îmbătrânirea şi
reducerea populaţiei în Federaţia Rusă şi chiar în S.U.A. ori
U.E. Suprapopularea unor ţări şi regiuni, coroborată cu
accentuarea sărăciei în spaţiile respective, alimentează valurile
de emigranţi ce ameninţă să inunde U.E. şi S.U.A. Pe de altă
parte, există legături directe între expansiunea demografică şi
exploatarea sălbatică şi degradarea solurilor, defrişarea
pădurilor, conflictele economice şi etno-culturale etc.

2.1.5. Bolile, sărăcia extremă, degradarea educaţiei etc. sunt tot

atâtea vulnerabilităţi ale contemporaneităţii. Peste 50 milioane
de oameni sunt atinşi de SIDA, cu precădere în Africa
Subsahariană. Sporirea populaţiei în statele Golfului, Teritoriile
Palestiniene, India, Bangladesh, Angola, R. D. Congo etc.,
combinată cu susţinerea actualelor sisteme de redistribuire a
averii va continua să stimuleze instabilităţile locale şi
regionale. În mod similar, depopularea unor teritorii întinse şi
foarte bogate în resurse (în Siberia, de pildă), plasate în
vecinătatea unor state în expansiune demografică (China)
generează tot instabilitate politico-militară. Europa de Vest are
o tendinţă de reducere şi îmbătrânire a populaţiei ce stimulează
afluxul de emigranţi din lumea a treia, cu o multitudine de

53
riscuri. S.U.A., însă, îşi menţin natalitatea convenabilă şi se
preocupă de controlul emigraţiei (populaţia S.U.A. a sporit cu
130 milioane locuitori în 50 ani).
Dezechilibrele dintre statele bogate şi majoritatea
statelor sărace afectează, atât economia mondială, cât şi
stabilitatea socială în vaste spaţii din America Latină, Africa,
Asia etc. în raport cu indicatorul Venit Naţional Brut (VNB).
Grupul NAFTA (S.U.A., Canada, Mexic) are o cotă de 35,4%
din VNB-ul mondial, Europa Occidentală - 27,6% şi Pacificul
de Vest - 24,3%; America Centrală şi de Sud acoperă 4,2%;
statele din Europa de Est şi fosta U.R.S.S. - 2,5%; Maghrebul
şi Orientul Mijlociu -3%; Africa Subsahariană - 1%, Asia de
Sud - 1,9%.
Investiţiile străine directe (I.S.D.) s-au diminuat într-o
oarecare măsură, iar destinaţia lor parţial s-a modificat. La
sfârşitul anului 2000, s-a consemnat o sumă de 1.500 miliarde
de dolari, reducându-se la 534 miliarde de dolari, în 2002. Spre
ţările dezvoltate s-au îndreptat, în 2000, 1.227 miliarde de
dolari, spre America Latină, 95,4 miliarde de dolari, spre
Europa de Est, 26,6 miliarde de dolari, spre Africa 8,7 miliarde
de dolari, spre Asia şi Pacificul de Vest 133 miliarde de dolari.
Peste 50 miliarde de dolari au fost rezervate Chinei în 2003. În
2002, dintr-un total de 534 miliarde de dolari I.S.D., 349
miliarde de dolari au luat drumul ţărilor dezvoltate şi numai 6
miliarde de dolari în Africa. Repartiţia pe state situează China
pe primul loc, Franţa pe locul doi, în timp ce S.U.A. ocupă
locul patru. În 2001, S.U.A. se plasau pe primul loc cu 17% din
totalul I.S.D., urmate de Marea Britanie, Franţa, Benelux,
China.

2.1.6. Mondializarea O altă vulnerabilitate majoră a lumii

contemporane rezidă în raportul dintre tendinţele dezvoltării
accelerate ştiinţifice şi economice (tendinţe de mondializare) şi
sistemele sociale, politice şi instituţionale cu prefacere mai

54
lentă. La fel, se conturează o tensiune majoră la nivelurile
culturilor şi mentalităţilor, ideologiilor şi credinţelor religioase,
confruntate cu mondializarea. Capacitatea de a gestiona
(stăpâni) schimbarea la nivelurile local, naţional, regional,
mondial în economie, societate, politică, în plan spiritual, se
conturează drept principalul factor de succes / insucces ai
acţiunii umane. Promovarea relaţiilor contractuale, a modelelor
manageriale în planificarea şi efectuarea celor mai importante
acţiuni sociale se dovedesc, treptat, superioare folosirii
excesive a puterii şi comenzii strict ierarhizate. Occidentul va
trebui să înveţe să construiască împreună cu ceilalţi. Faza
terminală a unei evoluţii cu rădăcini vechi zdruncină o
organizare a raporturilor mondiale care păruse imuabilă, aceea
în care stăpânitorii se comportau ca şi cum erau singuri pe
pământ. Unificarea planetei, care se înfăptuieşte astăzi sub
egida Occidentului şi pe care o numim mondializare, necesită,
în mod paradoxal, ca acesta să inventeze noi limbaje şi noi
raporturi cu ceilalţi. Mai mult, trebuie să înceteze a le inventa
de unul singur şi să-i lase pe aceştia din urmă să participe şi ei
la crearea lor.

2.2. Ameninţări la nivel global

R
2.2.1. Principalele ameninţări
aportul Naţiunilor Unite, intitulat O lume mai sigură, din
2004, consideră că există o serie de ameninţări care
vizează atât statele puternice, cât şi statele slabe:
• consecinţe negative ale globalizării economiei, soldate cu
sărăcirea a milioane de oameni;
• epidemiile care se răspândesc foarte repede, pe spaţii largi;
• proliferarea armelor de distrugere în masă, cu precădere a
celor nucleare. Actorii nonstatali par a fi capabili să-şi

55
 procure mijloace de luptă din această categorie;
• terorismul internaţional exploatează avantajele
mondializării cunoştinţelor, comunicaţiilor şi
transporturilor. State slabe ajung cu uşurinţă victimele
acestuia. Teroriştii au acces şi la reţelele financiare
internaţionale, ca şi la cele ale criminalităţii organizate;
• conflictele locale şi interne, interreligioase şi interetnice se
intersectează cu terorismul internaţional şi provoacă
insecuritate regională. Aceasta nu poate fi combătută
doar prin misiuni militare de stabilizare şi pace;
• sărăcia, epidemiile, degradarea mediului stimulează
războaiele locale şi terorismul internaţional;
• reţelele crimei organizate (corupţie, comerţ ilicit, droguri,
carne vie etc.) ameninţă stabilitatea internaţională (ca şi
supraîndatorarea ţărilor sărace).

2.2.2. Modalităţi de contracarare a ameninţărilor globale

• Experţii Naţiunilor Unite apreciază că contracararea
acestor ameninţări se poate realiza doar prin cooperare
internaţională. Niciun stat, oricât de puternic ar fi el, nu are
capacitatea să înfrunte singur asemenea ameninţări; atacurile
teroriste din S.U.A., din 2001, Spania 2004, Turcia, 2000 -
2004, sau din Federaţia Rusă, dintre 2000 şi 2004, sunt tot
atâtea exemple edificatoare. Securitatea regională şi mondială
apare, tot mai evident, sub forma unor interdependenţe de
securitate. Sistemele regionale şi mondiale de securitate ar
trebui să pună accent pe prevenire, pe crearea de instrumente de
control şi acţiune antiteroristă, pe măsuri complexe şi
combinate, de natură militară, politică, economică, de
ameliorare a condiţiilor de viaţă şi de egalitate a şanselor.
Securitatea cooperativă ar trebui să ţină seama de suveranitatea
şi responsabilitatea statelor (şi organizaţiilor internaţionale).
Fiecare stat are obligaţia de a-şi proteja (conduce bine) propriul
popor şi de a dezvolta relaţii de cooperare cu vecinii săi (în

56
acord cu Carta O.N.U. şi cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului). Fiecare stat ar avea obligaţia să asigure
justiţia, demnitatea, bunăstarea şi siguranţa cetăţenilor săi.
Statele şi instituţiile internaţionale trebuie să-şi asume, în acest
sens, responsabilităţi interdependente. Este absolut obligatoriu
ca sistemul internaţional de securitate să se bazeze pe
credibilitate, eficienţă şi echitate. Sistemul va asigura, astfel,
prevenirea, medierea şi oprirea conflictelor, anihilarea
ameninţărilor de proliferare a armelor de distrugere în masă şi
restrângerea terorismului internaţional. Organismele
internaţionale ar avea îndatorirea de a sprijini statele pentru a-şi
îndeplini funcţiile unei bune guvernări (guvernante). Până
acum, instituţiile internaţionale s-au văzut depăşite (uneori cu
excepţia N.A.T.O.), de provocările terorismului internaţional,
războaielor civile, genocidului etc.
În principiu, temele esenţiale de securitate
internaţională trebuie să fie soluţionate în cadrul
O.N.U., direct în Consiliul de Securitate. Acţiunile
(sancţiunile, operaţiile de pace şi stabilizare) pendinte
de securitatea internaţională, sunt legitimate exclusiv de
O.N.U.; şi în cazurile acţiunilor militar-politice din
Afganistan (2002) sau Irak (2003-2004) iniţiate de
S.U.A. şi de Coaliţii Internaţionale s-a impus necesitatea
legitimării internaţionale, într-un fel sau altul, din partea
Naţiunilor Unite. În procesele de stabilizare şi
reconstrucţie din Balcani şi Afganistan s-a implicat şi
N.A.T.O., mai puţin în Irak. O.S.C.E. a fost folosită în
prevenirea conflictelor şi reconstrucţia democratică în
Balcani, Caucaz, Asia Centrală.
• Statele Unite ale Americii şi-au fixat o agendă specifică
de scopuri şi obiective de politică externă ce ia în calcul mai
multe riscuri, ameninţări şi pericole. Scopul principal al
Americii rezidă în asigurarea prosperităţii şi securităţii naţionale,
în promovarea, la nivel global, a intereselor naţionale, a

57
 progresului, democraţiei şi drepturilor omului, cooperării
internaţionale, extinderii comerţului liber, a liberalizării accesului la
resursele şi pieţele planetei etc.
Riscurile, ameninţările şi pericolele decurg din:
• proliferarea armelor de nimicire în masă, îndeosebi a
celor nucleare (cu atenţia concentrată pe statele din vechea Axă a
Răului - Iran şi Coreea de Nord);
• conflictele interne interetnice şi religioase;
• terorismul internaţional, alimentat de
fundamentalisme (cu precădere islamice);
• criminalitatea transfrontalieră (droguri, trafic de
carne vie, corupţie - criminalitate - terorism etc);
• conflictele dintre state (concentrate în Asia de Est şi
de Sud, şi în Africa Subsahariană);
• degradarea calităţii vieţii şi a mediului;
• inegalităţile Nord-Sud, migraţia umană în
ascensiune;
• slăbiciunea unor state, regimurile dictatoriale şi
încălcarea drepturilor omului, proasta guvernare, politicile
economice protecţioniste, concurenţa economică neloială etc.
La Washington sunt analizate, cu atenţie, şi
tendinţele mai noi care ar putea contraveni intereselor S.U.A.
pe termen mediu şi lung: expansiunea economico-politică a
Chinei, acumularea de tensiuni în relaţiile transatlantice,
recrudescenţa antisemitismului şi a unor naţionalisme
periculoase.
Interesele americane sunt cu adevărat globale, S.U.A.
fiind considerată singura superputere globală reală (militară,
economică, politică), în măsură să dinamizeze procesele de
mondializare, liberalizare, democratizare a lumii.
Administraţia G. W. Bush s-a dovedit cel mai activ
partener internaţional, promovând lupta împotriva
terorismului internaţional şi mai multe strategii de
remodelare a sistemelor de securitate regionale şi

58
 mondiale, de acţiune preventivă împotriva provocărilor
epocii, de impunere şi menţinere a păcii sau de
reconstrucţie postconflict şi democratizare. N.A.T.O.,
U.E., O.S.C.E., parteneriatele cu Federaţia Rusă şi Ucraina,
O.N.U., Asia-Pacific etc. sunt apreciate drept structuri de
promovare a securităţii, stabilităţii şi păcii la nivelurile
regional şi global. Pe lângă mijloacele politico-militare,
Washingtonul ia, tot mai evident, în calcul, şi dezvoltarea
pârghiilor politico-democratice, a celor economice şi
culturale în prevenirea şi gestionarea crizelor şi conflictelor
internaţionale. Deşi persistă, încă, multe acuzaţii de
unilateralism în abordarea temelor majore ale securităţii
internaţionale (şi se critică doctrinele acţiunilor preventive
sau remodelării postconflict), Administraţia G. W. Bush s-a
dovedit capabilă să pună în centrul preocupărilor sale, în
momentele cruciale, interesele comunităţii internaţionale şi
să se adapteze realităţilor din diverse spaţii ale planetei.
Chiar dacă nu convine (din diverse motive) unor actori
internaţionali, primatul politic-militar şi tehnologic al
S.U.A. în lumea contemporană rămâne o condiţie a
stabilităţii şi securităţii, într-o lume care nu mai este
bipolară, dar nici riguros guvernată de parteneriate,
cooperare, interese şi obiective unanim împărtăşite.
• Uniunea Europeană se transformă într-un actor major al
scenei internaţionale. Din punct de vedere economic, U.E.
tinde să egaleze puterea S.U.A., promovând iniţiative comune
sau concurente cu America. Bruxelles-ul a elaborat o Politică
Europeană de Securitate şi Cooperare, care include scopuri,
obiective, acţiuni umanitare şi de management al crizelor,
precum şi de prevenire a conflictelor. Această politică se
corelează cu politicile N.A.T.O. Uniunea urmăreşte:
protejarea valorilor comune, intereselor fundamentale, a
independenţei şi integrităţii statelor, consolidarea securităţii,
promovarea cooperării internaţionale, dezvoltarea şi

59
 consolidarea democraţiei, a statului de drept şi drepturilor
omului etc. Concomitent cu edificarea unei politici europene
de apărare şi securitate, N.A.T.O. rămâne garantul
securităţii în spaţiul de securitate euroatlantic. U.E.
abordează tematicile regionale şi globale, în cadrul
dialogului multilateral, bazat pe O.N.U.; de asemenea,
parteneriatele speciale facilitează raporturile cu S.U.A.,
Federaţia Rusă, Ucraina, India, China, ASEAN, America
Latină, statele din bazinul Mării Negre etc. Bruxelles-ul este,
în general, reticent faţă de acţiunile preventive destinate
contracarării noilor ameninţări. Pe de altă parte, nucleul
dur al U.E. (Franţa şi Germania) - alături de Federaţia Rusă
şi parţial China - s-a pronunţat împotriva unei acţiuni
militare împotriva lui Saddam Hussein, în afara cadrului
O.N.U. Totuşi, U.E. sprijină stabilizarea şi alegerile
democratice din Irak.
Ca şi S.U.A., U.E. apreciază drept ameninţări şi pericole:
• lipsa de democraţie şi slaba guvernare;
• crizele şi conflictele interne şi interstate;
• proliferarea armelor de nimicire în masă;
• migraţia ilegală;
• criminalitatea transfrontalieră;
• decalajele socio-economice dintre Nord şi Sud etc.
Alături de S.U.A., U.E. s-a implicat în procesele de
pace şi stabilizare din Balcani sau Teritoriile Palestiniene şi
a cerut, ferm, respectarea democraţiei şi a drepturilor
omului în Ucraina, Moldova sau Caucazul de Sud. Bruxelles-
ul pune un accent deosebit pe cooperarea internaţională în
soluţionarea crizelor şi conflictelor, şi pe recurgerea la forţa
armată în interes internaţional, în ultimă instanţă şi doar cu
acordul O.N.U. Chiar dacă unii politicieni din Federaţia
Rusă apreciază extinderea U.E. drept o ameninţare pe
termen mediu şi lung, popoarele europene, din Orientul
Apropiat şi Mijlociu, din bazinul Mediteranei privesc aceste

60
 procese ca factori de progres, dezvoltare şi stabilitate
regională şi continentală.
• Federaţia Rusă a reuşit, după perioada de criză de după
1991, să-şi recapete, parţial, locul de primă mărime pe scena
internaţională. Sub conducerea lui Putin, Rusia şi-a
consolidat economia şi administraţia şi s-a lansat în .jocuri
de putere pe arenele regionale şi continentale. Gândirea
de securitate avansată de administraţia de la Kremlin
scoate în evidenţă ameninţările şi pericolele decurgând
din: terorism, fundamentalism, conflicte interetnice şi
interstatale, liberalizarea completă a economiei etc.
Moscova a avansat:
• strategii ale vecinătăţii apropiate;
• parteneriate cu S.U.A., U.E., China, India,
ASEAN;
• coagularea unor blocuri economico-politico-
militare în spaţiul fostei U.R.S.S.;
• refacerea puterii nucleare (şi militare) şi
menţinerea parităţii strategico-nucleare cu S.U.A.
Recent, V. Putin a reiterat dreptul Federaţiei
Ruse de a aplica lovituri preventive şi de a acţiona
militar împotriva grupărilor teroriste, în orice parte a
globului. La fel ca U.E., Rusia s-ar baza pe cooperare
internaţională, sub umbrela O.N.U. Kremlinul încearcă
să folosească eficient armele sale economice (petrol,
gaze naturale, materii prime) şi avantajele tehnologiei
sale militare de vârf. În interior, însă, şi la frontierele
sale persistă tensiuni şi crize etno-politice şi economice
(Caucazul de Nord, Transnistria, Abhazia, Osetia etc).
Federaţia Rusă participă la soluţionarea
conflictelor israeliano-palestinian, din Republica
Moldova, Caucazul de Sud, a crizei nord-coreene, a
tensiunilor din Asia Centrală, Kashmir, iraniano-
americane etc. Concomitent, Moscova a stabilit un

61
 parteneriat cu N.A.T.O. şi a susţinut acţiunile Coaliţiei
Internaţionale în Afganistan. În momentul de faţă,
analiştii apreciază că Federaţia Rusă ia în calcul posibile
ameninţări provocate de agitaţiile naţionaliste şi
fundamentaliste, dar şi pericolele ce ar decurge din
extinderea U.E., N.A.T.O., Chinei sau a Indiei.
• China recunoaşte ca ameninţări şi pericole tot
terorismul, fundamentalismul şi conflictele interetnice
şi interstatale. Acestora li se adaugă: tentativele de
hegemonism, blocarea accesului la resursele energetice
şi de materii prime, liberalismul economic excesiv,
amestecul marilor puteri în soluţionarea disputelor
chinezo-taiwaneze, renaşterea militarismului nipon.
• India se preocupă, în cel mai înalt grad, de
fundamentalismul islamic, secesionismul teritorial,
conflictele interstatale, presiunea demografico-
economică şi militară a Chinei etc.
• Japonia, la rândul ei, consideră înarmarea nucleară în
Coreea de Nord şi ascensiunea vertiginoasă a Chinei
drept posibile ameninţări în Extremul Orient; în replică,
Tokyo se bazează pe aranjamentele de securitate cu
S.U.A., cooperarea regională şi internaţională şi, în
timpul din urmă, pe refacerea ponderată a puterii sale
militare.
• Liga Arabă, pe de altă parte, atrage atenţia că terorismul
şi fundamentalismul internaţional sunt stimulate de
globalizarea neselectivă şi de tendinţele occidentale de
modificare a tradiţiilor societăţilor musulmane. Iranul
acuză S.U.A. de încercare de a lua sub control statele
Golfului, rezervorul petrolier al lumii.
• Numeroase state africane susţin că competiţia
economico-politică dintre puterile occidentale (S.U.A. şi
U.E.) le pune în pericol securitatea şi stabilitatea. În
ansamblul lor, elitele din ţările sărace şi numeroase state

62
 în dezvoltare apreciază că puterile postindustriale
menţin aranjamente comerciale şi financiare care
dezavantajează net Sudul şi încurajează factorii de
destabilizare politico-economică şi socială.

Concluzii: la nivelul comunităţii internaţionale s-au

cristalizat, în general, puncte de vedere comune sau apropiate
asupra principalelor vulnerabilităţi ale lumii de astăzi şi asupra
unor ameninţări majore. Persistă deosebiri, unele marcante, în
privinţa unor categorii de pericole şi ameninţări şi în direcţia
modalităţilor de contracarare a acestora. Numai o securitate
cooperativă, cu roluri şi responsabilităţi bine stabilite ar putea
garanta stabilitatea, pacea şi prosperitatea în epoca noastră.

63
65
 CAPITOLUL 3
ASPECTE GEOPOLITICE ŞI
GEOSTRATEGICE ÎN
SPAŢIUL EUROATLANTIC
67
 3.1. Principalele ameninţări din spaţiul
euro-atlantic

P rincipala ameninţare în anii următori, în această zonă

geografică este terorismul, care vizează, cu prioritate,
S.U.A., dar şi alte state membre ale N.A.T.O.
În al doilea rând se înscrie ameninţarea proliferării
armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor de livrare a
acestora, care pot alimenta acţiunile teroriste. Pe acelaşi plan
trece răspândirea globală a tehnologiei folosite la producerea
armelor de către terorişti.
Dependenţa crescândă a Alianţei de sistemele
informaţionale permite adversarilor desfăşurarea de operaţiuni
informatice care să distrugă acele sisteme.
În sfârşit, post-stabilitatea crizelor regionale de la
periferia Alianţei s-ar putea dezvolta cu rapiditate în conflicte,
care ar afecta acest spaţiu.
Se menţin, totodată, celelalte ameninţări la adresa păcii
şi stabilităţii euro-atlantice: dificultăţile economice, sociale şi

69
politice cu care se confruntă unele ţări din interiorul şi din jurul
zonei euro-atlantice, eforturile neadecvate sau eşuate ale
reformei, crima organizată, mişcarea necontrolată a unor mase
mari de oameni, ca o consecinţă a conflictelor armate,
rivalităţile etnice şi religioase ş.a.m.d.

3.2. Caracteristici ale mediului geostrategic

şi tendinţele acestuia

P rimul an al noului mileniu a reconfirmat

imprevizibilitatea şi complexitatea evoluţiei mediului
internaţional de securitate. În faţa ameninţărilor teroriste,
statele lumii s-au alăturat S.U.A. pentru a apăra
şi promova democraţia, a opri violenţa şi a
genera stabilitate în spaţiul euro-atlantic şi în
lume. Cooperarea internaţională şi-a dovedit, în
momentele cele mai critice ale situaţiei politico-
militare a continentului american, rolul activ,
decisiv, în contracararea acţiunilor
destabilizatoare, teroriste. N.A.T.O. şi-a
consolidat rolul politic adoptat la summit-ul de
la Washington din 1999, a întărit colaborarea cu
celelalte organizaţii internaţionale şi actorii cei
mai importanţi din zona aflată în discuţie:
O.N.U., O.S.C.E., U.E., Federaţia Rusă ş.a.
Principala grupare de forţe angajată în prima etapă a
războiului antiterorist, aceea din Afghanistan, a inclus state din
N.A.T.O. (S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania),
care nu au acţionat, însă, sub cupola Alianţei. Obiectivul
primordial al războiului – capturarea liderului mişcării
fundamentaliste Bin Laden - nu a fost atins, dar au fost
lichidate grupările talibane care îl sprijineau pe lider şi, cu o

70
largă cooperare internaţională, blocate resursele de finanţare a
mişcării.
Dacă Consiliul de Securitate O.N.U., chiar în formula
actuală, contestată de state ca Germania, care doreşte să i se
alăture, a avut un rol esenţial în menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, O.S.C.E. a adoptat, ca instituţie regională de
securitate, Planul de Acţiune de la Bucureşti pentru lupta
împotriva terorismului şi a marcat, prin preşedinţia
românească, succese importante în plan diplomatic, preventiv
şi de manageriat al crizelor. Uniunea Europeană, sensibilizată
de întâmplările tragice ale anului 2001, a înţeles, o dată mai
mult că trebuie să acţioneze în mod autonom, dar să-şi păstreze
o ascendenţă în N.A.T.O. Ca atare, a continuat edificarea forţei
europene de securitate şi apărare, pentru ca, aşa cum s-a stabilit
în decembrie 2001, la Laeken, să-şi poată, în viitor, armoniza
forţa cu forţa N.A.T.O., în cadrul unor misiuni Petersberg
(intervenţii umanitare, de evacuare a populaţiei, de menţinere
sau restabilire a păcii) şi misiuni în afara art. 5 al Tratatului de
la Washington.
Remodelarea mediului internaţional de securitate, cu
sporirea eforturilor de întărire a păcii şi stabilităţii zonei euro-
atlantice, a ţinut cont de:
• diminuarea riscurilor apariţiei unor confruntări militare
majore pe continentul european;
• întărirea solidarităţii statelor europene;
• consolidarea procesului de dialog şi cooperare;
• dezvoltarea parteneriatului politico-militar;
• intensificarea demersului preventiv şi de manageriat al
crizelor, inclusiv prin operaţiuni de sprijin al păcii.
Pe aceste coordonate, dar şi în condiţiile bugetelor de
apărare restrânse, s-a accentuat procesul de redimensionare a
forţelor armate ale statelor euro-atlantice, prin reducerea
numerică şi creşterea mobilităţii unităţilor militare, pentru o
desfăşurare rapidă în orice regiune a lumii.

71
 Noul mediu geostrategic a impus ca ţările N.A.T.O. să
opteze pentru o redefinire a rolului şi priorităţilor Alianţei, în
condiţiile în care terorismul a devenit ameninţarea majoră la
adresa securităţii internaţionale. Reuniunea din 2001 a
miniştrilor apărării din ţările N.A.T.O., marcată de reţineri şi
controverse, a discutat despre decizia de retragere a S.U.A. din
Tratatul A.B.M., (dintre Rusia şi S.U.A.) redefinirea relaţiilor
cu Rusia şi reducerea prezenţei militare internaţionale în
Balcani. Revizuirea raporturilor N.A.T.O. cu Federaţia Rusă
schimbă fundamental relaţiile Occidentului cu aceasta din
urmă.
Ca tendinţă, lupta pe diverse spaţii cu terorismul face să
crească, în interiorul frontierelor euro-atlantice, rolul O.N.U.,
O.S.C.E., U.E., U.E.O (Adunarea Parlamentară a U.E.). în
întărirea securităţii euro-atlantice şi adâncirea cooperării
N.A.T.O. cu organismele internaţionale în domeniul stabilităţii
şi securităţii. Deschiderea spre noi aderări este un element
necesar în conservarea capacităţii Alianţei de a preveni şi
gestiona cu succes crizele. Disiparea forţelor S.U.A. şi altor
aliaţi pe spaţii foarte întinse, exterioare continentului nostru, va
obliga Europa să-şi consolideze propriile organisme şi
capacităţi civile şi militare de planificare a apărării, gestionare
conceptuală şi doctrinară a crizelor, de realizare a autonomiei
operaţionale, prin crearea de structuri proprii în domeniul
informaţiilor şi comunicaţiilor strategice, al supravegherii şi
cercetării, transportului şi logisticii. Ea va trata mai direct cu
actorii internaţionali importanţi, având interese militare în
zonă, cum este, de exemplu, Federaţia Rusă, şi nu va neglija
relaţiile cu alţi actori internaţionali de primă mărime, cum sunt
China sau Japonia.

3.3. Evenimente cu impact geostrategic

72
C el mai important eveniment cu impact strategic din
spaţiul euro-atlantic l-a reprezentat atacul terorist asupra
S.U.A. de la 11 septembrie 2001. Acesta a condus, pentru
prima oară în istoria Alianţei, la activarea clauzei apărării
reciproce din Carta N.A.T.O. S-a constituit coaliţia
internaţională împotriva terorismului şi a fost declanşat
războiul contra acestuia. Evenimentul în cauză s-a suprapus pe
dificultăţile economice euro-atlantice datorate unei recesiuni,
dar şi pe tensiunile etnice din proximitatea zonei europene,
traficul de droguri, de substanţe radioactive şi fiinţe umane,
criminalitatea organizată şi instabilitatea politică a unor zone,
anumite crize sociale generate de fenomenul globalizării.
Cronologic, însă, evenimentul cu cea mai mare
rezonanţă l-a constituit schimbarea Administraţiei americane.
Noua administraţie a revizuit strategia nucleară a S.U.A., a
anunţat intenţia de abandonare a Tratatului A.B.M. şi a
protocolului de la Kyoto, reproiectarea şi modernizarea forţelor
armate, înnoirea doctrinei de apărare, cu desfăşurarea scutului
antirachetă, urmare a sporirii ameninţărilor balistice la adresa
S.U.A. Europa şi-a pierdut, în viziunea noilor strategi de la
Washington, din însemnătate, în favoarea Spaţiului Asiatic.

3.4. Câteva consideraţii de ordin geopolitic

privind arealul euro-atlantic

S ituaţia politică a spaţiul euro-atlantic s-a modificat

substanţial, în primul rând ca urmare a politicii
Administraţiei de la Washington. Intuind o creştere a
importanţei liderilor regionali, îndeosebi
asiatici, pe eşichierul politic şi economic
internaţional, S.U.A. şi-au redirecţionat

73
 interesele spre continentul asiatic, trecând
Europa într-un plan secund şi îndemnând-o să
mediteze mai profund la necesitatea întăririi
unităţii sale politice, economice şi militare.
Deşi liderii europeni au dovedit o maturitate politică
crescândă, ei au ezitat să facă sacrificii politice şi bugetare
pentru a susţine politica externă şi de securitate comună.
Totuşi, în Europa, revine tot mai insistent ideea consolidării
identităţii acesteia. U.E. va gestiona singură crizele ce privesc
direct securitatea continentului. Francezii propun o globalizare
umană şi controlată, iar alături de ceilalţi aliaţi europeni – o
politică europeană comună în problemele mediului şi
dezvoltării lumii a treia.
După 11 septembrie, noul model de securitate euro-
atlantic sugerat de S.U.A. are ca specificitate acţiunea pe
celelalte spaţii pentru garantarea securităţii spaţiului propriu,
concomitent cu luarea celor mai stricte măsuri de securitate pe
teritoriile statelor membre N.A.T.O. Modelul securităţii şi
stabilităţii în Europa, reproiectat ca model de securitate pentru
Europa, se transformă, după tragicul septembrie 2001, în
modelul securitate pentru Spaţiul Euro-Atlantic, cu apărarea
intereselor strategice la distanţă, în afara Europei şi Americii.
Germania, prin vocea cancelarului Gerhard Schrőder, a
confirmat că era necesară extinderea politicii de securitate
dincolo de graniţele Europei.
Mitul invulnerabilităţii teritoriului S.U.A. fiind
spulberat de atentatele de la 11 septembrie, a fost aruncată în
aer însăşi strategia militară americană. Ea a fost înlocuită cu o
strategie de apărare ce renunţă la sistemul bazat pe ameninţări,
dominat de gândirea din trecut, şi adoptă modelul bazat pe
capacităţi: dezvoltarea de capacităţi apte să descurajeze şi să
învingă orice adversar şi orice ameninţare. Este şi motivul
pentru care se propune ca bugetul apărării să crească
substanţial şi arată orientarea strategiei S.U.A. Sistemul care

74
era prevăzut se axa pe patru domenii-cheie :
• asigurările date prietenilor şi aliaţilor Statelor Unite în
legătură cu continuarea atingerii obiectivelor propuse,
precum şi capacitatea lor de a-şi îndeplini angajamentele
de securitate asumate;
• descurajarea adversarilor potenţiali să treacă la adoptarea
unor programe şi să lanseze operaţiuni care ar periclita
interesele S.U.A. şi pe cele ale aliaţilor şi prietenilor
acestora;
• contracararea acţiunilor agresive şi restrictive prin
amplasarea unor forţe capabile să răspundă cum se cuvine
şi cât mai rapid oricăror atacuri şi pedepsirea aspră a
actelor de agresiune;
• înfrângerea categorică a tuturor adversarilor.
Fără îndoială, însă, prin acţiunea pe alte spaţii, S.U.A.
îşi apără şi alte interese: caută să nu i se diminueze sfera de
influenţă, minimizează influenţa în zonă a altor actori
internaţionali, vrea să aibă monopolul resurselor, protejează
interesele propriilor cetăţeni de pe acele spaţii, previne sau
îndiguieşte conflictele locale de alte influenţe ale ţărilor zonei.
Situaţia militară în spaţiul euro-atlantic, îndeosebi în
partea transatlantică, a fost, după 2001, extrem de încordată,
din cauza atacurilor teroriste de la 11 septembrie. Cu toate
acestea, liderul de necontestat al N.A.T.O., S.U.A., au
demonstrat, încă o dată, capacitatea defensivă uriaşă de care
dispun, rămânând principala piesă de rezistenţă în arhitectura
de securitate euro-atlantică, şi nu numai. Structura şi dotarea
forţelor sale armate – complexe şi ultraperformante – sunt şi
vor fi, şi de acum înainte, un model pentru ceilalţi membri ai
Alianţei. Misiunile out of area, îndeplinite de trupe ale S.U.A.,
Marii Britanii şi altor state din Alianţă în Afghanistan sau Irak,
au reconfirmat responsabilitatea sporită a S.U.A. şi celorlalte
state din nord-atlantice pentru securitatea lumii, în etapa
actuală, dar şi necesitatea adoptării strategiilor neconvenţionale

75
în lupta cu un inamic ce îşi ia ca aliat timpul.
Situaţia economică a statelor spaţiului, în recesiune
generală, face mai important recursul la soluţii politice şi
economice, decât militare, pentru fortificarea securităţii
europene şi transatlantice. Singura zonă de instabilitate, cea din
Sud-Estul Europei, a coagulat toate forţele interesate în
eliminarea provocărilor la adresa securităţii spaţiului, mai ales
organismele internaţionale, dar şi ţările din imediata vecinătate
a nucleelor de conflict, inclusiv România. Focarul de
instabilitate din Balcani şi războiul antiterorist au avut, cum era
de aşteptat, un impact negativ asupra mediului economico-
financiar euro-atlantic. În interior, s-a prelungit competiţia
acerbă în plan economic, între S.U.A. şi Europa, cu toate că
interesele geostrategice ale celor două părţi sunt, în continuare,
convergente.
Securitatea internaţională a fost condiţionată
determinant de cea din Spaţiul Euro-Atlantic, aici fiind, ca şi
până acum, acumulate cele mai mari cantităţi de tehnică şi
efective militare, inclusiv arsenal nuclear. Din acest motiv, s-a
şi continuat restructurarea N.A.T.O., amplificarea Programul
Parteneriat pentru Pace şi s-a reuşit ca Federaţia Rusă să fie
cooptată în coaliţia internaţională antiteroristă şi atrasă la
soluţionarea practică a problemelor securităţii continentului
european. Evenimentele din 11 septembrie au dus la creşterea
vânzărilor de armament. În acest domeniu, statele euro-
atlantice, în primul rând S.U.A., dar şi Franţa, Germania,
Marea Britanie, Italia, deţin supremaţia mondială. Tot 11
septembrie a marcat şi o creştere a indicilor bursieri americani
pentru companiile de armament, securitate şi tehnologii înalte
şi o scădere a celor pentru companiile de turism, transport
aerian şi asigurări. Criza financiară a făcut ca în Europa să
crească brusc valoarea francului elveţian şi să scadă temporar
dolarul. A crescut preţul petrolului. Investitorii au bătut în
retragere, iar companiile au operat concedieri. Uniunea

76
Europeană a înregistrat o încetinire a creşterii economice.

3.5. Concluzii privind situaţia geopolitică şi

geostrategică în perimetrul euro-atlantic
• S.U.A. vor continua în următorii ani să-şi apere interesele
naţionale de securitate, prin acţiuni militare comune cu
alte state dinăuntrul sau din afara N.A.T.O., împotriva
teroriştilor şi a ţărilor care le sponsorizează materialele şi
experimentele de fabricare şi distribuire a armelor de
distrugere în masă, din Asia, Africa, Orientul Apropiat şi
Mijlociu, dar şi prin dezvoltarea şi desfăşurarea
sistemului de apărare antirachetă, care să protejeze
America şi statele aliate de orice atacuri neprevăzute;
• polul european al Alianţei se sprijină, în principal, pe
Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia, dar aceste ţări
nu au şi nu par să ajungă curând la vederi unitare. Marea
Britanie face parte din axa anglo-saxonă a N.A.T.O.,
intim apropiată de S.U.A., dar din ce în ce mai conştientă
de necesitatea unei identităţi europene a Alianţei. Axa
Berlin-Paris este apreciată, în general, ca un element
puternic europenizat al N.A.T.O. Italia, Grecia şi Spania
se opun, adesea, la deciziile Alianţei şi în special ale
S.U.A., rezultând, de aici, lipsa de unitate în spaţiul
european a principalilor membri ai N.A.T.O., în multe
probleme de fond ale relaţiei euro-atlantice (S.U.A.-
Europa);

77
• în următorii ani se va redimensiona legătura de
profunzime ce există între N.A.T.O. şi U.E., punându-se
un accent tot mai mare pe latura politică a cooperării;
• se estimează, de asemenea, o stabilizare a pieţelor în zona
euro-atlantică, recâştigarea încrederii şi facilitarea
creşterii economice prin măsuri bugetare şi financiare
eficiente. Se va înregistra un nivel mai ridicat de
cooperare în plan regional;
• Acţiunile teroriste, care vor continua, au accelerat lărgirea
N.A.T.O. şi a U.E., proces prin care va apărea şi o reacţie
mai bine concertată împotriva actelor teroriste. Lărgirea
N.A.T.O. a făcut ca zona euro-atlantică să se extindă ca
suprafaţă, populaţie şi posibilităţi, să-şi promoveze
interesele mai activ şi mai departe în spaţiile adiacente
noilor membri. Totodată, a sporit capacitatea Alianţei de
a preveni şi gestiona crizele regionale, de a proiecta
securitate pe spaţii mai ample;
• în afara ofensivei internaţionale contra terorismului, care
pune pilonii unei noi ordini mondiale, nu se poate
prognoza definitivarea, în exteriorul Europei, a aşteptatei
ordini ce va promova democraţia şi drepturile omului, va
asigura deschiderea economică globală şi descurajarea
agresorilor regionali;
• apreciem că S.U.A. se vor distanţa şi mai mult, ca
potenţial militar, de ceilalţi aliaţi ai N.A.T.O. şi de
celelalte mari puteri militare din lume, datorită anunţatei
creşteri a bugetului apărării, înregistrând, astfel, cea mai
consistentă sporire a bugetului apărării. În acelaşi timp,
prin atragerea de noi membri la Alianţă, s-a consolidat
componenta europeană a N.A.T.O., echilibrând, pe
această cale, puternicul braţ transatlantic;
• întrucât statele euro-atlantice nu vor putea face abstracţie
de situaţia reală din sud-estul polului european al
N.A.T.O. – pericolul terorismului, al fundamentalismului

78
 islamic şi izolarea Turciei faţă de restul spaţiului,
tensiunile din Balcani -, instabilitatea din zona
Caucazului, confruntările din Orientul Mijlociu şi
Apropiat, ca şi acţiunile împotriva Irakului, sau
preconizate contra Iranului şi Coreei de Nord etc.,
extinderea N.A.T.O. s-a făcut cu alte 7 ţări, inclusiv
România, ceea ce a redus posibilităţile de apariţie a unor
noi instabilităţi, a favorizat cooperarea, reconcilierea şi
aplanarea unor dispute istorice pe plan subregional, a
susţinut procesul de reformă în statele sud-est europene,
prin compatibilizarea cu structurile, mecanismele şi
legislaţia Alianţei;
• în particular, intrarea României în Alianţă, cu rolul ei
pivotal în plan zonal, de generator de securitate, oferă
statelor N.A.T.O. posibilitatea de a se ocupa, mai mult, de
lupta cu terorismul şi celelalte ameninţări internaţionale
de pe alte spaţii şi continente;
• procesul de includere a noilor state în Alianţă a sporit
încrederea investitorilor străini, urmând să redreseze
economiile şi piaţa financiar-bancară şi, se prognozează,
va atenua, întrucâtva, riscul de ţară. Unele din aceste
state, inclusiv România, vor rămâne însă, o perioadă de
timp, în perimetrul părţii sărace a Europei şi a spaţiului
euro-atlantic. Soluţia ieşirii mai rapide din impasul
economic şi social o reprezintă aportul totalităţii statelor
la coprosperitatea generală, dar şi efortul fiecărei ţări de
întărire a schimburilor economice în afara spaţiului, cu
Federaţia Rusă, China, Japonia, statele Orientului
Apropiat şi Mijlociu, ca şi cu state din alte spaţii
geografice.

79
80
 CAPITOLUL 4
PROBLEME GEOPOLITICE ALE
FEDERAŢIEI RUSE
 4.1. Riscuri şi ameninţări avute în vedere de
Federaţia Rusă

Î
n documentele oficiale, Rusia foloseşte termenul
ameninţări. Ameninţările contra securităţii naţionale a
Federaţiei Ruse ţin de :
• situaţia economiei naţionale;
• imperfecţiunea sistemului de organizare a puterii statului
şi societăţii civile;
• polarizarea socio-economică a societăţii ruse şi
criminalizarea relaţiilor sociale;
• proliferarea crimei organizate şi a terorismului;
• exacerbarea relaţiilor inter-etnice;
• complicarea relaţiilor internaţionale.
Toate acestea, în viziunea conducerii de la Moscova,
precum şi a unor analişti, creează o arie foarte largă de
ameninţări interne şi externe, unele vizibile, sesizabile, altele
ascunse, care vor ieşi în relief numai în situaţii de criză sau de

84
tensionare a relaţiilor interne şi, mai ales, a celor internaţionale.

Federaţia Rusă

4.1.1. Ameninţări interne se consideră a fi:

• Ameninţările în domeniul economic:
• scăderea substanţială a PIB;
• scăderea investiţiilor;
• scăderea potenţialului ştiinţific şi tehnic;
• stagnarea sectorului agricol;
• dezechilibrarea sistemului bancar;
• creşterea datoriei externe;
• tendinţa de predominare a materiilor prime în structura
exporturilor;
• creşterea, la import, a produselor alimentare şi a
bunurilor de consum, inclusiv a produselor de primă
necesitate.
Toate acestea au consecinţe care ţin de:
• slăbirea potenţialului tehnic, ştiinţific şi tehnologic
al ţării;
• diminuarea cercetării în domeniile dezvoltării
tehnice şi ştiinţifice de importanţă strategică;

85
 • emigrarea specialiştilor se apreciază că ameninţă
Rusia să-şi piardă poziţia ei de mare putere
tehnologică în lume. În acelaşi timp, această
emigrare are drept consecinţe creşterea gradului de
dependenţă tehnologică faţă de străinătate şi
slăbirea capacităţii defensive a Rusiei.
• Tendinţele separatiste se manifestă şi în Rusia, ca peste
tot în lume, şi duc la creşterea instabilităţii politice şi la
slăbirea spaţiului economic rus. Gradul accentuat de
dezintegrare economică duce la:
• sporirea inegalităţilor sociale;
• deprecierea valorilor spirituale.
Astfel de ameninţări favorizează creşterea
tensiunilor între Moscova şi regiuni, ceea ce reprezintă o
ameninţare care afectează organizarea federală a
sistemului socio-economic al Federaţiei Ruse.
• Etno-centrismul, etno-egoismul şi şovinismul se
manifestă din plin în cadrul Federaţiei şi contribuie la
accentuarea naţionalismului, a extremismului politic şi
religios, a separatismului etnic, şi creează condiţii de
apariţie a conflictelor.

4.1.2. Ameninţările externe

Se consideră că, la nivel internaţional, principalele
ameninţări împotriva securităţii naţionale a Federaţiei Ruse
sunt condiţionate de următorii factori:
• eforturile anumitor state şi organizaţii interstatale pentru a
slăbi şi chiar a submina rolul mecanismelor de securitate
internaţionale, în primul rând al O.N.U. şi O.S.C.E.;
• pericolul slăbirii influenţei politice, economice şi militare
a Rusiei în lume;
• reîntărirea blocurilor şi uniunilor politico-militare, în
primul rând extinderea N.A.T.O. spre est;

86
• instalarea de baze militare străine şi desfăşurarea de trupe
importante în apropiere de frontierele ruse;
• proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor
de transport a acestora;
• slăbirea proceselor de integrare în C.S.I.;
• apariţia şi escaladarea unor conflicte în proximitatea
frontierelor ruse şi a frontierelor exterioare ale statelor
membre C.S.I.;
• pretenţiile teritoriale faţă de Federaţia Rusă.
Rusia consideră că ameninţările din domeniul
internaţional la adresa securităţii sale naţionale se manifestă,
îndeosebi, în tentativele anumitor state de a realiza următoarele
obiective:
• a împiedica Rusia să-şi întărească rolul de centru de
influenţă într-o lume multipolară;
• a împiedica realizarea intereselor sale naţionale;
• a slăbi poziţiile Rusiei în Europa, Orientul Apropiat,
Transcaucazia, Asia Centrală şi în regiunea Asia –
Pacific.

4.1.3. Terorismul reprezintă, în concepţia securităţii naţionale a

Rusiei, o ameninţare extrem de gravă. Rusia consideră că
terorismul internaţional a angajat o campanie deschisă pentru a
destabiliza situaţia în Rusia.

4.1.4. Ameninţări în domeniul militar

Conducerea Federaţiei Ruse apreciază că ameninţările
în domeniul militar au crescut simţitor. Aceste ameninţări sunt:
• cea mai substanţială ameninţare rezultă, după cum
apreciază ruşii, din noul concept strategic al N.A.T.O.
adoptat la Washington în 23 –24 aprilie 1999 şi anume
din ideea de a interveni în afara zonei de responsabilitate
şi, mai ales, fără permisiunea Consiliului de Securitate al
O.N.U.;

87
• avansul tehnologic în creştere al unor mari puteri şi
sporirea capacităţii lor de a produce armamente de o nouă
generaţie creează condiţii de relansare a cursei
înarmărilor, care va avea ca urmare schimbarea
fundamentală a naturii operaţiilor militare şi a mijloacelor
de ducere a acestora;
• intensificarea activităţii serviciilor secrete pe teritoriul
Federaţiei Ruse;
• încetinirea reformei militare şi a reformei complexului
militaro-industrial;
• insuficienta finanţare a apărării naţionale;
• imperfecţiuni ale bazei juridice.
Toate acestea determină un nivel periculos de scăzut în
ceea ce priveşte pregătirea operaţională a forţelor armate,
formaţiunilor şi organelor militare, reducerea inadmisibilă a
echipamentelor şi tehnologiilor de vârf, acuitatea extremă a
problemelor sociale şi, în consecinţă, slăbirea securităţii
naţionale a Federaţiei Ruse.

4.2. Obiectivele geopolitice privind

securitatea naţională a Rusiei
4.2.1. Obiective fundamentale
• prevederea şi relevarea, la timp, a ameninţărilor interne şi
din exterior la adresa securităţii naţionale a Rusiei;
• măsuri operaţionale pe termen lung pentru prevenirea şi
neutralizarea ameninţărilor din interior şi din exterior;
• surmontarea dependenţei tehnologice de străinătate;
• garantarea securităţii individuale a omului şi cetăţeanului,
a libertăţilor sale constituţionale pe teritoriul Rusiei;

88
• cooperare internaţională de la egal la egal, în condiţii
avantajoase, îndeosebi cu marile state ale lumii;
• creşterea şi menţinerea, la nivel suficient, a potenţialului
militar;
• consolidarea regimului de neproliferare a armelor de
distrugere în masă şi a vectorilor lor;
• ameliorarea fundamentală a situaţiei ecologice.

4.2.2. Obiective în domeniul economic exterior

• crearea condiţiilor favorabile pentru integrarea
internaţională a economiei ruse;
• lărgirea pieţei de desfacere a produselor ruseşti;
• formarea unui spaţiu economic unic cu statele C.S.I.

4.2.3. Obiective în domeniul politicii externe

• consolidarea principalelor mecanisme de gestionare
multilaterală a proceselor politice şi economice
internaţionale, sub egida, în primul rând, a Consiliului de
Securitate al O.N.U.;
• asigurarea condiţiilor favorabile dezvoltării economice şi
sociale a ţării;
• menţinerea stabilităţii globale în regiune;
• apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor
ruşi în străinătate, inclusiv prin utilizarea măsurilor
politice, economice şi a altora;
• dezvoltarea de relaţii cu statele C.S.I. în conformitate cu
principiile dreptului internaţional, accentuarea proceselor
de integrare;
• participarea, cu drepturi depline, la structurile economice
şi politice globale şi regionale;
• contribuţia la rezolvarea conflictelor, inclusiv prin
operaţiuni de menţinere a păcii, sub egida O.N.U. şi a
altor organizaţii internaţionale;

89
• realizarea de progrese în domeniul controlului
armamentelor nucleare, prezervarea stabilităţii strategice
în lume, pe baza îndeplinirii de către state a obligaţiilor
pe care şi le-au asumat;
• îndeplinirea obligaţiilor reciproce contractate în domeniul
reducerii şi lichidării armelor de distrugere în masă şi a
armamentului convenţional;
• materializarea măsurilor de întărire a încrederii şi
stabilităţii;
• asigurarea unui control internaţional al exporturilor de
materiale şi tehnologii duale;
• adaptarea tratatelor existente privind controlul
armamentelor şi dezarmarea la noile condiţii ale situaţiei
internaţionale;
• dezvoltarea unei cooperări internaţionale în domeniul
luptei împotriva criminalităţii internaţionale şi a
terorismului.

4.2.4. Obiective în domeniul securităţii militare

• obiectivul principal este asigurarea unei reacţii adecvate
la ameninţările posibile din secolul XXI, menţinând un
nivel rezonabil al cheltuielilor de apărare;
• prevenirea conflictelor, de preferinţă prin mijloace
politice, diplomatice, economice şi alte mijloace non-
militare. Cu toate acestea, Rusia îşi propune să dispună, şi
în continuare, de o putere militară suficientă pentru
asigurarea păcii;
• descurajarea, inclusiv nucleară; Rusia consideră că
trebuie să dispună de forţe nucleare capabile să producă,
în mod real şi sigur, pierderile pe care doreşte să le
cauzeze oricărui stat agresor sau unei coaliţii de state,
indiferent care ar fi situaţia;
• cooperarea cu statele C.S.I. reprezintă una din orientările
strategice cele mai importante ale Federaţiei Ruse;

90
• întrebuinţarea tuturor forţelor şi tuturor mijloacelor la
dispoziţie pentru respingerea unei agresiuni armate, dacă
toate celelalte măsuri pentru rezolvarea unei situaţii de
criză au fost epuizate ori s-au dovedit ineficace;
• întrebuinţarea forţei militare în interiorul ţării este admisă
în strictă conformitate cu Constituţia Federaţiei Ruse şi
cu legile federale, în cazul în care ar fi ameninţată viaţa
cetăţenilor sau integritatea teritorială a ţării, ca şi în cazul
în care s-ar încerca modificarea, prin forţă, a ordinii
constituţionale.

4.3. Interesele geopolitice ale Federaţiei

Ruse în spaţiul european

Z ona în care se situează România şi întreaga peninsulă

balcanică reprezintă un spaţiu foarte important - chiar
vital - pentru promovarea obiectivelor strategice de
perspectivă ale Rusiei. Rusia are două porţi de acces spre
Europa Occidentală - Polonia, mai exact, Germania, şi
Balcanii. Balcanii nu pot fi deschişi Rusiei fără o relaţie
specială cu Ucraina şi cu România. Interesant este că ruşii nu
se grăbesc în construirea acestei relaţii speciale.
Prezenţa americanilor în Balcani, crearea Federaţiei
croato-musulmane a Bosniei, sprijinirea implicită (până la un
punct) a separatismului albanezilor kosoveni sunt factori care
au favorizat, în opinia Moscovei, modificarea situaţiei
geopolitice din spaţiul sud-est european. Războiul împotriva
Iugoslaviei (bombardamentele N.A.T.O.) a izbucnit fără a avea
un obiectiv acceptat în unanimitate de comunitatea
internaţională, fără un mandat O.N.U.
Se apreciază, în mediile ruseşti, că noua realitate din
acest spaţiu împarte perimetrul est-european la care ne referim

91
în două zone distincte:
• Zona de Nord - alcătuită din Slovenia şi Croaţia;
• Zona de Sud - alcătuită din R.F. Iugoslavia, România,
Macedonia, Albania, Bulgaria şi Grecia.
Zona de Nord se află sub influenţa Germaniei, iar
situaţia celor două ţări este total diferită. În timp ce Slovenia nu
are aproape niciun fel de problemă, iar situaţia ei economică
este stabilă, dacă nu chiar prosperă, Croaţia se confruntă cu
mari probleme, începând cu configuraţia, cel puţin curioasă a
frontierelor şi continuând cu situaţia economică precară şi cu
un trecut apropiat nu prea lăudabil.
Zona de Sud este caracterizată prin: dezvoltare
economică slabă, instabilitate politică internă, compunere
etnică complexă şi relaţii tensionate între state, posibil
generatoare de noi conflicte. Zona de Sud intră în spaţiul de
interes al Rusiei. Cel puţin, aşa se pare că doresc ruşii. Toată
lumea ştie acest lucru, şi cu atât mai mult îl ştie şi Occidentul.
Până în prezent, nu s-a ţinut, însă, seama şi de opţiunile ţărilor
din Zona de Sud, ci s-au adoptat, atât de către Occident, cât şi
de către Federaţia Rusă, atitudini cel puţin prudente şi oarecum
prevenitoare, dar nu referitor la ţările respective, ci doar la
raporturile Est-Vest.
Federaţia Rusă păstrează, în Transnistria, un spaţiu
care-i asigură (atât cât se poate în noile condiţii) dacă nu
controlul zonei, atunci supravegherea neîntreruptă a acesteia.
De altfel, încă în 1924, pe vremea lui Lenin, s-a constituit,
aproximativ în spaţiul Transnistriei de azi, Republica Sovietică
Autonomă Moldovenească. Pe de o parte, acest spaţiu
realizează o prelungire a Novorosiei, ca o pană, între Ucraina şi
Moldova (practic, între Ucraina şi România), iar pe de alta,
menţine sub control rusesc un spaţiu dintr-o mare rocadă
strategică.
Avându-se, de asemenea, în vedere că 60 % din
populaţia Crimeii şi o mare parte din cea care locuieşte în

92
fostele raioane Cahul şi Ismail de pe malul stâng al braţului
Chilia este de naţionalitate rusă, se explică şi mai bine interesul
Rusiei pentru acest spaţiu.

Moldova şi Transnistria

O axă directă Novorosisk, Sevastopol, Constanţa ar

asigura Rusiei posibilitatea de a controla strategic cel puţin
93
jumătate din spaţiul Mării Negre, chiar şi fără voinţa Ucrainei.
O bună relaţie cu România - poate chiar un parteneriat strategic
cu România - i-ar asigura Rusiei accesul neîngrădit (poate chiar
controlul, prin forţele navale ale României) asupra celei mai
importante porţiuni a traseului fluvial cel mai mare din Europa,
întrucât, în acest moment, Dunărea este considerată, datorită
canalelor Rin-Rhône şi Dunăre-Rin, fluviu la cinci mări.
O bună relaţie cu România ar contrabalansa, într-un fel,
politica pe care o duce Ucraina în Marea Neagră şi care nu
este, defel, convenabilă nici României, nici Rusiei, mai ales în
ceea ce priveşte definirea şi stabilirea platformei continentale.
Ar mai fi încă un punct important al interesului rusesc -
cel al conductei petroliere Caucaz - Europa de Vest -, dar se
pare că interesul american şi cel al Turciei, pe de o parte, iar pe
de alta, cel al Poloniei şi Germaniei ar putea avea, în această
bătălie surdă pentru petrolul caucazian, prioritate. Între timp,
datele problemei s-au mai schimbat şi, probabil, se va acorda,
din nou, atenţie traseului balcanic al petrolului caucazian, deşi
s-a finanţat deja traseul Baku – Ceyhan, varianta turcă.
Zona Mării Negre are, în plan geostrategic, câteva
caracteristici de mare interes pentru Federaţia Rusă:
• reprezintă un spaţiu de confluenţă a unor compartimente
geografice, fiind situată la punctul de intersecţie a trei
zone geopolitice şi geostrategice extrem de importante în
configuraţia raporturilor Est-Vest şi Nord-Sud: Asia, Asia
Mică, Europa Răsăriteană;
• este poartă de transport maritim pentru Bulgaria,
România, Turcia, Ucraina şi ţările transcaucaziene;
• este, deopotrivă, spaţiul maritim sud-vestic al Rusiei
(intrarea în coridorul strategic maritim european
dominată de Bosfor şi Dardanele) şi limita de nord a
flancului sudic al N.A.T.O.;
• este dispusă pe traseul unei proiectate magistrale
energetice TRACECA, precum şi al altor rute preconizate

94
 pentru transportul hidrocarburilor caspice şi din Asia
Centrală;
• prin această zonă trece un segment din filiera traficului de
stupefiante din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu către
Occident;
• este o zonă care s-ar putea constitui într-o grupare
economică de importanţă regională şi chiar europeană,
cea a ţărilor limitrofe Mării Negre;
• este o zonă cu mari posibilităţi turistice;
• ţările limitrofe ar putea realiza o bună cooperare militară,
constituindu-se într-un sistem de securitate pe care ruşii îl
apreciază ca putând deveni, în timp, deosebit de eficient.

4.4. Concluzii
• Cu toate dificultăţile prin care trece, Rusia rămâne o
putere mondială care va influenţa, din ce în ce mai mult
(pe măsură ce se va redresa), acţiunile ce vor fi
întreprinse sub egida organismelor internaţionale. Ea se
va constitui, şi în continuare, într-un pol de opoziţie faţă
de Occident, dar nu într-o manieră categorică,
conflictuală, ci într-un fel de parteneriat strategic cu
acesta. Federaţia Rusă nu-şi poate menţine rolul de
superputere, de mare putere mondială aliniindu-se
cuminte Occidentului, ci opunându-se foarte activ
acestuia, obligându-l să intre în dialog, să accepte şi chiar
să caute, el însuşi, parteneriatul strategic cu Rusia;
• Situaţia economică şi socială precară în care se află o
obligă la unele concesii şi renunţări, cele mai multe
formale, la atenuarea unor poziţii dure sau inflexibile în
problemele politicii mondiale şi la cedarea iniţiativei în
multe privinţe. O face, însă, cu multă prudenţă şi, mai

95
 ales, privind în viitor. Rusia are nevoie de un răgaz pentru
a-şi reconstitui stabilitatea internă şi a încerca să-şi refacă
influenţa asupra spaţiului strategic de interes imediat - cel
al Asiei Centrale şi Sudice, cel al Balcanilor, zonei Mării
Negre, la sud, şi cel al ţărilor baltice, la nord. Se pare că
un astfel de spaţiu este chiar mai interesant pentru Rusia
decât fostul spaţiu al Uniunii Sovietice - imposibil de
recuperat - şi actualul spaţiu al C.S.I. - imposibil de
controlat;
• Rusia dispune de o imensă rezervă de gaze naturale,
precum şi de mari zăcăminte de petrol şi de alte materii
prime în zona siberiană, prin care ar putea, la momentul
oportun, să contrabalanseze interesul marilor firme din
zona caspică în cea asiatică. Oricum, pentru ţările din
Balcani, Rusia rămâne aproape singura sau, în orice caz,
una din cele mai ieftine şi mai accesibile surse de materii
prime, ceea ce constituie un atu în recucerirea influenţei
sale în această zonă de mare interes pentru ea;
• Rusia va încerca şi în continuare să acţioneze pentru
reconstituirea prestigiului în spaţiul balcanic;
• Rusia va profita de nivelul încă ridicat al tehnologiilor ei
militare şi va încerca să-şi menţină partenerii tradiţionali
din Balcani, din Orientul Mijlociu şi din Lumea Arabă;
• Va cultiva relaţii speciale - parteneriate strategice - cu
China, cu India şi cu Statele Unite, în scopul realizării
unui control comun asupra spaţiului strategic al Asiei
Centrale şi de Sud;
• obiectivul strategic fundamental al acţiunilor Moscovei
nu este, direct, spaţiul strategic de interes imediat, ci
Washingtonul. Federaţia Rusă, profitând de parteneriatul
strategic cu S.U.A., va folosi toate mijloacele pentru a
realiza şi valorifica efectiv acest parteneriat.

96
97
 CAPITOLUL 5
SPAŢIUL GEOPOLITIC ŞI
GEOSTRATEGIC DIN EUROPA
CENTRALĂ
100
 5.1. Caracterizare a spaţiului geopolitic

S paţiul geopolitic şi geostrategic din Europa Centrală

include spaţiile strategice ale ţărilor care compun această
zonă: Germania, Austria, Elveţia, Polonia, Cehia, Slovacia
şi Ungaria (din punct de vedere geografic, aici sunt incluse şi
România şi Republica Moldova).
Starea acestui subsistem din sistemul european de
securitate este stabilă. O puternică influenţă asupra stabilităţii
regionale exercită apartenenţa statelor la N.A.T.O. şi U.E.
Deşi Austria şi Elveţia au statut de state neutre, se poate
afirma că, în ansamblul său, regiunea Europei Centrale este
temeinic racordată la procesele europene şi euro-atlantice de
integrare economico-socială, politică, militară şi culturală.
În regiune se manifestă şi Iniţiativa Central Europeană,
probabil cea mai eterogenă organizaţie subregională europeană,
atât sub aspectul prosperităţii economice, cât şi sub cel al
reformelor politico-economice şi culturilor politice. Cuprinde
toate statele spaţiului ex-iugoslav, cu excepţia R.F. Iugoslavia,

102
de asemenea, Italia, Austria, Germania, Polonia, Cehia,
Ungaria, România, Ucraina şi Bulgaria.

5.1.1. Caracterizare din punct de vedere economico-social

Europa Centrală se caracterizează prin: apartenenţa la
regiune a Germaniei, principalul motor al dezvoltării
economice şi al integrării instituţionale a U.E.; existenţa unei
baze economice moderne, a unor structuri economice
performante. Puterea economică a statelor din spaţiul central-
european se situează la un nivel superior, în raport cu estul şi
sud-estul continentului. În fostele state socialiste (Ungaria,
Cehia, Polonia, Slovacia, Germania de Est, Bulgaria sau
România), reforma a înregistrat progrese reale. Economiile
Germaniei şi Austriei sunt complementare cu cele ale ţărilor
din Grupul de la Vişegrad. Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria şi
Polonia iau în considerare crearea unui spaţiu economic unitar,
asemănător Beneluxului.

103
 ŢĂRI ALPINE

GRUPUL VIŞEGRAD

Ţările Europei Centrale

5.1.2. Caracterizare din punct de vedere politic
Statele din Europa Centrală sunt democraţii stabile, cu
economii libere, de piaţă. Jocul politic intern respectă regulile
specifice democraţiilor occidentale şi societăţilor deschise.
Spectrul politic este dominat de partide de orientare social-
democrată, de centru şi conservatoare. Coeziunea internă a
acestor state (social-politică şi organizatorică) atinge un grad
sporit de materializare. Structura de ostilitate (relaţii de
amiciţie / inamiciţie) evidenţiază funcţionarea de raporturi de
alianţă şi bună vecinătate. În egală măsură, distribuirea puterii
indică un tip de structură monopolară, în sensul că Germania se
detaşează drept factor determinant de putere în regiune.
Trebuie subliniat faptul că Germania a avut, alături de S.U.A.,
cuvântul hotărâtor, în ultimul timp, în admiterea Cehiei,
Ungariei şi Poloniei, României şi Bulgariei în N.A.T.O.
Deopotrivă, Berlinul a avut o pondere evidentă în stabilirea

104
agendei aderării Ţărilor Baltice şi statelor est-europene la U.E.
şi N.A.T.O.

5.1.3. Caracterizare din punct de vedere militar

În Europa Centrală se plasează cea mai importantă
putere continentală – Germania (ne referim aici la potenţialul
uman şi material, precum şi la asumarea de responsabilităţi în
cadrul N.A.T.O.). Pe de altă parte, în ţările Grupului de la
Vişegrad se desfăşoară procese de aliniere a capacităţilor
militare la standardele N.A.T.O., în condiţiile în care Cehia,
Ungaria şi Polonia trebuie să-şi asume obligaţii specifice în
cadrul alianţei. În toate statele monitorizate, controlul civil
democratic asupra armatei funcţionează normal.

5.1.4. Caracterizare din punct de vedere etno - cultural

Europa Centrală etalează o pregnantă amprentă
occidentală. Deşi regiunea include patru grupuri etno-culturale
(germani, slavi, unguri şi români), valorile religioase şi
culturale sunt de sorginte vest-europeană. Nu există falii
culturale şi nici conflicte cultural-religioase semnificative.
***
Întregul grup de ţări ce fac parte din spaţiul Central-
European împărtăşesc în esenţă aceleaşi valori democratice,
aproximativ aceleaşi tradiţii culturale şi religioase, cu excepţia,
poate, a Slovaciei, care nu s-a desprins, încă, total, de influenţa
răsăriteană a sistemului comunist din care a făcut parte aproape
jumătate de secol.
De asemenea, putem aprecia că acestea practică, în
prezent, politici democratice occidentale, cu puţine excepţii,
cum a fost cazul Austriei, o dată cu venirea la putere (pe căi
democratice, prin alegeri libere) a partidului radical naţionalist
al lui Haider, precum şi al Slovaciei, cu reminiscenţe ale
mentalităţilor autoritar-comuniste.
În ceea ce priveşte Germania şi, în general, aproape

105
întreaga Europă Occidentală, se resimte o revigorare a
partidelor de dreapta, nefiind exclusă revenirea lor la putere.
Ţările foste comuniste se bucură de multă audienţă şi
încredere în Occident şi în sânul comunităţii Central-Europene,
considerându-se că sistemul lor de valori democratice este
suficient de consolidat, rulându-se la conducerea politică a
acestora, într-o succesiune aproape firească, dreapta şi stânga
politică.
Din punct de vedere economico-social, acestea se află
în topul trecerii de la economia de tip totalitar la economia de
piaţă, ceea ce le-a deschis, practic, toate porţile, atât spre
N.A.T.O. cât şi spre U.E.
Elveţia va rămâne, probabil, cu statutul său de
neutralitate, dar una activă şi cu stabilitatea politică, economică
şi socială ce o caracterizează.
Germania rămâne aliatul principal al S.U.A. din acest
areal şi, în acelaşi timp, aproape în mod tradiţional, partenerul
principal al Rusiei în evoluţiile politico-economice şi de
securitate ale întregului continent, nu numai ale grupului de
state analizat.
Ţările Europei Centrale constituie nucleul principal al
unificării, pe o treaptă superioară, a Europei, având, în acest
sens, în frunte Germania, alături de Franţa, Spania şi Italia –
ţări importante, dar din alte areale ale Europei. Republica Cehă,
Polonia şi Ungaria, poate şi Slovenia în viitor, se prezintă, în
continuare, ca fiind statele cele mai avansate şi stabile din
punct de vedere politic din Europa Centrală lărgită, alături,
desigur, de mai vechile componente occidentale, Elveţia şi
Austria.
Unificarea politică a Europei ar putea crea o entitate de
aproximativ 500 milioane de oameni, trăind sub acelaşi
acoperiş democratic, bucurându-se de un nivel de viaţă
comparabil cu cel al S.U.A., dar constituindu-se, în acelaşi
timp, într-un serios concurent economic, şi nu numai, pentru

106
orice altă entitate de pe mapamond. O astfel de Europă va
deveni, inevitabil, o mare putere mondială.
Revenind în perimetrul spaţial al Europei Centrale,
facem aprecierea că, în mod cert, Germania reunificată a
devenit pivotul geopolitic al acestui areal şi al întregii Europe,
prima putere economică a acesteia şi, în acelaşi timp, o putere
cel puţin parţial mondială, continuând să-şi consolideze acest
statut odată cu derularea favorabilă a proceselor de unificare
politică şi economică a Europei.
În acelaşi timp, pe planul securităţii europene,
implicarea militară a Germaniei, în premieră, în fosta
Iugoslavie şi, atât cât a fost, în conflictul din Afghanistan
semnifică mutaţii de esenţă în acest plan al integrării, în primul
rând pentru Germania, dar şi pentru spaţiul de referinţă al
Europei Centrale.
Starea de securitate în complexul regional central-
european se caracterizează prin prosperitate şi integrare
economică, stabilitate socială, integrare politică şi lipsă de
conflicte majore etno-culturale.

5.2. Principalele vulnerabilităţi de ordin

geostrategic al regiunii
5.2.1. Vulnerabilităţi de ordin economico-social
Europa Centrală dezvăluie următoarele slăbiciuni:
• disfuncţionalităţi asociate introducerii monedei unice
europene;
• reducerea ritmului de creştere economică în Germania şi,
ca efect, sporirea deficitului bugetar, ce se apropie de
limita de 3%, cu greu permisă de U.E.;
• efecte secundare negative reieşite din aplicarea reformei
în ţările Grupului de la Vişegrad;
107
• tensiunile rezultate din alinierea Cehiei, Slovaciei,
Ungariei, Poloniei, Bulgariei şi României la instituţiile şi
politicile U.E.;
• concurenţa dintre statele foste socialiste pentru atragerea
de resurse de asistenţă din U.E.;
• dependenţa de sursele externe de energie;
• decalajele de dezvoltare economică dintre Germania,
Austria şi Elveţia, şi Grupul de la Vişegrad;
• accentuarea fenomenului extinderii şomajului, cu
repercusiuni negative în plan politic etc.

5.2.2. Vulnerabilităţi de ordin politic

Actuala stabilitate a regimurilor democratice din
regiune ascunde, totuşi, vulnerabilităţi pe termen mediu şi lung,
de felul ascensiunii partidelor şi mişcărilor politice extremiste,
xenofobe şi antisemite în Ungaria şi în Austria, sau tensiunilor
dintre Cehia şi Austria, provocate de funcţionarea centralei
atomo-electrice de la Temelin, ori dintre Ungaria, Slovacia şi
România, determinate de adoptarea Legii statutului
maghiarilor. Tensiuni mai vechi ies sporadic la suprafaţă şi în
cazul relaţiilor dintre Austria şi Italia sau dintre Germania,
Cehia (Zona Sudeţilor) şi Polonia (Silezia). Concomitent,
tensiuni politice se manifestă între Germania şi alte puteri vest-
europene, în raport cu proiectarea viitorului U.E., după modelul
federalist sau după cel al Europei de naţiuni (francez). În
aceeaşi categorie a vulnerabilităţiilor politice se pot înregistra
şi temerea conducerii poloneze că o apropiere vertiginoasă şi
aprofundată germano-rusă se poate solda cu împingerea
Poloniei într-o poziţie internaţională nefavorabilă. De altfel,
persistă o mai veche suspiciune, în Cehia şi Polonia, în legătură
cu aspiraţiile istorice ale Germaniei de a controla direct
Europa Centrală. O altă tendinţă este aceea a Grupului de la
Vişegrad de a se manifesta ca un pol de putere regională
interesat, pe de o parte, să concureze polul german de putere,

108
pe de altă parte să atragă cât mai multe resurse alocate de U.E.
Nu este de ignorat faptul că o serie de partide xenofobe şi ultra
conservatoare au cucerit puterea în Ungaria, Austria, Bavaria,
Italia. Se poate contura astfel, un dezechilibru între nordul
democratic al Europei Centrale şi sudul său ultraconservator. Şi
în Slovacia, creşterea popularităţii stângii naţionaliste sporeşte
neliniştea comunităţii europene.

5.2.3. Vulnerabilităţi de ordin militar

Complexul de securitate central-european rămâne, pe
mai departe, vulnerabil în faţa unor ameninţări din estul şi sud-
estul continentului. Frontiera externă a N.A.T.O. este deschisă
pe clasica direcţie strategică poloneză. În acelaşi timp, puterea
militară a Germaniei trădează rămâneri serioase în urmă în
domeniile alocaţiilor bugetare, forţelor speciale, mijloacelor
moderne de luptă, concepţiei moderne de luptă etc.
Concomitent, armatele Grupului de la Vişegrad au dezamăgit
din punct de vedere al capacităţii de a se adapta prompt şi
eficient la standardele alianţei. În plus, în unele ţări – precum
Cehia – între factorii politici de putere şi militari au apărut
frecvente tensiuni, provocate de aplicarea măsurilor de reformă
a armatei şi reconversie a industriei de război. O altă
vulnerabilitate a sistemului regional de securitate rezidă în
contribuţia sa mediocră – cu excepţia Germaniei – la susţinerea
politicilor de securitate ale U.E. şi N.A.T.O. în Balcani şi a
luptei internaţionale împotriva terorismului.

5.2.4. Vulnerabilităţi de ordin etno - cultural

Se menţin tensiuni de tradiţie istorică între: unguri-
slovaci, unguri – români, austrieci-germani-cehi, cehi-germani,
germani-polonezi. Se manifestă anumite răbufniri xenofobe şi
antisemite în Ungaria, Austria, Cehia, Germania şi Polonia. Se
conturează chiar – după cum am subliniat anterior – crearea
unui nucleu dur, extremist, xenofob, antisemit ce ar cuprinde

109
Ungaria, Austria, Bavaria. Această tendinţă se opune modelului
cultural democratic şi multietnic promovat de U.E. şi S.U.A.

5.2.5. Vulnerabilităţile externe

Acestea se manifestă, îndeosebi, faţă de: terorismul
internaţional, migraţiile ilegale, traficul de droguri şi carne vie,
acţiunile internaţionale de tip mafiot (dezvoltarea reţelelor
mafiei ruse, mafiei ucrainene sau triadelor chineze) etc. Pentru
compensarea acestor vulnerabilităţi, statele din Europa
Centrală au iniţiat şi dezvoltat relaţii bilaterale şi multilaterale
în vederea:
• adoptării unei legislaţii adecvate şi creării unor
mecanisme moderne de combatere a terorismului şi
crimei organizate;
• susţinerii efortului N.A.T.O. şi U.E. de luptă contra
terorismului internaţional;
• sprijinirii politicilor comunitare în planurile politicii
externe, construcţiei identităţii europene de apărare,
reformării politicilor şi instituţiilor comunitare;
• constituirii, în sistemul U.E., a unor forţe armate şi de
poliţie cu misiunea securizării frontierelor.
Cu toate că între S.U.A. şi Federaţia Rusă, şi între
N.A.T.O. şi Federaţia Rusă şi Ucraina s-au stabilit, după 1990,
multiple relaţii de colaborare efectivă, vulnerabilitatea militară
a Occidentului – şi îndeosebi a Europei Centrale – se menţine
la cote care nu pot fi ignorate. Arsenalele militare cele mai
redutabile şi grupările de forţe armate ale Rusiei continuă să fie
dislocate, preponderent, la vest de Ural, având capacitatea de a
deveni operative într-un interval scurt de timp. Totodată,
posibilele focare de criză politico-militară din Ţările Baltice şi
din Transnistria, situaţia din Belarus – unde democraţia nu s-a
instalat solid în stat şi societate - fac din faţada răsăriteană a
Europei Centrale (implicit a N.A.T.O.), un spaţiu sensibil şi
realmente vulnerabil.

110
 5.3. Riscuri şi ameninţări pentru zona
central-europeană

C hiar dacă, la o primă privire, Centrul Europei şi, în

general, Europa Occidentală ar fi mai puţin ameninţată în
mod direct, comparativ cu ameninţările care planează
asupra altor zone ale mapamondului, în special asupra S.U.A.,
rămân totuşi numeroase probleme de acest gen printre care
enumerăm:
• repercusiunile atentatelor teroriste asupra S.U.A. din 11
septembrie 2001, care vizează, într-un fel sau altul,
inclusiv ţările Europei Centrale, în primul rând Germania;
• ameninţările teroriste directe, am putea spune specifice
acestui spaţiu, în special asupra Germaniei, dar şi asupra
celorlalte ţări, unele din ele implicate, într-un trecut nu
prea îndepărtat, cu activităţi teroriste (R. Cehă) sau prin
posibilităţile economico-financiare de procurare şi stocare
a unor fonduri destinate acestor activităţi (Elveţia);
• riscul activităţilor şi mişcărilor antiglobaliste şi, în
general, al tuturor forţelor care se opun, într-un fel sau
altul, unificării economico-financiare şi politice a
Europei;
• migraţia ilegală de populaţie, în special din Asia, din
zone şi ţări aflate în situaţii de crize economice şi sociale,
inclusiv de la extremitatea sud-estică a Europei;
• activităţile şi acţiunile organizaţiilor neofasciste
(Germania), revizioniste, nostalgic comuniste (Slovacia)
şi a celor radical-naţionaliste (Austria);
• existenţa şi activitatea unor organizaţii radical-
islamiste, ale unor structuri teroriste, unele în stare

111
 latentă, altele cel puţin parţial active, de tip Al-Qaida sau
în legătură cu acestea;
• utilizarea sistemului bancar central-european pentru
spălarea de bani şi finanţarea, directă sau indirectă, a unor
activităţi sau structuri teroriste;
• riscul proliferării unor materiale şi tehnologii militare
sofisticate, posibil chiar nucleare, în ţări sau zone
interesate în destabilizare şi terorism;
• riscul de poluare a mediului, inclusiv cu reziduuri
nucleare, chiar al unor dispute de graniţă, cum ar fi aceea
privind centrala nucleară construită de R. Cehă în
apropierea graniţei cu Austria;
• rata ridicată a şomajului în principalele state dezvoltate
economic ale Europei Centrale (cazul Germaniei, unde
s-a depăşit pragul psihologic de 4 miliarde de şomeri).

5.4. Tendinţe geopolitice viitoare

P entru Germania rămâne, în continuare, ca o problemă

importantă, de conştiinţă, loialitatea faţă de Europa, care
se poate traduce în formula ispăşire şi securitate comună,
ce-i aparţine lui Brzezinski, dar printr-o relaţie foarte apropiată
de ceilalţi parteneri şi faţă de S.U.A. În acelaşi timp, Germania
va cultiva, în continuare, pentru a respecta deja o anumită
tradiţie, dar şi pentru interesul comun al celor două state şi al
Europei, relaţia ei specială cu Rusia.
Fiindcă vorbim, în primul rând, de liderul de
necontestat al ţărilor Europei Centrale, subliniem poziţiile,
oarecum particulare, dar urmărind acelaşi obiectiv – apropierea
faţă de Germania – ale unor ţări foste socialiste (Polonia, R.
Cehă, Ungaria), relaţia specială cu Germania a Austriei şi chiar
a Elveţiei, ce se vor menţine ca tendinţe şi realităţi actuale şi de
perspectivă. Rămâne doar ca şi Slovacia să se alinieze aceluiaşi
curent şi să intre pe orbita ţărilor europene care gravitează în

112
jurul Germaniei. Ca perspectivă apropiată, se întrevede
cultivarea şi consolidarea relaţiilor de parteneriat pe toate
planurile între Germania şi marea sa rivală din totdeauna –
Franţa, absolut necesare procesului de unificare politică a
Europei întregite, inclusiv cu statele care au fost excluse
temporar din acest areal şi, desigur, pe planul securităţii pe
continent şi în lume, în mod special.
Într-un plan apropiat ca importanţă, putem sublinia
lărgirea şi consolidarea procesului de reconciliere germano-
polonă, cu impact geopolitc şi geostrategic, proces ce estimăm
că se va amplifica şi consolida în continuare, cu rol important
în stabilitatea şi securitatea continentală.
În actualele circumstanţe, axa colaborării N.A.T.O. –
U.E. constituită din Franţa-Germania-Polonia, care are în
compunere două state ce fac parte din grupul Europei Centrale,
dobândeşte noi valenţe, aceasta putând deveni nucleul oricăror
acorduri lărgite de securitate şi apărare europeană care, însă, ar
trebui să vizeze, pe viitor, Ucraina şi Rusia.
Dacă parcursul spre democraţie şi economia de piaţă al
Ucrainei va avea un sens pozitiv, într-un viitor nu prea
îndepărtat (2010-2015), am putea vorbi de o Ucraină a Europei
Centrale, care să întărească şi să completeze axa geostrategică
şi de securitate a Europei.

5.5. Concluzii asupra situaţiei geopolitice şi

geostrategice din zonă

C onform opiniei unor importanţi analişti geopolitici şi

geostrategici, obiectivul principal al Americii pentru
Europa de azi şi de mâine şi, implicit, pentru Europa
Centrală, deşi sunt în prezent unele fluctuaţii de opinii şi chiar
manifestări de ignorare a realităţilor în acest domeniu, rămâne

113
unificarea Europei. Aceasta reclamă, cu necesitate, angajarea
clară şi efectivă a Americii pentru înfăptuirea cu succes a
acestui obiectiv în beneficiul reciproc, al progresului şi
stabilităţii mondiale.
Trebuie luată, însă, în consideraţie şi o anumită
reticenţă a Statelor Unite în ceea ce priveşte consolidarea
unităţii continentului european, în situaţia în care centrul de
greutate al politicii americane se concentrează asupra axei Irak,
Iran, Coreea de Nord, combaterii terorismului mondial şi
bătăliei pentru Asia.
Este, totuşi, greu de presupus că Europa ar putea deveni
un stat-naţiune, cel puţin într-un viitor apropiat, datorită
persistenţei diversităţii de tradiţii naţionale, etnice şi culturale;
poate deveni, însă, o entitate cu instituţii politice comune, care
să slujească interesul continentului în procesul de globalizare.
Pentru moment şi pentru o perspectivă imediată,
interesele statelor membre ale grupului ţărilor Europei Centrale
coincid, aproape în totalitate, cu cele ale U.E. şi N.A.T.O., aici
evidenţiindu-se, din nou, cel mai important reprezentant al
acestuia – Germania.
O viziune pesimistă a unei Europe în stagnare,
divergentă şi plină de prejudecăţi, care nu poate depăşi stadiul
prezent al unificării, n-ar fi nici realistă şi nici n-ar servi
stabilităţii şi securităţii euroatlantice.
În contrast, o Europă unită ar putea deveni un important
competitor economic şi tehnologic, chiar şi unul politic,
inclusiv pentru S.U.A., ceea ce ar putea fi un serios stimulent
pentru progresul tuturor competitorilor.
Europa poate deveni o largă confederaţie sau o entitate
multistratificată, cu un nucleu federalizat, cu o extindere mai
mare decât în prezent, proces ce va prinde contur pe parcursul
anilor imediat următori.
Probabil, U.E. va fi, şi în continuare (chiar mai mult
decât până acum), partenerul strategic cel mai important în

114
probleme de politică şi securitate al S.U.A., iar N.A.T.O. va
rămâne, încă, veriga vitală pentru conexiunea euroatlantică.

115
117
 CAPITOLUL 6
PROBLEME GEOPOLITICE ŞI
GEOSTRATEGICE ÎN SPAŢIUL
EUROPEI DE SUD-EST
119
 6.1. Analiză generală asupra mediului
geopolitic

E uropa de Sud-Est alcătuieşte un complex de securitate

bine individualizat din punct de vedere geografic şi ca
zonă civilizaţională (preponderent ortodoxă, dar şi de
interferenţă între spaţiile catolic şi islamic). Din punct de
vedere statal, spaţiul este serios fragmentat (Albania, Grecia,
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Turcia, Cipru,
Bulgaria, Bosnia-Herţegovina, Iugoslavia, Croaţia, Slovenia,
parţial România). În cadrul Iugoslaviei, Macedonia, Kosovo şi
Voivodina deţin prerogative proprii de auto-administrare, ce
tind, de la caz la caz, spre suveranitate. Cipru este plasat sub
control internaţional (O.N.U.) şi divizat în regiuni
administrative distincte - greacă şi turcă. Grecia şi Turcia fac
parte din N.A.T.O. Grecia este membră a U.E. Toate statele
balcanice activează în cadrul O.S.C.E. şi sunt incluse în Pactul
de Stabilitate din Balcani. La Iniţiativa Centrală Europeană au
aderat, România, Bulgaria, Macedonia, Slovenia, Albania, iar

121
România şi Bulgaria au aderat la U.E. şi N.A.T.O.; Cipru şi
Turcia depun eforturi pentru integrarea în U.E.
În regiune acţionează, de asemenea, S.E.C.I. şi
S.E.D.M. (Conferinţa miniştrilor apărării din Europa de Sud-
Est). Pactul de Stabilitate recunoaşte rolul însemnat al S.U.A.
şi Rusiei în Balcani.

Ţări membre

Ţări observator

Ţări membre ale Iniţiativei de Cooperare în Europa de Sud-Est (S.E.C.I.)

În Bosnia-Herţegovina şi Kosovo s-au desfăşurat forţe

de poliţie şi militare O.N.U. şi N.A.T.O. de menţinere a păcii.
Un contingent N.A.T.O. de menţinere a păcii (preponderent din
statele U.E.) staţionează în Macedonia.
Spaţiul de securitate balcanic, aşadar, etalează o
puternică prezenţă militară N.A.T.O. şi nord-americană,
datorată importanţei sale strategice excepţionale.
În momentul de faţă, complexul de securitate din
Europa de Sud-Est - tradiţională arenă de confruntare între
marile puteri europene moderne (Germania, Rusia, Marea

122
Britanie şi Franţa) şi între superputerile postbelice (S.U.A. –
U.R.S.S.) – trece printr-un proces profund de restructurare
politică, economică şi militară. S.U.A. şi N.A.T.O., în cadrul
O.N.U. şi O.S.C.E., şi în afara acestor instituţii, controlează
cele mai semnificative evoluţii locale, orientate în direcţiile:
prevenirii, stopării şi gestionării conflictelor armate şi politice;
democratizării ţărilor balcanice; dezvoltării economiilor de
piaţă şi societăţii deschise; integrării în structuri regionale,
europene şi euro-atlantice de securitate. Se consideră,
îndeobşte, că momentele critice de confruntare şi război au fost
depăşite în 1999-2000, odată cu stingerea războiului local din
Kosovo şi înaintarea pe calea identificării unei soluţii politice
pentru aşa-numita problemă a concesiunii iugoslave.
Reaprins în Macedonia, în prima jumătate a anului
2001, conflictul armat interetnic dintre minoritatea albaneză şi
majoritatea slavă a fost menţinut sub control N.A.T.O., U.E. şi
O.S.C.E. Sub acelaşi control s-au gestionat procesele politice
din Kosovo (organizarea alegerilor din toamna anului 2001) şi
Iugoslavia (medierea negocierilor dintre Serbia şi Muntenegru
cu privire la viitorul Federaţiei).

6.2. Vulnerabilităţile statelor din zona sud-

est-europeană

E uropa de Sud-Est etalează variate şi persistente

vulnerabilităţi; de altfel, Balcanii au fost consideraţi,
decenii de-a rândul, butoiul cu pulbere al Europei,
evenimentele de după 1990 confirmând expresiva caracterizare
lansată la cumpăna secolelor XIX-XX.

6.2.1. Vulnerabilităţi de ordin economico-social

Spaţiul de securitate sud-est european evidenţiază o

123
serie de slăbiciuni de structură, ce decurg din:
• sărăcia relativă a solului şi subsolului;
• organizarea producţiei, repartiţiei şi schimbului după
modelul epocii coşului de fum (industrii grele, depăşite
tehnologic astăzi);
• infrastructura slab dezvoltată;
• lipsa de capital necesar investiţilor de modernizare
industrială şi de promovare a serviciilor;
• o piaţă relativ săracă, puţin-atractivă pentru marii
investitori occidentali;
• persistenţa unor mentalităţi neocomuniste în numeroase
zone din Albania, Grecia, Iugoslavia etc;
• locul important ocupat de economia subterană în
dinamica economică a regiunii etc.
Acestor slăbiciuni organice li se adaugă:
• impactul negativ al războaielor şi conflictelor armate
locale (Iugoslavia, Bosnia-Herţegovina, Kosovo,
Macedonia) asupra economiilor naţionale şi a circuitelor
economice regionale;
• unele rezultate nefavorabile obţinute în aplicarea
reformelor de modernizare în fostele state socialiste;
• creşterea demografică vertiginoasă din anumite zone
(Albania, Kosovo), în condiţiile neimplementării
complete a reformelor economice şi stagnării, sau chiar
regresului, productivităţii industriale;
• consecinţele proceselor de regionalizare şi mondializare
economică etc.
Vulnerabilităţile economice ale Europei de Sud-Est
reprezintă un serios handicap în competiţia est-europeană
pentru aderare la N.A.T.O. şi U.E.; totodată, acest handicap
economic sporeşte dependenţa statelor analizate de marii
investitori străini şi împiedică constituirea unei baze economice
solide, absolut necesară înfăptuirii cooperării economice şi
politice în plan regional.

124
6.2.2. Vulnerabilităţi de ordin politic
Principala carenţă a complexului balcanic de securitate
constă în incapacitatea componentelor sale (state-naţiuni,
federaţii) de a preveni şi gestiona crizele locale. Foarte
îngrijorător este faptul că, în prezent, nu s-a încheiat procesul
inaugurat în 1989-1990 de remodelare politico-teritorială a
regiunii. Conflicte şi tensiuni persistă în cadrul Federaţiei
Iugoslave (între Muntenegru şi Serbia), în Serbia (tendinţa de
autonomie şi independenţă în Voievodina şi Kosovo), şi în
Macedonia.
Liderii albanezi nu au abandonat, definitiv, proiectul
creării Albaniei Mari, după cum extremiştii sârbi visează, încă,
la o Serbie Mare. Nici la Sofia nu s-au stins ecourile
sloganurilor refacerii Bulgariei Mari. Starea de inamiciţie
dintre componentele sistemului - cu punctele sale de maximă
intensitate din anii 1990-1999 - a transformat, în anii următori,
Europa de Sud-Est în principalul generator de insecuritate de
pe continent.
În egală măsură, rămânerile în urmă în domeniile
asimilării sistemelor moderne de valori democratice,
dezvoltarea confuză şi anemică a regimurilor democratice,
reflexele autoritare ale liderilor şi societăţii, semnalele de
intoleranţă politică, toate denotă fragila bază organizatorico-
socială a democraţiei în Balcani. În mod concret, ţările
balcanice evoluează între turbulenţă şi stabilitate relativă. Ca şi
în sfera economică, în cea politică se înregistrează, aşadar,
obstacole reale în calea procesului de integrare europeană şi
euro-atlantică în Europa de Sud-Est.

6.2.3. Vulnerabilităţi de ordin militar

Statele din Balcani nu au resursele şi mecanismele
necesare gestionării şi rezolvării crizelor de amploare, şi nici
posibilitatea de a contracara, prin forţe proprii, agresiuni

125
externe.
În cuprinsul regiunii, controlul asupra forţelor armate a
fost, în general, obţinut cu destulă dificultate; cu toate acestea,
în Turcia, Grecia, Macedonia, Iugoslavia şi Croaţia, armata
deţine, încă, poziţii puternice în stat şi acţionează ca un
redutabil grup de presiune asupra mediului politic, mai ales că
societatea civilă nu oferă probe clare de activism.
Pe de altă parte, controlul autorităţilor asupra unor
formaţiuni şi organizaţii paramilitare (de tip U.C.K. sau miliţii
macedonene, sârbe, bosniece etc.) nu pare pe deplin
convingător; în unele cazuri, formaţiunile paramilitare s-au
dovedit atât de incisive, încât au pus în dificultate forţele
armate regulate şi forţele internaţionale de menţinere a păcii
(conflictul din Macedonia, dintre miliţiile albaneze, susţinute
din Kosovo şi Albania, armata Macedoniei şi miliţiile slave).
În ultimul timp, cu precădere după atacul terorist asupra
S.U.A. din 11 septembrie 2001, s-a descoperit existenţa unor
nuclee şi reţele teroriste în Balcani, preponderent de orientare
islamistă (Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Albania). Grupări
teroriste de extremă stângă operează, însă, şi în Grecia şi
Turcia.
Gradul de instabilitate politico-militară din Europa de
Sud-Est este subliniat şi de crearea în regiune a unor zone
tradiţional conflictuale sau potenţial conflictuale, cu o
fizionomie proprie: Tracia de Est; insulele din partea
răsăriteană a bazinului Mării Egee, Cipru, Macedonia de Sud,
Albania de Sud, Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Voivodina etc.
În zonele respective s-au acumulat, în timp, tensiuni
economice, politice, militare, etno-culturale etc.
Astăzi, unele zone de acest fel par să fie pacificate, dar
comportamentul lor, de agresiune latentă, se impune să fie
îndeaproape monitorizat şi supravegheat.

126
6.2.4. Vulnerabilităţi de ordin etno-cultural
Europa de Sud-Est reprezintă un autentic mozaic de
popoare, culturi şi religii. Raporturile de intoleranţă între
componentele complexului regional sunt mai puternice decât
cele de toleranţă constructivă şi cooperare. Până în 1999,
conflictele interbalcanice, interetnice şi interconfesionale s-au
soluţionat prin recurgerea la arme şi purificare etnică (Croaţia,
Serbia, Bosnia-Herţegovina, Kosovo).
Abia în 2001, în Iugoslavia post – Miloşevici, şi în
cursul crizei albaneze din Macedonia, s-a ajuns la o
reglementare democratică, în spiritul valorilor europene de
respect reciproc al identităţii etno-culturale şi cooperare
politico-administrativă; în acelaşi spirit, s-au relansat
iniţiativele de lărgire a autonomiei locale în Voivodina şi de
repunere, pe temelii egalitare, a raporturilor dintre Serbia şi
Muntenegru. Progresele în sfera drepturilor minorităţilor sunt
încă timide pe ansamblul regiunii, spaţiu în care România face
notă aparte prin legislaţie şi practică politico-civică.
În aceeaşi ordine de idei, România este şi un exemplu
de promovare diplomatică şi culturală a protecţiei minorităţilor
sale de la sud de Dunăre, în sensul că guvernul de la Bucureşti
nu înţelege să manipuleze aceste autorităţi în scopul obţinerii
de avantaje în relaţiile cu statele balcanice sau pentru
amplificarea şi exploatarea unor tensiuni politice locale.
O vulnerabilitate a Balcanilor – întâlnită şi în alte spaţii
de securitate ale Europei – o reprezintă o întreagă istorie de
dispute teritoriale şi de conflicte etno-culturale şi religioase.
Depăşirea handicapului unei istorii încărcate şi
împovărătoare reclamă, pe lângă iniţiative, şi instrumente de
ordin economic, politic şi militar. În egală măsură, se impune o
intensă activitate de remodelare a concepţiilor şi mentalităţilor
oamenilor, de educaţie în spiritul respectării drepturilor şi
libertăţilor civice, toleranţei politice şi religioase, cooperării pe

127
multiple direcţii, convieţuirii în comun. Din păcate, şi în cazul
demersului cultural-educativ, iniţiativa a venit din afara
societăţilor şi factorilor politici regionali, mai exact din direcţia
U.E. şi O.S.C.E., instituţiile fondatoare ale Pactului de
Securitate.
***
Concluzie: Nerezolvarea (aplanarea) tensiunilor etno-
culturale din Europa de Sud-Est, prin întronarea valorilor
democratice moderne şi colaborare între state, într-un interval
mediu de timp, se va solda cu amplificarea poziţiei Balcanilor
de spaţiu de insecuritate. Coroborarea efectelor
vulnerabilităţilor economico-sociale, politice, militare şi etno-
culturale ar conduce către definirea, în continuare, a Europei de
Sud-Est, ca spaţiu de insecuritate internă.

STATE MEMBRE

OBSERVATORI

PARTENERI DE SPRIJIN

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est

128
 6.3. Ameninţările asupra zonei sud-est-
europene
6.3.1. Ameninţări interne
Vulnerabilităţile trecute în revistă anterior sunt capabile
să devină tot atâtea ameninţări, în situaţia în care acţiunea lor
se face resimţită, pe termen mediu şi lung, cu grade sporite de
intensitate:
• fragilitatea sistemelor economice moderne;
• prelungirea proceselor de redefinire naţional-teritorială în
Balcani, turbulenţa politică la nivelul mediilor interne de
securitate şi la cel regional;
• persistenţa tensiunilor şi disputelor etno-culturale şi
teritoriale;
• ritmul lent în care se edifică un sistem de securitate
regională etc.

6.3.2. Ameninţări externe

• sub aspect economic, un conflict armat în Orientul
Apropiat şi Mijlociu – generat de nerezolvarea crizelor
din Palestina şi Golful Persic – s-ar repercuta negativ
asupra dinamicii economice în Balcani; la fel, o eventuală
prăbuşire financiară a Turciei ar deregla circuitele
economice în curs de coagulare în interiorul Pactului de
Stabilitate;
• foarte îngrijorătoare este dependenţa energetică a
Balcanilor de petrolul arab, de cel rusesc şi de gazele
naturale transportate din Ucraina şi Rusia;
• deopotrivă, încetarea asistenţei economice internaţionale
în regiune (preponderent U.E.) ori eşecul implementării
monedei unice în spaţiul U.E. s-ar resimţi, acut, într-un
sens negativ, în Europa de Sud-Est. Excluderea, pe
termen lung, a statelor din Balcani, din procesele de
129
 integrare U.E. şi N.A.T.O., coroborată cu incapacitatea
lor de a edifica un sistem regional de securitate,
reprezintă principala ameninţare externă în complexul de
securitate analizat;
• deosebit de periculoasă ar fi transformarea concurenţei
pentru influenţă în regiune, constatată la nivelul
politicilor promovate de Occident şi Rusia, în ciocnire
politico-militară directă sau prin interpuşi; o premisă
negativă pentru stabilitatea în Balcani ar fi deschisă şi de
conturarea - pe fundalul evidenţiat mai sus – a unor
tensiuni între U.E. (Germania) şi S.U.A.
• fără doar şi poate, stabilitatea în regiune poate fi grav
afectată de fenomenele terorismului internaţional, de
reţelele crimei organizate şi de expansiunea
fundamentalismului islamic sau ortodox. Atât terorismul,
cât şi fundamentalismul islamic sau crima organizată, se
manifestă în Balcani, tendinţele respective fiind, pe
moment, ţinute sub control (Pactul de Stabilitate,
O.S.C.E., Strategiile antiteroriste ale U.E., N.A.T.O.,
Grupului de la Vilnius, S.E.C.I. etc.).

6. 4. Concluzii asupra mediului geostrategic

din Europa de Sud-Est

Î
n ansamblu, starea de securitate în Europa de Sud-Est se
prezintă în condiţii mulţumitoare. Există indicii că nivelul
sporit de insecuritate regională este pe cale să fie depăşit.
Focare de criză se menţin, încă, în Macedonia şi Iugoslavia,
generate de: implementarea Constituţiei care oferă avantaje
politice minorităţii albaneze; redefinirea raporturilor dintre
Muntenegru şi Serbia, prima vizând obţinerea independenţei
reale; aceeaşi tendinţă de independenţă reală se afirma şi în

130
Kosovo. Identificarea unei formule politice de rezolvare
democratică şi durabilă a problemei succesiunii iugoslave va fi
examenul crucial al O.N.U., U.E., N.A.T.O. şi O.SC.E. în
Balcani, în cursul următorilor ani. Un faliment al politicii de
negociere şi armonizare a intereselor între părţi în diferendele
din Iugoslavia ar pune în discuţie toate demersurile de
cooperare de natură economică, instituţională şi culturală în
sud-estul Europei. Includerea României şi Bulgariei în
N.A.T.O. şi U.E. a consolidat, în mod evident, securitatea şi
stabilitatea regională.

131
 CAPITOLUL 7
SPAŢIUL GEOPOLITIC AL
ORIENTULUI MIJLOCIU ŞI
ORIENTULUI APROPIAT
134
I ndiferent de perioada de referinţă sau de poziţiile de pe
care se fac analizele, Orientul Mijlociu şi Apropiat sunt, în
mod incontestabil, printre principalele focare de conflict
ale lumii contemporane.

136
 Harta Orientului Apropiat şi Mijlociu
Marcat de un climat de violenţe, dispute ideologice,
economice şi sociale, acest spaţiu geostrategic a suscitat (şi
suscită şi în prezent) interesul diplomaţiei internaţionale. De-a
lungul timpului, pornind de la ideea căutării unei soluţii pentru
stabilitatea acestei regiuni, factorii de putere ai diferitelor
momente istorice au subordonat Orientul Mijlociu şi Apropiat
propriilor interese, de multe ori chiar neţinând cont de
interesele statale, naţionale şi / sau regionale.

7.1. Surse de insecuritate specifice zonei

7.1.1. Riscuri globale
• consecinţe ale globalizării;
• limitarea accesului la informaţii şi tehnologii importante
în era globalizării şi a societăţii informaţionale;
• degradarea echilibrelor ecologice şi deteriorarea calităţii
mediului înconjurător.
Cu excepţia Israelului, ţările Orientului Mijlociu şi
Apropiat văd globalizarea, mai degrabă ca o provocare decât ca
o oportunitate. Cu toate acestea, deşi, de exemplu, posibilitatea
de utilizare a Internetului este limitată la o mică parte a elitei,
datorită costurilor relativ ridicate, infrastructurii nedezvoltate şi
obstacolelor culturale, este posibil ca revoluţia informaţională
şi tehnologiile de vârf să producă efecte destabilizatoare în
Orientul Mijlociu şi Apropiat, în sensul creşterii nivelului de
aşteptări / expectanţe al populaţiei, al intensificării
disparităţilor şi erodării puterii de control a guvernelor din
regiune asupra informaţiei sau în modelarea opiniei publice.
În aceste condiţii, se poate aprecia că atragerea
investiţiilor străine directe se va face cu greutate (excepţie
făcând sectorul energetic), în special datorită infrastructurii

137
neadecvate, instabilităţii politice, predominanţei sectorului /
proprietăţii de stat, regulilor de guvernare greoaie, opace şi /
sau arbitrare.

7.1.2. Riscuri civilizaţionale

• accentuarea divizării lumii islamice;
• dizolvarea identităţii culturale şi a tradiţiilor;
• riscuri generate de caracteristicile societăţii tradiţionale;
• sărăcie, inclusiv prin diminuarea resurselor de hrană;
• ciocniri între valorile occidentale şi cele islamice;
• încurajarea intoleranţei şi a fundamentalismului religios.

7.1.3. Riscuri militare

• persistenţa unor conflicte deschise sau latente;
• dispute teritoriale şi pentru resurse;
• tendinţa acumulării necontrolate şi destabilizatoare de
forţe şi tehnică de luptă (de exemplu, dezvoltarea
capacităţilor militare ale Iranului, Siriei (vezi şi relaţiile
Rusia-Iran);
• proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi
materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă,
a armamentelor şi altor mijloace letale neconvenţionale.

7.1.4. Riscuri asimetrice

• terorism;
• trafic transfrontalier de armament, muniţii, materiale
radioactive şi strategice, droguri, persoane etc.;
• crimă organizată.

7.1.5. Alte riscuri

• fluxuri migratorii (problema refugiaţilor palestinieni din
Liban);
• explozia demografică (majoritatea statelor din regiune au

138
 o rată anuală de creştere de 3,1%, ceea ce determină
greutăţi economice, precum găsirea cu greutate a unui loc
de muncă, problemă dublată şi de slăbiciunile sistemelor
educaţionale, astfel că populaţia va fi mai numeroasă, mai
săracă şi mai deziluzionată, excepţie făcând ţările mari
exportatoare de petrol, ale căror bugete vor fi suficiente
rezolvării acestor probleme);
• problema resurselor de apă;
• problema resurselor petroliere şi apariţia altor surse de
energie.

7.2. Caracteristici şi tendinţe ale spaţiului

geopolitic şi strategic din Orientul Apropiat
şi Mijlociu

P entru o mai bună înţelegere a dinamicii actuale a Spaţiului

Orientului Mijlociu şi Apropiat, acceptăm o abordare a
principalelor probleme, şi anume:

7.2.1. Problema kurdă

Prezenţa, în Asia de Vest, a triburilor kurde, se pierde
în istorie, în ultimele secole aceste populaţii fiind împărţite la
frontierele dintre Turcia, Irak, Iran şi Siria. La jumătatea
secolului al XX-lea, kurzii numărau aproximativ 30 de
milioane de indivizi, cea mai mare parte trăind în Turcia (16
milioane), Iran (8 milioane) şi Irak (4 milioane) şi, probabil,
200.000 în republicile ex-sovietice.
Campania teroristă a PKK pare să fi fost lansată în anul
1985, atacurile nefiind efectuate numai asupra obiectivelor
turceşti (ţinte predilecte: forţele guvernamentale de securitate
din Turcia şi obiectivele turceşti din Europa Occidentală), ci şi

139
împotriva intereselor străine în Turcia.

Împărţirea teritorială a Kurdistanului

PKK include mai multe fracţiuni: Frontul de Eliberare

Naţională a Kurdistanului (ENRK), Aripa de Răzbunare
Metropolitană, Armata de Eliberare a Poporului din Kurdistan
(ARGK) şi este finanţat, în parte, din taxe revoluţionare
solicitate de la populaţia kurdă şi din activităţile de distribuire a
heroinei în întreaga lume.
Datorită faptului că Siria sprijină funcţionarea PKK şi a
altor organizaţii teroriste pe teritoriul său, între Turcia şi Siria
există diferende destul de grave.
În timpul Războiului din Golf din 1991, americanii au
sperat că şiiţii şi kurzii din Irak se vor revolta împotriva lui
Saddam Hussein, însă Turcia s-a opus independenţei sau
autonomiei kurzilor de oriunde ar fi ei, iar Arabia Saudită s-a
opus, în aceeaşi măsură, acordării autonomiei sau
independenţei şiiţilor.

140
 Procesul de disidenţă crescândă a populaţiei kurde, în
dorinţa creării unui stat independent - Kurdistan - la
interferenţa frontierelor cu Iranul, Irakul, Siria şi Caucazul, are
toate motivele să-i neliniştească pe strategii americani, care
urmăresc să se bazeze, în această regiune a lumii, pe
stabilitatea Turciei.

7.2.2. Problema palestiniană

Problema palestiniană îşi are originea în conflictul ce
s-a soldat cu formarea statului Israel (1949), consecinţele
acestei acţiuni fiind: violenţă, terorism, refugiaţi etc. Situaţia de
atunci s-a perpetuat şi s-a agravat, pe de o parte, datorită
politicii identitariste şi intolerante a Israelului, care doreşte
să-şi consolideze entitatea teritorială, puterea şi securitatea
proprie şi, pe de altă parte, datorită palestinienilor care, pentru
a-şi reconstitui statul, nu se dau în lături de la niciun fel de
mijloace.

141
 Fâşia Gaza
Ei nu consideră acţiunile împotriva israelienilor acte
teroriste, ci acţiuni eroice, necesare, întrucât nu dispun de alte
mijloace. Dimpotrivă, ei consideră că Israelul practică un
terorism de stat împotriva populaţiei palestiniene, iar această
calificare are o puternică susţinere în lumea arabă, care, în
majoritate, este solidară cu poporul palestinian.
Filosofiile fiind foarte diferite în perceperea şi calificarea
acţiunilor, este foarte greu de găsit şi aplicat o soluţie politică
viabilă. De aici nu se deduce, însă, că o astfel de soluţie nu
există.
Actele teroriste atestă persistenţa disputelor etnico-
religioase în zona palestiniană şi, implicit, formele cronice de
violenţă în care acestea se pot manifesta.
De asemenea, exprimările şi manifestările
fundamentalismului islamic palestinian (Hamas, Hezbollahul
palestinian, Jihadul Islamic etc.) afectează, în mod negativ,
tentativele politice de stabilizare a situaţiei tensionate în plan
regional.

7.2.3. Problema libaneză

Invadarea Libanului de către Israel (06.06.1982) a avut
o serie de consecinţe, dintre care cele mai importante sunt:
• forţele islamiste din Liban, în special cele din rândul
şiiţilor ce fuseseră oprimaţi şi reprimaţi o lungă perioadă
de timp, au prins rădăcini adânci;
• situaţia haotică şi războiul civil au permis revoluţionarilor
islamici din Iran să-şi stabilească un bastion şi să-şi
creeze un grup radical - Hezbollah-ul libanez (Partidul lui
Dumnezeu / Allah, considerat ca o grupare teroristă de
Departamentul de Stat al S.U.A.) - care constituie, şi în
prezent, o forţă deloc neglijabilă în Libanul de Sud;
• diferende teritoriale perpetuate de la intervenţia Israelului
şi existenţa unor graniţe nestabilite şi nerecunoscute

142
 oficial;
• problema refugiaţilor palestinieni pe teritoriul Libanului,
ceea ce confirmă riscul referitor la mişcări migratorii
importante, datorate conflictelor.

Harta Libanului

7.2.4. Problema apei

De-a lungul timpului, resursele de apă au constituit
motive de tensiune. Până în prezent, însă, nicio dispută legată
de împărţirea şi modul de utilizare a reţelelor hidrografice nu a
degenerat într-un conflict deschis între state, ci lipsa resurselor
necesare de apă determină, adesea, înţelegeri şi cooperare în

143
privinţa împărţirii acestor resurse. Astfel, Israelul este direct
interesat de împărţirea apelor râului Iordan, controlul
aprovizionării cu apă fiind vital pentru o naţiune a cărei
populaţie şi ale cărei activităţi se dezvoltă destul de repede.
Un alt exemplu relevant în acest sens este cazul Turciei,
care, prin construirea unor noi baraje la Atatürk, ca şi prin
proiectele de irigaţii necesare agriculturii, va afecta situaţia
resurselor hidrografice din Siria şi Irak, problemă dublată de
creşterea numărului populaţiei acestor două ţări în viitorul
apropiat (rata anuală de creştere a populaţiei fiind de 3,1%).
Deoarece unele ţări se vor confrunta, din ce în ce mai
acut, cu lipsa resuselor de apă, în următoarea perioadă, riscul
unor conflicte determinate de acest subiect va creşte
substanţial, fiind o importantă provocare la care vor trebui să
răspundă guvernele din regiune.

7.3. Interese geopolitice regionale

7.3.1. Relaţiile dintre Federaţia Rusă şi Iran
Pentru Teheran, Federaţia Rusă reprezintă o şansă de a
micşora decalajul militar dintre Iran şi vecinii săi, astfel că în
perioada 1989-1999 Iranul a importat armament rusesc în
valoare de peste 5 miliarde de dolari (3 submarine din clasa
Kilo cumpărate de iranieni de la ruşi reprezintă singurele
submarine deţinute de vreun stat din regiunea Golfului Persic).
Analiştii americani sunt de părere că, în prezent,
republica islamistă este mai instabilă ca niciodată de la crearea
sa (în urma revoluţiei din 1979). Liderii religioşi
ultraconservatori duc o luptă surdă cu reformiştii care îl susţin
pe preşedinte; adevarata putere aflându-se în mâinile
ayatollahului Khomeinni şi a apropiaţilor acestuia (care
propovăduiesc războiul sfânt şi exportul de revoluţii).

144
 Dacă situaţia internă a Iranului este destul de
îngrijorătoare, cea externă este un adevărat butoi cu pulbere: în
ciuda armistiţiului, nimeni nu a uitat, încă, devastatorul război
cu Irakul (1980-1988).
Iranul are şi alte dispute teritoriale de rezolvat cu
Emiratele Arabe Unite (situate pe partea opusă a Golfului
Persic faţă de Iran), iar relaţiile cu Turcia sunt tensionate, pe de
o parte datorită sprijinului acordat de Teheran kurzilor şi, pe de
altă parte, din cauza legăturilor militare dintre guvernul de la
Ankara şi Israel.
Conflictul din Orientul Mijlociu nu a făcut decât să
tensioneze, şi mai mult, o situaţie deja destul de încordată,
astfel că ministrul iranian al apărării a declarat că ţara sa va
riposta într-o manieră surprinzătoare şi neaşteptată în cazul în
care Israelul ar ataca Siria şi / sau Libanul.
Proiecte militare iraniene:
• construirea şi testarea unei serii de rachete (dintre care
cele mai noi — Shahab-3 — au o rază de acţiune de
1.200 de km, ce pot ajunge, cu uşurinţă, până în Israel sau
până la bazele americane din Arabia Saudită);
• ignorând avertismentele trimise de Israel guvernelor
ocidentale (conform cărora Iranul este pe cale să producă
armament nuclear), Federaţia Rusă a acceptat finalizarea
singurei centrale nucleare iraniene (situată la Buşehr) şi,
mai mult, Iranul a comandat (la Moscova) şi construirea
unui al doilea reactor nuclear. Acesta constituie un motiv
în plus de îngrijorare pentru americani, cu toate că, atât
Federaţia Rusă, cât şi Iranul au insistat, explicând că
tehnologia utilizată la centrala nucleară din Buşehr nu
poate fi folosită în scopuri militare.

7.3.2. Consiliul de Cooperare al Golfului (C.C.G.)

• a fost stabilit în anul 1981 ca alianţa politică şi economică
să devină mai activă după insuccesul suferit în apărarea

145
 Kuweit-ului (la invazia irakiană din 1990);
• principalul partener economic este Uniunea Europeană;
• statele C.C.G. sunt printre cele mai mari importatoare de
armamente, iar în anul 2000 au semnat un acord referitor
la crearea unei forţe militare comune (de până la 25.000
de militari);
• pentru a-şi asigura securitatea, ţările C.C.G. se bazează şi
depind, în mare măsură, de ajutorul / suportul S.U.A. şi al
Marii Britanii;
• în cadrul Reuniunii C.C.G. din 30-31 decembrie 2001,
s-au stabilit măsuri privind uniunea economică şi
constituirea unui bloc economic puternic în regiunea
Golfului Persic (de exemplu, semnarea acordurilor
privind taxele vamale comune, pentru o piaţă şi o monedă
unică), precum şi înfiinţarea unui consiliu suprem de
apărare, cu rolul de a controla modul de implementare a
pactului de apărare comună prin care statele semnatare se
angajează să apere oricare stat membru în cazul unei
ameninţări externe;
• încă din 1986 C.C.G. avea la dispoziţie o forţă de
aproximativ 5.000 de militari (Hafr Al-Batn, NE-ul
Arabiei Saudite, la frontiera cu Irak-ul), în prezent
dorindu-se creşterea forţelor comune de apărare în
vederea constituirii unei brigăzi mecanizate (cu efective
de până la 20.000 de militari);
• deşi unul dintre cele mai sărace state din Golful Persic,
Yemenul este considerat un candidat îndreptăţit la
integrarea treptată în cadrul Consiliului, date fiind
următoarele argumente:
• poziţia geografică şi geopolitică (este singurul stat
din Peninsula Arabică, cu excepţia Irak-ului,
neintegrat în C.C.G.);
• poziţia geostrategică (delimitează către est
strâmtoarea Bab el Mandeb, dintre Golful Aden şi

146
 Marea Roşie);
• contextul intern şi internaţional:
- relaţiile dintre cele două componente
yemenite: Yemenul de Nord şi Yemenul
de Sud, ca şi lupta între clanuri pentru
accedere la putere;
- atentatul asupra navei U.S.S. Cole
petrecut în Golful Aden, dublat de faptul
că Yemenul era considerat, într-un raport
al Departamentului de Stat american,
drept stat terorist şi dorind depăşirea
acestui statut;
- formarea coaliţiei internaţionale
antiteroriste sub egida O.N.U. (şi implicit
cu dorinţa S.U.A.);
- în condiţile noii colaborări (de după 11
septembrie 2001) dintre Yemen şi S.U.A.;
- în condiţiile în care, la graniţa încă
nestabilită oficial între Arabia Saudită şi
Yemenul Unit, există celule comasate ale
reţelei teroriste Al-Qaida;
- acceptarea prezenţei unor trupe americane
pe teritoriul yemenit;
• relaţiile istorice cu ţările membre şi scopul declarat
al C.C.G. - dezvoltarea şi prosperitatea regională;
• sprijinirea, de către S.U.A., a unui pol de putere
regional după modelul democratic american în zona
Peninsulei Arabice (pentru contracararea tendinţelor
izolaţioniste şi, totodată expansioniste, pe motive
religioase ale Iranului şi Irakului) a determinat
Yemenul să-şi anunţe candidatura la integrarea în
cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului;

147
• C.C.G. s-a opus anexării de către Iran a trei insule cu
suprafaţă redusă, dar cu importanţă strategică, acestea
aparţinând, în prezent, Emiratelor Arabe Unite;
• statele membre C.C.G. sprijină demersurile
palestinienilor, culpabilizând Israelul pentru escaladarea
violenţei în teritoriile ocupate; conflict de interese între
faptul că sunt arabi musulmani şi faptul că democraţiile
Occidentale au sprijinit dezvoltarea acestui organism pe
plan militar şi economic (colaborarea foarte bună cu
U.E.).

7.4. Concluzii privind situaţia geopolitică în

lumea arabă

Î
n ceea ce priveşte conflictul principal din această regiune –
cel dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană (cu implicaţii
majore asupra celorlalte probleme regionale) victoria lui
Ariel Sharon (liderul aripii drepte a partidului Likud) în
alegerile din februarie 2001 (în urma înfrângerii candidatului
laburist Ehud Barak), chiar în mijlocul celei de-a doua Intifade
palestiniene, a constituit o schimbare în încercările de
negociere referitoare la conflictul dintre Autoritatea
Palestiniană şi Israel, date fiind următoarele argumente:
• Israelul consideră că asigurarea propriei securităţii poate
fi realizată doar prin măsuri care să acorde cât mai multe
drepturi politice şi teritoriale evreilor şi cât mai puţine
palestinienilor;
• planul urmărit de Israel se bazează pe următoarele
premise: considerarea Acordului de la Oslo (1993) ca pe
un dezastru pentru Israel şi faptul că liderii palestinieni nu
sunt şi nici nu ar fi fost vreodată un partener viabil în

148
 procesul de negocieri (acesta nefiind reprezentativ, în
viziunea israeliană, pentru populaţia palestiniană şi fiind
neputincios în eforturile de stopare a acţiunilor teroriste
ale grupărilor Hamas, Jihadul Islamic etc.), deşi Israelul
nu are o alternativă viabilă pentru înlocuirea acestuia în
cazul în care ar dori continuarea negocierilor.
În ceea ce priveşte punerea în practică a programelor de
reformă structurală din regiune, Iordania, Arabia Saudită, Siria,
Oman şi Kuweit au fost mai active în acest domeniu.
Complexitatea situaţiei etnice (determinată de opoziţia
dintre turci, iranieni şi arabi), religioase (prezenţa evreilor în
Israel, a musulmanilor divizaţi în sunniţi, şiiţi, şi wahabiţi,
precum şi alaoiţi şi druzi în Liban, Siria, Irak, Egipt şi
teritoriile palestiniene), importanţa moştenirilor istorice
(Imperiul Otoman, influenţă franceză şi britanică), influenţa
Federaţiei Ruse şi S.U.A. (în prezent), prezenţa hidrocarburilor,
ca şi alţi factori (politici, sociali, geografici, geostrategici)
oferă evoluţii diverse, pe multiple planuri, cu multiple strategii,
în care alianţele, sistemele de alianţe, aşezările şi reaşezările
acestora sunt, întotdeauna, posibile, motiv pentru care apreciem
că această regiune va continua să rămână, şi în continuare,
fierbinte.

149
150
 CAPITOLUL 8
SPAŢIUL GEOPOLITIC AL MĂRII
NEGRE
152
 8.1. Importanţa politică şi economică a
Mării Negre

M area Neagră constituie veriga ce realizează legătura

între arealul strategic euro-atlantic şi cel ce cuprinde
Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală,
fiind un punct nodal pentru două fluxuri strategice majore,
reprezentate de: fluxul dintre producătorul de energie (Orientul
Apropiat, Orientul Mijlociu, Marea Caspică şi Federaţia Rusă)
şi consumatorul de energie (comunitatea euro-atlantică),
respectiv fluxul dintre producătorul de securitate (comunitatea
euro-atlantică) şi principalii consumatori de securitate din
Orientul Mijlociu (Irak, Afganistan, Iran).
Situată în proximitatea heartland-ului, al cărui control
face obiectul unui joc politic, diplomatic, economico-militar
extrem de complex, Marea Neagră a devenit, în special după
11 septembrie 2001, dar mai ales odată cu extinderea
N.A.T.O. din 2002, un spaţiu de complicată întrepătrundere a
frontierelor geopolitice şi geoeconomice, şi un cadru de

154
afirmare a noii comunităţi euro-atlantice.
De fapt, noua configuraţie a Mării Negre se anunţa,
încă din anii ’90, când s-au trasat primele proiecte ale pipe-
line-urilor care vor transporta resursele energetice ale Estului,
ca semiperiferie către zona euro-atlantică calificată, sau
centrul sistemului mondial modern.

Harta Mării Negre

Până în acest moment, Marea Neagră a fost ignorată. Fiind

localizată, geografic, la intersecţia spaţiilor de securitate
europene, euro-asiatice şi ale Orientului Mijlociu, Marea
Neagră nu a fost considerată a fi centrul niciuneia din ele. În
acest sens, explicaţia occidentală este clară: Când a venit
rândul Europei, prioritatea noastră a reprezentat-o ţările
care se întindeau de la statele baltice până la cele din
Balcanii Orientali. Când a fost vorba de fosta Uniune

155
Sovietică, ne-am concentrat atenţia asupra realizării unei
noi relaţii de cooperare cu Moscova. Şi, pe lângă conflictul
israeliano-palestinian, interesele şi atenţia din politica noastră
pentru Orientul Mijlociu erau limitate, de regulă, la graniţa de
sud a Turciei.

Rutele produselor petroliere

La aceste argumente se adaugă faptul că, pe de o parte,

conflictul din fosta Iugoslavie a direcţionat, în bună măsură,
atenţia spre acest spaţiu, iar conflictele îngheţate (Transnistria,
Albania, Osetia de Sud, Karabah) şi situaţia reziduală lăsată
prin destrămarea Uniunii Sovietice au fost ignorate. Socotită, şi
de către occidentali, drept o zonă de străinătate apropiată a
Moscovei, în care aceasta din urmă are interese speciale,
Marea Neagră a captat, foarte puţin, atenţia Occidentului.
Totuşi, astăzi, regiunea Mării Negre se află în
epicentrul eforturilor occidentale de a-şi proiecta interesele

156
spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe măsură ce N.A.T.O. îşi
extinde atribuţiile şi se pregăteşte pentru o implicare pe
termen lung în Afganistan, luând în considerare şi asumarea
unor responsabilităţi suplimentare în Irak, regiunea Mării
Negre începe să fie privită într-o altă lumină.
Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în
Marea Neagră a fost 11 septembrie 2001, moment care a
condus la o modificare a opticii statelor occidentale faţă de
întreaga regiune. Necesitatea creării unei trambuline pentru
combaterea terorismului islamic este întărită de o serie de
factori structurali prezenţi în regiunea Mării Negre cum sunt:
state neconsolidate, slabă capacitate administrativă, sărăcie şi
disparităţi economice, corupţie şi crimă organizată. Totodată,
lărgirea N.A.T.O. (2002) şi U.E. (2007) până la graniţele
Mării Negre şi, mai ales, aspiraţiile globale ale acestor
organizaţii determină ieşirea Mării Negre din conul de umbră
al periferiei Europei şi afirmarea unei noi realităţi
geopolitice, de interfaţă cu alte zone, Asia Centrală şi
Orientul Mijlociu.
Deşi limbajul politic actual, în special cel occidental,
este impregnat de expresii precum noua importanţă
strategică a Mării Negre, este clar că problemele cu care se
confruntă regiunea sunt stringente. Astfel, deşi, pe de-o
parte, se clamează necesitatea realizării unui model de
securitate cooperativă cu geometrie variabilă prin utilizarea /
completarea reciprocă a unor formule regionale cum sunt
O.N.U., O.S.C.E., U.E., N.A.T.O. / Consiliul de Parteneriat
Euro-Atlantic (E.A.P.C.) / Parteneriatul pentru Pace (PfP),
Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI),
GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Republica
Moldova), şi Organizaţia Cooperării Economice la Marea
Neagră (OCEMN), pe de altă parte principala dilemă a
strategiilor occidentale se reduce la armonizarea intereselor
strategice ale Rusiei, mai puţin cele ale Ucrainei, intrată, în

157
urma revoluţiei orange, în sfera de influenţă americană, cu
cele ale statelor N.A.T.O. prezente la Marea Neagră. Astfel,
după lărgirea organizaţiei nord-atlantice spre est, Occidentul
este, încă o dată, confruntat cu faptul că o extindere
suplimentară a propriei sfere (autopercepută de stabilitate) la
Marea Neagră poate fi recepţionată de mulţi ruşi ca fiind
ostilă. De fapt, această teamă difuză nu este fără un substrat
real. După reculul Rusiei în anii ‘90 din Europa Centrală şi
de Est, macrostrategia occidentală multifazată a ajuns la
Marea Neagră. Dilema abordării Mării Negre, precum şi
faptul că această etapă face parte dintr-un plan mai vast, o
panidee creionată cu mult timp înainte, nu mai este un
secret. Acest fapt este detaliat, chiar de occidentali, după
cum urmează: Pe această cale se poate pune temelia pentru
finalizarea celei de-a treia faze a unei Europe lărgite. Prima
fază a inclus ancorarea Poloniei şi a ţărilor de la Vişegrad.
Cea de-a doua fază a mărit viziunea noastră a unei Europe
lărgite prin includerea noilor democraţii de la zona Baltică
până la Marea Neagră. Astăzi ne confruntăm cu provocarea
de extindere a strategiei cu scopul de a cuprinde o Europă
întinsă de la Belarus, în nord, către limita estică a regiunii
Mării Negre, la sud. Finalizarea acestei viziuni pentru o
Europă unitară şi liberă ar putea fi un avans considerabil
pentru cauza democraţiei, integrării şi securităţii în
regiunea euro-atlantică. Ar reprezenta şi o poziţie mai bună
a Statelor Unite şi Europei în abordarea provocărilor din
Orientul Mijlociu lărgit. Întrebarea cheie nu este dacă acest
lucru este dezirabil, ci dacă este realizabil.
Această viziune geopolitică este, însă, împărtăşită şi
de către noii parteneri zonali ai Occidentului cum este
Georgia; această ţară a devenit una din mărcile occidentale
la Marea Neagră care are misiunea de a asigura, în primul
rând, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-
Tbilkisi-Ceyhan; indiferent de temele predilecte ale noii

158
propagande dezvoltate de statele occidentale (identitatea de
valori, extinderea arealului democraţiei, redescoperirea unor
teritorii de cultură europeană), este foarte clar faptul că
principala raţiune de a fi (în accepţiunea termenului
american de nation building) a unor ţări precum Azerbaidjan
sau Georgia este aceea de a asigura un acces sigur al
Occidentului la petrolul caspic. Celelalte dimensiuni, noile
ideologii create în laboratoare occidentale şi asumate de
autorităţile acestor emerging states, reprezintă suportul
ideologic prin care noile elite justifică existenţa statelor pe
care le conduc şi care intră în conflict cu viziunea neo-
imperială rusă.
Regiunea Mării Negre trece prin transformări cu
impact asupra situaţiei de securitate. Privită în sens lărgit
(prin includerea spaţiilor Balcani, Marea Caspică, Asia
Centrală şi Orientul Mijlociu), regiunea Mării Negre a
determinat o sporire a interesului principalilor actori politici
globali şi regionali pentru această zonă şi o amplificare a
dinamismului proceselor politice, economice şi militare care
au loc în zonă.
În plan politic, extinderea N.A.T.O., prin includerea
României şi Bulgariei, a generat o modificare a raportului de
forţe în regiune. Implicarea nemijlocită în Afganistan
evidenţiază o deplasare considerabilă către est a sferei de
acţiune a Alianţei Nord-Atlantice, fapt confirmat şi de
planurile de redislocare a unor baze S.U.A. în Europa de Est.
Toate acestea transformă Marea Neagră într-o platformă de
proiecţie a intereselor occidentale către Caucaz, Asia
Centrală şi Orientul Mijlociu.
Includerea a două state riverane în Uniunea
Europeană, precum şi extinderea politicii europene de
vecinătate la Caucazul de Sud, după includerea Republicii
Moldova şi Ucrainei, introduc un nou factor de natură
strategică. Arealul Mării Negre devine, astfel, parte a

159
spaţiului Pieţei Unice şi a zonei ce intră sub incidenţa
viitoarelor aranjamente de securitate şi apărare comună
euro-atlantică.
Se evidenţiază întărirea orientării pro-occidentale a
unora dintre statele regiunii, respectiv, Georgia, Republica
Moldova, parţial Ucraina şi amplificarea acţiunilor opoziţiei
democratice din unele state precum Armenia şi Azerbaidjan,
împotriva regimurilor autoritate de la conducerea acestora.
Pe plan economic, se remarcă creşterea interesului
factorilor de putere regionali şi globali şi implicarea sporită
a acestora în exploatarea şi transportul resurselor energetice
din zonă (Federaţia Rusă, Turcia, statele occidentale). De
asemenea, reţelele de transport ale petrolului şi gazelor
naturale sunt în dezvoltare: oleoductele Drujba şi Baku
(Azerbaidjan) – Novorossiisk (Federaţia Rusă), conductele
Tenghiz (Kazahstan) – Novorossiisk, Odesa – Brodi, Baku –
Tbilisi – Ceyhan şi Novorossiisk – Samsun (Turcia). Sunt
iniţiate proiecte de infrastructură precum: South Caspican
Gas Pipelina şi Novorossiisk – Burgas (Bulgaria) –
Alexandropolis (Grecia).
Dezvoltarea reţelelor de transport a resurselor
energetice şi implicarea, tot mai activă, a unora dintre
factorii de putere (S.U.A., statele Europei Occidentale)
alături de statele zonei în exploatarea şi transportul
rezervelor energetice regionale, determină o continuă sporire
a importanţei economice a zonei extinse a Mării Negre.

160
 8.2. Probleme militare în spaţiul Mării
Negre

D
8.2.1. Generalităţi
in analiza domeniului militar rezultă o concentrare de
forţe militare în bazinul Mării Negre şi în zonele
adiacente, realizată de prezenţa forţelor navale
aparţinând statelor riverane, precum şi infrastructuri militare
sau civile, de importanţă strategică. Totodată, prezenţa
militară străină se menţine la un nivel ridicat, forţele militare
ruse sunt prezente în toate statele ex-sovietice din zonă,
respectiv Georgia, Armenia, Moldova, Ucraina şi
Azerbaidjan.
Din partea Federaţiei Ruse, se constată interesul
pentru întărirea dispozitivului său militar din zonă, la nivelul
Flotei Mării Negre, a Regiunii Militare Caucazul de Nord,
prin menţinerea bazelor militare şi forţelor de menţinere a
păcii de pe teritoriul Georgiei, Azerbaidjanului, Armeniei,
Moldovei şi Ucrainei, precum şi prin întărirea componentei
regionale a O.T.S.C. (Organizaţia Tratatului de Securitate
Colectivă: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâstan, Rusia şi
Tadjikistan). Scopul este de a reface ponderea de forţe în
regiune, având în vedere prezenţa N.A.T.O. în vecinătatea
sa, îndeosebi pe direcţiile: Marea Neagră – Marea Caspică –
Asia Centrală, respectiv Marea Neagră – Marea Baltică. O
atenţie deosebită acordă menţinerii capacităţilor militare pe
teritoriul Ucrainei (în special Sevastopol), amplificării
importanţei porturilor Anapa, Novorossiisk, Gelendjik şi
Tuapse, ca locaţii militare, şi întăririi prezenţei militare în
Marea Azov, în porturile Taganrog şi Temiurk.
Federaţia Rusă pune accent pe sporirea potenţialului
de combatere a fenomenului terorist şi a crimei organizate
(traficul de droguri, traficul de arme, imigraţia ilegală),

161
precum şi pentru limitarea expansiunii fundamentalismului
islamic.
În planul securităţii se constată intensificarea
procesului de redefinire a arhitecturii regionale de securitate,
proces caracterizat, pe de o parte, de tendinţa de includere a
acesteia în arhitectura de securitate euro-atlantică, prin
asigurarea prezenţei militare în zonă iar, pe de altă parte,
prin eforturile Federaţiei Ruse, Turciei şi Ucrainei de
realizare a unei structuri regionale, fără implicarea altor
state, în care ele să deţină rolul de lideri.
Privind modul de abordare a problematicii securităţii
regiunii Mării Negre, există două tendinţe fundamentale.
Una dintre acestea este aceea de mare deschisă, susţinută de
România şi Bulgaria, ceea ce presupune internaţionalizarea
spaţiului pontic şi extinderea iniţiativei N.A.T.O. din Marea
Mediterană (Active Endeavour) şi Marea Neagră (Black Sea
Task Force). A doua tendinţă, aceea de mare închisă, este
promovată în special de Turcia şi Federaţia Rusă, aceste
state opunându-se extinderii Active Endeavour în Marea
Neagră şi urmărind să acrediteze ideea că iniţiativele de
securitate existente la nivelul Mării Negre, respectiv,
BLACKSEAFOR şi Black Sea Harmony, sunt eficiente şi
suficiente pentru asigurarea securităţii în arealul Mării
Negre.
Situaţia de securitate se caracterizează prin:
• desfăşurarea unor acţiuni politice, militare şi
economice concurenţiale, ca urmare a divergenţelor
intereselor şi orientărilor strategice;
• potenţial conflictual ridicat, ca urmare a numărului
mare de conflicte îngheţate şi a capacităţii reduse de
rezolvare a acestora de către subiecţii implicaţi;
• existenţa problemelor de frontieră nesoluţionate;
• fragilitatea sistemelor democratice, deficienţele de
funcţionare a statului de drept, corupţia, acestea

162
 favorizând proliferarea crimei organizate şi a
terorismului;
• menţinerea unor regimuri autoritare (Armenia,
Azerbaidjan);
• amploarea crescândă a riscurilor asimetrice.
Conflictele din arealul Mării Negre generează un
climat de insecuritate în regiune din două motive: în primul
rând, reprezintă premise pentru separatism, extremism şi
intoleranţă iar, în al doilea rând, regiunile în care se
desfăşoară reprezintă un teritoriu prielnic activităţilor
criminale, repercutându-se negativ asupra statelor membre
N.A.T.O.
Deoarece, până în prezent, nu au fost găsite soluţii
viabile, aceste conflicte, aparent latente, deţin un potenţial
conflictual ridicat şi pot fi reactivate în viitor. Acestea
creează probleme sociale şi insecuritate, inclusiv pentru
statele vecine, şi blochează procesul de dezvoltare
economică şi de promovare a democraţiei în zonă.
Rusia este prezentă în toate aceste zone ca forţă de
menţinere a păcii (Georgia şi Moldova), fie ca membru al
echipelor de rezolvare a conflictelor. Aceste conflicte
reprezintă instrumente de presiune din partea Moscovei
pentru ţările în care se desfăşoară. Rusia este interesată să
menţină stările de tensiune, deoarece, astfel, poate justifica
prezenţa sa militară şi poate juca un rol important în
rezolvarea lor. În acelaşi timp, nu este interesată în
inflamarea acestora, deoarece situaţia îi poate periclita
propriile interese şi poate determina o participare militară
internaţională, împotriva intereselor sale.
Marea Neagră reprezintă punctul de întâlnire a
câtorva fluxuri de interese deosebit de importante. Aici se
întâlnesc interesele U.E. şi N.A.T.O. cu cele ale Federaţiei
Ruse, precum şi cele ale statelor riverane şi ale statelor ex-
sovietice care şi-au dobândit independenţa. Fiecare dintre

163
actorii regionali este interesat să obţină o poziţie cât mai
avantajoasă, din punct de vedere politic, economic şi militar,
fapt reflectat în interesele promovate de aceştia.
Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este
influenţată de o fostă superputere, Rusia, şi două puteri
regionale Ucraina şi Turcia.

8.2.2. Interesele geostrategice ale Federaţiei Ruse

Ca succesoare a U.R.S.S., Rusia este, în continuare,
un factor major în regiunea Mării Negre. După o foarte
lungă perioadă de timp când Moscova era cel mai important
actor în Marea Neagră, aceasta caută să-şi menţină rolul de
pivot pe care l-a jucat, odată, în construirea şi menţinerea
arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor. Concepţia neo-
imperială a Rusiei în Marea Neagră îşi are originea în
epocile ţaristă şi sovietică, dar mai ales în nevoia de a
contracara expansiunea în regiune a S.U.A. şi U.E. În acest
sens, preşedintele rus Vladimir Putin a manifestat,
permanent, un interes sporit pentru flota rusă din Marea
Neagră care, în pofida uzurii morale din ultimii 15 ani,
reprezintă o forţă semnificativă de care trebuie să se ţină
seama. Declaraţiile preşedintelui rus de genul bazinul Mării
Negre şi al Mării Azov se află în zona rusă de interes
strategic sau Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele
mai importante rute globale de transport nu fac decât să
sublinieze faptul că Rusia nu doreşte să-şi abandoneze
poziţiile deţinute în Marea Neagră. Aceste deziderate sunt
susţinute pe teren prin diverse metode. Moscova continuă să
obstrucţioneze retragerea bazelor sale din Georgia, Batumi
şi Akhalkalaki, angajament luat la summit-ul O.S.C.E. de la
Istanbul din noiembrie 1999; totodată, sunt exploatate
tendinţele separatiste ale Abhaziei şi Osetiei de Sud. Deşi în
2000 au existat unele gesturi care puteau indica faptul că
Federaţia Rusă ar începe să-şi respecte angajamentele

164
internaţionale privind retragerea bazelor sale militare din
Georgia, totuşi, cu excepţia bazei de la Vaziani şi la nivel
declarativ (verificarea fiind imposibilă) baza de la Gudauta,
de fapt majoritatea trupelor ruse au rămas pe poziţii şi,
uneori, desfăşoară acţiuni militare, cum a fost aceea din
valea Pankisi, sub acoperirea participării la lupta
antiteroristă. Strategia rusească este marcată, de fapt, de
două tendinţe contradictorii: pe de-o parte se încurajează
dezvoltarea unei atmosfere de încredere prin angrenarea de
organizaţii, scheme de cooperare regională, în acţiuni
comune de prezervare a securităţii împotriva aşa-ziselor noi
riscuri iar, pe de altă parte, se foloseşte forţa militară în
conflicte îngheţate sau doar cu rol de descurajare, în
momentul în care Moscova constată că orientarea unor state
riverane tinde să ia o turnură periculoasă.
Dintre interesele promovate de Rusia se conturează:
• contrabalansarea politicii de extindere a influenţei
N.A.T.O. şi U.E. în regiune, prin întărirea cooperării
zonale, în cadrul organismelor din spaţiul Comunităţii
Statelor Independente;
• conservarea poziţiei de principală forţă militară zonală
şi limitarea schimbării raportului de forţe, create prin
extinderea N.A.T.O. în zonă;
• asigurarea accesului direct la căile de comunicaţii
globale;
• înlăturarea ameninţărilor asimetrice la adresa statului
rus – terorismul internaţional, criminalitatea
transnaţională şi migraţia ilegală;
• participarea la luarea deciziilor privind situaţia de
securitate regională şi globală, cu un statut de partener
egal N.A.T.O.;
• intensificarea eforturilor pentru a evita extinderea
operaţiunii N.A.T.O. Active Endeavour în Marea

165
 Neagră şi pentru dezvoltarea misiunilor
BLACKSEAFOR;
• menţinerea iniţiativei în competiţia generată de
exploatarea şi transportul resurselor energetice din
regiune.

8.2.3. Ucraina, un actor activ în zonă

Subsidiată puternic de Occident, Ucraina devine un
avanpost vestic la întretăierea a trei mase geopolitice: euro-
atlantică, euro-asiatică şi islamică. Deşi nesemnificativă ca
forţă navală în Marea Neagră (comparativ cu Rusia şi chiar
Turcia), Ucraina este o piesă importantă în puzzle-ul
occidental al traseelor energetice. Prin operaţionalizarea
terminalului petrolier Odessa, Ucraina are posibilitatea de a
regulariza fluxul petrolier dinspre Caspica şi Orientul
Mijlociu spre Europa. Chiar dacă, la nivel subregional,
Ucraina rămâne un jucător cu o anumită pondere, este
evident că această pondere depinde, în bună măsură, de
traiectoria pe care o vor imprima acestei ţări cancelariile
occidentale. Acest stat are propriile interese în zonă:
• afirmarea sa ca putere regională, ceea ce i-ar asigura un
important ascendent în promovarea intereselor
economice şi politice;
• implicarea activă în rezolvarea unora dintre conflictele
regionale (exemplu: conflictul transnistrean), pentru
redefinirea statutului său din consumator în generator
de securitate;
• reactivarea şi amplificarea rolului GUAM, prin
intermediul căruia să se impună în rolul de lider zonal;
• obţinerea, pentru Stânca Şerpilor, a statutului de zonă
locuită permanent, cu consecinţe în ceea ce priveşte
apele teritoriale şi dezvoltarea infrastructurii maritimo-
fluviale la gurile Dunării.

166
8.2.4. Rolul Turciei în Bazinul Mării Negre
Foarte activă, în special în fostele republici sovietice
de cultură islamică, Turcia, cel mai important pilon
american la graniţa masei continentale şi culturale ruseşti,
reprezintă unul din liderii regionali în Marea Neagră.
Ambiţiile Turciei au la bază, în bună măsură, convingerea
că, în urma dezintegrării U.R.S.S. şi Iugoslaviei, îi revine
misiunea de a restabili influenţa politică, economică şi, mai
ales, culturală asupra fostelor teritorii ale Imperiului
Otoman. Deşi forţele navale turce înregistrează o anumită
dezvoltare, ea trebuie pusă pe seama necesităţii de a păstra
avantajul militar asupra Greciei, în zona Mării Egee, şi a
Ciprului. Astfel, deşi o prezenţă semnificativă în Marea
Neagră, flota turcă are, ca principal obiectiv, asigurarea
securităţii Strâmtorilor şi, mai ales, capacitatea de a opera în
cadrul strategiilor N.A.T.O. Implicată în diverse scheme de
colaborare regională (OCEMN – Organizaţia Cooperării
Economice a Mării Negre, BLACKSEAFOR), Turcia are o
serie de interese proprii pe care şi le promovează nu
întotdeauna în consonanţă cu acelea ale aliaţilor riverani din
N.A.T.O. (România şi Bulgaria), conştientă de faptul că
nicio strategie regională nu va putea face abstracţie de
viziunea sa.
Printre interesele Turciei enumerăm:
• folosirea rolului şi importanţei sale geostrategice
(deţine controlul strâmtorilor Mării Negre), pentru
afirmarea ca lider zonal şi al lumii musulmane, capabil
să monitorizeze şi să atenueze tensiunile din
proximitatea propriilor frontiere;
• intensificarea acţiunilor pentru proiectarea intereselor
sale (politice, economice şi militare) atât în peninsula
Balcanică, cât şi în Caucaz şi Asia Centrală;

167
• realizarea unor proiecte comune cu Rusia, îndeosebi în
domeniul energetic, cât şi în scopul intensificării
cooperării în cadrul BLACKSEAFOR;
• refuzul extinderii operaţiunii Active Endeavour în
Marea Neagră.

8.2.5. Alte puteri zonale

În regiune, chiar dacă nu se reprezintă ca factori cu
putere politică, economică sau militară, mai au interese:
Georgia (apropierea de N.A.T.O. şi U.E.), Azerbaidjan
(punerea în valoare a importanţei sale economice) şi
Armenia (rezolvarea conflictului din Nagorno – Karabah şi
menţinerea parteneriatului strategic cu Rusia).

8.2.6. Ameninţări asupra zonei Mării Negre

Zona extinsă a Mării Negre este influenţată de o serie
de ameninţări asimetrice ce pericliteză atât statele riverane,
cât şi pe cele europene, precum:
• traficul de droguri;
• migraţia ilegală şi traficul de persoane;
• traficul ilegal de armament şi muniţie;
• terorismul;
• radicalismul islamic.

8.3. Poziţia României în arealul geopolitic

şi strategic al Mării Negre

R omânia se prezintă ca vector dinamic al securităţii şi

prosperităţii în regiunea Mării Negre. Ca stat de
graniţă al Uniunii Europene şi ca membru al N.A.T.O.,
România are interesul major de a se învecina cu state stabile,

168
democratice şi prospere, deoarece acestea menţin pacea şi
buna-înţelegere în relaţii, creează comunităţi pluraliste şi au
un comportament predictibil în domeniul securităţii.
Construirea unui regim de securitate în această zonă
reprezintă o direcţie distinctă de acţiune a strategiei de
securitate a României.
Obiectivul strategic al ţării noastre este acela de a
stimula o implicare europeană şi euro-atlantică cât mai
puternică în regiune.
Localizată la interferenţa a trei zone de importanţă
deosebită – Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală –
regiunea Mării Negre este o zonă principală de tranzit pentru
resurse energetice şi, totodată, un spaţiu important de
manifestare a unor riscuri asimetrice şi focare de conflict,
având un impact semnificativ asupra securităţii euro-
atlantice. Departe de posibilitatea de a fi considerată o
simplă zonă-tampon sau periferică, regiunea Mării Negre
este un conector de importanţă primordială, situat pe
coridorul ce leagă comunitatea euro-atlantică (în calitate de
furnizor de securitate şi consumator de energie) de arealul
strategic Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia
Centrală (în calitate de furnizor de energie şi consumator de
securitate). Din punct de vedere energetic, regiunea Mării
Negre este principalul spaţiu de tranzit şi o sursă majoră
pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce
prognozele întrevăd posibilitatea creşterii substanţiale a
ponderii sale în următoarele decenii, fapt ce îi conferă un rol
crucial în securitatea energetică a Europei.
Regiunea este, totodată, o oglindă fidelă a noilor
riscuri şi ameninţări, şi un virtual poligon periculos pentru
experimentarea lor. Contracararea acestor riscuri şi
ameninţări este, înainte de toate, o responsabilitate
primordială a statelor riverane la Marea Neagră. Ele trebuie
să fie, în primul rând, conştiente de existenţa acestor

169
pericole şi sunt obligate să dezvolte politici interne, externe
şi de securitate capabile să neutralizeze fenomenele negative
în interiorul propriilor graniţe şi să se abţină de la sprijinirea,
în orice fel, a mişcărilor separatiste, a organizaţiilor
extremiste sau teroriste, a activităţilor infracţionale. Ţările
riverane Mării Negre sunt obligate să coopereze activ şi
eficient, să promoveze măsuri destinate creşterii încrederii în
regiune şi să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile
privind reducerea armamentelor convenţionale şi retragerea
forţelor militare staţionate ilegal pe teritoriul altor state.
Pornind de la caracterul indivizibil al securităţii în
spaţiul euro-atlantic, în acord cu cerinţele globalizării, de la
nevoia unui tratament egal pentru toate entităţile care au
interese în zonă, inclusiv N.A.T.O. şi Uniunea Europeană,
România apreciază că regiunea Mării Negre este un spaţiu
geo-politic deschis comunităţii democratice internaţionale,
în cadrul căruia se pot manifesta, plenar, statele aliate,
partenere şi prietene.
România promovează activ ideea necesităţii definirii
şi implementării unei strategii euro-atlantice pentru regiunea
Mării Negre, luând în considerare experienţa abordării
concertate N.A.T.O. – Uniunea Europeană în procesul de
stabilizare din Europa de Sud-Est şi nevoia unui echilibru
apt să favorizeze opţiunea democratică a statelor, să
preîntâmpine agravarea riscurilor şi ameninţărilor şi să
contribuie activ şi eficient la soluţionarea conflictelor,
stărilor de tensiune şi disputelor.
Extinderea responsabilităţilor Uniunii Europene în
stabilizarea şi reconstrucţia regiunii, consolidarea prezenţei
şi a contribuţiei Alianţei Nord-Atlantice şi a Programului de
Parteneriat pentru Pace la procesele de promovare a
democraţiei în regiune, reprezintă factori de importanţă
vitală, în măsură să contribuie la fundamentarea unei astfel
de strategii.

170
 În acest context, prioritar pentru România este
armonizarea şi eficientizarea proceselor instituţionale de
cooperare iniţiate în anii care au trecut de la prăbuşirea
imperiului sovietic, contracararea tentaţiilor monopoliste sau
hegemonice şi stabilirea unui nou cadru de dialog şi
cooperare la care să participe toate statele şi organizaţiile
democratice interesate, în condiţiile în care, pentru această
regiune, imperativul etapei este trecerea de la discuţiile
despre importanţa regiunii extinse a Mării Negre la
proiectarea de strategii şi programe, şi la implementarea
acestora, prin acţiuni concrete.
Judecând după documentele oficiale ale
administraţiei de la Bucureşti, viziunea românească porneşte
de la faptul că, deoarece riscurile şi oportunităţile din zona
Mării Negre sunt similare cu cele din alte spaţii (de exemplu
Mediterana), se poate crea o viziune comună care să
coaguleze Europa de Sud-Est, Marea Neagră, Orientul
Mijlociu, Caucazul şi Mediterana. Această viziune comună
ar trebui să aibă printre obiective, asigurarea securităţii şi
stabilităţii în regiune, securizarea rutelor energetice.
Totodată, România subscrie la politicile N.A.T.O. şi U.E. de
a sprijini procesele democratice în regiune şi de acordare de
asistenţă directă statelor în tranziţie. Stabilitatea va fi
proiectată în ariile adiacente Mării Negre, în armonie cu
politicile N.A.T.O. şi U.E., procesul beneficiind de avantaje
în urma funcţionării parteneriatului României cu Grecia şi
Turcia. De asemenea, România va sprijini aceste procese şi
prin dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu Federaţia Rusă
ca jucător regional major. Ca membru fondator al
Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră,
România sprijină obiectivele acesteia (dialog continuu cu
U.E., Pactul de Stabilitate, lupta împotriva crimei
organizate, Planul de Acţiune în domeniul transporturilor),
considerând că O.C.E.M.N. are un potenţial semnificativ

171
pentru dezvoltarea cooperării economice la nivel regional,
pentru promovarea stabilităţii şi securităţii, ca şi pentru
construirea unei comunităţi de interese şi valori la Marea
Neagră.
Dincolo de retorica oficială a Bucureştiului, valoarea
strategică a României a fost remarcată şi de preşedintele
S.U.A., George Bush, care, în cursul istoricei sale vizite la
Bucureşti, prefigurând oarecum rolul pe care Statele Unite îl
rezervă României, a menţionat în discursul rostit în Piaţa
Universităţii din Bucureşti: puteţi ajuta Alianţa să-şi
extindă cooperarea şi în regiunea Mării Negre. În acest
context, este clar că situarea regiunii în vecinătatea imediată
a N.A.T.O. (şi a U.E.), dar şi a Orientului Mijlociu Lărgit,
amplasarea unor facilităţi militare americane pe ţărmul
românesc şi bulgăresc al Mării Negre, acumularea în cadrul
său a problemelor nerezolvate ale Europei (conflictele
îngheţate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele
democratice), dar şi prezenţa unor importante resurse
energetice de interes pentru S.U.A. şi statele europene
sporesc valoarea strategică a României în regiunea Mării
Negre pentru comunitatea euro-atlantică. În cadrul
N.A.T.O., România, alături de Bulgaria şi Turcia, a
promovat, în premieră, tema Mării Negre în pregătirile
summit-ului N.A.T.O. de la Istanbul. Astfel, importanţa
regiunii pentru comunitatea euro-atlantică şi disponibilitatea
N.A.T.O. de a dezvolta un rol în regiune, complementar
iniţiativelor regionale şi-a găsit consacrarea în cadrul
comunicatului summit-ului.
Totuşi, în pofida unor atuuri certe, România nu are,
deocamdată, mijloacele care să îi permită o poziţie proprie.
Toată retorica oficială pedalează pe teme deja întoarse pe
toate părţile şi care sunt, în bună măsură, epuizate încă din
anii ‘90. Orice încercare a României de a-şi depăşi, la nivel
vocal, statutul şi posibilităţile reale va avea ca rezultat

172
pierderea credibilităţii şi eşuarea, din start, a oricărei
iniţiative. Experienţa participării României la o serie de
scheme de cooperare regională, trilaterală, qvadrilaterală (în
anii ‘90 s-a înregistrat o inflaţie de astfel de iniţiative) arată
că nu s-au semnalat beneficii, nici economice nici de
influenţă, pe măsura ideilor. Din punct de vedere geopolitic,
România nu are cum să aibă o poziţie bine delimitată
deoarece potenţialul său economic şi militar pur şi simplu
nu îi permite. La aceasta se adaugă şi diferenţa de interese
chiar cu unii aliaţi riverani din N.A.T.O., dar mai ales faptul
că orice strategie de a edifica o relaţie normală cu Ucraina a
reprezentat un eşec constant.
România se pronunţă pentru deschiderea şi
internaţionalizare regiunii mării Negre, care ar transforma
zona într-una predictibilă şi stabilă, viabilă economic, fapt
ce ar conduce şi la asigurarea unui nivel ridicat de
securitate.

8.4. Iniţiative de securitate în Marea

Neagră

P otenţialul de insecuritate rămâne foarte ridicat în

arealul Mării Negre. În contextul în care statele
riverane nu sunt membre ale aceleiaşi alianţe militare,
această regiune se confruntă cu un vid de securitate
internaţionalizat.
În ultimul timp se manifestă tendinţa Rusiei şi
Turciei, state din structuri de securitate diferite, să îşi
unească eforturile pentru protejarea unor interese comune.
La acest moment există iniţiative pentru întărirea
stabilităţii şi securităţii zonale. Una dintre acestea este
dezvoltarea parteneriatelor individuale ale N.A.T.O. cu

173
 statele membre ale PfP din regiune. Documentul privind
Orientarea strategică a PfP spre Caucaz şi Asia Centrală,
adoptat la Istanbul, prevede posibilitatea ca, în cadrul PfP,
să fie dezvoltate acţiuni în domeniul securităţii maritime şi
portuare, complementare iniţiativelor regionale.
O altă iniţiativă este intensificarea activităţii în cadrul
BLACKSEAFOR. Turcia şi Federaţia Rusă sunt interesate
de intensificarea activităţii, îndeosebi prin extinderea
misiunilor sale în domeniul prevenirii şi combaterii
riscurilor şi ameninţărilor asimetrice.
Black Sea Harmony este o iniţiativă promovată de
Turcia care se doreşte a deveni o operaţiune antiteroristă
extinsă, care să includă şi alte state din bazinul Mării Negre.
În luna mai 2004, România a lansat Border Defense
Initiative care are ca scop întărirea securităţii frontierelor şi
combaterea armelor de distrugere în masă.
Totuşi, pentru moment, nu au fost găsite soluţii
comun acceptate pentru rezolvarea problemelor de
securitate din regiune, în principal din cauza lipsei de
interes al altor state.
Atât timp cât actualul nivel al implicării directe în
problematica securizării arealului mării Negre va rămâne la
cote reduse, regiunea va continua să găzduiască o
multitudine de interese divergente, acţiuni politico-militare
statale şi non-statale ilegale, într-un perimetru nesecurizat,
optim ameninţărilor asimetrice şi perpetuării unor conflicte
gata oricând să erupă şi să contamineze spaţiile adiacente.
Extinderea N.A.T.O., lărgirea U.E., precum şi
extinderea Politicii Europene de Vecinătate prin includerea
Republicii Moldova, Ucrainei, Georgiei şi Azerbaidjanului
introduc un nou factor de natură strategică, arealul Mării
Negre devenind, astfel, parte a spaţiului ce intră sub
incidenţa viitoarelor aranjamente de securitate şi apărare
comună euro-atlantică.

174
 8.5. Posibile evoluţii şi transformări
geopolitice

V aloarea strategică a Mării Negre va continua să

crească, pe măsura conştientizării importanţei sale de
către toţi actorii politici cu interese în zonă, globali şi
regionali, şi a definirii şi aplicării unor politici specifice
acestui areal.
Este foarte probabilă o amplificare a intereselor şi a
implicării în zonă a S.U.A. şi U.E., ca entitate distinctă, dar
şi a unora dintre membrii săi (Germania, Franţa, Italia etc.)
în rezolvarea problemelor litigioase din zonă şi redefinirea
arhitecturii zonale de securitate.
Unul dintre principalele mecanisme de garantare a
păcii şi securităţii în acest areal îl constituie
internaţionalizarea procesului de securizare a regiunii, care
presupune prezenţa politică şi militară a N.A.T.O. pentru un
management eficient al ameninţărilor asimetrice ce se
manifestă în zona Mării Negre.
Procesul de securizare a zonei va impune şi o sporire
a rolului organismelor de cooperare şi securitate regionale
(OCEMN, BLACKSEAFOR, SEEBRIG, GUAM), care în
colaborare cu U.E., O.S.C.E. şi N.A.T.O. să asigure
realizarea unei arhitecturi regionale de securitate reale şi
eficiente, cu participarea activă a tuturor factorilor politici
implicaţi, ca parte a cadrului de securitate europeană şi
globală.
În contextul sporirii prezenţei şi creşterii influenţei
N.A.T.O. şi Uniunii Europene în zonă, Federaţia Rusă îşi va
accentua eforturile pentru a nu mai ceda din spaţiul de
influenţă regional, urmărind consecvent stăvilirea extinderii
structurilor euro-atlantice în Caucaz. Kremlinul îşi va
intensifica eforturile politice şi militare de întărire a
dispozitivului de securitate din zonă.

175
 În viitor, va creşte importanţa economică a gazului
natural şi a reţelei de transport al acestuia, perspectivă în
care Rusia acţionează pentru dezvoltarea actualei
infrastructuri şi pentru consolidarea monopolului livrărilor
de gaze naturale, în special către Europa de Vest.
Majoritatea ţărilor din regiune îşi vor amplifica
eforturile în direcţia dezvoltării unor economii de piaţă şi
apropierii de Uniunea Europeană şi N.A.T.O., însă, fără
evoluţii semnificative pe termen scurt şi mediu.
Arealul Mării Negre se va confrunta, în continuare,
cu riscuri şi ameninţări asimetrice, ceea ce constituie un
argument semnificativ pentru apropiere şi acţiune comună a
Rusiei şi N.A.T.O..
***
În concluzie, se poate spune că Marea Neagră este o
regiune de convergenţă a intereselor marilor actori globali,
iar poziţiile unor jucători mai mici trebuie să se configureze
prin raportarea permanentă la aceste interese. Faptul că
România şi Bulgaria sunt astăzi avanposturile N.A.T.O. la
Marea Neagră, iar S.U.A. au demarat amplasarea unor baze
militare în aceste ţări, arată foarte clar că jocul de şah
pentru stăpânirea rimland-ului este în desfăşurare, iar
România este o piesă importantă a acestuia.

176
 CAPITOLUL 9
STATUTUL MINORITĂŢILOR
ROMÂNE DIN BALCANI
ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC
ACTUAL
179
D enumirea de „Balcani”, atribuită munţilor şi regiunii sud-
est europene, provine din apelativul de origine turcă al
cărui înţeles semnifica o regiune muntoasă dificilă şi
greu abordabilă. În limba turcă, termenul exprimă noţiunea de
munte, care iniţial a fost atribuită masivului Haemus (Stara
Planina, în bulgară), ulterior fiind extinsă asupra întregii
peninsule.
Din punct de vedere geografic, Peninsula Balcanică
reprezintă un tot unitar, localizat între Dunăre (în Nord), Marea
Neagră (în Est), Marea Adriatică (în Vest) şi Marea Mediterană
(în Sud). Peninsula este încadrată de o serie de lanţuri montane,
cum ar fi cel Dinaric, prelungit spre sud prin Munţii Pind şi
Penopolez. De partea cealaltă, la est, Carpaţii şi Balkanul
mărginesc bazinul Dunării.
Din punct de vedere politic, naţional şi religios,
regiunea balcanică prezintă un profund grad de fragmentare,
lucru care are multiple implicaţii regăsibile în cadrul fiecăreia
dintre componentele sale geografice şi politice. Spaţiul
balcanic dispune de o serie de axe terestre şi maritime care

181
formează o adevărată reţea ce acoperă ansamblul peninsulei şi
o leagă de regiunile înconjurătoare. Aceste axe sunt încadrate,
de regulă, de râurile care străbat peninsula: Sava, Morava,
Valdarul, toate aparţinând tipologiei axelor hidrografice.
În cadrul întregii peninsule se regăsesc o multitudine de
popoare, fiecare dispunând de o cultură şi, de cele mai multe
ori, chiar şi de o religie proprie. Acest lucru, alături de alte
elemente cu implicaţii geopolitice, a stat la baza diferenţierii, în
timp, a minorităţilor şi naţiunilor ce locuiesc această zonă.
Urmare a evoluţiilor politice specifice ultimelor două sute de
ani, dar şi a transformărilor politice care au însoţit aceste
evoluţii, au apărut pe scena politică o serie de state balcanice
care prezintă caracteristici geopolitice aparte.

182
 Statele din Peninsula Balcanică
9.1. Statutul minorităţilor din Albania

Î
n Albania, stat cu o suprafaţă relativ însemnată în cadrul
peninsulei, majoritatea populaţiei (peste 90%) este
musulmană. În cadrul acesteia, minoritatea aromână
reprezintă 3,91% din totalul populaţiei ţării, repartizată
neuniform, cele mai mari efective regăsindu-se în zona oraşelor
Korca (circa 35.000 persoane), Tirana (circa 30.000 persoane),
Vlora, Lushnja cu câte 20.000 fiecare şi Elbasan cu 15.000. Un
rol important în menţinerea legăturilor cu patria mamă îl au
asociaţiile şi organizaţiile culturale aromâne. Printre acestea
putem enumera: Asociaţia Culturală Aromânii din Albania,
apărută în anul 1991, Uniunea Vlahă Mascopole realizată în
1998 sau Asociaţia Vlahilor din Albania, recent înfiinţată.
Reprezentanţii asociaţiilor consideră că relaţiile cu autorităţile
statului pot fi menţinute prin legătura cu Oficiul pentru
Minorităţi din Ministerul Afacerilor Externe şi cu Comisia
pentru Apărarea Drepturilor Omului din Parlament. Relaţiile
cu Oficiul Diplomatic sau Consular sunt menţinute prin
contactele permanente cu Ambasada României la Tirana,
informând asupra acţiunilor pe care le organizează şi solicitând
sprijin în soluţionarea unor probleme legate de expertiza în
domeniul relaţiilor statului român cu diaspora românească.
Deşi cadrul legislativ intern care gestionează relaţia dintre
minorităţile naţionale şi statul albanez nu defineşte categoria de
minoritate, minoritate naţională sau etnică, caracterul normelor
de drept creează posibilitatea protecţiei minorităţilor, dar nu
favorizează sau garantează exercitarea lor. Propunerile
privitoare la amplificarea dialogului româno-aromân, pe baza
negocierilor bilaterale sunt:
• creşterea capacităţii de expertiză a autorităţilor
competente;

183
• unificarea structurilor guvernamentale responsabile de
gestionarea relaţiilor cu diaspora românească;
• clarificarea relaţiilor dintre statul român şi comunităţile
româneşti (recunoaşterea / nerecunoaşterea apartenenţei
la romanitate);
• revenirea la o susţinere financiară adecvată a eforturilor
educative.
Conform ultimelor evoluţii politice din zonă, se pare că
Albania va intra sub o dublă tutelă: cea economică va fi
patronată de Uniunea Europeană, către care tinde ţara în
prezent, şi cea militară patronată de S.U.A., care începe să-şi
impună prezenţa în zonă. În perioada actuală, Albania se vede
implicată într-o relaţie de dependenţă între Rusia şi S.U.A.,
însă elementul definitor al geopoliticii albaneze este legat de
ieşirea din criza socială şi economică fără de care Albania nu
are şansa unei dezvoltări ulterioare. În cadrul acestei situaţii
geopolitice deosebite, minoritatea română din Albania se vede
prinsă în jocul schimbărilor sociale şi economice.

Harta cu zonele unde

locuieşte populaţie de
origine vlaho-română

184
 9.2. Minoritatea română din Bulgaria

D in punctul de vedere al situaţiei minorităţii româneşti,

Bulgaria reprezintă un caz aparte în Balcani. Numărul
vlahilor în Bulgaria atinge 10.500 de persoane, iar cel al
românilor (conform declaraţiilor proprii făcute la
Recensământul din 2001) a fost de 1.100 persoane. Constituţia
Bulgariei nu recunoaşte existenţa minorităţilor, ci doar a
grupurilor etnice. Problematica minorităţilor din Bulgaria este
gestionată de Consiliul pentru Probleme Etnice şi Demografice
(C.P.E.D.) din cadrul guvernului Republicii Bulgaria.
Elementul românesc din Bulgaria îşi are originile în timpurile
străvechi ale formării poporului român, prin simbioza
populaţiilor traco-geto-dacice cu cea romană. Organizaţiile
comunităţilor româneşti menţin legătura cu ţara asigurând un
dialog permanent între instituţiile statului român şi cele mai
importante organizaţii reprezentative. Dintre acestea putem

185
enumera: Asociaţia Vlahilor din Bulgaria, înfiinţată în anul
1991, Comunitatea Românilor din Bulgaria, Uniunea Tinerilor
Etnici Români din Bulgaria, Asociaţia Vlahilor din Estul
Bulgariei, Asociaţia Vlahilor Rudari din Bulgaria, toate apărute
în anul 2002.
Deşi în constituţia Bulgariei nu este recunoscută
existenţa minorităţilor naţionale, în anul 2003, în cadrul
raportului transmis Consiliului Europei, s-a specificat intenţia
transformării Consiliului pentru Probleme Etnice şi
Demografice de pe lângă guvernul Bulgariei în agenţie de stat
pentru minorităţi. În ceea ce priveşte românii din Bulgaria,
autorităţile manifestă, în continuare, reticenţă pentru
recunoaşterea acestora ca minoritate naţională, cu susţinerea
ideii că vlahii şi aromânii, ale căror asociaţii sunt recunoscute,
reprezentanţii acestora făcând parte din Consiliul pentru
Probleme Etnice şi Demografice, sunt grupuri etnice diferite de
cele ale românilor din Bulgaria. În contextul preocupărilor şi
atribuţiilor pentru întărirea legăturilor cu românii de
pretutindeni, Ministerul Afacerilor Externe, prin Ambasada
României la Sofia, alături de alte instituţii abilitate, menţine un
dialog permanent cu conducerea Asociaţiei Vlahilor din
Bulgaria şi acordă atenţia cuvenită soluţionării unor cereri ale
acesteia şi susţinerii demersurilor vizând recunoaşterea şi
afirmarea identităţii proprii a etniei vlahe. Tot în această
direcţie se pot aminti modalităţile prin care autorităţile române
ar putea să vină în întâmpinarea solicitărilor comunităţilor
româneşti din Bulgaria:
• concentrarea eforturilor M.A.E. şi Departamentul
Românilor de Pretutindeni (D.R.P.) din cadrul guvernului
român în susţinerea acţiunilor iniţiate de organizaţiile
româneşti din Bulgaria;
• convocarea ritmică, la Bucureşti, a reprezentanţilor
comunităţii române, pentru instituirea unui dialog eficient
în rezolvarea problemelor cu care se confruntă;

186
• formarea unei comisii mixte de lucru MAE-DRP cu
stabilirea unui program de acţiuni pe termen scurt, mediu
şi lung;
• sprijinirea realizării coeziunii tinerilor de origine română
aflaţi la studiu în România.
Bulgaria reprezintă un stat extrem de important în
zonă, dar care a reuşit să ocolească problemele ce puteau apare,
în special în ceea ce prieşte gestiunea aspectelor etnice ale
populaţiei. În perioada care a urmat celui de-al doilea Război
Mondial, până la căderea sistemului comunist, Bulgaria a jucat
un rol geopolitic relativ şters în raport cu fratele mai mare de la
răsărit. Singurul element geopolitic, având însă conotaţii
negative în relaţia cu Turcia mai ales, a fost reprezentat de
poziţia guvernului de la Sofia în raport cu minoritatea turcă din
ţară. În perioada 1990 - prezent, Bulgaria s-a orientat spre
structurile est-europene, mizând pe integrarea în N.A.T.O. şi
Uniunea Europeană, integrare văzută ca singura modalitate de
a depăşi criza economică în care ţara a intrat odată cu
prăbuşirea sistemului comunist.

9.3. Minoritatea română din Croaţia

P rimul val de populaţie română a sosit în Croaţia la

începutul secolului trecut, iar ultimul val de populaţie a
fost înregistrat după 1991, odată cu independenţa de stat a
Republicii Croaţia, şi a fost constituit din cetăţeni români de
naţionalitate croată. Pe teritoriul Croaţiei, etnicii români sunt
repartizaţi în Istria, Zagreb, Slavonski Brod, Cakovec. Legătura
minorităţilor române cu ţara a fost stabilită prin înfiinţarea unor
organizaţii, cum ar fi: Asociaţia Românilor Băieşi din Croaţia,
Asociaţia Istro-Românilor Andrei Glavina. În Croaţia, românii
sunt recunoscuţi ca minoritate naţională şi se bucură de toate

187
drepturile prevăzute de constituţie.
Din punct de vedere geopolitic, suferind o puternică
influenţă italiană, germană şi austriacă de-a lungul ultimului
secol, Croaţia a încercat, după anul 1991, o revitalizare a
geopoliticii, lărgind spre sud-est influenţa Germaniei în această
parte a lumii. După anul 1995 s-a încercat, prin susţinerea
oficială de către S.U.A. şi Germania, o limitare a influenţei
ruseşti în regiune. În acest fel, Croaţia pare să-şi fi afirmat
apartenenţa la o nouă Mitteleuropa de influenţă germană şi să
fi respins orice referinţă la un trecut balcanic-turco-bizantin.
Acest lucru s-a reflectat şi în modul în care minoritatea română
a fost tratată de statul croat în ultimul deceniu.

9.4. Românii din Grecia

Î
n Grecia, conform datelor Ambasadei Române la Atena,
diaspora română numără circa 3.500 persoane. Din
estimările ambasadei rezultă că, comunitatea românească
(aici fiind incluşi şi aromânii localnici) din Grecia este de circa
600.000 persoane. Potrivit prevederilor Constituţiei adoptate în
1975, în Grecia nu este recunoscută existenţa minorităţilor
naţionale, lucru care afectează profund relaţiile dintre etnicii
români şi guvernul grec. Situaţia rezultată dintr-o astfel de
poziţie impusă de statul grec este foarte dificilă,
nerecunoaşterea statutului de minoritate etnică împiedicând
populaţia română din Grecia să-şi exercite drepturile
cetăţeneşti în domeniul cultural, religios şi politico-legislativ.
Din punct de vedere geopolitic, poziţia Greciei este una
periferică, fiind situată la limita estică a Uniunii Europene şi la
marginea Orientului Apropiat. Grecia reprezintă statul din

188
Peninsula Balcanică care oferă exemplul tipic de bipolaritate
geopolitică, fiind un stat cu valenţe ortodoxe, însă de orientare
vestică. Sfârşitul comunismului în Peninsula Balcanică a
deschis o perioadă nouă geopolitică pentru Grecia – în opinia
grecilor propria ţară fiind percepută mai mult ca o ţară
încercuită de islam –Turcia, Albania şi Macedonia parţial
islamizată.

9.5. Discriminarea românilor din Macedonia

Î
n Macedonia, vlahii sunt prezenţi într-o proporţie de 0,40%
(8.467 persoane). Privitor la numărul vlahilor (a românilor
din Macedonia) există o mare discrepanţă între datele
statistice oficiale şi ponderea reală a membrilor acestei
comunităţi în ansamblul populaţiei. Cauzele sunt multiple şi se
referă la:
• politica sistematică de deznaţionalizare şi asimilare
promovată de fostul regim comunist iugoslav;
• reţinerile manifestate de membrii comunităţii vlahe de
a-şi recunoaşte apartenenţa etnică, ca urmare a măsurilor
restrictive sau chiar discriminatorii luate de autorităţi în
ceea ce priveşte evoluţia profesională şi accederea în
structurile administraţiei de stat;
• existenţa unor indici care atestă interesul autorităţilor de a
denatura rezultatele recensământului pentru a asigura o
pondere cât mai mare elementului etnic slavo-
macedonean.
Cele mai puternice concentrări ale vlahilor sunt în
localităţile Bitolia, Kruşevo, Stip, Struga, Ohrid, Prilep şi
Skopje. Megleno-românii sunt estimaţi la 4.000 - 5.000
persoane, fiind localizaţi, îndeosebi, în localităţile Gevgelija,
Gornicet, Moim şi Brgorodica. În perioada actuală, nu

189
ponderea românilor este importantă, ci capacitatea acestora de
a-şi recunoaşte originea etnică şi modul de implicare efectivă a
celor ce deţin funcţii de conducere în sprijinul cauzei aromâne.
Se remarcă preocupări pe linia promovării şi apărării identităţii
etnice culturale, lingvistice şi confesionale, cel mai important
rol deţinându-l structurile organizatorice ale vlahilor. Cea mai
importantă organizaţie este Liga Vlahilor din Macedonia creată
în 1980, care vizează renaşterea conştiinţei naţionale a vlahilor
şi apărarea identităţii etnice, culturale şi confesionale a
membrilor acestei comunităţi.
Partidul Vlahilor din Macedonia (P.V.M.), cât şi
Uniunea Democratică a Vlahilor (U.D.V.) acţionează pentru
asigurarea funcţionalităţii comitetului pentru relaţii cu
comunităţile etnice. În ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte
minorităţi, U.D.V. acţionează pentru dezvoltarea raporturilor
cu formaţiunile etnice din cadrul coaliţiei majoritare (Împreună
Pentru Macedonia) în timp ce P.V.M. este preocupat în crearea
unei alianţe care să includă şi partidele etnice, aflate în prezent
în opoziţie. În pofida acestor diferenţe de opinii privind
participarea la viaţa politică, modul de promovare şi apărare a
unor drepturi ale comunităţii vlahe sau a diferenţelor
conceptuale referitoare la originea aromânilor, misiunea
diplomatică a României întreţine relaţii cu toate structurile
politice şi civice ale aromânilor. Prin constituţia Macedoneană,
aromânii sunt recunoscuţi ca popor. Între acest statut şi
realităţile cu care se confruntă aromânii există mari
discrepanţe, comparativ cu drepturile de care beneficiază un alt
popor, recunoscut prin constituţie, precum cel albanez. Acest
fapt a fost sesizat, la nivelul autorităţilor, de structurile vlahilor,
inclusiv discriminarea care se face în planul drepturilor
acordate. Demersurile au rămas fără rezultate concrete. Această
politică de discriminare a avut influenţe nefaste şi asupra
tabloului geopolitic specific statului macedonean. Din acest
punct de vedere, Macedonia a reprezentat un punct nevralgic în

190
Balcani încă de la începutul existenţei sale. Odată cu
dobândirea independenţei, în septembrie 1991, dar şi după
crizele din perioada 1994-1999, sau mai ales după afluxul
masiv de albanezi alungaţi din Kosovo, s-a alterat poziţia
geopolitică a Macedoniei, punând sub semnul întrebării
prezenţa acestui stat. În prezent, Macedonia există şi datorită
eforturilor Uniunii Europene sau a contigentului american
prezent în zonă.

9.6. Relaţia Serbiei-Muntenegru cu

minoritatea românească

R epublica Serbia-Muntenegru a creat, în aprilie 1992,

noua Iugoslavie, moştenind cele două foste provincii
autonome ale Serbiei: Kosovo şi Voivodina, provincii
care au stat la baza unor disensiuni pronunţate între populaţia
sârbă şi cea ne-sârbă în anii care au urmat. Serbia dispune de
resurse agricole şi de o bază industrială importantă (formată în
perioada comunistă), iar Muntenegru are o zootehnie bine
dezvoltată, prin care reuşeşte să menţină un anumit nivel de
trai. Între ele există o relaţie de interdependenţă datorită
precarităţii resurselor proprii ale Muntenegrului şi lipsei
accesului la Marea Adriatică a Serbiei. Din punct de vedere
geopolitic, Republica Serbia-Muntenegru oferă un exemplu de
coabitare geopolitică, reliefată în domeniul etnic, social şi
economic.

191
 Populaţia românească din aceste provincii ale fostei
Iugoslavii numără aproape 35.000 persoane, din care 30.000 în
Voivodina şi aproximativ 4.500 în restul Serbiei. În acelaşi
timp, vlahii, înregistraţi separat, numără 40.000 persoane,
marea parte a lor fiind cantonaţi în zona Timokului. Printre
organizaţiile româneşti existente în aceste provincii, putem
enumera Societatea de Limbă Română apărută în anul 1962,
Comunitatea Românilor din Serbia (C.R.S.) înfiinţată în 1990,
Mişcarea Democratică a Românilor din Serbia (M.D.R.S.)
apărută în 1991 şi Forumul pentru Cultura Românilor, din
1992. Prin specificul activităţilor lor, organizaţiile româneşti
sunt integrate în ansamblul structurilor cu caracter cultural din
Serbia iar, după anul 2000, schimbările democratice interne au
permis dezvoltarea legăturilor dintre acestea şi autorităţile
federale, republicane şi locale. Etnicii români au păstrat
legăturile, în timp, cu ţara de origine, prin intermediul
organizaţiilor care au stabilit legături directe cu Ambasada
României la Belgrad, şi prin intermediul acesteia, cu Ministerul
Afacerilor Externe precum şi cu Departamentul Românilor de
Pretutindeni, aflat în prezent în aparatul guvernamental.
Caracteristic pentru comunitatea română din Serbia este faptul
că între organizaţiilor româneşti există mai mult o competiţie
decât un proces de cooperare. În prezent, ca urmare a
angajamentelor asumate de Belgrad pe plan internaţional, se
înregistrează progrese în domeniul respectării drepturilor
omului şi ale minorităţilor naţionale. În acest sens, putem
menţiona acordul bilateral din noiembrie 2002 prin care
cetăţenii au căpătat posibilitatea legală de a-şi declara
identitatea, deşi la nivelul autorităţilor locale există tendinţa de
obstrucţionare a procesului de emancipare naţională a etnicilor
vlahi din Serbia de Nord-Est. Ambasada României la Belgrad
menţine relaţii cu toate comunităţile româneşti, frecvenţa
contactelor şi a acţiunilor de cooperare fiind în dependenţă
directă cu numărul activităţilor şi preocupărilor acestora pentru

192
promovarea românismului, precum şi demersuri pe lângă
instituţii din ţara de reşedinţă în vederea păstrării identităţii
naţionale, lingvistice şi culturale.
Prin specificul spaţiului, problema extinderii către
Europa de Est a N.A.T.O şi U.E nu a constituit o preocupare
majoră a organizaţiilor româneşti, deşi C.R.S. şi M.D.R.S. s-au
declarat în favoarea integrării cât mai rapide a României în
organizaţiile euro-atlantice. În privinţa cadrului legislativ intern
care gestionează relaţia cu minorităţile naţionale, parlamentul
federal a adoptat, în 2002, legea privind protecţia drepturilor
minorităţilor naţionale, care reprezintă cadrul juridic pentru
exprimarea liberă şi conservarea specificităţii etnice.
Respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale este prevăzută şi în Carta Constituţională a uniunii
Serbia şi Muntenegru, adoptată în anul 2003. Statul sprijină, în
virtutea legilor în vigoare, activităţile culturale şi organizarea
diferitelor manifestări.
Geopolitic, Iugoslavia, creaţie a lui Tito, a fost gândită
ca un obstacol în calea pătrunderii influenţelor germane şi
italiene în zonă, fiind o construcţie multi-etnică şi instabilă.
Dezvoltarea acestui stat, în perioada comunistă, a creat mari
disensiuni, în special între zona nordică mai bogată, Croaţia,
Slovenia, pe de o parte şi zona sudică intens fragmentată etnic
şi religios. După anul 1991, această construcţie politică
artificială a cunoscut cele mai multe conflicte şi frământări
geopolitice finalizate prin dezintegrarea sa în republicile
componente. Chiar dacă Iugoslavia a evoluat spre neutralitate,
ea a fost susţinută, discret, de occidentali. Pierderea controlului
asupra Iugoslaviei a împiedicat Rusia să se instaleze la
Adriatica, reprezentând o înfrângere geostrategică majoră
pentru aceasta. La această evoluţie geopolitică specifică
ultimilor ani, prezenţa minorităţii româneşti a dus la
complicarea tabloului general, contribuind la procesul de
disoluţie a fostei federaţii.

193
 9.7. Românii din Turcia

C omunitatea română din Republica Turcă are o istorie

foarte veche. În prezent, conform datelor Consulatului
General al României la Istambul, se apreciază că numărul
etnicilor români este de aproximativ 15.000 persoane. Cea mai
mare parte a comunităţii româneşti se află localizată la
Istanbul, în zona asiatică. Se poate aprecia că etnicii români
care trăiesc în Turcia nu sunt supuşi unor presiuni din partea
autorităţilor ţării de reşedinţă. Turcia recunoaşte, de facto,
existenţa comunităţilor naţionale, această recunoaştere nefiind
legiferată în mod expres nici în Constituţia Turcă, nici în
convenţiile bilaterale dintre România şi Turcia. Prezenţa
minorităţii româneşti, care, deşi nu este foarte importantă din
punct de vedere numeric, datorită faptului că aparţine unei alte
religii, a indus o serie de aspecte geopolitice inedite în acest
spaţiu de contact europeano-asiatic.
Dispozitivul geopolitic turc se articulează în jurul a trei
dimensiuni:
• la vest se dezvoltă o strategie de integrare sau, în orice
caz, de apropiere de Europa, cu sprijin german;
• în regiune, o strategie de limitare a Rusiei şi a blocului
ortodox, sprijinită mai ales de dezvoltarea legăturilor cu
arealele turcice;
• în ceea ce priveşte Orientul Mijlociu arab, o strategie de
atacare cu ajutor israelian.
Rămâne de văzut dacă dimensiunea islamică a Turciei
nu intră în contradicţie cu o politică de alianţe cu ţările
europene şi cu Israelul.
***
Trecerea în revistă a situaţiei minorităţilor româneşti în

194
cadrul statelor enumerate mai sus, cât şi prezentarea unor
elemente geopolitice specifice acestora, ne permite să
înţelegem mai bine situaţia conflictuală care a apărut după anul
1991 în această regiune, plecându-se de la o diversitate majoră
în domeniul etnic şi religios, dar şi de la interese şi discrepanţe
în domeniul economic, al sferelor de interese politice sau chiar
strategic.

195
 C A P I T O L U L 10
DIMENSIUNEA GEOPOLITICĂ A
TERORISMULUI
197
A meninţările şi riscurile de natură teroristă nu au limite.
„Arma“ principală a terorismului este omul, în speţă
omul disperat sau omul manipulat, adică adus în stare de
disperare sau de răzbunare, dar şi omul demiurg, omul
pedepsitor, omul-călău, care se consideră destinat şi predestinat
a îndeplini o misiune supremă, a se sacrifica sau a sacrifica pe
oricine pentru a duce, la bun sfârşit, o sarcină ce vine dintr-un
spaţiu sacru, dintr-o lume care-l domină şi care are menirea de
a o distruge cât mai repede şi cât mai violent pe cea reală şi,
evident, de a o înlocui.
Omul este o fiinţă creativă, imaginativă, indiferent în ce
postură s-ar afla. Terorismul îl foloseşte ca armă, pentru că el,
omul, poate pătrunde oriunde, poate distruge orice. Omul poate
înlocui o rachetă de croazieră; o rachetă de croazieră nu va
putea înlocui niciodată un om. Iată de ce, terorismul se
consideră superior oricărei riposte, oricărei acţiuni şi oricărei
reacţii. Spaţiul virtual al teroristului este unul al distrugerii
spectaculoase, al căutării şi pedepsirii cu moartea a celor pe
care îi consideră vinovaţi. Aceasta este altă concluzie care

199
atrage atenţia asupra profunzimilor actului terorist, privit,
uneori, doar ca o reacţie superficială şi psihopată.
Terorismul se consideră justiţiar şi mesianic şi, în
acelaşi timp, punitiv. El este, însă, arogant şi exclusiv,
unilateral şi ireconciliant. Unii îl cred un fel de feed-back,
pentru că, în ultimă instanţă, el este un produs social, este un
fel de cancer al societăţii omeneşti, un cancer care se
autoiluzionează că ar fi… balsam.
Această filozofie nu este nouă. Ea s-a manifestat şi în
antichitate, şi în epoca în care legiunile romane hălăduiau
întinsurile Europei şi Africii, dar şi în vremea invaziei mongole
sau în cea a Evului mediu, ori în cea de acum, care a generat
acţiunea drastică din Afganistanul sau Irakul de azi. Nouă este
doar tehnologia terorismului, nou este arsenalul mijloacelor,
procedeelor şi acţiunilor, dar argumentele sunt neschimbate de
sute de ani.

10.1. Principalele ameninţări de natură

teroristă

Î
n cadrul războiului mondial terorism-antiterorism care
tocmai s-a declanşat, principalele ameninţări de natură
teroristă se conturează a fi, în continuare, următoarele:
• posibilitatea folosirii de către organizaţii, grupări sau
persoane teroriste a armelor de distrugere în masă;
• pregătirea şi efectuarea unor posibile atacuri asupra
bazelor nucleare ale ţărilor care posedă astfel de mijloace,
precum şi asupra întreprinderilor chimice, laboratoarelor
biologice etc., pentru a procura armament nuclear, chimic
şi biologic sau pentru a detona astfel de arme la faţa
locului, în spaţii deschise / închise, în zone aglomerate
sau oriunde s-ar găsi ele (pe mijloace de transport
200
 feroviar şi rutier, în reactoare nucleare, la bordul unor
nave sau aeronave, în staţionare etc.) şi a produce
catastrofe spectaculoase, în numele unor ideologii, unor
principii considerate sacre sau, pur şi simplu, din
asumarea vocaţiei de a pedepsi;
• proliferarea acţiunilor punitive sau de răzbunare
împotriva celor care au declanşat campania antiteroristă şi
a ţărilor care fac parte din coaliţia antiteroristă;
• continuarea acţiunilor de natură teroristă - individuale, de
mică amploare, sau organizate, de amploare – împotriva
democraţiilor occidentale;
• continuarea asasinatelor şi acţiunilor de lovire a tuturor
celor care, într-o formă sau alta, se opun stării de haos
favorabile proliferării crimei organizate, traficului de
droguri şi de carne vie, câştigului ilicit;
• efectuarea unor atacuri asupra sistemelor de protecţie a
mediului, barajelor şi folosirea deşeurilor toxice şi
radioactive pentru a produce catastrofe ecologice;
• continuarea şi diversificarea asasinatelor politice;
• atacarea şcolilor, a instituţiilor de cercetare, a
laboratoarelor şi unităţilor economice de importanţă
naţională sau internaţională, pentru a produce panică şi
teroare;
• atacarea sistemelor de valori şi a instituţiilor de cultură;
• crearea de diversiuni pentru a provoca nesiguranţă,
tensiuni, instabilităţi şi chiar riposte violente, şi a adânci
starea de anomie a sistemelor sociale;
• continuarea şi chiar intensificarea atacurilor cu bombe,
explozivi plastici şi alte mijloace artizanale asupra
populaţiei, în locuri aglomerate şi, pe cât posibil, în
prezenţa mass-media;
• degradarea, în continuare, a condiţiei umane şi, din
această cauză, proliferarea terorismului psihopat;

201
• menţinerea şi chiar creşterea acţiunilor teroriste de
sorginte etnică pentru distrugerea ideii de convieţuire şi
cultivarea individualismului feroce, a agresivităţii în
purificarea etnică, a separatismului etnic;
• acţiuni de natură teroristă în ciberspaţiu, în vederea
creării unor perturbaţii grave în sistemele de comunicaţii,
distrugerea sistemelor de comandă şi control, a sistemelor
bancare, virusarea bazelor de date, crearea unei stări de
haos generalizat în sistemele de informaţii.
Acestea ar fi principalele repere ale spaţiului
ameninţărilor de tip terorist. Spectrul ameninţărilor teroriste
este, însă, mult mai larg. Practic, nu se poate alcătui un catalog
exhaustiv al ameninţărilor şi riscurilor de natură teroristă, aşa
cum nu se poate alcătui un catalog cu produsele inteligenţei
negative. Aceste ameninţări şi, în consonanţă cu ele, riscurile
aferente, sunt nelimitate. Pe unele le putem anticipa, pe altele
nu. Ar fi posibil ca, în scurt timp, terorismul să recurgă la un
nou tip de armă pe care o putem numi arma genetică.
Dar, tocmai acesta este şi unul din obiectivele strategice
ale terorismului, ale războiului de tip terorist: crearea
nesiguranţei, universalizarea şi permanentizarea ameninţării,
altfel spus, atârnarea unei noi săbii a lui Damocles deasupra
lumii, deasupra civilizaţiei şi valorilor acesteia.
Bush a declarat în faţa Adunării Generale a Naţiunilor
Unite că instigatorii atentatelor din 11 septembrie asupra
Statelor Unite pregătesc alte operaţiuni, susceptibile de a
atinge oricare ţară. Ei caută – a spus el – arme nucleare,
chimice şi biologice şi nu vor ezita să le folosească. Lumea
întreagă este confruntată cu cea mai oribilă dintre
perspective: aceşti terorişti sunt în căutare de arme de
distrugere în masă pentru a transforma ura lor în holocaust.
Ne aşteptăm să recurgă la arme chimice, biologice şi nucleare
de îndată ce vor fi în măsură să o facă a precizat preşedintele
american.

202
 Riscul terorist este la ordinea zilei, amplificat de mass-
media şi deja universalizat. Terorismul nu are ţară şi nu
cunoaşte graniţe. El s-a mondializat înaintea informaţiei şi
economiei, sau concomitent cu acestea, şi-a creat celule
pretutindeni, a proliferat ameninţător şi sfidător, ascuns şi
spectacular.

Imagine a atentatelor de la 11 septembrie 2001

10.2. Forme ale terorismului

S pectrul terorismului, aşa cum s-a spus deja, este foarte larg
şi nu se reduce la acţiunile unor organizaţii, ale unor
persoane, grupuri etnice, religioase etc. Există un terorism
exercitat de factorul economic, unul exercitat de un stat
împotriva altui stat, de o politică împotriva altor politici, de o
ideologie împotriva altor ideologii, şi lista ar putea fi
continuată.

203
 La aceste provocări, lumea reacţionează cum poate.
Spre exemplu, Greenpeace a cerut oprirea imediată a
exportului de deşeuri nucleare, de care se fac vinovate nu
organizaţiile teroriste, ci unele state. Existenţa acestei probleme
a depozitării deşeurilor nucleare este de natură să terorizeze
lumea şi nu va fi departe vremea când nu i se va mai putea da o
replică pe măsură.
Ameninţările de tip terorist nu au frontiere. Au însă surse,
resurse şi cauze. Aceste ameninţări pot avea un caracter local,
urmărindu-se intimidarea unui stat, a unui partid, a unei
personalităţi cu privire la politica dusă în zonă (atentatele
împotriva lui Luis Delamare, a ambasadei franceze din Liban,
luarea de ostatici în Liban, în Iran sau terorismul algerian). Ele
pot avea, însă, şi unul mult mai larg, chiar mondial.
Unele pot fi acţiuni pentru pedepsirea unui stat sau a unui
conducător pentru politica pe care o duce, pentru ceea ce face
(acţiunile împotriva Iugoslaviei şi a lui Slobodan Miloşevici,
dar şi cele desfăşurate împotriva ambasadelor americane în
Africa, asupra intereselor franceze pe timpul eseurilor nucleare
etc.). Sunt şi acţiuni care lovesc peste tot în lume forţele
turceşti, altele ţin de o filosofie integralistă, fundamentalistă,
intolerantă, separatistă etc., cum sunt, spre exemplu, acţiunile
separatiştilor basci şi cele ale palestinienilor în Orientul
Apropiat.
De asemenea, este foarte greu să se facă distincţie între
acte care sunt teroriste şi cele care sunt acţiuni normale,
justificate împotriva unor decizii ce afectează o parte a
populaţiei, împotriva procesului de globalizare, împotriva unor
forţe politice, a unor regimuri nepopulare sau dictatoriale etc.
Dar, şi aceste mişcări au o mulţime de forme de
exprimare, de materializare, de nuanţe, de conotaţii, de moduri
de a percepe şi de a justifica ceea ce fac. Spre exemplu, o
mişcare care se opune unor regimuri ce practică discriminarea
şi nu recunosc drepturile unor etnii constitutive sau care îşi

204
doresc autonomie, separare, independenţă etc., cum sunt
guvernele din Turcia, Peru şi Israel, susţinute în mod oficial de
Statele Unite şi de alte ţări occidentale, sau de indiferenţa
acestora faţă de ce se întâmplă acolo, consideră că terorismul
este unicul mijloc de a se face auzită, de a atrage atenţia lumii
şi a forţa o soluţie.
Quebec putea fi un teatru de violenţe politice datorită,
pe de o parte, extremiştilor şi separatiştilor, în situaţia în care
suveraniştii erau împinşi spre disperare, şi, pe de altă parte, din
cauza anumitor minorităţi autohtone care doreau să-şi menţină
privilegiile.
Peru şi Columbia sunt zone de violenţă în America
latină. Aici, de ani de zile, ameninţările se ţin lanţ. În Africa, de
asemenea. Dacă procesul de anexare a Saharei la Maroc se va
definitiva, Frontul Polisario poate să genereze un risc de tip
terorist. Ceea ce se întâmplă, în momentul de faţă, în Algeria,
în Nigeria, în Angola, în Somalia sunt acte feroce, prin care se
urmăresc scopuri extrem de diferite. Forţele angajate în conflict
vizează, evident, cucerirea puterii, în timp ce elementele care
se află în spatele acestora urmăresc menţinerea unui haos în
zonele respective, pentru a profita de pe urma acestei situaţii
(spre exemplu, în Angola se realizează afaceri ilegale fabuloase
cu petrolul şi diamantele din această ţară).
Există unele date potrivit cărora, inclusiv Arabia
Saudită, unde o parte a populaţiei nu agreează prezenţa
americană în zonă, s-ar afla la originea unor acte şi chiar
mişcări teroriste.
Astfel de acte se produc şi pe continentul asiatic,
îndeosebi în zona caucaziană şi în cea de contact a
civilizaţiilor. Se consideră că Afganistanul – ţară aflată tocmai
pe o falie intercivilizaţională – a fost şi mai este, încă, o bază
de antrenament pentru diferite organizaţii teroriste, inclusiv
pentru reţelele Al Qaida, ceea ce a şi determinat reacţia pe
măsură a Statelor Unite ale Americii, în urma atentatelor

205
teroriste din 11 septembrie 2001 de la New York şi
Washington.
În Asia Centrală, îndeosebi în zona Caucazului, se
derulează conflicte care necesită o analiză foarte atentă a
filosofiei acestora, întrucât se consideră că ele se situează
undeva la graniţa dintre terorism şi banditism. Zona se află, de
asemenea, la o confluenţă violentă între civilizaţii, în care
ofensiva islamistă se izbeşte de bătălia pentru petrolul caspic şi
de reflexele sovietismului şi fundamentalismului şi, bineînţeles,
de configuraţia actuală a spaţiului strategic post-sovietic.
În Orientul Mijlociu se bat cap în cap terorismul
palestinian, terorismul kurd, extremismul evreiesc şi, posibil,
chiar terorismul yemenit. Apoi, aici, din cauza barajului turcesc
de pe fluviile Tigru şi Eufrat, de pe teritoriul Turciei, dacă un
astfel de proiect se va finaliza, oricând este posibil să se
declanşeze un război al apei, care se va desfăşura prin toate
mijloacele posibile, inclusiv prin acţiuni de tip terorist.
Numeroasele etnii din Birmania au fost supuse unei
dictaturi. Ţara se confruntă cu o situaţie instabilă, datorită
presiunilor autonomiştilor (mai ales a celor kareni) şi acţiunilor
armatelor producătorilor de droguri şi de pietre preţioase. Se
află aici şi un oleoduct care traversează ţinutul karen.
Există numeroase forme de terorism – pakistanez,
hindus, talmuk, şiik etc. - care exercită presiuni şi riscuri şi
asupra continentului european, datorită prezenţei numeroşilor
talmuci în Europa şi atitudinii lor rebele faţă de autoritatea de
stat.
Aceste tipuri de riscuri sunt, în general, previzibile. Ele
ţin de o anumită filozofie a nemulţumitului, a celui care se
consideră frustrat şi persecutat.
Se manifestă, însă, şi riscuri care vin din interesul
diferitelor entităţi, diferitelor grupuri care nu se află în lumea a
treia, ci în interiorul civilizaţiei de tip occidental. Acestea
contestă (sau pun la îndoială) universalitatea valorilor

206
civilizaţiei occidentale şi unele acţionează prin mijloace
teroriste împotriva acesteia. Terorismul cotidian ţine, însă, de
interesul unor grupuri care eludează legea şi dreptul, care
doresc să impună dreptul lor şi legea lor.
Recenta evoluţie a tehnologiilor militare, apelată de
strategi prin vocabula RAM (revoluţia în afacerile militare)
favorizează privatizarea violenţei prin formarea unor mici
armate profesioniste dotate cu armament şi echipamente
perfecţionate. Acestea pot să urmărească propriile lor obiective
sau să-şi închirieze serviciile unor puternici şi bogaţi
comanditari. Această privatizare a violenţei nu afectează, imediat
şi de o manieră semnificativă, stabilitatea internaţională. Totuşi,
pe termen lung, ea fragilizează fundamentul societăţilor, legile,
constituţia, viitorul. Gangsterii şi bandele înarmate proliferează în
metropole şi în zonele de non-drept, care se află în expansiune
continuă. Radicalizându-se, revendicările identitare şi religioase
alimentează tribalismul înarmat, sectarismul şi terorismul.
Cartelurile drogurilor şi alte organizaţii criminale drenează
capitaluri mai importante, mai substanţiale decât bugetele
anumitor state membre O.N.U. Delincvenţa planetară, ce se află
în creştere, este una din ameninţările cele mai serioase care apasă
asupra păcii în acest mileniu.

10.3. Organizaţii şi structuri teroriste

D in punctul de vedere al anomiei sociale, organizaţiile

teroriste reprezintă modalităţi de polarizare şi de
exprimare organizată, comună, a violenţei, de selectare a
indivizilor violenţi sau predispuşi la violenţă (din varii motive,
unele patogene, altele de sorginte socială, altele subiective) şi
de grupare a lor pe motivaţii şi sisteme de reacţie. Ar fi, însă, o
mare greşeală dacă s-ar reduce fenomenul terorism şi,

207
respectiv, organizaţiile teroriste la necesitatea organizării şi
regrupării violenţei sociale şi individuale în poli de violenţă sau
în mici nuclee de violenţă. Terorismul este, în primul rând, o
mişcare politică, un fenomen politic, mai precis, un mijloc de
punere în operă a unor politici. De aceea, terorismul nu poate fi
privit doar ca lucrare a unor criminali, a unor descreieraţi.
Criminalii şi descreieraţii pot fi instrumente (nu cauze) ale
terorismului. El trebuie considerat, cel puţin în această etapă a
analizei fenomenului, ca un sistem (aparent haotic) de mijloace
de realizare a unor scopuri şi obiective foarte bine gândite, în
majoritatea lor de natură politică. În acest sens, terorismul are
valoare strategică, principalele sale funcţii fiind:
• funcţia de ameninţare;
• funcţia de descurajare;
• funcţia de pedepsire (funcţia punitivă);
• funcţia de răzbunare;
• funcţia de atragere a atenţiei.
Aproape toate actele teroriste au fost revendicate.
Excepţie face cel din 11 septembrie 2001, din Statele Unite ale
Americii, dar lucrurile nu sunt, încă, foarte clare în legătură cu
autorii acestui atentat fără precedent în istoria terorismului.
Faptul că majoritatea actelor teroriste au fost revendicate
dovedeşte că, deşi terorismul loveşte din umbră, organizaţiile
respective doresc să se ştie că ele există, că ameninţă, că nu
glumesc, că au capacitatea de a lovi oriunde şi pe oricine şi, ca
atare, trebuie luate în seamă.
Organizaţiile teroriste sunt numeroase, diversificate,
extrem de violente şi îmbracă tot spectrul de structuri, forme şi
procedee de terorizare a lumii. Unele sunt create ad hoc, pentru
câteva misiuni (chiar şi pentru o singură acţiune de amploare),
după care dispar. Altele sunt create pe termen lung, urmărind
scopuri şi obiective ample, pentru realizarea cărora acţionează
prin orice mijloace şi prin procedee nelimitate. Cele mai multe
din organizaţiile teroriste s-au format în deceniile 8 şi 9 ale

208
secolului al XX-lea şi poartă, cel puţin formal, dar nu numai
formal, ci şi în esenţa lor, în concepţie şi în modul de acţiune,
puternice amprente ideologice.
Natura organizaţiilor teroriste este foarte diversificată.
Deşi par a se asemăna, organizaţiile teroriste se deosebesc
unele de altele, iar acţiunile lor rareori sunt concertate. De
altfel, specificul acţiunilor teroriste constă în extrema lor
particularitate, în caracterul aparent aleatoriu şi în intensitatea
mare a loviturilor pe unitate de timp, adică a violenţei.
Şi, chiar dacă ele se aseamănă prin ferocitate şi lipsa
oricărei măsuri, nu vin, totuşi, din acelaşi arbore, nu au aceeaşi
origine. Paradoxal, deşi mediul haotic le este favorabil, ele
însele fiind un mijloc de regenerare a acestuia, cele mai multe
dintre actualele organizaţii teroriste nu sunt un produs al stării
de haos; ele au apărut mai ales în timpul războiului rece, sunt
un produs al acestuia, adică o prelungire a efectelor
confruntărilor latente de atunci într-un mediu complex, de
insecuritate şi teroare. Sunt şi organizaţii care au apărut înainte
de războiul rece, dar şi câteva care au apărut după acesta.
Raportate, deci, la cea mai recentă confruntare de nivel
mondial – războiul rece – organizaţiile teroriste se împart în:
• organizaţii care au apărut înainte de războiul rece;
• organizaţii create în timpul războiului rece, ca
instrumente ale acestuia;
• organizaţii care s-au format după războiul rece.
Această clasificare se pare că nu spune mare lucru. Ea
este, însă, foarte importantă, întrucât situează fenomenul
terorismului într-un spaţiu al confruntării globale, ceea ce
facilitează procesul de analiză şi de decelare a cauzelor şi
determinaţiilor acestuia.
Principalele concluzii care se deprind din această
clasificare sunt următoarele:

209
• în perioada de maximizare a ameninţărilor şi a
intensificării riscurilor de confruntare, fenomenul terorist
se intensifică;
• organizaţiile teroriste, în condiţiile bipolarităţii, sunt
puternic ideologizate, atât de o parte, cât şi de cealaltă;
• cele mai multe din organizaţiile teroriste sunt folosite, în
această perioadă, ca instrumente asimetrice ale
confruntării;
• şi de o parte şi de cealaltă se creează confuzii în ceea ce
priveşte delimitarea terorismului de lupta pentru eliberare
naţională sau pentru democraţie;
• perioada bipolarităţii a favorizat, într-o oarecare măsură,
terorismul de stat, sub toate formele sale, de la dictatură
militară sau politică, la agresiune armată.
Din punct de vedere al resurselor de finanţare - unele
cunoscute sau bănuite, altele necunoscute -, organizaţiile
teroriste se împart în:
• organizaţii finanţate de unele state, inclusiv mari puteri;
• organizaţii finanţate de anumite cercuri de interese,
fundaţii, corporaţii naţionale sau transnaţionale;
• organizaţii care se autofinanţează din traficul de droguri,
criminalitate, spargeri de bănci, jafuri şi alte activităţi de
acest gen.
De aici se desprinde concluzia că organizaţiile teroriste
nu au, totuşi, o existenţă în sine, nu sunt doar un rezultat al
schizofreniei sociale, al degradării fiinţei umane. Ele sunt,
totodată, şi modalităţi de impunere a unui comportament
favorabil anumitor acţiuni ilicite, de manifestare a puterii, de
reacţie virulentă, asimetrică la acţiuni şi presiuni care se
consideră inacceptabile.
Organizaţiile teroriste nu sunt de masă, nu au foarte
mulţi membri. Ele se alcătuiesc în funcţie de anumite interese
sau de anumite porniri şi adună oameni dispuşi la orice, care au
convingeri foarte puternice, vecine cu obsesia, şi cu o

210
inteligenţă remarcabilă. De aceea, ele sunt foarte periculoase.

211
 C A P I T O L U L 11
GLOBALIZAREA ŞI MEDIUL
INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN
213
 11.1. Globalizarea – generalităţi

Î
n ceea ce priveşte globalizarea, aceasta, deşi se referă la
adâncirea şi grăbirea interconectării globale, definiţia se
impune a fi detaliată. În pofida unei proliferări a definiţiilor
în dezbaterea contemporană, printre acestea fiind menţionate
cele referitoare la „interdependenţa acceleratoare”, „acţiune la
distanţă” şi „comprimare spaţio-temporală”, în literatura
actuală există puţine date referitoare la încercări de a specifica
ce este „global” în globalizare.
Totodată, globalizarea poate fi localizată într-un
continuum, alături de local, naţional şi regional, sau se poate
referi la procese spaţio-temporale de schimbare care susţin o
transformare în organizarea treburilor omeneşti, prin legarea şi
extinderea activităţii umane peste regiuni şi continente. Fără
referire la asemenea conexiuni spaţiale în expansiune nu poate
exista nicio formulare clară sau coerentă a acestui termen. În
consecinţă, specialiştii apreciază că globalizarea implică, în
primul rând, o întindere a activităţilor sociale, politice şi

215
economice peste graniţe, astfel încât evenimentele, deciziile şi
activităţile dintr-o regiune a lumii au semnificaţii pentru
indivizi şi comunităţi din regiuni îndepărtate ale globului.
Globalizarea face ca toate conexiunile care transced graniţele
să nu fie ocazionale sau întâmplătoare, ci regularizate, astfel
încât să reprezinte o intensificare detectabilă sau o magnitudine
crescătoare a interconectării, a modelelor de acţiune şi a
fluxurilor care trec peste societăţile şi statele constituante ale
ordinii globale clasice.
Se apreciază că, o definiţie satisfăcătoare a globalizării trebuie
să surprindă toate elementele referitoare la: extensiune,
intensitate, velocitate şi impact, care sunt cunoscute, de fapt, ca
dimensiuni spaţio-temporale ale globalizării. Din această
perspectivă, globalizarea este definită ca un proces (sau un set
de procese) care întruchipează o transformare în organizarea
spaţială a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale analizate în termenii
extensiunii, intensităţii, velocităţii şi impactului lor, generând
fluxuri şi reţele transcontinentale sau interregionale de
activitate, interacţiune şi exercitare a puterii.
Această definire contribuie, în opinia unor specialişti, la
depăşirea incapacităţii abordărilor existente de a diferenţia
globalizarea de procesele mai pronunţat delimitate spaţial, ceea
ce putem numi localizare, naţionalizare, regionalizare şi
internaţionalizare. Din modul în care a fost definită mai sus,
globalizarea poate fi deosebită de evoluţiile sociale mai
restrânse. Localizarea se referă doar la consolidarea fluxurilor
şi reţelelor într-un anumit loc. Naţionalizarea reprezintă
procesul prin care relaţiile şi tranzacţiile sociale se dezvoltă în
cadrul unor graniţe teritoriale stabilite. Regionalizarea
sugerează o concentrare a tranzacţiilor, fluxurilor şi
interacţiunilor dintre grupările funcţionale sau geografice, de
state sau societăţi, în timp ce, internaţionalizarea se poate referi
la interconectarea sau intercaţiunea dintre două sau mai multe
state-naţiune indiferent de localizarea lor geografică.

216
 Globalizarea nu este văzută în opoziţie cu procesele mai
limitate din punct de vedere spaţial, fiind într-o relaţie
complexă şi dinamică cu acestea. Ea poate fi, cel mai bine,
percepută ca un proces sau un set de procese, fără a reflecta o
logică lineară simplă a dezvoltării şi nici nu prefigurează o
societate sau o comunitate mondială. În schimb, aceasta
reflectă apariţia reţelelor şi sistemelor de interacţiune şi de
schimb interregionale. În această privinţă, trebuie făcută
distincţia între angrenarea sistemelor naţionale şi sociale în
procesele globale mai extinse şi orice noţiune de integrare
globală.
Consecinţele structurale ale globalizării pot fi vizibile
atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, depinzând de modul
în care statele şi societăţile se adaptează la forţele globale.
Procesul, în sine, face obiectul medierii, administrării,
contestării şi rezistenţei guvernelor, agenţiilor şi oamenilor.
Statele şi societăţile pot prezenta grade diferite de
sensibilitate sau vulnerabilitate la procese globale, astfel încât
ajustarea structurală internă să varieze în grad şi durabilitate.
Pe lângă dimensiunile spaţio-temporale care schiţează
conturul larg al globalizării, există şi dimensiuni care
conturează profilul organizaţional specific, concretizate în
infrastructura globalizării, instituţionalizarea reţelelor globale
şi exercitarea puterii, stratificarea globală şi modurile
dominante de interacţiune globală. Ca urmare, globalizarea,
afirmă unii, poate fi cel mai bine percepută ca un proces sau un
set de procese, decât ca o stare singulară. Aceasta nu reflectă o
logică lineară simplă a dezvoltării şi nici nu prefigurează o
societate sau o comunitate mondială.
Se apreciază că aceasta reflectă apariţia reţelelor şi
sistemelor de interacţiune şi de schimb interregionale. În
această privinţă, trebuie făcută distincţie între angrenarea
sistemelor naţionale şi sociale în procese globale mai extinse şi
orice noţiune de integrare globală. Anvergura spaţială şi

217
densitatea interconectării globale şi transnaţionale împletesc
reţele de relaţii între comunităţi, state, instituţii internaţionale,
organizaţii neguvernamentale şi corporaţii multinaţionale, care
constituie ordinea globală. Aceste reţele, care se întrepătrund,
definesc o structură evolutivă care impune constrângeri şi, în
acelaşi timp, conferă putere comunităţilor, statelor şi forţelor
sociale. Astfel, Barry Buzan şi Robert Jervies consideră
procesul globalizării similar unui proces de structurare prin
aceea că este un produs, atât al acţiunilor individuale, cât şi al
interacţiunilor cumulative dintre nenumărate agenţii şi instituţii
de pe glob.
Globalizarea este asociată, în principiu, cu o structură
globală, dinamică, în evoluţie, de facilitare şi constrângere.
Structura este puternic stratificată, de vreme ce globalizarea
este profund inegală. Aceasta reflectă inegalităţile existente şi
generează noi procese de includere şi excludere, noi învingători
şi învinşi.
În acest context, globalizarea poate fi înţeleasă ca un set
de procese de structurare şi stratificare. Puţine arii ale vieţii
sociale scapă de influenţa procesului globalizării, care este cel
mai bine percepută ca un fenomen social diferenţiat sau cu mai
multe faţete. Nu poate fi concepută ca o condiţie singulară, ci
se referă, îndeosebi, la interconectarea globală din cadrul
tuturor domeniilor cheie ale activităţii sociale.
Întretăind frontierele politice, globalizarea este asociată
atât cu deteritorializarea cât şi cu reteritorializarea spaţiului
socio-economic şi politic. De vreme ce activităţile economice,
sociale şi politice se întind, din ce în ce mai mult, pe glob,
acestea nu mai rămân, într-un sens semnificativ, organizate
conform unui principiu teritorial. În condiţiile globalizării,
spaţiul economic, politic şi social local, naţional sau chiar
continental este reconfigurat, astfel încât să nu mai coincidă, în
mod necesar, cu limitele legale şi teritoriale stabilite.

218
 Pe de altă parte, pe măsură ce globalizarea se
intensifică, aceasta generează o serie de presiuni în direcţia
reteritorializării activităţii socio-economice sub forma unor
mecanisme de guvernare regionale şi supranaţionale. Astfel, în
opinia unor specialişti, globalizarea poate fi văzută ca un
proces ateritorial, întrucât cuprinde deteritorializarea şi
reteritorializarea complexă a puterii politice şi economice, fiind
legată de scara în expansiune a reţelelor şi circuitelor de putere.
În acest context, puterea devine un atribut esenţial şi
fundamental într-un sistem global din ce în ce mai
interconectat. Exercitarea puterii prin deciziile, acţiunile şi
non-acţiunile agenţilor economici, instituţiilor politice,
financiar-bancare etc., de pe un continent pot avea consecinţe
semnificative pentru naţiunile şi comunităţile de pe alte
continente.
De fapt, extinderea relaţiilor de putere înseamnă că
locurile şi exerciţiul puterii devin tot mai distante faţă de
subiecţii sau locurile care suportă consecinţele. În această
privinţă, globalizarea implică structurarea şi restructurarea
relaţiilor de putere la distanţă.
Pe lângă dimensiunile spaţio-temporale care schiţează
conturul larg al globalizării, există şi trăsături care conturează
profilul organizaţional specific alcătuit din: infrastructuri,
instituţionalizare, stratificare şi moduri de acţiune.
Infrastructurile, pot fi fizice, de reglementare / legale
sau simbolice şi au rolul de a facilita sau constrânge
extensiunea sau intensitatea conectării globale în orice
domeniu.
Condiţiile infrastructurale facilitează şi
instituţionalizarea reţelelor, prin regularizarea modelelor de
interacţiune şi reproducerea ulterioară a acestora, în timp şi
spaţiu.

219
 Stratificarea are o dimensiune socială şi una spaţială,
iar modelele adoptate în diverse forme istorice ale globalizării
s-au remarcat prin dimensiuni distincte.
În ceea ce priveşte modurile de acţiune, putem
distinge între tipurile dominante de acţiune, imperiale sau
coercitive, competitive, conflictuale şi instrumentele primare
ale puterii.
Aceste trăsături ale procesului de globalizare
contribuie, în mod concret, la clarificarea caracterului acestuia
şi la înlăturarea confuziei care tinde, adesea, să se creeze în
interacţiunea bazată pe concepte precum interdependenţă,
integrare, convergenţă şi universalism.
Pe când conceptul de interdependenţă presupune relaţii
simetrice de putere între actorii sociali şi politici, conceptul de
globalizare lasă deschisă posibilitatea ierarhiei şi disparităţii,
adică a unui proces de stratificare globală.
Şi integrarea are un loc specific, de vreme ce se referă
la procese de unificare economică şi politică ce prefigurează un
simţ al comunităţii, destine legate şi instituţii de guvernare
comune.
După cum am observat, noţiunea de globalizare ca
precursor al unei societăţi sau comunităţi unice globale este
profund eronată. Desigur, anumite probleme şi politici vor
rămâne în răspunderea entităţilor locale şi a statelor naţiune,
altele vor constitui atributul unor organisme regionale şi, în
fine, unele problematici, ca mediul înconjurător, securitatea
globală, sănătatea, reglementările economice, necesită noi
angajamente instituţionale prin care să fie abordate. Există
suficiente argumente care justifică necesitatea unor noi
aranjamente în lumina organizării proceselor globale şi
regionale, a centrelor de decizie politică în curs de evoluţie,
precum Uniunea Europeană, şi a cererilor politice pentru noi
forme de deliberare politică, soluţionarea politică, soluţionarea
conflictelor şi transparenţa în procesul decizional internaţional.

220
 11.2. Curente de gândire în conceptul de
globalizare

I niţial, globalizarea a fost percepută ca o lărgire, adâncire şi

accelerare a interconectării la scară mondială în toate
aspectele vieţii sociale contemporane, de la cultură la
criminalitate, de la finanţe la sfera spirituală. Dar, dincolo de
confirmarea unei reale sau percepute intensificări a
interconectării globale, există o dispută despre cum ar fi cel
mai bine conceptualizată globalizarea, cum ar trebui privite
dinamicile sale cauzale şi cum ar trebui caracterizate
consecinţele ei structurale, dacă acestea există.
Astfel, au luat naştere trei curente de gândire care au
grupat hiperglobaliştii, scepticii şi transformativiştii. Aceştia au
dat definţii şi interpretări diferite procesului de globalizare.

11.2.1. Curentul hiperglobalist

Aceast curent defineşte o nouă epocă a istoriei umane,
în care tradiţionalele state-naţiune au devenit unităţi de afaceri
nenaturale, chiar imposibile, într-o economie globală. O
asemenea perspectivă asupra globalizării favorizează, în
general, o logică economică, şi se apropie de paradigma
neoliberală care preconizează apariţia unei pieţe globale unice
şi a principiului competiţiei globale, ca vestitori ai progresului
uman.
Hiperglobaliştii susţin că globalizarea economică aduce
după sine denaţionalizarea economiilor prin instituirea unor
reţele transnaţionale de producţie, comerţ şi finanţe. Într-o
astfel de economie fără graniţe, guvernele naţionale sunt

221
reduse la ceva mai mult decât curelele de transmisie pentru
capitalul global sau, în cele din urmă, la simple instituţii
intermediare înghesuite între mecanismele de guvernare locală,
regională şi globală, din ce în ce mai puternice.
După cum afirmă unii autori, forţele impersonale ale
pieţelor mondiale sunt, acum, mult mai puternice decât statele
cărora ar trebui să le aparţină autoritatea politică supremă
asupra societăţii şi economiei. Autoritatea în declin a statelor
este reflectată într-o mai pronunţată difuzie a autorităţii înspre
alte instituţii şi asociaţii şi înspre organele locale şi regionale.
În această privinţă, mulţi hiperglobalişti împărtăşesc
convingerea că globalizarea economică creează noi forme de
organizare socială care înlocuiesc sau vor înlocui, în cele din
urmă, statele-naţiune tradiţionale, ca principale unităţi
economice şi politice ale societăţii mondiale.
În ciuda faptului că analiştii din această şcoală au
convingeri politice şi ideologice divergente, există un ansamblu
de idei comune care converg spre aprecierea că globalizarea
este, în primul rand, un fenomen economic şi că astăzi există o
economie globală din ce în ce mai integrată, astfel încât
politica nu mai reprezintă arta posibilului ci, mai degrabă,
practica unui management economic înţelept.
Globalizarea poate fi asociată cu o polarizare crescândă
în economia globală, însă, cel puţin din perspectiva neoliberală,
competiţia economică globală nu mai produce, neapărat,
rezultate de sumă-zero. În timp ce anumite grupuri dintr-un stat
pot fi defavorizate ca rezultat al competiţiei globale, aproape
toate statele au un avantaj comparativ în producerea anumitor
bunuri, care poate fi exploatat pe termen lung. Această viziune
optimistă este considerată nejustificată de neomarxişti şi
liberali care apreciază că, astfel, capitalismul global creează şi
consolidează inegalitatea în interiorul statelor şi la nivel
interstatal.
Între elitele şi cercetătorii noii economii globale s-au

222
creat angajamente transnaţionale de clasă, tacite, întărite de
ataşamentul ideologic faţă de o ortodoxie economică
neoliberală.
Pentru cei marginalizaţi astăzi, răspândirea globală a
unei ideologii consumiste impune şi ea un nou sentiment al
identităţii, înlocuind culturile şi modurile de viaţă tradiţionale.
Răspândirea globală a democraţiei liberale întăreşte, şi mai
mult, sentimentul unei civilizaţii globale emergente, definită de
standarde universale de organizare economică şi politică.
Această civilizaţie globală este, ea însăşi, suprasaturată de
propriile mecanisme de guvernare globală, astfel încât statele şi
popoarele sunt, în tot mai mare măsură, supuse noilor autorităţi
publice şi private globale sau regionale.
Pentru mulţi neoliberali, globalizarea este vestitorul
primei civilizaţii cu adevărat globale, în timp ce pentru
numeroşi radicali aceasta reprezintă prima civilizaţie de piaţă
globală.
Din perspectiva hiperglobalistă, apariţia instituţiilor de
guvernare globală, răspândirea globală şi hibridizarea culturilor
sunt percepute ca dovezi ale unei ordini mondiale cu totul noi,
care prefigurează dispariţia statului-naţiune.
Hiperglobaliştii cred că, de vreme ce economia
naţională este, din ce în ce mai mult, un loc al fluxurilor
transnaţionale şi globale şi, în tot mai mică măsură, principalul
cadru al activităţii socio-economice naţionale, autoritatea şi
legitimitatea statului-naţiune sunt puse în cauză, guvernele
naţionale devin tot mai incapabile să controleze tot ceea ce se
întâmplă în interiorul propriilor graniţe, sau să ducă la
îndeplinire, singure, cererile propriilor cetăţeni. Mai mult, pe
măsură ce instituţiile de guvernare globală şi regională
dobândesc un rol tot mai important, suveranitatea şi autonomia
statului se erodează. În această privinţă există dovezi ale unei
societăţi civile globale în curs de apariţie.
În viziunea hiperglobalistă, puterea economică şi

223
puterea politică devin, efectiv, denaţionalizate, astfel încât
statele-naţiune, orice ar spune politicienii de la nivel naţional,
devin, din ce în ce mai mult, un mod tranzitoriu de organizare
pentru administrarea problemelor economice.
Teza hiperglobalistă prezintă globalizarea ca
întruchipând, nici mai mult nici mai puţin decât reconfigurarea
fundamentată a cadrului acţiunii umane.

11.2.2. Curentul sceptic

Curentul reprezentat prin cei care alcătuiesc tabăra
sceptică, prin comparaţie cu hiperglobaliştii, susţine ideea
potrivit căreia nivelurile contemporane de interdependenţă
economică nu sunt, nici pe departe, fără precedent istoric.
Afirmând că globalizarea este un mit, scepticii se bazează pe o
concepţie a globalizării ca fenomen exclusiv economic,
asimilând-o, în primul rand, cu o piaţă globală perfect
integrată.
Din acest punct de vedere, scepticii consideră teza
hiperglobalistă drept fundamental eronată şi totodată naivă din
punct de vedere politic, de vreme ce subestimează puterea
durabilă a guvernelor naţionale de a reglementa activitatea
economică internaţională. Departe de a fi scăpate de sub
control, forţele internaţionalizării depind, ele însele, de puterea
de reglementare a guvernelor naţionale pentru a asigura
continuarea procesului de liberalizare.
În rândul scepticilor, globalizarea şi regionalizarea sunt
percepute ca tendinţe contradictorii. După cum conchid unii
teoreticieni, prin comparaţie cu perioada imperiilor mondiale,
economia internaţională a devenit mult mai puţin globală în
cuprinderea sa geografică.
Scepticii tind, de asemenea, să ignore prezumţia conform
căreia internaţionalizarea prefigurează apariţia unei noi ordini
mondiale, mai puţin statocentrică. Departe de a considera că
guvernele naţionale devin imobilizate din cauza imperativelor

224
internaţionale, aceştia atrag atenţia asupra centralităţii lor tot
mai evidente în reglementarea şi promovarea activităţii
economice transfrontaliere. Prin urmare, în opinia lor,
guvernele nu sunt victimele pasive ale internaţionalizării ci,
dimpotrivă, principalii ei arhitecţi.
În grupul scepticilor s-a creat o convergenţă a opiniilor,
în sensul că oricare ar fi forţele sale motrice, internaţionalizarea
nu a fost însoţită de o atenuare a inegalităţilor Nord-Sud, ci,
dimpotrivă, de o accentuare a marginalizării multor state din
Lumea a Treia.
În consecinţă, teza sceptică respinge, în general, ideea conform
căreia internaţionalizarea aduce după sine o restructurare
profundă sau chiar semnificativă a relaţiilor economice globale.
În această privinţă, poziţia sceptică reprezintă o recunoaştere a
ideilor bine înrădăcinate ale inegalităţii şi ierarhiei în economia
mondială, care, în termeni structurali, s-au schimbat doar foarte
puţin de-a lungul ultimului secol.
Din punctul de vedere al multor sceptici, această
inegalitate contribuie la avântul fundamentalismului şi
naţionalismului agresiv, astfel încât, în loc de naşterea unei
civilizaţii globale, după cum prezic hiperglobaliştii, lumea se
fragmentează în blocuri civilizaţionale şi enclave culturale şi
etnice.
Noţiunea de omogenizare culturală şi cultură globală,
cred scepticii, reprezintă alte mituri ale lumii actuale. Mai mult,
accentuarea inegalităţilor globale în relaţiile internaţionale şi
ciocnirea civilizaţiilor dezvăluie natura iluzorie a guvernării
globale, în condiţiile în care managementul ordinii mondiale
rămâne, aşa cum a fost de-a lungul secolului trecut, în mod
copleşitor, privilegiul statelor occidentale.
Argumentul sceptic tinde să conceapă guvernarea
globală şi internaţionalizarea economică drept proiecte în mod
esenţial occidentale, al căror obiectiv principal este susţinerea
primatului Occidentului în afacerile mondiale. În general,

225
scepticii contestă toate afirmaţiile principale ale
hiperglobaliştilor, subliniind nivelurile comparativ mai mari ale
interdependenţei economice şi întinderea geografică mult mai
extinsă a economiei mondiale la începutul secolului XXI.
Aceştia resping mitul popular conform căruia puterea
guvernelor naţionale sau suveranitatea statelor este subminată
astăzi de internaţionalizarea economică sau de guvernarea
globală. Astfel, în loc ca lumea să devină din ce în ce mai
interdependentă, după cum cred hiperglobaliştii, scepticii caută
să demaşte miturile care susţin teza globalizării.

11.2.3. Curentul transformativist

Cel de al treilea curent de gândire, transformativist,
consideră că, la începutul unui nou mileniu, globalizarea este o
forţă motrice centrală a schimbărilor social-politice care
reconfigurează societăţile moderne şi ordinea mondială.
Conform partizanilor acestui punct de vedere, procesele
contemporane de globalizare sunt, din perspectivă istorică, fără
precedent, astfel încât guvernele şi societăţile de pe glob
trebuie să se adapteze la o lume în care nu mai există o
distincţie clară între intern şi internaţional, afaceri interne şi
afaceri externe.
În accepţiunea lor, globalizarea este concepută ca o
puternică forţă transformativă, responsabilă pentru masiva
restructurare a societăţilor, a instituţiilor de guvernare şi a
ordinii mondiale. Totuşi, direcţia acestei restructurări rămâne
nesigură de vreme ce globalizarea este percepută ca un proces
istoric contingent, plin de contradicţii.
Spre deosebire de sceptici şi hiperglobalişti, transformativiştii
nu se pronunţă asupra traiectoriei viitoare a globalizării, şi nici
nu încearcă să evalueze prezentul prin prisma unei lumi ideal-
tipice fixe, o lume globalizată, fie că este vorba despre piaţa
globală sau civilizaţia globală.
Aceştia consideră globalizarea drept un proces istoric,

226
pe termen lung, marcat de contradicţii şi, în mare măsură,
modelat de factorii conjuncturali.
Precauţia manifestată în legătură cu viitorul globalizării este
însoţită de convingerea că idealurile contemporane sunt fără
precedent din punct de vedere istoric, în toate domeniile
(economic, militar, politic, al securităţii şi ordinii publice,
ecologic, cultural etc.). Însă, existenţa unui sistem unic global
nu este considerată o probă a convergenţei globale sau a
apariţiei unei societăţi mondiale unice.
Pentru transformativişti, globalizarea este asociată cu
idei noi privind stratificarea globală, în care unele state,
societăţi şi comunităţi devin din ce în ce mai angrenate în
ordinea globală, în timp ce altele sunt din ce în ce mai
marginalizate. Nucleul argumentului transformativist îl
reprezintă convingerea că globalizarea contemporană
reconstruieşte sau reproiectează puterea, funcţiile şi autoritatea
guvernelor naţionale. Deşi nu contestă faptul că statele încă îşi
menţin dreptul legal, fundamental la supremaţia efectivă
asupra a ceea ce se petrece pe teritoriul lor, transformativiştii
afirmă că acesta este juxtapus în grade diferite jurisdicţiei în
expansiune a instituţiilor de guvernare internaţională, precum şi
constrângerilor şi obligaţiilor care derivă din dreptul
internaţional.
Argumentele lor se bazează pe o analiză empirică şi
exemplifică evoluţiile cu ceea ce se petrece în Uniunea
Europeană, în cadrul căreia puterea suverană este împărţită
între autorităţi internaţionale, naţionale şi locale. Găsesc
tendinţe de globalizare în principiile de organizare şi
funcţionare a altor instituţii de rang internaţional, cum ar fi
O.S.C.E. etc. Constată că, totuşi, chiar acolo unde suveranitatea
apare intactă, statele nu mai deţin controlul unic asupra a ceea
ce se petrece în interiorul graniţelor lor, deoarece sisteme
globale complexe conectează destinele comunităţilor dintr-un
loc cu cele ale comunităţilor din regiuni îndepărtate ale

227
globului. În opinia lor, locurile puterii şi subiecţii puterii pot fi,
atât literal cât şi metaforic, despărţiţi de mări şi ţări. În aceste
condiţii, conceptul de stat-naţiune, ca unitate autonomă care se
autoguvernează, pare a fi mai mult un enunţ normativ decât
unul descriptiv. Instituţia modernă a puterii suverane
circumscrise teritorial apare oarecum anormală atunci când este
juxtapusă organizării transnaţionale asupra multor aspecte ale
vieţii economice şi sociale contemporane. Din acest punct de
vedere, globalizarea este asociată cu transformarea sau
desfacerea relaţiei între suveranitate, teritorialitate şi puterea
statală.
Susţinând că globalizarea transformă sau reconstituie
puterea şi autoritatea guvernelor naţionale, transformativiştii
resping atât retorica hiperglobalistă a sfârşitului suveranităţii
statului-naţiune, cât şi afirmaţia scepticilor conform căreia nu
s-a schimbat mai nimic. În schimb, aceştia susţin că, un nou
regim al suveranităţii înlocuieşte concepţiile tradiţionale
despre stabilitate ca formă de putere publică absolută,
indivizibilă, exclusivă din punct de vedere teritorial.
Suveranitatea este percepută nu atât ca o barieră definită
teritorial, cât sub forma unei resurse de negociere, în contextul
unei politici caracterizate de reţele transnaţionale complexe.
Guvernele privesc tot mai mult spre exterior, pe măsură
ce caută să urmărească strategii de cooperare şi să alcătuiască
regimuri internaţionale de reglementare pentru a face faţă, mai
eficient, varietăţii din ce în ce mai bogate a problemelor
transfrontaliere ce apar cu regularitate pe agenda politică
naţională. În loc să ducă la sfârşitul statului, globalizarea a
încurajat un întreg spectru de strategii de ajustare şi, în anumite
privinţe, un stat mai activ. În consecinţă, puterea guvernelor
naţionale nu este în mod necesar diminuată de globalizare ci,
dimpotrivă, este reconstituită şi restructurată ca un răspuns la
complexitatea în creştere a proceselor de guvernare într-o lume
mai interconectată.

228
 În concluzie, conceptualizarea globalizării oferă
posibilitatea unei analize pertinente asupra acestui proces
având scopul de a furniza o înţelegere sistematică a naturii
procesului în sine, precum şi a consecinţelor sale politice
inegale.
11.3. Actori ai globalizării

A ctorii globalizării sunt prezentaţi relativ diferit în studiile

de specialitate. Un rol important în selectarea şi analiza
actorilor globalizării îl are concepţia autorilor respectivi
cu privire la globalizare, ca fenomen dinamic şi complex.
Astfel, în Guide de formation sur globalisation dans les
Amériques, în calitate de actori ai globalizării sunt menţionaţi
următorii:

11.3.1. Guvernele
Acestea sunt un prim actor al globalizării. Există două
modalităţi de aplicare a strategiilor de globalizare de către
guverne. Mai întâi, potrivit voinţei lor, dacă statul respectiv
este destul de puternic, îndeosebi economic sau ca elevi model,
când forţa lor nu le permite să-şi aleagă politicile economice de
urmat, mai ales atunci când depind de organismele financiare
internaţionale şi de organizaţiile economice globale ai căror
membri sunt. Unele dintre aceste politici economice, ca
politicile tarifare, comerciale sau politicile de investiţii, fac
obiectul înţelegerilor între partenerii privilegiaţi care negociază
şi semnează acorduri numite regionale, deşi, în realitate, sunt
acorduri între câteva ţări.
La ora actuală, negocierile asupra liberului schimb
conduc la concesii de o parte şi de alta, fără ca cetăţenii să fie
informaţi despre jocurile şi consecinţele acordurilor la care
guvernele lor subscriu. De multe ori, legislativul este informat
după ce s-au încheiat negocierile şi se cunosc rezultatele.

229
11.3.2. Instituţiile economice internaţionale şi regionale
Ele reprezintă, la ora actuală, unul dintre principalii
vectori ai globalizării. Pentru a înţelege locul şi rolul lor în
calitate de actor într-o strategie a globalizării, este interesant de
alcătuit o listă cu acestea. În fruntea listei, se vor afla, desigur,
marile organizaţii economice internaţionale, printre care se
numără: Banca Internaţională de Reconstrucţie (B.I.R.D.);
Banca Mondială (B.M.); Fondul Monetar Internaţional
(F.M.I.); Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.- în 1994
a luat locul GAAT).
Apoi, sunt organizaţiile economice regionale, cum ar fi:
Comisia pentru America Latină şi Caraibe a O.N.U. şi Banca
Interamericană de Dezvoltare.
În fine, există şi organizaţii economice care reunesc ţări
pe baza afinităţii obiectivelor, de pildă Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), care cuprinde
29 de state (27 dintre ele sunt cele mai dezvoltate din punct de
vedere economic).
La acestea se poate adăuga G-7, care nu este, propriu-
zis, o organizaţie economică, dar care a jucat un rol
determinant în definirea parametrilor importanţi ai unei politici
economice comune din partea participanţilor la aceste
conferinţe pe o bază anuală (G-7, adică grupul celor mai
dezvoltate 7 state, la care s-a alăturat un reprezentant al Uniunii
Europene şi preşedintele Rusiei, devenind, în realitate G-8).
Alături de aceste organizaţii cu vocaţie economică,
există o întreagă panoplie de organizaţii de natură politică, pe
care le putem clasifica aşa cum am făcut-o cu cele economice,
distingând: o organizaţie universală – O.N.U.; organizaţii
regionale - Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia de
Securitate şi Cooperare Europeană. Totodată, există instanţe
care nu sunt organizaţii mondiale, dar care joacă un rol
semnificativ în determinarea parametrilor de creştere
economică la scară planetară, cum ar fi: Forumul economico-

230
mondial de la Davos sau Comisia Trilaterală creată de
Rockefeller în 1973.
În fine, există organizaţii sau întâlniri anuale ce vizează
favorizarea schimburilor şi integrării între unele ţări.
Toate aceste organizaţii şi întâlniri sunt finanţate şi
conduse de către statele membre şi, ca regulă generală,
contribuţia este în funcţie de puterea economică, ceea ce nu
schimbă cu nimic relaţiile dintre respectivele state, atât timp cât
toate au dreptul la un singur vot pentru adoptarea deciziilor.
Excepţie fac Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional,
unde greutatea politică este dată de aportul financiar al
membrilor organizaţiei.

11.3.3. Societăţile transnaţionale

Acestea sunt un alt actor deosebit de important al
globalizării. Transferul activităţilor întreprinderilor peste
frontierele naţionale a fost, fără îndoială, fenomenul major al
sfârşitului secolului al XX-lea.
Globalizarea este impulsionată de societăţile
transnaţionale, care, astfel, mondializează propriul proces de
producţie şi care determină guvernele să adopte legi ce
favorizează luarea în sarcină, prin pieţe, a producţiei şi a
repartiţiei bunurilor colective. În prezent, există în jur de
60.000 de societăţi transnaţionale, dintre care doar 4.000 în
ţările mai puţin dezvoltate.
Puterea lor economică – conform sursei citate -
depăşeşte pe cea a unor ţări mari. De exemplu, în 1968, în
termeni de putere economică, General Motors ajungea la
rangul 18 înaintea Germaniei de Est, a Belgiei şi a Elveţiei. În
1982, Canadian Pacific avea o cifră de afaceri de 12,3 miliarde
de dolari la egalitate cu Noua Zeelandă, iar în 1993 Exxon, cu
11 miliarde de dolari din vânzări anuale deţinea o avere de trei
ori PNB al Irlandei. Aceste cifre arătă cât de mare este puterea
economică a unora dintre societăţile transnaţionale şi ce pot

231
face ele, în plan politic, de pildă, la nivel planetar. Astfel, tot
mai mult, grupurile şi asociaţiile oamenilor de afaceri se
implică direct şi acţionează în calitate de consultanţi în
negocierile economice în curs, atât la nivel internaţional, cât şi
regional. Influenţele se manifestă în organizaţiile patronale
mondiale, cum ar fi Camera de Comerţ Internaţională (C.C.I.),
în organizaţiile regionale sau naţionale. În plus, începând cu
1995, mediul de afaceri a primit un statut oficial pe lângă G-7.
În acelaşi timp, această influenţă a societăţilor
transnaţionale este amplificată, graţie studiilor difuzate de către
grupurile de presiune, de fundaţiile şi de către furnizorii de idei
(think thanks), cum sunt: Institutul C.D. Howe, Conferinţa
Board, Institutul Fraser etc. Apoi, ea este multiplicată prin
mass-media, care răspândeşte mesajul neoliberal în rândul
marelui public şi a electoratului din fiecare ţară.

11.3.4. Organizaţiile şi mişcările sociale sunt un alt actor al

globalizării
Ele sunt ultimul actor al globalizării în termeni de
putere economică, dar primul în termeni de putere politică.
Toate acestea sunt cunoscute şi sub numele de societate civilă.
De regulă, în rândurile sale se includ organizaţiile
nonguvernamentale, iar dintre ele, cele mai bogate sunt
consultate în legătură cu globalizarea.
De altfel, există mai multe iniţiative pornite de la aceste
grupuri ce militează în favoarea întăririi rolului O.N.U. Ca
exemplu, se pot menţiona: Mileniu Forum 2000 condus de
O.N.U. şi care a fost convocat, din nou, în 2005; World City
Society sau WOCSOC, care s-a întrunit la Montreal în 1999;
Global Forum şi Forum Internaţioanl de la Montreal (FIM).
Problema de fond care se pune, şi nu a fost încă
rezolvată, este cea referitoare la efectul util al acestor procese
de consultări. Până acum, acest efect a fost destul de limitat.
Consultarea pare uneori să servească la, ceea ce unii numesc,

232
endogenizarea criticii, adică recuperarea, pur şi simplu, a unor
obiective şi lozinci care apar frecvent în preambulul textelor
oficiale, acolo unde ele au un efect retoric incontestabil şi un
efect juridic nul. De asemenea, reprezentanţii acestor
organizaţii şi mişcări sunt primiţi de delegaţiile oficiale de la
întâlnirile lor internaţionale.
În ultimii ani, aceste organizaţii şi mişcări şi-au creat o
reţea internaţională şi organizează întâlniri cu scopul de a
schimba informaţii şi analize, de a defini platformele lor de
revendicări şi de a elabora strategii comune. Astfel, reuniunile
internaţionale la care reprezentanţii guvernelor şi cei ai marelui
capital discută viitorul planetei sunt, din ce în ce mai mult,
acompaniate de adunări paralele ale reprezentanţilor
organizaţiilor populare, sindicale, de femei, ale populaţiei
autohtone, a O.N.G. - urilor, a grupurilor de apărare a mediului
care discută între ei efectele negative ale globalizării pieţei
asupra mediului de viaţă.
La rândul său, Bernard Guillochon face o analiză relativ
amănunţită şi riguroasă a actorilor globalizării, împărţindu-i în
două grupe: cei care sunt pro globalizare şi cei antiglobalizare.
După opinia lui actorii pro globalizare sunt:
• firmele multinaţionale. O.N.U. estima că, în anul 1999,
existau 63.000 de firme multinaţionale având 690.000 de
filiale în străinătate;
• statele. Deschiderea totală a frontierelor pentru mărfurile
străine reprezintă un pericol pentru anumite ramuri,
incapabile să suporte concurenţa. Statul protejează
anumite sectoare fragile, în permiterea reconversiilor şi în
asigurarea independenţei naţionale, în domenii
considerate prioritare;
• instituţiile internaţionale. Acestea au fost create în
vederea supravegherii procesului de globalizare şi
asistenţă a ţărilor a căror inserţie în economia mondială
este o sursă de dificultate pentru ele însele şi pentru

233
 sistem în ansamblul său.
Printre aceste instituţii sunt menţionate:
• O.M.C. (Organizaţia Mondială a Comerţului)
chemată să faciliteze dezvoltarea comerţului cu
bani şi servicii între ţări. Această organizaţie este
una dintre ţintele preferate ale mişcării
antiglobalizare, care o consideră apărătorul
intereselor marilor firme multinaţionale;
• F.M.I. (Fondul Monetar Internaţional) creat prin
acordul de la Bretton Woods, în 1944, pentru
evitarea dezordinii monetare, iar după 1980 pentru
administrarea îndatorării ţărilor în curs de
dezvoltare şi asistenţa acestora când cunosc crize
financiare;
• B.M. (Banca Mondială) este formată din mai
multe organisme (B.I.R.D. - Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; A.I.D. -
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare;
A.G.M.I. - Agenţia de Garantare Multilaterală a
Investiţiilor; C.I.R.D.I. - Centrul Internaţional
pentru Reglementarea Diferendelor privind
Investiţiile, ce acordă împrumuturi şi ajutoare
ţărilor în curs de dezvoltare.
De asemenea, printre actorii globalizării, autorul citat
menţionează şi:
• Uniunea Europeană;
• ALENA (Acordul de liber schimb nord-american -
Canada, Mexic, S.U.A. creată în 1994, având ca obiectiv
favorizarea schimburilor comerciale şi a investiţiilor între
cele trei state;
• ASEAN ( Asociaţia Naţiunilor din Sud - Estul Asiei)
înfiinţată în 1967 cu scopul realizării unei zone de liber
schimb şi favorizarea comerţului între statele ce o
compun;

234
• MERCUSOR (Piaţa comună a Sudului) fondată în 1991
de către Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay, având
ca scop realizarea integrării celor 4 state;
• O.C.D.E. (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică) are menirea de a consilia şi a realiza studii
pentru cele 30 de state ce o compun.
Ca opozanţi ai globalizării, lucrarea citată menţionează
pe următorii:
• reţelele mondiale. (Action mondiale des peuples contre le
liber – echange et l’Organisation mondiale du commerce;
Forum social de Gênes; Forum social mondial;
International Forum on Globalisation; Mobilization for
Global Justice; Mouvement international ATTAC);
• reţele regionale (Aliance social continentale - Amériques
Arab NGO Network for Developement);
• sindicate şi organizaţii ale comerţului (AFL-CIO în
S.U.A., Central Unica Trabalhadones - Brazilia,
Confederation Internationales de syndicats libres etc.);
• mişcări sociale (Marches européennes contre chômage, la
précarite et les exclusions, Marche mondiale de femmes,
Tute Bianche);
• drepturile omului (Amnesty International, Human Rights
Watch);
• mediu (Greenpeace, Sierra Club, Les Amis de la Terre);
• media (After Aut, Independent Media Center, Le monde
Diplomatique, The Nation);
• institute (Centre for Economic and Policy Research,
Economic Policy Institute).
Practic, individul şi grupul uman par a fi actorii reali ai
globalizării, ceilalţi (statele lumii, organizaţiile internaţionale şi
firmele multinaţionale, în principal) sunt mai degrabă regizori,
întrucât dispun de toate forţele şi instrumentele, atât suficiente,
cât şi necesare atingerii obiectivelor pe care şi le propun. Pe de
altă parte, în ultimă instanţă, atât în rândul actorilor statali, cât

235
şi non-statali, acţionează tot indivizii umani, cu personalitatea
lor complexă, cu idealurile, interesele, aspiraţiile şi inteligenţa
lor, cu educaţia şi formaţia profesională dobândită în familie şi
societate.
Totuşi, se pare că un rol important, ca actor pro sau
contra globalizare, joacă şi va juca şi în continuare populaţia
statelor. Aceasta din urmă, periodic, este chemată să valideze,
prin referendum, măsurile cerute de globalizare. Cele mai
recente cazuri sunt cele ale populaţiei Franţei şi Olandei care
au fost solicitate să se pronunţe în privinţa acceptării sau nu a
Constituţiei Uniunii Europene. Important este, însă, faptul că
persoanele cu drept de vot dintr-o ţară sau alta, fără a se
organiza ca o structură distinctă a societăţii civile, pot fi un
actor social redutabil în ceea ce priveşte acţiunile şi măsurile
impuse de fenomenul globalizării.

236
237
BIBLIOGRAFIE
1. ANGHEL, N., Geopolitica de la ideologie la strategie
politico-militară, Editura Politică, Bucureşti, 1985.
2. BĂDESCU, Ilie, DUNGACIU, Dan, Sociologia şi
geopolitica frontierelor, Editura Floarea Albastră,
Bucureşti, 1995.
3. BRZEZINSKI, Zbigniew, Marea tablă de şah, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
4. BODOCAN, V., Geografie politică, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 1997.
5. CELERIER, Pierre, Géopolitique et geostrategie, P.U.F,
Paris, 1961.
6. CLAVAL, Paul, Geopolitică şi geostrategie, Editura
Corint, Bucureşti, 2001.
7. CHAUPRADE, A., THUAL, F., Dicţionar de
geopolitică, Editura Corint, Bucureşti, 2003.
8. DUSSOUY, Gerard, Quelle geopolitique au XXIe siecle?,
Editions Complexe, Paris, 2001.
9. DOBRESCU, Paul, BARGAOANU, Alina, Geopolitica,
Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2001.
10. EMANDI, E.I., BUZATU, Gh., CUCU, V., Geopolitica,
Editura Glasul Bucovinei, Iaşi, 1994.
11. FRUNZETI, Teodor, Paradigme militare în schimbare,
Editura Militară, Bucureşti, 2005.
12. GUZZINI, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale,
Institutul European, Iaşi, 2000.
13. HAUSHOFER, Karl, De la géopolitique, Ed. Fayard, 1986.
14. HEIST, Paul, GRAHAME, Thompson, Globalizarea sub
semnul întrebării, Editura Trei, Bucureşti, 2002.

240
15. RAFFESTIN, Claude , Géopolitique et histoire, Ed. Payot,
Laussanne, 1995.
16. SAVA, Ionel Nicu, Şcoala geopolitică germană, Editura
Info-Team, Bucureşti, 1997.
17. SEREBIAN, O., Va exploda estul? Geopolitica spaţiului
pontic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998.
18. TĂMAŞ, Sergiu, Geopolitica, Editura Noua Alternativă,
1995.
19. WALLERSTEIN, Immanuel, Sistemul mondial modern,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1992-1993.
20. WEISS, Linda, Mitul statului lipsit de putere, Institutul
European, Iaşi, 2002.
21. WOLIN, Sheldon, Politics and Vision. Continuity and
Inovation in Western Political Thought, Boston, Toronto,
Little Brown and Company, 1960.
22. X X X, Marea Neagră, spaţiu de confluenţă a intereselor
geostrategice, Editura Centrului Tehnic-Editorial al
Armatei, Bucureşti, 2005.
23. X X X, Lumea 2005, Enciclopedie politică şi militară,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti,
2005.

241