Scrisoare de dragoste- Mihail Drumeş

Zilele pâcloase ale unui noiembrie târziu, artizane ale unui şirag lung de ore de lectură ferventă,
m-au regăsit cufundată atent într-o “Scrisoare de dragoste“. Nu, nu ieşită de sub “penelul” meu
– ceea ce mi-a stârnit un soi de invidie – ci de sub cel al lui Mihail Drumeş. Este autorul cărţii
adolescenţei multora dintre noi – “Elevul Dima dintr-a şaptea“(1946), a romanului unei iubiri
zbuciumate – “Invitaţie la vals“(1936) şi a altor romane de mare succes interbelic, şi nu numai,
precum “Sfantul Părere” (1930), sub denumire definitivă de “Cazul Magheru” (1970), “Ioana
d”™Arc“(1937), “Se revarsă apele” (1961), etc.

Cu acelaşi talent scriitoricesc, în “Scrisoare de dragoste“, autorul reia tema tratată în nuvela
“Capcana“, ieşită de sub tipar în anul 1927, îmbogăţind-o cu aspecte de tip social. Astfel, acesta
sondează nevoia de devenire socială realizată prin căsătorii din interes, practică des întâlnită de-a
lungul veacurilor, dar nuanţează puternic şi cealaltă extremă, şi anume: căsătoria ca insituţie
fundamentată pe simţăminte pure şi dezinteresate.

“Colocviu sentimental” – după cum o denumea Florea Firan în “”Profiluri şi structuri literare.
Contribuţii la o istorie a literaturii române” – cu o arhitectură duală de exprimare a întâmplărilor,
romanul ni se descoperă prin prisma a două mărturii ce se anticipează, se completează ori se
interpun, prin prisma unor introspecţii uşoare de natură a ne face să înţelegem mecanismul
gândirii personajelor.

Prima dintre aceste mărturii este una adresată mai mult sieşi, un fel de voce interioară a
personajului masculin, un fel de narator şi judecător totodată a propriei persoane. A doua
mărturie îi aparţine, fireşte, personajului feminin, luând forma unor scrisori adresate unei anume
“Fulguşor mică şi dragă”, prietenă foarte apropiată, care însă nu are mai mult de rolul unui
receptor tăcut, al unui mobil de expunere a întâmplărilor şi a forului interior al acesteia.

Tot la nivel de anticipare nu trebuie omisă maniera de structurare a scrierii: 3 părţi cu titluri ce
rezumă întreaga acţiune ce urmează a fi relevată. Acestă concentrare într-un singur titlu nu
ştirbeşte interesul cititorului, ci dimpotrivă, îl stimulează să parcurgă slovele într-un ritm
accelerat.

Aşadar, prima parte se desfăşoară sub cupola “Un băiat şi o fată se întâlnesc, se iubesc şi se
iau“. Idilic am putea spune. Nepersonalizarea pe care o întâlnim aici subliniază parcă ideea de
oameni universali supuşi unor legi de aceeaşi talie.

Acest băiat cu care Drumeş ne face cunoştinţă – Dinu Gherghel, cu o condiţie socială precară în
copilărie, cu talente, spre exemplu aflăm că pe perioada studenţiei şi-a folosit talentul caligrafic
pentru a scrie diplomele absolvenţilor, reuşind să-şi realizeze un fond financiar modest, cu
aspiraţii şi ambiţii mari pentru viitor – dorind să se aşeze în panteonul marilor scriitori prin ceva
fără precedent: o istorie a literaturii universale, întâlneşte în trenul ce-l ducea pe plaiurile natale,
o domnişoară frumoasă, simplă, ingenuă şi inteligentă. Aceasta este Anda Opriş, devenită

1
Brădeanu după ce a fost adoptată de directoarea şcolii unde învăţa. Aflăm că la rându-i a scris o
nuvelă inspirată din propria viaţă. Are un caracter dârz, dar asta nu o împiedică să viseze.

Dialogul înfiripat între cei doi în vagon este una dintre cele mai frumoase pagini ale acestei cărţi.
De aici porneşte întreaga poveste sentimentală. Coborând mai devreme din tren decât Dinu,
Anda rămâne sub anonimat, el botezând-o Ghiocela – alint ce i-l atribuie pe întregul parcurs al
relaţiei. El este pentru ea Ivar, nume ce aduce cu un “Avar”, ca o paranteză – o tuşă a
caracterului acestuia. Ambii rămân marcaţi de întâmplare, însă lasă în braţele şi în forţa
destinului dacă se vor mai vedea sau nu. Şi nu mică le este consternarea atunci când se
reîntâlnesc întâmplător la un cinematograf, acolo unde, în ironia situaţiei, ea trebuia să fi văzut
filmul cu Bob Geamănu – fostul coleg de apartament al lui Dinu, fără ca ea să ştie însă, iar el
împreună cu mama lui.

Acest Bob, deşi personaj episodic, are o importanţă aproape hotărâtoare în cursul relaţiei dintre
Ghiocela şi Ivar. Din vanitate acesta o discreditează pe Anda în faţa lui Dinu. Cel din urmă, lezat
pe de-o parte de îndrăzneala lui Geamănu de a face o astfel de declaraţie nonşalantă şi, pe de alta,
de candoarea înşelătoare a fetei, în opinia lui, refuzat de Ghiocela atunci când doreşte să o
posede fizic, găseşte calea potrivită în căsătorie.

După îndelungi tribulaţii, cei doi se văd împreună ca familia Gherghel.

Cea de-a doua parte, al cărei titlu – “Puteau fi fericiţi toată viaţa, dar el, întâlnind o fată cu
avere, se desparte de cea pe care o iubeşte” – prefaţează calea sinuoasă pe care o iau
evenimentele, evidenţiază tema de factură socială, aceea a carierismului mai presus de
sentimente şi moralitate.

Îi regăsim pe cei doi, în primele instanţe ale acestei părţi, în plenitudinea afectivă a unui început
de căsnicii, pentru ca pe măsură ce se înaintează în timp să descoperim o potenţare a dorinţei
inoculate încă de mic lui Dinu de a se ajunge folosind instrumentul căsătoriei pe bază mercantilă.
Reîntâlnirea acestuia cu fostul coleg de şcoală Relu Apelevianu îi deschide poarta spre
împlinirea acestei ambiţii personale. Este angajat la un unchi bogat al lui Relu, a cărei fată –
Cora, supranumită şi Jebs, îndrăgostită în taină de acest nou secretar al tatălui ei – serveşte drept
tinţă lui Gherghel.

Pânza nu se complică însă. Culorile sumbre ale unui sfârşit de idilă, nu par atît de întunecate prin
optica verticală a Andei. Deşi suferă din pricina macerării unui sistem de valori în care credea,
acesta încercată sufleteşte şi de moartea mamei adoptive survenite la scurt timp după nefastul
eveniment, găseşte sprijin tocmai în Relu. Este, de altfel, şi momentul oportun pentru a-şi
continua studiile la Paris.
Această parte are un final cvasifericit: Anda se mărită cu Relu, nereuşind însă a-l mai iubi ca pe
Ivar.

A treia parte sta sub semnul unei veritabile pilde: “Dragostea călcată în picioare se răzbună, iar
cel ce a călcat greşit pierde totul“.

2
Îl regăsim aici pe Dinu cunoscând, în sfârşit, ascensiunea pe scara socială şi profesională, dar cu
mari reminiscenţe din căsnicia anterioară. Ghiocela îi serveşte involuntar drept reper, iar marea
lui ambiţie de a scrie o istorie a literaturii universale o vede spulberându-se odată ce timpul îi
este din ce în ce mai fragmentat de datoriile de serviciu.

Cât despre Anda, noul stil de viaţă alături de Relu este diferit şi aproape lipsit de şarm, însă ştie
să aprecieze apropierea francă a acestuia.

O întâmplare definitorie, sculpturală, este aceea a întâlnirii accidentale a celor două cupluri în
staţiunea italiană Montefiore. Este ca o nouă punere în balanţă, destinul justiţiar jucându-şi rolul
magistral.
Ca roman ce tratează o temă eternă într-o manieră sub raport ideatic clasic, finalul este unui
tragic; aidoma finalului romanului semnat Anda Brădeanu, inspirat din nereuşita căsătorie.
Personajul Dinu se sinucide, cu luciditatea că un compromis i-a distrus ceea ce nici toţi arginţii,
nici toate proprietăţile ori poziţiile sociale cele mai înalte nu pot cumpăra, pentru că “Marile
iubiri care ies din matca obişnuitului se rezolvă numai în moarte.” Şi cum Jebs ştie că nu este
decât un mijloc de parvenire pentru cel pentru care nutrea afecţiune sinceră, hotărăşte a-şi
modela singură destinul, punându-şi capăt zilelor în liniştea sinistră lăsată peste apartamentul
celor doi din Montefiore.

Personal, consider acest roman ca un tratat romanţat al iubirii. O pledoarie întru adeverirea unor
valori pure înca existente într-un mediu expandat în degradare morală, în care zeul atotputernic
este banul.
Replicile magistrale ale celor doi, dintre care amintesc doar câteva: “O fericire care te satisface
pe deplin nici nu e fericire, trebuie să-i dai alt nume.”ori “Preţul unei femei nu-l afli decât după
ce o pierzi.” ori “Dragostea n-o poţi cumpăra cu toate bogăţiile pământului, dar o poţi avea cu
un simplu surâs.”reprezintă adevărate axiome ale acestei taine ale vieţii.

În loc de concluzie, las un alt citat să vorbească de la sine, căci atât pe parcursul lecturării
“Scrisorii de dragoste”, cât şi după mult timp după ce ai sfârşit a o citi, aidoma unui ecou, apare
nestingherită întrebarea: “Evoluezi tot în azur, printre luceferi, sau ai coborat jos, pe pământ?”