Mică enciclopedie ilustrată a scriitorilor din Republica Moldova

Vladimir Beşleagă 1905

5 (18) martie Se naşte, în satul Mălăieşti din stânga Nistrului, în familia lui Luca şi a Nataliei Beşleagă, născută Facâru, primul copil,
Vasile, tatăl scriitorului.
1913

Se naşte în familia lui Andrei şi a Pachiţei Ciocârlan, născută Bălan, cel de-al patrulea copil, Eugenia (Fevronia), mama scriitorului.
1931
25 iulie Se naşte în familia lui Vasile Beşleagă şi a soţiei sale Eugenia primul şi singurul lor copil, botezat Vladimir.
1933
iarna Bunelul scriitorului, Andrei Ciocârlan, dimpreună cu cea de-a doua soţie a sa, Iustina, şi fiul mezin de 12 ani, este deportat de
regimul totalitar comunist în pădurile îngheţate ale Rusiei, unde la scurtă vreme moare. Aceeaşi soartă a avut-o şi feciorul Alexandru.
După cel de-al doilea război mondial revine acasă doar bunica Iustina.
1938-1944
Vladimir Beşleagă urmează primele trei clase primare cu program de învăţământ sovietic în şcoala din Mălăieşti, iar o dată cu începerea
războiului şi cu instalarea în teritoriu a administraţiei civile româneşti (în Transnistria) face în anii 1941-1944 clasa a IV-a primară şi
clasele I şi II de liceu cu program de învăţământ românesc.
1948
Fiind elev în clasa a 8-a (cei doi ani de liceu nu au fost luaţi în calcul de administraţia sovietică), edita o gazetă de perete unde a avut o
poezie dedicată Anului Nou, aceasta fiind preluată de ziarul raional.
1949-1950
Împreună cu alţi colegi, fondează un cenaclu literar şcolar în cadrul căruia se iniţiază în probleme de teorie literară: versificaţie, noţiuni
de estetică etc. Compune poezii, îşi încearcă puterile în proză, dramaturgie… Scrie la publicaţia raională, trimite versuri la ziarele şi
revistele din Chişinău, la Uniunea Scriitorilor…
1950
Termină şcoala medie cu medalie de aur şi depune actele de înscriere la Facultatea Istorie şi Filologie, secţia limbă şi literatură română
a Universităţii de Stat din Chişinău. În acelaşi an, toamna, tatăl, Vasile Beşleagă, este condamnat pe un termen de 20 de ani de detenţie,
mama, dată afară din casă şi casa confiscată…
1955
Absolveşte studiile universitare şi este lăsat să facă doctorantura pe lângă Catedra de Limbă şi Literatură, având ca temă de studiu teza
„Liviu Rebreanu, romancier“.
1956

Se căsătoreşte. Îi apare cărţulia de debut Zbânţuilă, care aduna câteva povestioare pentru cei mici. Se naşte fiica Stela.
1958
După expirarea termenului de doctorantură, fără să fi putut finaliza teza (tema de studiu fusese respinsă între timp ca inacceptabilă
pentru ideologia oficială), se pomeneşte într-o situaţie confuză – cu familia împrăştiată şi fără surse de subzistenţă. Este angajat
colaborator literar la revista de satiră şi umor Chipăruş . (În anii precedenţi colaborase sporadic la Tinerimea Moldovei şi Scânteia
leninistă ).
1959
Toamna, în urma destituirii redactorului-şef al revistei Chipăruş pentru publicarea unor materiale critice de… „nuanţă antisovietică şi
naţionalistă“, aşa cum au fost calificate acestea de către forul de partid – C.C. al P.C.M. – V. Beşleagă, împreună cu alţi tineri colegi din
aceeaşi redacţie, dar şi de la alte publicaţii, este concediat, blamat de la diferite tribune şi în presă şi, fără casă, fără masă, rămâne pe
drumuri…
1963

După câteva cărţulii pentru copii, V. Beşleagă editează culegerea de proze pentru adulţi La fântâna Leahului . În acelaşi an este luat
pentru trei luni la armată, după care pleacă de la redacţia Cultura Moldovei unde activa, hotărât să se consacre scrisului… Deşi avea
publicate deja câteva cărţi, nu fusese primit membru în Uniunea Scriitorilor din cauza blamului din 1959. Se naşte fiul Alexandru.
1964

În vară se îmbolnăveşte grav mama scriitorului, este internată la oncologie şi operată, iar pe 9 martie 1965 se stinge din viaţă.
1965
V. Beşleagă abandonează proiectul unei cărţi la care lucra şi, copleşit de durerea pierderii mamei, revine la subiectul unei povestiri mai
vechi. În cursul lunilor aprilie-iunie redactează romanul Юipătul lăstunilor, care în anul următor (1966) apare cu titlul Zbor frânt . În
acelaşi an (1965) devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1966-1968
Porneşte să lucreze la câteva subiecte, printre care un roman în cinci nuvele intitulat Moartea albinei , dar, din diverse cauze, în primul
rând a bolii, le abandonează. A rămas o nuvelă: Pădurea Albastră .
1969-1970
Redactează romanul Noaptea a treia , denumire ce are tangenţe cu textul Zborului frânt . Propusă revistei Nistru (un manuscris, pentru
a deveni carte, trebuia să treacă pe la revistă, primul filtru al cenzurii totalitariste), lucrarea este respinsă de colegiul de redacţie condus
de poetul Em.Bucov, hotărându-i-se astfel destinul pentru mulţi ani…
1970

Apare în traducerea lui V. Beşleagă, care şi anterior practicase această muncă, celebrul roman antic pastoral Dafnis şi Cloe de Longos.
1971
17 martie Moare tatăl scriitorului, Vasile Beşleagă.
1971-1976
La congresul de rând al scriitorilor este ales secretar al Comitetului de conducere, în care funcţie activează timp de cinci ani, măcinându-
şi sănătatea şi timpul. După primele câteva luni, a încercat să-şi dea demisia, dar a fost obligat de colegi să rabde şi să rămână până la
expirarea termenului.
1972-1973

După amara experienţă cu respingerea manuscrisului Nopţii a treia, scriitorul se decide să lucreze la o carte pentru propriul suflet,
scriind astfel romanul Prima ninsoare , care a rămas să zacă alături de cel precedent printre hârtiile autorului.
1973
Nedorind să se autodesfiinţeze ca autor, V. Beşleagă revine la subiectul abandonat în 1965, îl completează cu un al doilea plan,
prezentul, şi realizează cartea Nepotul , o cronică de familie care se publică peste doi ani cu titlul schimbat de redactorii cenzori în
Acasă . Scriitorul aborda în această carte unele teme tabu ale epocii totalitariste – deportările ţărănimii şi foametea, din care motive s-a
văzut nevoit să facă anumite concesii ideologiei oficiale, spre a înşela vigilenţa cenzurii comuniste. Apărută în volum în 1976, cartea a
fost distinsă în 1978 cu Premiul de stat al RSSM. Apropo, acel premiu era compromis de la bun început fiind acordat, de regulă, după
prestarea de servicii faţă de regim (V. Beşleagă mai fusese propus în 1968 cu romanul Zbor frânt , alături de poetul cu ani de detenţie în
gulagul stalinist Nicolae Costenco, ambii fiind respinşi prin votare şi înalta decizie a oficialităţilor de partid).
1976

Apare în traducerea lui V. Beşleagă nemuritoarea operă a lui Erasm din Rotterdam Lauda Prostiei (Elogiul Nebuniei) .
1978
Scrie romanul pentru adolescenţi Durere, care apare în volum în anul 1979. În acelaşi an este publicat şi manuscrisul Prima ninsoare,
cu titlul Ignat şi Ana .
1979
Întreprinde, în componenţa unei delegaţii de scriitori, o călătorie în România. (O tentativă similară, dar fără succes, făcuse încă în anii
când lucra la teza de doctorat). De câtva timp scriitorul se documenta în vederea redactării unei cărţi cu subiect din istoria Ţării
Moldovei, având ca personaj central pe Miron Costin. Deşi vizita nu a durat decât o săptămână, V. Beşleagă reuşeşte să ia cunoştinţă de
locuri memorabile din ţară, mănăstirile din nordul Moldovei, să vadă Iaşii, să se întreţină cu savanţi şi specialişti medievişti ca Elvira
Sorohan, Dan Horia Maziliu, cât şi cu unii scriitori bucureşteni. Tot în 1979, activând în cadrul redacţiei revistei Nistru , iniţiază în
paginile acestei publicaţii o discuţie privind situaţia precară a prozei din republică, făcând-o în plan comparativ cu realizările acestui
gen în perioada relativei liberalizări din timpul „dezgheţului hruşciovist“ cât şi cu fenomenele mai elocvente din proza altor republici.
Deşi s-au făcut auzite şi voci de susţinere, discuţia, totuşi, n-a căzut pe placul potentaţilor zilei şi până la urmă a fost calificată drept
denigratoare.
1980

toamna V. Beşleagă întreprinde în calitate de turist o croazieră pe Mediterană. Are fericita ocazie să vadă la Roma, deşi în curs de
restaurare, Columna lui Traian, Muzeul Vaticanului, iar în Grecia vizitează Corintul, Acropole şi, în Spania, Muzeul Salvador Dali…
1981-1983
Pe parcursul a doi ani şi jumătate realizează o primă redacţie a unui roman istoric proiectat în trei părţi…
1985
Apare la Cartea Moldovenească prima parte a romanului istoric Sânge pe zăpadă .
1987
ianuarie Scriitorul suportă o operaţie pe rinichi. Pe 12 ianuarie moare (se sinucide) fiul scriitorului Alexandru. Pe 18-19 mai V.
Beşleagă participă la istorica adunare generală a scriitorilor din Moldova, care a însemnat un moment crucial în Mişcarea de renaştere şi
lupta de eliberare naţională a românilor de la est de Prut.
1988
După 18 ani apare în volum cartea Noaptea a treia cu titlul modificat Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a
cunoaşterii de sine .
1989
Scriitorul întreprinde o călătorie de documentare în Polonia. Vizitează locuri legate de numele regelui Jan Sobieski, muzee din
Cracovia, biblioteci, fonduri de cărţi vechi…
1990
Apare la Editura Hyperion partea întâi din cea de-a doua carte a romanului istoric Cumplite vremi .
1990-1993
Activează ca deputat în Parlamentul Republicii Moldova, primul legislativ ales în mod democratic. Timp de un an şi jumătate este lider
al fracţiunii parlamentare a Frontului Popular Creştin Democrat, din partea căruia a fost ales…
1989-2003

După abolirea cenzurii şi repunerea în drepturi a alfabetului latin, scriitorul revine la lucrările apărute sub regimul totalitar comunist şi,
restabilind decupările şi modificările impuse de redactori, le prezintă cititorului în varianta lor iniţială. Apar, mai întâi, cu scris
românesc traducerile din literatura universală: Lauda prostiei (Elogiul nebuniei) de Erasm din Rotterdam, ediţie bilingvă latină şi
română, grafică şi ilustraţie de Mihai Brunea, Literatura Artistică, 1989; Dafnis şi Cloe de Longos, prezentare grafică de G. Vrabie,
Editura Hiperion, 1990; urmate de cărţile de autor: volumul antologic Zbor frânt , cuprinzând, pe lângă romanul titular, şi Viaţa şi
moartea nefericitului Filimon , nuvelele Pădurea albastră şi Cel de-al doilea, dacă ar fi fost acolo , Editura Hiperion, 1992; în fine,
volumul Jurnal 1986-1988 , Ed. Prut Internaţional, 2002. Pe parcursul ultimului deceniu, V. Beşleagă activează atât în domeniul
publicisticii vizând probleme politice ale momentului (de exemplu, eseurile Republica Moldova – o absurditate? .. şi Destine transnistriene
1997-2004
În colecţia Biblioteca şcolarului , apar romanele Ignat şi Ana , Cumplite vremi; cartea Nepotul (Acasă), cu titlul adevărat şi textul
restabilit după originalul manuscris, care cuprinde un ciclu de nuvele umoristice: Mustăţile , Єedinţă fulger , Pălăria lui Sofronie , Tatăl
şi fiul şi Cu patul în drum, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Proza lui Vladimir Beşleagă, cu formula modernă evident proustiană şi faulkneriană, valorifică fluxul memoriei, elementul eseistic,
interogaţia polemică. Prozatorul reconstituie, monografic, istoria vieţii eroilor, suprapunându-le şi trecându-le printr-un examen moral.
Aceştia sunt de obicei nişte dezrădăcinaţi şi dedublaţi care caută să recupereze timpul pierdut şi identitatea socială. Monografierea lor
este discontinuă, alternativă, sentimental-lucidă, purtând pecetea unei zone afectate a sufletului uman (dragostea pierdută, copilăria sau
adolescenţa pierdută).
Elementul epic se pulverizează, se topeşte în gândurile, emoţiile şi obsesiile pe care le generează. Omul, nimerind în hăţişul întrebărilor
şi problemelor existenţiale, merge pe firul călăuzitor al lămuririlor, dar se pomeneşte pe drumurile întrerupte „heideggeriene“,
întorcându-se mereu spre punctul de pornire.
Atunci când evocă copilăria, adolescenţa sau epoca mai îndepărtată a Cantemireştilor şi Costineştilor, fraza este limpede, aşezată, plină
de o pastă epică densă şi colorată.
Există şi un al treilea Beşleagă, care îmbină răsucirea nervoasă a gândului cu situaţia epică clar conturată (Ignat şi Ana , roman care
dezbate ideea înstrăinării în cadrul familiei de azi).

În romanul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon ne propune o modelare a existenţei umane: trei zile şi trei nopţi. Declararea lui
Filimon de către însuşi tatăl său drept copil din flori, trimiterea lui (iarăşi la insistenţa părintelui său) în colonie, după ce a spart dintr-o
pornire băieţească un magazin, se lasă ca o umbră fatidică asupra vieţii lui sufleteşti. Eroul cunoaşte un proces de înstrăinare ireversibil.
„Nefericita“ viaţă a lui Filimon trebuie considerată, aşa cum ne propune şi titlul, şi ca o anevoioasă cale a cunoaşterii de sine. Or,
recunoaşterea se cere plătită cu vămi; cu trăiri, frământări, cu preţul chiar al propriei vieţi. Ca să obţii împlinirea (ca om, muncitor,
creator) e nevoie de jertfă, şi în acest sens pare indiscutabilă retopirea în substanţa cărţii a mitului meşterului Manole.
EŞanu: Romanul istoric este o specie literară tot mai des abordată în ultima vreme. Aceasta e o dovadă, după noi, că scriitorii noştri sunt
în căutarea unor noi teme şi forme artistice de exprimare, de zugrăvire a trecutului şi prezentului poporului moldovenesc. Autorul şi-a
ales cu mare migală, dar în acelaşi timp şi cu multă pricepere, atât tema, cât şi perioada desfăşurării acţiunii romanului, căutând să ne
prezinte o largă pânză istorică care să cuprindă epoca descrisă în toată plenitudinea ei.
Acţiunea se petrece în Moldova medievală (în perioada unui adânc şi îndelungat declin economic), având la bază un cadru real istoric
de la sfârşitul sec. XVII, când Cnezatul Moldovenesc se afla în pragul unei dezastruoase catastrofe ca urmare a creşterii fără precedent a
dependenţei economice şi politice faţă de Poarta Otomană.
Societatea moldovenească de la finele sec. XVII este prezentată în roman printr-o gamă largă de eroi, cum se spune, „de la vlădică până
la opincă“. Aici aflăm întreaga ierarhie feudală, începând de la domnul Moldovei Constantin Cantemir, mitropoliţii Sava şi Dosoftei,
marea boierime şi terminând cu masele largi (ţărani, orăşeni săraci, haiduci ş.a.).

Dovedindu-se a fi un bun cunoscător al realităţilor de atunci din Moldova, autorul, după părerea noastră, a reuşit în bună parte să ne
prezinte epoca cu cele mai arzătoare probleme ale ei: lupta pentru scuturarea jugului otoman, starea îngrozitoare a maselor populare,
contradicţiile acute de clasă şi căutarea unor soluţii cât de cât eficace pentru ieşirea din situaţia ce s-a creat.

Autorul pătrunde, cu o deosebită fineţe, în psihologia clasei dominante, care, în marea ei majoritate, era implicată permanent în
nesfârşite intrigi legate de lupta pentru bogăţie şi putere (numai o dregătorie făcea accesibilă calea spre renta centralizată de stat), nu
vedea nimic mai departe de interesele buzunarului propriu. Pe de altă parte, un loc important în roman îl ocupă descrierea vieţii
mizerabile a acelora pe ai căror umeri atârna mulţimea de prestaţii şi dări către Poarta Otomană, statul feudal şi boierime. În cartea întâi
impresionează Prologul, în care cunoscutul cărturar moldovean M.Costin, de astă dată erou al romanului, este surprins în meditaţii
revelatorii asupra destinelor poporului său.
Andrei EŞanu

Suceveanu: Vladimir Beşleagă este unul din relativ puţinii scriitori din generaţia vârstnică de la noi care, în condiţiile noilor realităţi, şi-
a păstrat neîntinat statutul de scriitor, imaginea de profesionist al cuvântului. Foarte citit până mai ieri, mai puţin citit astăzi, când ne-am
pierdut (iremediabil?) cititorul, când s-ar părea că nu avem decât cititori de contoare şi chitanţe, el a rămas un scriitor cu o acută
conştiinţă artistică. La o eventuală reevaluare critică a operei sale, la o cât de drastică triere prin „diavoleasca maşinărie“, rămân mai
multe lucrări necompromise, împlinite, între care neapărat Zbor frânt şi Viaţa şi moartea nefericitului Filimon , care, pe lângă alte
calităţi, reprezintă mostre de scriitură psihologică, analitică, cu personaje complexe, cu tipologii bine conturate, memorabile.

Am mai spus-o şi în alte dăţi: Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc, Povestea cu cocoşul roşu
de Vasile Vasilache, Vămile de Serafim Saka sunt romanele care, pe la mijlocul anilor ’60, au schimbat faţa prozei basarabene, cu o
forţă de detaşare categorică şi anihilatoare faţă de scrierile schematice, primitiv-sociologiste ce dominau epoca, semnate de Ion Canna,
Lev Barschi, Samson Şleahu, Iacob Cutcoveţchi, Alexandru Lipcan... Ele au adus în context alte psihologii şi mentalităţi umane, firi
complexe, un alt regim stilistic, o nouă formulă epică, mult deosebite de cele simplist-descriptivist-şablonarde din proza vremii. Prin
ele, generaţia mea a ajuns să descopere mai târziu marile modele ale prozei universale contemporane (Proust, Faulkner, Borges,
Hemingwai ş.a.), „transpuse“ în variante autohtone.
Pentru prima oară la noi, romanul Zbor frânt tratează tema războiului, atât de compromisă până atunci, într-un mod diferit, sub aspect
psihologic, prin ingenioase suprapuneri de planuri, prin alternative decupări din fluxul memoriei. Evenimentele sunt descrise la modul
retroactiv (şi nu în chip de „cronică“ narativă, conform practicilor învechite), autorul recurgând la procedeul contrapunctului şi la noua
(în contextul de atunci) tehnică a solilocului. Lucrurile sunt analizate prin prisma destinului unui om concret, Isai, un personaj original,
cu o gândire neordinară, cu drame interioare, care nu se aseamănă prin nimic cu acei „eroi... care făceau de serviciu în proza
„antirăzboinică“ de până la el“ (Ion Ciocanu). După cum s-a mai spus, Zbor frânt e un roman-destin care, în replică la lucrările din
epocă, interpretează omul în afara colectivităţii, ca pe o personalitate individuală, ca pe o „lume mică“ (Democrit).

În aceeaşi formulă analitico-psihologică, într-un stil modern, diferit de cel simplist-maniheist (alb-negru, bun-rău, dragoste-ură), este
realizat şi romanul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoaşterii de sine , scris în 1972, dar care, din cauză
că aborda şi anumite subiecte ori adevăruri „tabuistice“ („lumea-i clădită pe rău, pe violenţă“, declară unul din personaje, sfidând
preceptele morale ale epocii stagnării), n-a putut să apară decât în 1988. Evident, scrisul lui Vladimir Beşleagă ar fi cunoscut o altă
evoluţie, mai ascendentă şi mai spectaculoasă poate, dacă această lucrare de o originalitate incontestabilă ar fi apărut la timp şi s-ar fi
integrat fără întârziere în circuitul prozei anilor ’70.
Credem că şi abordarea romanului istoric (Sânge pe zăpadă , 1985, şi Cumplite vremi , 1990) ţine de aceeaşi strategie a scriitorului de a
se sustrage „doctrinarismului realist-socialist“ şi, în acelaşi timp, de a recupera „epoci sau evenimente puse sub interdicţie, considerate
tabu de ideologia oficială“ (Mihai Cimpoi). Aceste pânze scot în evidenţă remarcabila disponibilitate a autorului de a plăsmui personaje
artistice pe baza unor personalităţi istorice concrete (cea a domnitorului Moldovei Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, şi
cea a cronicarului Miron Costin), de a reinterpreta la modul „hagiografic“ cronici, izvoade şi documente ale medievalităţii istorice
româneşti, fapte şi întâmplări de la curţile voievodale. Jurnal (1986-1988) , volum apărut în anul 2002, scoate şi mai mult în evidenţă
moralitatea neviciată şi conştiinţa artistică necompromisă (în orice caz, mai puţin compromisă decât a multor altora) ale acestui scriitor,
care a avut mereu în faţă modelele modernităţii, în aceste pagini el „convorbeşte“ cu sine şi cu lumea, observă şi analizează cu
penetraţie şi fără menajamente fenomene sociale, evenimente literare, deconspirând incitante imagini, idei, atitudini ale omului interior, cu lecturile, căutările şi interogaţiile
Cât priveşte Omul exterior, el este un tip nonconformist, un spirit dinamic, curios, neliniştit, care, la cei peste 70 de ani ai săi, a ştiut să-
şi păstreze prospeţimea fizică, dar şi tinereţea spiritului. Face parte din acea categorie de oameni cărora nu le place imitaţia, preluarea
gândirii altora, preferând să ajungă singuri, pe cont propriu, la înţelegerea lucrurilor. Subiectele sau temele de care se preocupă le
cercetează cu tenacitate şi acribie prin arhive şi biblioteci, mergând pe fire cronologice, genealogice sau semantice departe în adânc,
până la cele mai mici detalii şi nuanţe. Spusa sa nu este gratuită, se citesc în ea cunoştinţele vaste, suportul filosofic-cultural. E un
autodidact, ca mai toţi scriitorii noştri, dar unul care îşi respectă fără abatere condiţia: citeşte zilnic, face lecturi serioase, îşi însuşeşte
experienţe moderne. Este remarcabilă deschiderea sa spre colegii tineri, considerându-se într-un fel (spiritualiceşte) congenerul lor. Încă
în perioada sovietică, în care, cum se ştie, domina o totală intoleranţă şi susceptibilitate faţă de derogările de la tiparele consacrate,
Vladimir Beşleagă, pe atunci secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor, îşi manifesta public susţinerea şi ataşamentul faţă de acei tineri nonconformişti car
Cam de pe la şaizeci de ani a ţinut să-şi construiască o altă imagine fizică: de senator roman, accentuată de nasul clasic şi de tunsoarea
scurtă, întreţinută cu consecvenţă şi rigiditate; înfăşurat în togă, ar putea juca cu succes rolul lui Cassius sau cel al lui Cezar în ipostaza
când scria la De Bello Gallico ...

Silueta-i zveltă, aproape sportivă este cizelată de mişcare, dinamism şi abstinenţă. Teoria abstinenţei, pe care şi-o aplică consecvent şi
pe care o promovează firesc, fără ostentaţie, celor interesaţi, este cea a îngrădirii trupului, a protejării fiinţei de osânză şi de materii
moarte. „Vezi, prin subţierea cărnii spiritul devine mai viu, mintea penetrează mai uşor prin zidul materiei“, par să sugereze ochii săi cu
sfredeliri de laser, gândirea-i lucidă antrenată în rigorile disciplinei.
Omul interior şi omul exterior se află, credem, într-o unitate indisolubilă, într-un nedezminţit regim de sincronizare şi, în tendinţa lor
spre idealul kalokagathiei vechilor greci, răspund cu aceeaşi demnitate şi eleganţă la un singur nume... Să vă mai spun care?
Arcadie Suceveanu, Contrafort , nr. 5 – 6, 2003, pag. 16

BADIU: Preocuparea condeierilor moldoveni de problematica istorică se face tot mai simţită în ultimii ani. În pagini de proză, de teatru
sau de poezie au fost reînviate evenimente ce ţin de diferite epoci şi personalităţi din trecutul nostru Јѕ¤.

Aceasta se datoreşte în mare măsură interesului crescând faţă de istorie, conştiinţei că numai cunoscând bine trecutul vom putea aprecia
prezentul şi vom intui contururile viitorului. Un adevărat stimulent în direcţia dată a fost şi continuă să fie editarea şi cercetarea
moştenirii marilor cronicari moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce.
Cronicile, scrise cu atâta ardoare patriotică, dar nelipsite şi de documentare (autorii sunt de cele mai multe ori martori oculari ai faptelor
relatate), au fost concepute drept o puternică pârghie educativă pentru generaţiile posterioare. Scopul e mărturisit, bunăoară, chiar de
Miron Costin, care afirmă că letopiseţele nu sunt numai să le citească omul, „să ştie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să fie de
învăţătură, ce este bine şi ce este rău şi de ce i să se ferească... “.
Cumplitele vremi, abătute asupra Moldovei în a doua jumătate a veacului XVII, constituie substanţa de fond a noului roman al lui
Vladimir Beşleagă, intitulat Sânge pe zăpadă , conceput sub formă de trilogie. Deoarece partea întâi numai ne introduce în anturajul
social, vom încerca şi noi să schiţăm o privire asupra momentului istoric în care se desfăşoară acţiunea, asupra situaţiei de ordin extern,
a luptelor dintre puterile dominante de atunci. Јѕ¤
Abordarea de către Vladimir Beşleagă a unei tematici istorice, a unor evenimente şi fapte din trecutul Moldovei feudale are loc după ce
prozatorul a acumulat o considerabilă experienţă de sondare artistică a vieţii, realităţii contemporane. Scrierile sale Zbor frânt , Acasă ,
Ignat şi Ana , Durere l-au impus ca pe un maestru al compoziţiei, al personajului literar şi al stilului – calităţi de real folos la zugrăvirea
tablourilor din vremi demult apuse.

Năzuind ani la rând să-l transforme pe Miron Costin din personalitate concretă istorică, bine definită în epoca sa, în erou literar cu toate
atributele cerute de o atare categorie artistică, scriitorul s-a pregătit îndelung, efectuând o muncă de adevărată cercetare ştiinţifică a
epocii. Treptat, pe parcursul lucrului, planurile s-au amplificat, tinzând să cuprindă o panoramă cât mai vastă, populată de o mulţime de
personaje. Dar nu trebuie să ne închipuim că subiectul se întinde, ca într-un roman-cronică, pe câteva decenii. Tot aşa cum în Zbor frânt
timpul artistic nu-i decât cel necesar trecerii pe sub apă a Nistrului, atâta cât Isai îşi derulează „filmul“ întregii sale vieţi, în trilogia
Sânge pe zăpadă perioada îmbrăţişată este de un an şi jumătate, de la mijlocul lui 1690 până în decembrie 1691, adică până la sfârşitul
tragic al marelui cronicar. Procedeul retrospecţiei ne poartă însă mereu prin alte perioade de timp, şi cititorul îşi va îmbogăţi imaginaţia
cu pasaje din cele mai diverse, cu protagonistul-cărturar în centru, adesea venind vorba şi de Dosoftei, de Cantemireşti.
Evident, n-avem aici de-a face cu o biografie înfrumuseţată pe ici-pe colo de „clişee împrumutate“, ca într-un spectacol de ocazie, şi nici
cu o viaţă romanţată a cronicarului cunoscut de cititor, în linii generale, încă de pe băncile şcolii.
Romancierul nostru, înzestrat cu un spirit de observaţie bine pronunţat, cu o putere de analiză şi de sistematizare a faptelor studiate ce îl
ajută să-şi plaseze eroii în situaţii concrete, şi cu o bogată imaginaţie ce contribuie la înfiriparea acţiunii, îşi propune, totodată, a puncta
şi configuraţia socială, tabloul complex al statului moldovenesc de la sfârşitul veacului al XVII-lea. Iată de ce în partea întâi figura
cronicarului chiar trece undeva pe planul doi.
 Romanul se sprijină pe o documentare solidă, conţinând bogate informaţii din domeniul istoriei, al literaturii, al folclorului, al limbii, al
economiei, abordându-se chiar şi aspecte de meteorologie şi culinărie. Toatea acestea, turnate într-un aliaj istoric şi trecute, bineînţeles,
prin temperamentul creator al artistului, fac un tot organic – subiectul romanului cu tot angrenajul său de date şi personaje. Iată de ce
cititorul află de aici mai multe decât dintr-o monografie istorică despre epoca respectivă sau dintr-o biografie tradiţional-ştiinţifică a
cronicarului. Vl.Beşleagă, care s-a dovedit, în lucrările sale anterioare, un maestru al prozei psihologice, un cunoscător al ascunzişurilor
sufleteşti umane, ştie a da viaţă anumitor laturi ale realităţii, printr-o simplă trăsătură de condei, printr-un detaliu sugestiv sau chiar
printr-un personaj episodic. Aşa se face, bunăoară, că prin faţa noastră se perindă o adevărată galerie de chipuri caracteristice ale epocii:
boieri, ţărani, oşteni şi haiduci care nu ocupă un larg spaţiu, dar spun multe prin prezenţa lor pitorească.
Aria geografică a romanului e destul de cuprinzătoare. Îi întâlnim, aici, pe răzeşul Ion Ţarălungă din ţinutul Orheiului, pe călugărul
Nicodim de la Căpriana, pe tânărul Grue din sus de Cernăuţi, pe haiducul Corbea şi ceata lui din părţile Fălciului, pe boierul Şendrea
din împrejurimile Focşanilor; survin, apoi, evenimentele din jurul cetăţii Suceava, Hotin, Cameniţa şi satele din Ţara de Sus şi,
bineînţeles, moşia Costineştilor – Bărboşi, plus cetatea de scaun – târgul Ieşilor şi stărostia de Putna cu toată forfota de dregători,
negustori, clerici şi milogi.

Acţiunea, fiind prezentată în opt capitole şi un prolog, se desfăşoară într-un ritm alert, cu dramatism şi emotivitate. Paginile unde apare
Miron Costin sunt presărate cu citate şi aforisme din scrierile marelui cărturar moldovean, drept dovadă că scriitorul s-a pătruns de
frământul interior al personajului său şi descrie adecvat universul intelectual al acestuia.

Sunt descrise, într-un cadru adecvat, şi celelalte personaje reale: domnitorul Constantin Cantemir, dregătorii Dubău, Macrei, Velicico,
Pătraşcu şi alţii, trăsăturile de caracter ale cărora se desprind din aprigile dezbateri în divanul domnesc, din diferite misiuni politice şi
diplomatice, din intrigi de curte ş. a.m.d. O viaţă palpitantă trăiesc personajele „inventate“: răzeşul Ion Ţarălungă, căpitanul de haiduci
Corbea, călugărul Nicodim ş. a. Ele sunt prezentate cu tot „cortegiul“ lor de pasiuni şi trăiri, în culori pregnante şi acţiuni memorabile.
La toate acestea se adaugă o limbă bogată, însuşită din lectura hrisoavelor şi cea a cronicilor, în stare să ne transfere pe câtva timp în
mediul eroilor reînviaţi. Toate aceste calităţi fac din romanul Sânge pe zăpadă de Vladimir Beşleagă o lectură atrăgătoare şi utilă sub
aspectul cognitiv şi cel educativ.

Cu romanul istoric Sânge pe zăpadă de Vladimir Beşleagă, cărturarul şi dregătorul Miron Costin – personalitate concret istorică bine
definită în epoca sa – devine erou literar cu toate atributele cerute de la o atare categorie artistică.
Vasile BADIU

VLASOVA: Romanul istoric al lui Beşleagă merită cea mai înaltă apreciere atât sub aspect artistic, cât şi sub cel al abordării de către
autor a unei epoci atât de îndepărtate de noi. Lucrarea este mărturia cunoaşterii profunde de către autor a multor izvoare şi a literaturii
de specialitate care reflectă şi studiază a doua jumătate a sec. XVII. Capacitatea de a asculta şi a înţelege „vocile“ trecutului i-a permis
autorului să transmită cititorului complexa simfonie de subiecte realiste din viaţa deloc uşoară a oamenilor din acea perioadă. Aceştia
aparţin celor mai diverse pături ale societăţii moldoveneşti feudale. Cartea nu are la bază un subiect palpitant de acţiune, dar se citeşte
cu mult interes tocmai datorită consonanţei cu ritmul epocii descrise, cu starea de spirit a contemporanilor acţiunilor descrise.
L. VLASOVA
Pavel Boţu 1933
La 14 iulie în familia lui Petre Tudosie Boţu şi a Anei Domente Munteanu, originară din Hagi-Curda în comuna Ceamaşir, judeţul
Ismail, plasa Fântâna Zânelor, azi Prioziornoie, raionul Ismail, Ucraina, vede lumina zilei Pavel Boţu. În familie erau trei fete şi doi
băieţi, Eufrosinia, Maria, Sofia, Gheorghe şi mezinul – Pavel.
1941-1945
Anii grei de război îi vede cu ochi de copil între 8-12 ani. Războiul îi răpeşte şi unicul frate, Gheorghe, în 1945 în Cehia. Mai târziu îi
va dedica poemul Ostaşi de legătură .
1947

Moare tatăl, Pavel rămânând la 14 ani unicul bărbat în familie. S-a văzut în faţă cu datoria de a-i ajuta pe cei apropiaţi în anii cumpliţi
de secetă şi foamete. Aici s-a verificat tăria şi rezistenţa, dar şi dorinţa, setea de viaţă a poetului. Absolveşte şcoala medie din sat. Gustul
cititului şi un talent actoricesc i-l trezeşte profesorul său, Gheorghe Stepanov, fire sensibilă şi inteligentă, care i-a servit drept model
toată viaţa. Se prezintă la olimpiada raională la literatura română cu celebrul Tărăboi de A. Lupan şi este menţionat de către juriu şi
înaintat pentru participarea la olimpiada regională de la Ismail, apoi la Kiev cu aceeaşi poezie.
1948

Pleacă pe jos la Ismail să înveţe la Şcoala Pedagogică nr. 15. Pe când era student în anul IV, această şcoală se transferă din Ismail la
Akerman (Cetatea Albă), azi Belgorod-Dnestrovski. Participă în cercul dramatic, cântă la pian şi acordeon, editează gazeta şcolii.
1952

Absolveşte Şcoala Pedagogică cu eminenţă. Face practica pedagogică în Cojuşna, raionul Străşeni. Este pedagog de limba şi literatura
moldovenească în aceeaşi localitate. Este admis la Institutul Pedagogic „Ion Creangă“ din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Filologie.
1956
Absolveşte cu eminenţă Institutul Pedagogic. Începe a scrie primele versuri şi a le publica. Se căsătoreşte cu Veronica Modarcă. E
numit şef de studii la Şcoala medie din Cojuşna.
1958
S-a angajat la ziarul Tânărul leninist .
1959
Debutul literar, apare cartea de poezie Baştina . Este numit lucrător literar la ziarul Moldova Socialistă, secţia Literatură, cultură, artă,
şcoli.
1960
Apare cartea de publicistică – schiţe, reportaje şi note de călătorie, scrisă în colaborare cu Gh.Gheorghiu, intitulată Pe drumurile
Bugeacului , prin care debutează ca publicist.
1961
Este numit şef de secţie Literatură, cultură la cotidianul Moldova Socialistă . Mobilizat în armata sovietică la Brest, Bielorusia. Îi apar
cărţile Ciugur-Mugur , povestioare, schiţe pentru copii, şi Du-mă, drumule, mă du , volum de poezii.
1962
Petrea Darienco, redactorul-şef al cotidianului Moldova Socialistă, îl invită în calitate de redactor-şef adjunct.
1963
Volumul de poezii Credinţa .
1965
16-Oct
La Congresul al III-lea al scriitorilor din Moldova, este ales Preşedinte al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor, post deţinut
până în februarie 1987. Apare culegerea de proză Răboj .
1966
Volumele de poezii Continente şi Versuri . Participă la diferite întruniri scriitoriceşti în Moscova, Riga şi Chile, unde face cunoştinţă cu
Pablo Neruda.
1967
Participă la Congresul al IV-lea unional al scriitorilor. Apar două volume –Versuri şi Круăлый стîл земли.
1968
martie

Se află în Mongolia. Volumul de poezii Panoplie, alcătuit din trei cicluri semnificative: Tărâm , Carnet chilean , Popas la răscruci .
1969
La Editura Lumina apare volumul Versuri .
1970
Delegat la Congresul al III-lea al scriitorilor din Federaţia Rusă.
1971

Apare cartea Zodiac şi se reeditează cartea Ciugur-Mugur cu traduceri în limbile spaniolă, franceză, engleză. La Congresul al IV-lea al
Uniunii Scriitorilor din Moldova e ales prim-secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1972
Apar volumele День и Нîчь , Мîлîдая ăâардия la Editura Сîâетский писатель din Moscova.
1973
Participă la Congresul Internaţional al Forţelor Păcii de la Moscova.
Apare volumul Casă în Bugeac , care îi aduce Premiul de Stat în domeniul literaturii.
1974
Laureat al Premiului Republican de Stat pentru cartea Casă în Bugeac .
1975
Deplasări în Germania, Bielorusia, Bulgaria, Ucraina, Cehia, Polonia. Apare volumul Ruguri .
1976
Participă nemijlocit la Zilele Literaturii Sovietice în Moldova. Apare volumul Popasuri .
1977
Se editează versuri în traducere în limba rusă – Пîрîăи, Купîла, Жураâлиннîе небî.
1978
Volumul Ornic, care defineşte direcţiile poeziei lui Pavel Boţu şi scoate în evidenţă limbajul poetic, motivele pivot îndrăgite de poet.
Cartea a stârnit multe polemici şi a fost persecutată în nenumărate rânduri.
1979
Cartea de publicistică Cercurile trunchiului şi poemul Balada mâinilor ciungi .
1980
Deplasări în Rusia (Novorossiisk), Ţările Baltice, România, Italia.
1981
Cartea de poezii Legământ . Întreprinde o călătorie în Mexic.
1982

Participă la jubileul lui Andrei Lupan în Sala cu Coloane din Moscova. I se conferă titlul de Lucrător emerit al artelor din RSSM.
1983
Este tradus în limba rusă volumul Ornic cu denumirea Часы . O selecţie din toate volumele precedente Scrieri alese .
1984
Este în repetate rânduri ales deputat al Sovietului Suprem din RSSM (legislaturile 8, 9, 10) şi URSS (legislaturile 7, 11). Este ales
Preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM. Apar volumele Rubiconul şi День семьи . Participă la Zilele Literaturii Sovietice în
Moldova.
1985
Cartea de versuri Verb la netrecut .
1986

Este conducătorul delegaţiei oficiale moldoveneşti în America. Apare volumul Poeme – o sinteză în sfera poeziei epice.
1987
17-Feb

Se stinge subit din viaţă. Post-mortem, apare ultima carte Избраннîе la Editura moscovită Худîжестâенная литература.
1996
15-Jul
La baştina sa, la Ismail, a avut loc ediţia inaugurală a Festivalului de poezie care avea să-i poarte numele. (Festival organizat de
săptămânalul Concordia editat la Cernăuţi, ziar central al românilor din Ucraina).
2002
La Editura Cartea Moldovei apare prima carte cu caractere latine Lemn ceresc , îngrijită şi prefaţată de Ion Ciocanu. Capitolul Inedite
este propus de soţia poetului, Veronica Boţu. La Bucureşti apare volumul de poezii Cădere şi zbor selectat de Gheorghe Vodă, prefaţat
de Mihai Cimpoi.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Ornic, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Poezia lui Pavel Boţu este puternic marcată de mirabilis spiritus loci: „Ne-avem fiecare / Un ram, o frunză din veşnicul pom...“ Aiciul
şi Acumul poartă însemnele devenirii.

Timpul exercită în poezia lui Boţu o adevărată teroare fizică, apărând ca ceva materializat: are greutate, culoare, contururi palpabile şi
se poate stratifica; are şi vârstă, fiind tânăr sau bătrân, după anotimpuri. Clepsidra este un topos frecvent.
Ca în celebrul poem al lui Thomas Stearns Eliot, poetul basarabean înfăţişează o ţară a pustiului, pusă sub legile fatale ale destinului. E
un tărâm devastat, ajuns la pragul-limită al Morţii, un tărâm în care soarele torid a alungat umbrele şi culoarea (or, culoarea înseamnă la
Pavel Boţu însăşi viaţa): „Astfel şi-ar fi trădat alcătuirea Atotpustiitorului, Pustiul, / Ce-şi însuşise întru văduvire / O singură culoare –
cenuşiul“ (Ruguri) .

Timpul urmează în chip ritualic crugul său, poetul fiind un elegiac fin care mizează pe impersonalitate, detaşare senină, muzicalitate
rafinată şi culori estompate. În volumul Ornic e un îmblânzit de vânturi, un contemplativ al culorilor pământului, un geometru care
cunoaşte aritmia. Poetul se identifică păsării care se întoarce cu zbor lin şi plin de pulbere stelară „la pragul vechi“, acasă. Apele,
brumele, umbrele se materializează într-un sunet de clopot, într-un acord litanic produs de tremurul uşor al tăcerii, de o impersonalitate
închisă asupra ei înseşi: „Sună clopotul, aproapele, / Iar pe mine mă trec apele, / Mă tac brumele. // Stins e timpul anotimpului, / Iar cu
mine rămân ierbile, / şi pământu-şi cheamă verbele / Lângă nimbul lui. // Ruptă-i ca o frunză liniştea, / Peste mine vin cărările. / Peste
mine cade liniştea / Înserărilor“ (Postament) .
Timpul îşi lasă semnele concentrice în sufletul poetului, generând sentimentul trecerii. Pavel Boţu este esenţialmente un romantic
elegiac cu o perspectivă baladescă. Concretul obţine forţa magică printr-o pastă grea, împrumutată materiei înseşi. Cuvântul e, în poezia
lui Boţu, metalic, material, plin de o culoare lexicală densă şi având asperităţi de monedă veche şi de calcaruri stratificate. Poetul
vorbeşte chiar de „vocabule de grindină“. Creator de atmosferă baladescă (fireşte, poemele de mari proporţii nu au rezistat timpului),
Boţu a recurs la vocabula rară, arhaizantă, plină de materialitate şi de arome vechi, ceea ce a contribuit la obţinerea unui timbru
metalingvistic unic în context basarabean: năstrapă, ciacâie, preţăluit, hojma, ţurloi, a bunghi, ţepenie, chit, pătul, podgheaz, iscoadă,
zbucni, înhorboţit, odăjdii, tocmală, zlăţar, selişte, hurmuz, strungăreaţă, hiers. Recunoaştem fără doar şi poate modelul lexical
arghezian.
Poetul basarabean n-a evitat locurile comune ale timpului, depăşindu-le însă în câteva poezii de valoare care dau nota lui personală şi
asocierea sa la poetica arhetipalităţii care s-a impus ca o orientare literară importantă în contextul literaturii basarabene: „Şi numai
sămânţa ştia ca să-şi pastre / Întreagă şi vie memoria neamului, / Ca după ce piere o frunză pe ramul lui, / Să cheme pământul din luncă,
din glastră – / La fel s-o renască sub cerul albastru.../ Au cine-au pătruns a veciei ştiinţele? / Numai seminţele, / Numai seminţele?“
(Pământul lui Iulie) .
Pavel Boţu face parte din generaţia şaizecistă basarabeană postlabişiană a lui Vieru şi Damian care a reabilitat eticul şi esteticul în
literatură.

DOLGAN: S-a zis – şi nu o singură dată – că Pavel Boţu este, înainte de toate, un poet de factură epică, un elegiac, un autor baladesc,
care pune preţ pe situaţia poetică, pe vocabula aspră, pe gestul echilibrat. Nu vom tăgădui nici noi aceste caracteristici, deoarece includ
nu puţin adevăr. În acelaşi timp ţinem să adăugăm că P. Boţu este şi un liric de toată autenticitatea (posedă atitudine lirică chiar şi atunci
când e epic), un iscusit creator de atmosferă poetică şi de tensiuni dramatice, bazate pe contrarii, un meditativ grav, cutreierat de
îndoieli şi întrebări grele, care cultivă o frază fluidă de o culoare şi un parfum aparte. Că până în prezent despre aceste calităţi s-a vorbit
puţin, de „vină“ o fi fiind nu numai critica, dar poate şi unele din volumele anterioare ale poetului, care n-au prea oferit temeiuri
suficiente în direcţia dată. Nu însă şi în volumul de versuri Ornic (1978).
În ciuda faptului că P. Boţu, de regulă, îşi stăpâneşte cu luciditate simţirea şi elanurile, el s-a văzut totuşi atras de stările agitate,
dramatice, contradictorii, acestea dovedindu-se cu mult mai răscolitoare şi mai bogate în revelaţii decât stările cumpătate, calme, liniare.
Iată de ce în versurile sale mai noi autorul încearcă o percepţie mai dramatică şi mai oximoronică a lumii, dictată, în parte, de prezenţa
unui mai acut simţ al existenţei, a unei conştiinţe sociale şi etice mai dezvoltate, a unei priviri interioare şi exterioare mai scrutătoare.
Rezultatul este obţinerea unei poezii-dezbateri , care vehiculează idei şi mişcări sufleteşti adânci, dialectice, grave. Desele întrebări pe
care şi le pune acuma poetul, aprofundându-le mereu, bogatul sistem de obsesii, tensiuni, oximoroane şi antiteze („Antitezele sunt
viaţa“, spunea M.Eminescu) generează un lirism vibrant, încărcat de atmosferă şi de sensuri sugestive multiple. De fapt, anume aceşti
„factori“ şi constituie sursa afectivă principală a liricii lui P. Boţu. (...) Arătându-se nemulţumit de aparenţe şi de unele esenţe de
suprafaţă, P. Boţu caută să răzbată spre miezul lucrurilor pe calea unor optici variate şi multiforme, capabile să reflecte lucrurile respective în toată gama lor de manifestări,
Mihail DOLGAN,
Crez şi măiestrie artistică, Chişinău, Editura Literatura Artistică, 1982
 BOTEZATU: Identificarea simbolică cu elementele firii, integrarea fiinţei umane în dinamica vieţii şi a naturii sunt nişte permanenţe ale
poeziei lui P. Boţu, ca şi perpetua transformare, văzută ca o lege şi ca un dat de frumuseţe a naturii. Abundenţa concretului însă creează
situaţii poetice doar atunci când elementele lumii devin sugestii condensate ale trăirilor şi atitudinilor eroului liric. În această ordine de
idei arborii revin laitmotivic, cu sensuri simbolice şi metaforice din cele mai diferite: Mă vreau gorun, La capătul toamnei, Mestecenii,
Pe marginea pădurii, Copacul fratelui, Arbore, Creangă de măslin, Nucari, Din truchină, Sunt ram, sunt frunză ş. a. şi prin ei se
proiectează imaginea unei baştine înălţată prin fruntea codrilor tineri, cu arborii scriind poeme pe cer şi pe pământ, cu corzile de liră ale
crengilor cântând simfonia rodului şi a creşterii. Imaginea e completată de foşnetul hohotitor sau nostalgic al frunzelor în tresăririle
curate de toamnă, de frăgezimea mugurilor, unde rodesc tainele primăverii, logodite uneori cu cele ale inimii...
(...) În aparenta-i nemişcare şi tăcere copacul pare un înţelept îngândurat şi poeţii îl invocă pentru a semnifica „verticala“ sufletului,
demnitatea. P. Boţu revine la ideea verticalei în poezia Imitaţie: „M-aş crede într-adevăr fericit, / De-aş imita la chip şi culoare /
copacul, setea ce-l fulgeră, /ţinându-l flacără verde-n picioare“.

Revelatoare este şi prezenţa în poezie a zoologicului, servind drept sursă pentru simboluri şi metafore. Iată o poezie de la începutul
anilor ’60 zicând despre „iarna cea cruntă de după război“: „Erau neîndurate şi aprige clipe – / Lupoaicele foamei ...“ Apoi în
cunoscutul Cântec despre Bugeac poetul transpune atmosfera prin sugestii de acelaşi tip („La uşa casei noastre pân’ târziu / Lucrau
flămânde javrele furtunii “), după cum şi în poezia de mai târziu amintirea secetei aduce analogii similare: „Adulmecă zarea, furişate,
iară / Vânturile lui patruzecişase – / javre cu cozi ca de pară“ (Vânturi fierbinţi) . Prin asociaţia cu zoologicul sunt desenate virtuţi sau
vicii, sunt proiectate stări de spirit şi atitudini...
Eliza BOTEZATU, Lumina darnică a poeziei, 1987
BADIU: Pavel Boţu e un poet al confesiunii. Paginile lui palpită de mărturisiri, dezvăluind cele mai tainice ungheraşe ale sufletului.
Profesiunile de credinţă, fascinaţiile copilăriei desculţe pe drumurile aride ale Bugeacului, impresiile culese din repetate călătorii, pe
diferite meridiane, toate devin un apanaj al celor mai largi cercuri de cititori. Јѕ¤ Lirica peisagistică vine, fără îndoială, de la V.
Alecsandri, care e un dascăl neîntrecut în acest gen. Dar tangenţele lui Pavel Boţu cu tradiţiile noastre sunt cu mult mai numeroase. Şi
trebuie să menţionăm aici, în primul rând, prezenţa permanentă a elementului folcloric, a spiritului popular. Fie că împrumută ritmul,
melodia versului popular ca în La frontiera de vest , sau porneşte de la unele simboluri folclorice ca în Legenda Ialpugului, Odochia,
Ger, Cad dinţii, Melodie populară, Basm, Luci, soare, Alei, murgule, – pretutindeni poetul nu se opreşte în pragul unei simple
acumulări a zăcămintelor folclorice. El tinde să le asimileze creator, prezentând lucrări originale în stil popular, având şi aici exemplu
creaţia lui V. Alecsandri şi M. Eminescu. Exprimată metaforic în Noapte albă , setea căutărilor vine să ne demonstreze că poetul nu se opreşte în pragul unei tradiţii osificat
Vasile BADIU, Profiluri literare, Chişinău, Editura Literatura Artistică, 1972
Andrei Burac 1938
17 august Se naşte Andrei Burac, în satul Cârnăţeni, raionul Căuşeni, din părinţii Dorofei şi Marina.
1945-1952
Urmează Şcoala de şapte ani din satul natal.
1952-1955
Elev la Şcoala de medicină din oraşul Bender.
1955-1958
Activează în calitate de felcer în raioanele Congaz şi Căuşeni.
1958-1964
Student la Institutul de Medicină din Chişinău.
1964-1967
Medic-chirurg în cadrul Spitalului raional din Căuşeni.
1965
Începe să publice versuri în presa literară.
1967

Cu recomandarea Uniunii Scriitorilor din Moldova, prezintă la Editura Cartea Moldovenească o plachetă de versuri intitulată Orizont
vertical , dar respinsă în 1968 pe motive ideologice (redactor – Eugenia David, recenzent „recenzie închisă“– Nicolai Costenco).
1967-1975
Medic-chirurg la Spitalul clinic din Chişinău şi redactor ştiinţific prin cumul (medicină şi sport) la Enciclopedia RSSM editată de
Academia de Ştiinţe.
1970

Debut editorial cu placheta de versuri Ispita înfloririi , Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, după care începe să publice, în presa
literară a timpului, grupaje de versuri traduse mai apoi şi în limbile rusă, ucraineană, bielorusă, armeană ş.a.
1975
Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1975-1977
Urmează Cursurile superioare de literatură de pe lângă Institutul de Literatură „M Gorki“ din Moscova, avându-i ca maeştri pe
renumitul dramaturg rus Victor Rozov (şcoala cehoviană) şi criticul de teatru Inna Vişnevski.
1976
Apare volumul de versuri Culegători în amurg , redactor Mihai Cimpoi, prezentare Liviu Damian, Editura Cartea Moldovenească,
Chişinău.
1977
Apare volumul de publicistică-dialoguri Perpetuele bucurii , Editura Cartea Moldovenească, Chişinău.
Începând cu acest an, se dedică integral activităţii literare. Scrie şi publică în periodicele literare de limbă română şi rusă piese de teatru,
scenarii de film, versuri, proză, publicistică, traduceri.
1979
La Teatrul Dramatic din Gorki (astăzi Nijni Novgorod) se montează piesa Primăvara în doi . În 1982, aceeaşi piesă este montată şi la
Teatrul Dramatic din Tiraspol (regizor Efim Rubinştein).
1984
La Teatrul Dramatic „A. Ostrovski“ din or. Irbit se montează piesa Iulia . Tot în acelaşi an, pe o variantă a acestei piese, Studioul
„Moldova-film“ realizează o peliculă de lungmetraj cu titlul Fii fericită, Iulia! (regizor Iacob Burghiu, actori Mihai Volontir, Elena
Proklova, Eugenia Todoraşcu, Victor Ciutac ş.a.)
Până în anul 2003 această peliculă cinematografică este vizionată în cinematografele timpului şi la TV de peste o sută milioane de
spectatori.
Televiziunea moldovenească montează un film-spectacol după piesa cu titlul Moartea de după prânz (regizor Ariadna Rudeaghin,
actori Grigore Grigoriu, Veaceslav Madan, Victor Ciutac, Vitalie Rusu ş.a.)
1985
Teatrul Dramatic din Tiraspol montează piesa Fântâna Anghelinei (regizor Efim Rubinştein).
1987
Televiziunea moldovenească montează filmul-spectacol Bufniţa , care este preluat, în traducere cu voce după cadru, de TV bielorusă,
letonă, lituaniană, armeană, georgiană (regizor Ariadna Rudeaghin, actori Vladimir Zaiciuc, Maria Doni, Petru Hadârcă, Eugenia
Todoraşcu, Angela Iaşcenco ş.a.).
1988
Televiziunea moldovenească montează filmul-spectacol Primăvara în doi , având ca protagonişti pe actorii care au pus bazele Teatrului
„Eugen Ionescu“ (regizor Ariadna Rudeaghin, actori Tatiana Saenco, Petru Hadârcă, Elenа Ababi, Luiza Pâslaru, Andrei Porubin, Nelly
Cozaru, Paulina Zavtoni).
Teatrul Dramatic din Tiraspol montează piesa Staţia.
Devine membru al Uniunii Teatrale din Moldova.
La Editura Literatura Artistică apare o culegere din patru piese (Primăvara în doi , Fântâna Anghelinei , Bufniţa, Iulia), cu un cuvânt
înainte de Leonid Cemortan, Mihai Cimpoi şi Eugen Gheorghiţă, însoţit şi de un interviu realizat de Ognean Stamboliev (traducător din
limba română în bulgară, preluat din revista bulgărească Fakel .)
1990
La Editura Literatura Artistică apare un volum selectiv cu titlul Întoarcerea lui Traian, unde sunt incluse trei compartimente: poezie,
proză, dramaturgie.
Începând cu acest an, este prezent în periodicele literare din România cu poezie, proză, traduceri.

În aprilie 1991, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din Suedia (preşedinte Peter Cuman), întreprinde, împreună cu soţia, pictoriţa Elena
Bontea, o călătorie la Stockholm, unde se întâlneşte cu un reprezentant al PEN-Clubului Internaţional de la Londra în scopul fondării
unei filiale a acestuia la Chişinău. În noiembrie a aceluiaşi an, la Congresul de la Viena, cu susţinerea PEN-Cluburilor din Suedia şi
România, este votată unanim cererea unui grup de scriitori din Moldova (Andrei Burac, Lidia Istrati, Vasile Leviţchi, Alexei Marinat,
Leo Butnaru, Nicolae Rusu, Nicolae Dabija, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi, Em. Galaicu-Păun, Valeria Grosu, Nicolae Esinencu,
Ion Ciocanu, Leonida Lari, Aureliu Busuioc, Andrei Strâmbeanu) de a fi cooptaţi în Asociaţia Mondială a Scriitorilor.
La o şedinţă de constituire a PEN-Clubului din R. Moldova, Andrei Burac este ales în calitate de secretar al acestuia.

Din 1993 – membru al Academiei Mondiale de Artă şi Cultură (California), precum şi membru al Congresului Mondial al Poeţilor.
1994
Devine membru al filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.
1996

La Radio Moldova se montează serialul din 7 piese radiofonice (după o idee de G. Papini): Ispita lui Iuda, Fiul Tatălui, Urechea lui
Marcu , Cireneanul, Răzbunarea lui Caiafa , Nebunia lui Pilat , Legenda Marelui Rabin (regizor O. Şveţ, compozitor Vlad Burlea,
redactor Ilie Teleşcu). Acest serial a fost preluat şi de alte posturi de radio de peste hotarele R. Moldova.
1997
La Radio Moldova se montează piesa radiofonică Paznic la izvoare (regizor Victor Ciutac).
1998
La Editura Cartier apare volumul de versuri Cu toată fiinţa spre altundeva , care obţine Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru
Poezie.

Pentru succese remarcabile în arta scrisului, la propunerea Uniunii Scriitorilor, este decorat cu Medalia „Mihai Eminescu“.

La Adunarea Generală a PEN-Clubului din Republica Moldova, prin vot secret, i-a fost încredinţat un mandat de preşedinte al acestuia.
2000
Premiul UNESCO pentru Dramaturgie (pentru propagarea ideilor Binelui şi a Culturii în lume).
2003
Scrie piesa Câteva zile şi nopţi cu vedere la mare .
2004
La Teatrul Satiricus-Ion Luca Caragiale din Chişinău se montează piesa Iuda (după o idee de G. Papini), regizor lor Popescu, actori –
Valentin Delinschi şi Vitalie Ţapu.
Premiul de Excelenţă pentru contribuţia la dezvoltarea dramaturgiei naţionale contemporane.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Secvenţele nuvelistice ale lui Andrei Burac, incluse în volumul Întoarcerea lui Traian (1990), ne ajută să-i înţelegem mai bine poezia.
Sunt instantanee dramatic-existenţiale bine cadrate şi axate pe momente-cheie de agitaţie şi nelinişte sufletească, de alunecări în „ireal“
şi „abstract“, de „plăcere a confesiunii“ şi senzaţii de pendulare între existent şi inexistent, între un timp concret-material şi un timp
„fără spaţiu“, care e mai degrabă vid, inconsistent, constituit dintr-o magmă informă: „În ziua aceea umblasem mult pe străzile oraşului
cu o senzaţie de ceva ireal, abstract, încât deseori mă surprindeam pipăindu-mă sau uitându-mă în oglinzile vitrinelor, ca să mă conving
că exist. Câteva săptămâni fusesem preocupat de nişte probleme, din care nu găseam nici o ieşire. Mă zăpăcisem într-atâta, încât
pierdusem noţiunea de timp. De mult nu întâlnisem nici un prieten“ (Ploaia neagră) . Cadrul neliniştitor „de spital“ este cel mai potrivit
pentru astfel de stări şi senzaţii ciudate ce se nasc la hotarul incert dintre viaţă, vis şi presimţirea morţii (şi nuvelele se încheie cu
dispariţia personajului).

Şi poezia lui Andrei Burac este profund marcată de „pierderea noţiunii de timp“ şi alunecarea într-un spaţiu ce se videază de fiinţă.
Realitatea sufletească se transformă într-o irealitate spirituală, senzaţiile şi impresiile, potenţate, colorate intens, se conturează prin
puncte, prin pusee picturale. Este, fără îndoială, un neoimpresionist, un „pointilist“ care-şi dozează cu dexteritate tranşantă de artifex
viziunile spaţiate. Cerebral, el intensifică elementele senzuale, spre a sfida cenzura minţii, şi a recompensa deficitul emoţional. Se
resimte, astfel, un efort simpatetic, de înfrăţire sentimentală cu elementele din jur: „Inima / intuieşte spaţiul obosit din preajmă, / iese în
grădină – / începe să slujească via, pomii, câmpia, / să contempleze cerul / şi flamurile lui... // Şi simt cum încep să iut / că am fost în
singurătate“ (Inima) .

Vrerea programatică de a rupe cu tradiţia prin forţarea aerului modernist se împacă totuşi cu un cadru bucolic tradiţional, cu „verdele
crud al câmpiei“, „arome de pace târzie în suflet“, „fumegarea germenilor în seminţe“, „frunze de nuc şi mintă creaţă“, ritmul horei, cu
„luncile nistrene“, „câmpiile sudului“, cu rădăcinile ce se adâncesc către sat, cu „fluturi“ ieşiţi la păscut.
Tufe dense de culoare conturează ore, vise, amintiri, popasuri (în Юara Amurgului , în „bezne reci şi fără fund“, în „ţărmul de zi“ etc.),
tăceri , linişti somnolare , bucurii („bucuria de a fi“), nelinişti , „chemări de lumină şi umbră“: „Mai auzi? – Mai auzi cum mijesc /
zimbri de foc ai amurgurilor?“ (Ora amintirilor); „Mai porţi pe gura ta albă / aromele trandafirului negru / cules în fapt de noapte
albastră“ (Sfârşit de scrisoare) .
Este prezent mereu un cadru real / ireal de prezenţă / absenţă sufletească: „E oră târzie în casa cu morţi: / Timpul se-nclină spre miez de
fluviu. / Liniştea-i totală. / Simt cum mă zideşte-n capcane / un soi de somn greu. / Gust de plumb are şi se face ba că sunt / ba nu mai
sunt din sânge şi vis“ (Numărătoare inversă) .

„Clipele golite de timp“, starea de singurătate, crizele de tăcere, senzaţia de îndepărtare, înstrăinare, de alunecare în Marele Dincolo, de
târziu apocaliptic, de „ceasuri ce gonesc în ieri, de rătăcire şi trecere“ formează axul tematic al volumului Cu toată fiinţa, spre
altundeva (1998), în care tehnica pointilistă se păstrează cu o mai accentuată tentă meditativă: „Încotro acest dans frenetic / de umbre
albe? / E zi? E noapte? / E început ori sfârşit de altă epocă? / Ce scop se urmăreşte/ de anonimat? / A plouat, a fost rod şi zile cu soare. /
Demonii sunt adormiţi. / Cine pe cine va urca pe cruce/în taină?“(Echivoc) .
Dramaturgia, populată în mare de tineri cu tot spectrul de trăiri, frământări, dileme, complexe, se axează pe dihotomia norma (etică) /
taină. Personajele, plictisite de cotidian şi de convenţii, preferă marginea sau fuga din real în irealul noptos al fiinţei, gândindu-se la
relaţii neîntinate (Primăvara în doi, Bufniţa), la purificare spirituală (Fântâna Anghelinei), la dragoste ce sfidează norma morală
(Iulia) .

Dramele lui, fără caractere prea reliefate şi fără elemente pitoreşti convenţionale-naţionale, cu linii sobre şi cu un cadru „cotidian“, sunt
nişte parabole etice sau poetice care ascund un sâmbure de povaţă: omul plăteşte pentru o anumită faptă – ca să te afirmi şi să te
realizezi, e nevoie de fapte proprii, e nevoie să descoperi tu însuţi legile existenţei: fântâna se cade a fi curăţată permanent (este în
Fântâna Anghelinei o alegorie a nevoii de purificare a sufletului). Sensurile parabolice se insinuează discret, subtextual.
Costenco: Andrei Burac e un intelectual, un om cu spirit novator, cel puţin pentru poezia noastră contemporană. Poate e înrâurit prea
vădit de poezia de astăzi propagată de presa din România...
Felul cum a alcătuit autorul culegerea (Orizont vertical) ne spune că preocupările sale lirice au o constantă ce-i aparţine. Şi acesta e un
ajuns. Pe mine nu mă nelinişteşte abundenţa metaforelor, chiar stridenta împerechere a noţiunilor, mă pune în cumpănă dezaxarea
acestor „declaraţii“ lirice. Arta poetică presupune gândire în imagini. Iată, această gândire la tov. Burac n-o pot sesiza. Magma lirică se
revarsă haotic şi-mi aminteşte de acel anarhism poetic promovat de o cohortă de poeţi modernişti , în perioada dintre cele două mari
războaie mondiale, în România.

Dar, perioada aceea era o perioadă a dezechilibrului social, o perioadă a lipsei de gândire a mediului burghez în descompunere. Atunci
poezia, în felul ei anarhic, individualist, se putea înţelege ca un protest împotriva formelor statale coercitive; astăzi o asemenea poezie,
de netă detaşare de formele obiective ale realităţilor noastre, o poezie de neparticipare la lupta ideologiei noastre cu infiltratul ideologiei
duşmănoase nouă ca clasă, pare ciudat, steril şi străin, chiar, înţelegerii noastre.
Tov. Burac caută un cititor cult, avansat în înţelegeri psihologice alambicate. Îl va găsi, poate. Dar bizareriile D-sale pot căşuna un rău,
mai ales tineretului. Îl pot deruta, pot confecţiona un bagaj de reprezentări străine poeziei noastre sovietice, de la noi, şi din Uniunea
întreagă.
Nicolai Costenco, Dintr-o „recenzie închisă“ comandată de Editura Cartea Moldovenească, 21 octombrie 1968

Tomozei: Andrei Burac e un cerebral, versurile sale se organizează cu lentoare în jurul unui „sâmbure“ ideatic şi, cu aparenţa unui
fabulist ce începe prin a deconspira „morala“, poetul se învăluie în mister. Stenic (indecizia opţiunilor sale e doar aparentă), Burac
rosteşte cu simplitate adevăruri existenţiale de maximă gravitate păstrând pe „chip“ (vers) o penumbră de îngândurare şi pătimire.
Gheorghe Tomozei, 1992
Butnaru: De la un titlu la altul, versurile lui Andrei Burac pot fi citite ca o prefixare de litanie în care predomină sentimentul de
incertitudine existenţială, potolită, ne-clamată. Nostalgia omului modern este dedusă din mâhnirea sa originară, lesne de localizat în
timp şi în spaţiu sub forma unor ecouri rustice ajunse, în surdină, până în piaţa de urbe agitată, grăbită şi – mai întotdeauna – de o
indiferenţă generală, generată de indiferenţe personale... reciproce.
În fine, Andrei Burac are nevoie de un cititor înţelegător căruia, probabil, îi şi adresează aceste rânduri: „Îţi sunt recunoscător / pentru
unghiul / de unde se vede mai mult / decât cele patru puncte cardinale.“
Leo Butnaru, 1994

PRUTEANU: Piesele lui Andrei Burac sunt un vibrant strigăt către neamul de acelaşi sânge, de aceeaşi lege şi credinţă. Replica pieselor
lui nu este fastidioasă. E scurtă, dură, rece, direct omenească, luminând în profunzime înţelesurile filosofice sau mistice a ceea ce
înseamnă trufia dementă şi neroadă, egoismul ridicol, îndemnându-ne a crede că fiecare suntem punctul geometric din centrul lumii şi
ne dă ghes a ne încrede numai în noi înşine, a ne închide şi încuia în carapacea bine ferecată a sinei noastre imperialiste.
Vasile PRUTEANU, 1997
Chiper: Multe din poemele lui Andrei Burac conţin rânduri de maximă concentraţie poetică sau se încheie cu versuri de natură
aforistică. Aceste finaluri abrupte, ce denotă o fire decisă, la un loc cu tema resemnării, prin care exprimă, întâi de toate, devalorizarea
obiectelor celor mai de preţ, creează acel soi de poezie inconfundabilă, viguroasă în redarea fragilităţii.
Poeţi români de anvergură, Cezar Baltag sau Nicolae Prelipceanu, au dedicat plachete întregi temei crepusculare. Andrei Burac o face
cu mijloacele sale proprii, comunicând o experienţă care nu poate fi decât unică.
Grigore Chiper, 1998

RoŞioru: Poetul (Andrei Burac) trăieşte torturat de neuitare într-o solitudine absolută pe care până şi Dumnezeu o ocoleşte sau o ignoră:
„Nici astăzi, Doamne, / nici acum în această clipă / nimeni / nici măcar tu nu întrebi / de ce îmi lăcrimează memoria / cu globule de
sânge?“. Drama lui e că ştie că a venit pe lume fără de nici o iertare, iar perindarea prin viaţă este „un drum al păstrăvului / spre zăpezile
muntoase“, căci el e „din zodia celora / care nu se simt fericiţi nicăieri“.
Poetul (şi în cazul lui Andrei Burac) trebuie reînvestit cu atribuţiile sale profetice pe care le-a exercitat cândva, respectându-i-se
singurătatea labirintică şi unicitatea memoriei – curcubeu arcuit între somnul şi trezia lumii.
Ion RoŞioru, 1999
TELEŞCU: Mărturiile calvarului este primul serial la Radio Moldova realizat în colaborare cu dramaturgul Andrei Burac. Autorul
scenariului radiofonic, care, de fapt, constituie 7 piese autonome, sudate între ele doar de vremuri, de spaţiul şi evenimentele care au
avut loc acum 2000 de ani şi de sufletul dramaturgului.
Andrei Burac porneşte în această pânză radiofonică de la o idee a lui Giovanni Papini, ţesând o dramaturgie proprie. În viziunea
autorului apare cronica nescrisă a pasiunilor şi a sentimentelor omeneşti ce însoţeau suflete umane, a evenimentelor ce legau prezenţa,
duhul şi viaţa lui Iisus Christos.

Andrei Burac încearcă să proiecteze din perspectiva zilelor de azi nişte stări şi situaţii sufleteşti, drame şi trăiri umane, relaţii şi judecăţi
omeneşti care ar fi putut exista atunci între participanţii la marele spectacol al lumii – sosirea Mântuitorului pe Pământ. Autorul nu
extrapolează sentimentele şi pasiunile posibile ale contemporanilor săi. El le conturează artistic cu cuvântul dar şi cu inima, cu sunetul
dar şi cu muzica, cu detaliul istoric dar şi cu receptivitatea omului de azi. De aici şi firescul, credibilitatea şi trăirea adevărată a
situaţiilor şi scenelor din spectacol. Altminteri nici nu putea fi în cazul când lumea se schimbă, iar omul rămâne neschimbat. Oare nu
observăm noi azi aceleaşi patimi, aceleaşi drame, aceleaşi neconcordanţe cu conştiinţa la semenii noştri?

Să găseşti în această fire neschimbată, în pasiunile, sentimentele, judecăţile ei acel „ceva“ care trece dincolo de hotarul unei simple
mărturii e însemnul unei vocaţii, al unui talent. Prin această montare de proporţii A. Burac ne-a demonstrat că poartă acest însemn.
Ilie TELEŞCU, 2002
Bordeianu: Andrei Burac nu face aranjamente nici între cuvinte, nici între oameni. Scrie nişte poeme şi atât.
Nu a admis să fie înregimentat în „caravana roşie“. Nu s-a grăbit să intre pe uşile deschise vraişte, de fapt, în capcanele mai-marilor
zilei. Distincţia poetului este netă: voi şi eu, eu şi voi. Calm şi ireconciliabil, conştient de eventualele urmări, afirmă: „sunt bolnav de
voi“. Constatăm cu amărăciune că viaţa i se constituie în bună parte din „zile în care m-am apărat de voi“. Nu se etalează, nu strigă. De
altfel, pentru el şi tăcerea este... „ţipătoare“. În 1976, Culegătorii în amurg ai poetului au spart frontul poeziei „la cravată“, venind cu o
respiraţie liberă, nouă.

Dintr-o parte a urmărit cum „prietenii... / vor să ajungă undeva“. Unde? Profetice în acest sens sunt versurile-dorinţă de a fi „fără a muri
vreodată / unul în văzul altuia“. Or, între timp multe „opere“ s-au transformat în mormane de cuvinte, trecute fiind prin grila valorilor
autentice. Poetul a preferat „plimbarea pe verticală“ triumfătorului şi cadenţatului / rimatului marş orizontal.
 Nu a greşit şi nu agreează ierarhiile. Cronic lipsea atunci când „suna Moscova“ sau Chişinăul, recunoscând că este „din specia ce se
hrăneşte cu absenţe“.

Nu a fost şi nu este aclamat şi adulat. Dându-şi prea bine seama că trăieşte „într-o farsă frumoasă“, este mai degrabă un martor atent,
dacă nu chiar un bufon autocondamnat să vorbească în pilduri, şi inofensive, la prima vedere, imagini.
Totodată, poetul e înhămat „cu sufletul“, deopotrivă cu cei buni şi cu cei răi, la „carul cu vii, carul cu morţi“; făcând parte din
contradictoriul angrenaj uman. Încearcă să ne ofere descoperirile care, la sigur, nu îl costă puţin, dorind ca şi noi să simţim cum simte el
„când se naşte vraja“.
Un alt gen de spărtură Andrei Burac a realizat atunci când a contribuit la fondarea PEN-Clubului din Moldova (1991).
Nu a fugit de singurătate. A căutat-o şi o caută permanent. Este convins că doar fiind „foarte singur“ poate ajunge „acolo unde în mare
taină încolţeşte / pierzania luminii“. O fi vorba de un loc luminos, însă neatins de razele soarelui, plin de răcoare sau poate chiar de un
„frig curgător“? De piscurile munţilor? De un cadru natural ducându-ne cu gândul la isihaşti? Sau de o culme a gândirii pe care, odată
ajuns, o râvneşti întotdeauna?
Poetul asociază jocul de-a cuvintele cu „o visare la limită cu păcatul“. Astfel transcendentalul intră în drepturile sale, invitându-ne să
vedem dincolo de... vedere. Aici se pomeneşte într-o vecinătate cu poetul din Basarabia de Sud situat la Bonn, Alexandru Lungu,
redactor al frumoasei reviste de poezie şi desen Argo . Andrei Burac este unul dintre puţinii autori basarabeni găzduiţi de această
publicaţie.

Nu a călcat peste oameni şi sentimente. A urmat „drumul păstrăvului/ spre zăpezile muntoase“. Altfel spus, şi-a concentrat toate forţele
pentru a ajunge la un adevăr, la o imagine, la o idee şi nu pentru a demonstra cuiva că a ajuns la ele.

Nu a râvnit gloria şi onorurile. „Am onoarea de a nu fi salvat“, jubilează poetul, reuşind să-şi păstreze felul de a fi, propria matrice
existenţială, originalitatea şi autenticitatea. Pentru a evita laudele şi nesinceritatea, se acoperă cu tăcere.
Nu consideră că a atins perfecţiunea: „sap şi scot mai multe straturi de pulbere / de pe fiinţa mea“.
Nu cârteşte împotriva trecerii implacabile a timpului: „O ghilotină de aur / toacă secundele una după alta“, recunoaşte însă franc: „Nu
pot să plec, fără să şi rămân“.
Leo Bordeianu, 1998
Ciocan: Schiţele şi povestirile din volumul Întoarcerea lui Traian (1990) de Andrei Burac descriu un cotidian în care moartea îşi face
simţită prezenţa, chiar dacă nu curmă întotdeauna cu brutalitate vieţile oamenilor.
Izvorâtă aproape în întregime din experienţa trăită a autorului (Andrei Burac este chirurg de profesie), proza sa ne îndeamnă să ne
petrecem viaţa în aşa fel ca moartea să nu ne găsească nepregătiţi.
Iulian Ciocan, 2004
PROCA: Sincer îţi mărturisesc că am urmărit în presa noastră apariţiile tale, ce-i drept, mi se pare, eşti cam marginalizat de „specialişti“
(urmăresc în permanenţă Literatura şi arta, Basarabia , Viaţa Basarabiei , Contrafort ) şi de fiecare dată citeam cu o satisfacţie
deosebită, „cu toată fiinţa, spre altundeva“, poezia pe care o înţelegeam ca o întoarcere către noi înşine, ca un îndemn spre regăsire pe
nişte căi curate ale tradiţiilor (moderne!) şi, în acelaşi timp, de demult, redeschisă de o meditaţie gravă, simplă (nu simplistă!) şi
sărbătorească (nu lozincardă!): „Cele două sărăcii bogate / privesc cum inima prezentului / naşte chipul rânjit al trecutului“... M-am
întâlnit cu un univers poetic inconfundabil, cu întrebări înfrigurate, de fiinţă, de existenţă, ce se nasc din imagini limpezi „Şi fără să
murim vreodată / unul în văzul altuia“. M-au copleşit atributele eterne ale poeziei tale (Andrei Burac), care reuşesc să devină „res sacra“
şi „res universalis“, o sete enormă de tărâmul luminii, de perfecţiuni celeste, de împlinire a fiinţei pe toate laturile, a vestirii către
oamenii pe care-i iubeşti, a vocaţiei patriei spirituale: „Mai spune-mi ce e nou în lumea / unde totul, poate pentru ultima oară / se întâmplă cu noi... Spune-mi! Cum suferi?..
Pavel PROCA, 1998
Aureliu Busuioc 1907
În familia lui Ion Busuioc, căpitan de mazili în comuna Oneşti, judeţul Orhei, cu ascendenţă în familiile Boşi şi Russo, şi a Teodorei
Boţan, casnică, se naşte fiul Alexandru, viitor învăţător şi profesor de ştiinţe naturale.
1907
În familia lui loan Zaporojanu, moşier, institutor în comuna Oxentea, judeţul Orhei, şi a Eugeniei Popescu, învăţătoare, se naşte fiica
Olga, viitoare învăţătoare.
1928
În familia lui Alexandru şi a Olgăi Busuioc, în comuna Cobâlca (azi Codreanca), judeţul Orhei, se naşte la 26 octombrie fiul Aureliu,
viitorul literat.
1935-1939
Urmează cursurile Şcolii primare de aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală Eparhială din Chişinău.
1939-1944
Clasele 1–4 la Liceul „Alecu Russo“ din Chişinău.
1944-1948
Refugiat de război în Banat; termină Colegiul naţional bănăţean „C. C. Loga“ unde îşi ia şi bacalaureatul.
1948-1949
Şcoala militară de ofiţeri Transmisiuni din Sibiu, pe care, în timpul examenelor de absolvire, o părăseşte ca să se alăture familiei,
obligată de autorităţile sovietice de ocupaţie să se „repatrieze“.
1949-1950
septembrie-ianuarie
Lagărul sovietic de filtrare de la Sighet. (Tatăl scriitorului fusese mobilizat în timpul războiului la Curtea marţială, corpul III teritorial
Chişinău, fapt care interesa în mod deosebit autorităţile sovietice.)
1950
Depanator-radio la un atelier din Chişinău.
Student la Institutul Pedagogic, Facultatea de Filologie, începe să tipărească poezii în diferite publicaţii.
1952-1954
Redactor la Editura de Stat.
1955
Apare prima plachetă de poezii umoristice, Prafuri amare, şi prima carte pentru cei mici, La pădure.
1954-1957
Colaborator la ziarul Moldova Socialistă .
1957-1959
Redactor-şef adjunct la revista satirică Chipăruş .
1958
Scoate de sub tipar placheta Piatra de încercare.
1959-1960
Redactor-şef la revista Scânteia leninistă şi la ziarul Tânărul leninist .
1960-1962
Redactor-şef la ziarul Tinerimea Moldovei .
1961
Placheta Firicel de floare rară şi cărticica pentru copii Aventurile lui Nătăfleaţă, ultima tradusă în rusă şi în numeroase alte limbi din
fosta URSS.
1963
Placheta de versuri Dor .
1964
Volumul Poezii şi placheta Stihi (în limba rusă).
1965
La Congresul al III-lea al Scriitorilor din R.S.S.M., în deschiderea dezbaterilor, pledează pentru revenirea limbii şi, implicit, a literaturii
la statutul lor firesc, fapt care-i provoacă mai târziu suficiente neplăceri.
1966
Apare romanul Singur în faţa dragostei.
1967-1968
Placheta Versuri şi cărţile pentru copii Cizmele cocostârcului şi Marele răţoi Max.
1969
Debut în dramaturgie: piesa Radu Єtefan întâiul şi ultimul , pusă în scenă la Teatrul „Luceafărul“ de Ion Ungureanu şi interzisă de
autorităţi după câteva spectacole.
1970
Apare la Moscova placheta Юvetnâie snî în traducerea lui Iu. Levitansky.
1971
Singur în faţa dragostei apare, în traducere, la Riga, Moscova, Vilnius, Bratislava. La Riga romanul este dramatizat, spectacolul fiind
jucat mai mulţi ani pe scena Naţionalului. Piesele Єi sub cerul acela... şi Toate trei anotimpurile văd lumina rampei la Teatrul Naţional
şi la „Luceafărul“ din Chişinău, la Teatrul din Bălţi.
1973
Apare romanul Unchiul din Paris , peste un an este editat la Moscova, apoi în Cehoslovacia, Germania (reeditat de trei ori), Bulgaria, şi
practic în toate capitalele republicilor din fosta U.R.S.S.
1974

Pentru ultimul roman la Moscova i se decernează Premiul „N. Ostrovski“. La Chişinău Premiul comsomolului îi este refuzat.
1977
La Editura Literatura Artistică apare volumul selectiv de versuri În alb şi negru.
Este ales secretar al Uniunii Scriitorilor.
1978
Scoate de sub tipar Noile aventuri ale lui Nătăfleaţă , traduse, ca şi celelalte cărţi pentru copii, în franceză, engleză, rusă, germană şi
spaniolă.
1980-1981
Apar la Moscova romanele Unchiul din Paris şi Singur în faţa dragostei , la Editura Hudojestvennaia literatura, iar la Chişinău un
volum de Scrieri alese.
1985
Apar, în traducerea rusească a lui Lev Berinski, Cântece de răsărit şi apus.
1986
Sfârşitul secretariatului la Uniunea Scriitorilor.
1986
Romanul Local ploi de scurtă durată.
1988
Placheta de poezii vechi şi noi, vesele şi triste, Îmblânzirea maşinii de scris.
1990
La Teatrul „M. Eminescu“ din Botoşani se dă în premieră pe ţară Radu Єtefan. Aceeaşi piesă se joacă la Cahul.
1992
Placheta Plimbătorul de purici.
1993
Culegerea de versuri Concert , pentru care în 1996 i se decernează
Premiul Naţional.
1997
Romanul Lătrând la lună şi În căutarea pierderii de timp, jurnal cubanez.

În toţi aceşti ani mai scrie scenarii pentru filme, traduce din A. Griboedov, N. Gogol, O’Henry, S. Petцfy, A. Cehov, B. Johnson
(Volpone) şi W. Shakespeare (Richard al treilea). Susţine rubrici scrise şi vorbite în diferite publicaţii şi la TV.
1998, 2004
La Grupul Editorial Litera apar romanele Singur în faţa dragostei, Unchiul din Paris, Pactizând cu diavolul.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
„Daltonismul“ cultivat programatic de Aureliu Busuioc a fost, bineînţeles, expresia unei reacţii contra convenţiilor discursului oficial
care prefera o singură culoare: albul. În condiţiile oficializării dirijate a poeziei, Aureliu Busuioc a recurs la o mască: cea a unui
întârziat simbolist cu un ceremonial hieratic şi uşor histrionic pe cunoscuta linie Macedonski-Minulescu. E, de altfel, „masca“ ce-l
prinde bine. Ea are, însă, dincolo de tenta simbolistă generală, o originală trăsătură busuiociană care constă într-o prezenţă mai activă a
ironiei şi parabolei, însemn deja al poeticii secolului al XX-lea. Bunăoară, poetul nu-şi plimbă pur şi simplu „nesfârşitele melancolii“, ci
are conştiinţa că aceste melancolii sunt izvorâte („de altfel – formal“, precizează) „din proasta cunoaştere a logicii“, şi că este un
plimbător de nostalgii aşa cum un tip cunoscut i-a spus că este plimbător al propriilor purici. Impactul dintre cele două poetici se
traduce efectiv într-un impact dintre sentiment şi ironie, de esenţă, să-i zicem, postmodernistă. „Albul perfect al zăpezilor veşnice“,
către care tinde cel ce-şi sărbătoreşte nunta de argint sau „contururile vagi de mări şi continente“ care răsar în creieraşele mici ale păsărilor călătoare aduc aminte de vagul s
Survine însă, adesea, şi celălalt model: al Poetului lucid-ironic, care, îmbrăcat în straie arlechineşti, observă marele teatru al lumii:
„Mulţimea în piaţă / se ţine de burtă / bravo, panglicarul / cocoşatul, paiaţa! Јѕ¤ / Piaţa cu taţi, mame, / bunici, / nepoţi. // Podiumul cu
Nebunul. / Râdem cu toţi. // Plângem aşa, / câte unul“.
Plimbătorul de nostalgii este, cum se vede, şi un plimbător de ochi ager care surprinde spectacolul complex al lumii.
Proza şi dramaturgia sunt ale unui poet, dat fiind deficitul de substanţă epică şi construcţie dramaturgică, recuperat însă de sentimentul
dramaticităţii vieţii. Dotat cu inteligenţă şi spirit de observaţie şi umor, Busuioc reprezintă tipul rar de scriitor „urban“ care valorifică cu
predilecţie un material de viaţă rural. Proza sa refuză relatarea domoală moldovenească, fiind dinamică, „cinematografică“, eseistică şi
având nerv ironic. Perspectiva observaţiei acide permite o creionare rapidă a fişelor caracterologice: creierul unui director de şcoală
„are două circumvoluţiuni“. Încercarea de a pune problema societăţii contemporane e pe alocuri timidă, dar prin prisma ironiei aspectele
urâte sau chiar monstruoase apar oricum în relief. Un erou memorabil este Radu Negrescu din Singur în faţa dragostei , proiectat pe
fundalul unui mediu sătesc dominat de ignoranţă, lâncezeală socială, frazeologie goală, prostie, ipocrizie. După ce îmbracă mai întâi
masca unui Don Quijote al satului basarabean, personajul se vindecă de „romantism“, lasă în pace morile de vânt, aşteptând „marele
semnal“ – chemarea la doctorat, la oraş. Este singura soluţie salvatoare din acest mediu afectat de idioţenie, mediocritate, rutină şi obtuzitate. Romanul utilizează procedeul
Noul roman al lui Aureliu Busuioc poartă o denumire lungă Spune-mi Gioni! Sau învăţăturile veteranului KGB Verdikurov către
nepotul său , conţinând în chiar titlul ei specificarea modalităţii narative: se valorifică, astfel, cu vădite intenţii parodice, genul mai vechi
de carte de învăţătură cu îndreptări şi pilde morale pentru mai buna înţelegere a lucrurilor, pentru dreapta judecare a trecutului, pentru
comportamentul adecvat.
Elementele sau chiar forma deplină cervantesc-parodică, anti-utopică erau folosite în primul roman al prozatorului Singur în faţa
dragostei (o parodiere evidentă a romanelor rurale basarabene din anii 50-60 ai secolului al XX-lea) şi mai apoi în Lătrând la lună (în
care lumea e văzută de câinele-şoricar Enrique) şi în Pactizând cu diavolul , unde rama narativă e întoarsă cu faţa spre adevăr.

Spune-mi Gioni! apare şi ea ca o anti-utopie opusă utopiei povestite/construite de personajul-narator. E o anti-utopie comunistă,
prezentată prin destinul unui securist-comunist, simplu fiu de ţăran nimerit în lumea josnică a mizerabililor dintr-un târg românesc, într-
o „groapă“ a apaşilor, apoi într-o celulă clandestin-partinică, pentru ca mai apoi să devină înrolat în mecanismul diabolic al KGB-ului.
Cea dintâi notă ironică sună chiar în mica poveste a poreclei primite în primii ani de şcoală din cauza nădragilor de tort „fireşte veşnic
uzi şi verzi“: Curverde, modificat prin inversie şi poetizare în Verdifund , schimbat apoi în Verdikura . În documente personajul e Ion
Taranţabu, numele corect fiind Tarabanţu.
Întreg farmecul acestui roman al lui Aureliu Busuioc, bine articulat structural şi având un curs narativ trepidant, plăcut la lectură, constă
în cheia autoutopizantă/dezutopizantă a învăţăturilor absurde către nepotul său.

COROBAN: Un om poate fi perfect instruit, orientându-se enciclopedic în toate ramurile de activitate omenească, poate fi extrem de
corect, punctual şi moraliceşte integru, şi totuşi să aibă o viaţă interioară spirituală cam redusă, dacă nu chiar sterilă. Cultura presupune
o mare forţă spirituală, epică, dacă vreţi. Acesta e punctul de plecare al lui Busuioc, estetic şi etic. Particularul apare la Busuioc tot în
altă formă; el renunţă la ideea unui om energic (în parte numai! căci şi el cedează prin Maier), care schimbă radical lucrurile, şi îşi pune
întrebarea dacă sunt înşişi învăţătorii destul de instruiţi şi educaţi ca să-i lumineze pe alţii, dacă nu se adaptează la mediu Јѕ¤ uitând ce-
au învăţat şi devenind nişte meseriaşi, străini de cultură şi efort intelectual. Tabloul acesta îl schiţează cu ironie muşcătoare Radu
Negrescu în faţa Vioricăi Vrabie, învăţătoare de franceză, nou-venită la şcoală. Јѕ¤
Partea profesională a lucrului îl interesează pe Busuioc şi o evidenţiază, dar nu o limitează numai la această latură a vieţii, căutând să
pătrundă în mentalitatea oamenilor, şi el constată că o mentalitate retrogradă poate înăbuşi orice gând nobil, orice pornire a inimii spre
bine şi spre sferele mai înalte ale vieţii spirituale. Un om schilod sufleteşte va aplica cel mai ideal principiu de educaţie în aşa mod, încât
el va deveni reversul sensului său. Directorul retrograd din Singur în faţa dragostei , de pildă, nu observă energia tinerei învăţătoare
Viorica Vrabie, nu ţine seama de cultura ei, de avântul tineresc; pe dânsul îl şochează în primul rând ţinuta vestimentară la modă a
învăţătoarei. Јѕ¤

Eroului principal al romanului Singur în faţa dragostei , Radu Negrescu, autorul îi dă deplină libertate de acţiune, eliberându-l mai întâi
de certitudine infatuată şi de catalogul obişnuit al poveţelor didacticiste şi al ideilor primite. Adoptând o conduită de histrion, Radu
Negrescu îşi poate permite observaţii ascuţite despre mediul în care se mişcă, despre sine însuşi, adesea autoironizându-se. Eroul joacă
rolul bufonului din comediile de altădată, care, sub masca voioşiei, a glumei şi a observaţiei joculare, spune adevăruri supărătoare.
Acesta e de fapt conţinutul romanului Singur în faţa dragostei , care vizează ironic multe neajunsuri în şcoală, în procesul de instruire şi
de educare, în viaţa spirituală a unor învăţători. Încrâncenat împotriva ignoranţei şi a închistării în tipare stătute de viaţă şi de lucru,
Radu Negrescu adesea le demască prin formele paradoxale. Јѕ¤
Romanul Singur în faţa dragostei dă o lovitură destul de serioasă unor scheme literare, rupte de realitate; romanul e interesant prin
faptul că autorul nu-şi face chipuri cioplite, zugrăvind pe ele virtuţi idilice abstracte, pentru ca să bată mătănii în faţa lor, ci priveşte mai
real, mai obiectiv la lucruri şi la oameni.
Vasile COROBAN,
Romanul moldovenesc contemporan , Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1969
CIOCANU: Aureliu Busuioc face parte dintre scriitorii care au venit în literatură înzestrat cu o cultură bogată şi s-a impus atenţiei
publice prin opere de o anumită strălucire lingvistică şi, mai larg, stilistică, datorită acelei culturi serioase şi gustului estetic fin,
inteligenţei sclipitoare, atitudinii zeflemitoare faţă de metehnele omeneşti şi faţă de plăgile sociale.
În operele sale propriu-zis umoristice el foloseşte cu succes calamburul.
Întreaga sa creaţie poetică îl prezintă pe Aureliu Busuioc drept exponent fidel al versului clasic, pe care îl modelează conform
temperamentului şi preferinţelor sale artistice particulare. Fie că abordează motive civice de importanţă deosebită (patria, pământul
natal, trecerea implacabilă a timpului, continuitatea generaţiilor etc.), fie că ia în dezbatere lirică stări sufleteşti şi de conştiinţă (în
poeziile peisagistice şi în cele erotice), fie că surprinde în chip original spiritul contradictoriu al realităţii (ca în poezia omonimă: „Noi
discutăm şi hotărâm. / El strică şi încurcă. / Noi din maimuţă coborâm . / El – urcă “), autorul rămâne în albia poeticii tradiţionale
autohtone, fapt confirmat şi de poeziile sale consacrate lui Mihai Eminescu (Sărmanul Dionis) , Tudor Arghezi (Arghezi) şi altor clasici
naţionali, şi de confesiunile poetice concepute şi realizate într-o formulă lirică bazată pe sinceritatea destăinuirii şi pe muzicalitatea
expresiei (ca în poezia Cuvântul: „Mi-aş vrea cuvântul muzicii asemeni: / Nu înţeles anume – bănuit, / În propria simpleţe tăinuit, / Ca
spicul greu în bobul care-l semeni“). Că tradiţionalitatea sa ia, în majoritatea cazurilor, o înfăţişare profund particulară, este semnul de totdeauna al poetului autentic. Cităm
Ion CIOCANU, Aureliu Busuioc – romancierul , în revista Limba Română , 1997, nr. 5
Blazke: Romanul Pactizând cu diavolul al moldoveanului Busuioc, poet, prozator şi dramaturg, a înălţat mărturiile anilor de teroare
comunistă pe culmile confesiunii artisticeЈѕ¤.

Din mozaicul de detalii cititorul îşi creează singur o imagine a acelor timpuri îngrozitoare. Este o metodă extrem de eficientă, atunci
când scriitorul ştie s-o folosească. Aureliu Busuioc o stăpâneşte perfect, în plus, posedă arta portretizării psihologice a personajelor.
Dacă cititorii sunt în căutare de brutalitate, perversităţi, nostalgie, groază, iubire pasionată, schimbări neaşteptate de situaţii, le găsesc în
această carte, numai că, spre deosebire de producătorii industriei de divertisment, aici nu-i nimic artificial. Totul s-a petrecut în
Basarabia; dar şi în Rutenia, Crimeea şi Republicile Baltice.
După lectura romanului lui Busuioc înţelegem mai bine situaţia de acolo. În definitiv şi pe cea de aici, din Cehia.
Jaroslav Blazke, Lidove Noviny , 21 ianuarie 2004
Hlinka: Busuioc – şi-n acelaşi timp traducătorul Naљinec – au reuşit să demonstreze şi, cu ajutorul limbajului pocit al eliberatorilor-
ocupanţi ruşi, să ilustreze acea perioadă de coşmar. Discret dar tocmai de aceea tot mai insistent se simte din paginile romanului
neputinţa tacită, disperarea.

Absurditatea cotidiană, adesea pitorească, o atmosferă ucigător de densă, în care viaţa umană are valoarea pocnetului din degete al
agentului poliţiei secrete, întrebarea iniţială „Cum să supravieţuieşti cu onoare?“, se reduce brusc la simplul „Cum să supravieţuieşti?“
În plus, într-o societate în care până şi iubirea dintre doi oameni tineri îşi pierde autenticitatea...
Romanul captivant Pactizând cu diavolul nu se referă numai la trecut. Evoluţia precipitată în multe republici postsovietice şi căutarea
identităţii, istoriei şi limbii popoarelor împrăştiate continuă să fie teme extrem de actuale.
De altfel, statisticile privind miile şi milioanele de tătari din Crimeea, ceceni şi inguşi deportaţi cu forţa nu sunt – din păcate – nici până
acum definitive.Јѕ¤
J. Hlinka, Iubirea în vremea terorii staliniste , Hospodafske noviny , Praga, 15.1.2004
 ŞleahtiŢchi: Direcţia psihologismului ironic este cultivată de Aureliu Busuioc. În primele sale cărţi (Cizmele cocostârcului , 1967;
Marele răţoi Max, 1968), autorul alege subiecte din lumea păsărilor şi animalelor. Ceea ce individualizează proza sa sunt culoarea
ironică a observaţiei naratoriale şi inventivitatea narativă elevată. Aventurile ... (1961) şi Noile aventuri ale lui Nătăfleaţă (1978) sunt
trambulinele de pe care este lansat în literatura din Basarabia Nătăfleaţă. Autorul îşi plimbă personajul prin şotiile iniţiatice ale
copilăriei, povestind cu savoare inimitabilă şi persiflându-şi adesea eroul. Şi naratorul său are o alură inconfundabilă. Dotat cu un subtil
spirit de observaţie, urmărind evenimentele cu detaşare, el nu-şi protejează eroul, identificându-se cu el, asumându-şi şotiile, precum
sunt tentaţi să o facă majoritatea povestitorilor, ci îl spune/ „îl pârăşte“, într-o captivantă formulă narativă, la toată lumea. E de reţinut,
de asemenea, că Aureliu Busuioc prezintă un copil de la oraş, spre deosebire de majoritatea congenerilor săi care vor evoca, în general,
copilul din... satul natal sau pe care vor încerca să-l aducă pentru scurt timp, într-o vacanţă barem, la oraş. Astfel, explorarea spaţiului urban devine un apanaj şi al literaturii
Maria ŞleahtiŢchi, Literatura pentru copii: între inocenţa şi nostalgia jocului , în O istorie critică a literaturii din Basarabia ,
Chişinău, Ştiinţa - Arc, 2004, p.176.
Leo Butnaru 1949
La 5 ianuarie, în comuna Negureni din judeţul Orhei, s-a născut Leo Butnaru, ca fiu al lui Butnaru Teodor (n.1920) şi Butnaru Anastasia
(n.Munteanu, în 1920).
1955-1967

Şcoala de opt ani din Negureni (1955-1963), după care învaţă, un an, la Şcoala medie din comuna Chiţcani, pe care o părăseşte din
motivul că era subevaluat la unele materii. În 1964-1965 este elev al Şcolii medii nr.11 „Ion Creangă“ din Chişinău, însă, cu o lună
înainte de încheierea anului de studii, se vede nevoit să abandoneze instituţia în cauză, pentru a se afla în preajma tatălui său care
suportase două intervenţii chirurgicale complicate. În vara-toamna anului 1965 şi iarna-primăvara-vara lui 1966 munceşte ca electrician,
constructor, pontator. În 1965 publică primele notiţe jurnalistice în ziarul raional din Sângerei. Studiile medii şi le încheie la şcoala din
comuna Ciocâlteni, judeţul Orhei (1966-1967), fiind distins cu medalia de merit. La începutul anului 1967 debutează cu poezie în ziarul
Tinerimea Moldovei . În luna iunie participă la un colocviu republican al tinerilor scriitori.
1967-1972
Facultatea de Filologie, Secţia Jurnalistică, a Universităţii de Stat din Moldova. Publică versuri şi articole în ziarele Tinerimea
Moldovei, Moldova Socialistă, în revistele Cultura, Moldova şi în ziarul universitar, unde, periodic, întreţine rubrici. Călătoreşte în
Rusia şi Ucraina. În luna octombrie a anului 1969 începe să ţină un jurnal, publicat, peste trei decenii, cu titlul Student pe timpul
rinocerilor . Scrie primele nuvele, cărora li se tot amână publicarea, până le pierde prin căminele alumnilor sau, pur şi simplu, se dezice
de ele. Va reveni la proză peste mai bine de 15 ani. Este un protagonist al cenaclurilor literare Eminescu (Universitate), Luceafărul
(Tinerimea Moldovei), Mioriţa (Biblioteca Naţională), a celui de la Casa Tineretului din Chişinău. În 1971, la o şedinţă de cenaclu,
apoi la o agapă post-cenaclieră, i se întâmplă să-l cunoască pe acerbul promotor al criticismului sociologist M. Novikov, aflat în vizită
în Basarabia. Una din surprizele tinereţii sale – un „miraculos“ autograf de la... Zaharia Stancu. De fapt, în egală măsură, acea dedicaţie
i se datorează poetului Petru Zadnipru care, aflându-se în delegaţie la Bucureşti, s-a gândit, generos cum era, şi la foarte tinerii săi confraţi-neofiţi de la Chişinău. Pe pagina
1972-1974
Ofiţer de infanterie motorizată. Publică versuri în Cultura, Nistru, Moldova, Tinerimea Moldovei. Continuă să-şi scrie jurnalul, peste
ani intitulat Perimetrul cuştii, în preambulul căruia va nota: „Iar dacă ar fi să dedic cuiva anume jurnalul de faţă, primul gând mă duce
la Domnia Sa Prozatorul Liviu Rebreanu şi la demnul, bărbatul, dar nefericitul său personaj Apostol Bologa, locotenent de origine
română, cătănit într-o armată străină imperială“.
1974

De cum este lăsat la vatră, întreprinde o călătorie în Letonia, unde beneficiază de generozitatea prietenului său Leons Briedis. Revine în
redacţia ziarului Tinerimea Moldovei , avându-i de colegi pe scriitorii Nicolae Vieru, Victor Dumbrăveanu, Ioan Mânăscurtă,
Haralambie Moraru, Tudor Marin. Împreună cu poetul Liviu Damian conduce cenaclul literar Luceafărul.
1975
Îi moare mama, memoriei căreia îi va dedica volumul său de debut.
1976
Primordiu editorial cu placheta de poezie Aripă în lumină (Ed. Cartea Moldovenească) prefaţată de poetul Gheorghe Vodă, filotimul
său susţinător întru o formulă modernă a scrisului. Se căsătoreşte cu Zenovia Marchitan, cineastă. Îl cunoaşte personal pe fulminantul
poet Nichita Stănescu care, împreună cu criticul literar Mircea Tomuş, sosise la Chişinău. Publică prima încercare de dramaturgie
pentru copii (Melcul şi semaforul). Călătoreşte în Tadjikistan.
1977
Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi a celei din Uniunea Sovietică. În luna septembrie, în urma promovării spre
publicare a unui articol omagial despre M.Kogălniceanu, care contravenea liniei ideologice oficiale antinaţionale, este destituit din
funcţia pe care o deţinea la Tinerimea Moldovei .
1978
Redactor de secţie la hebdomadarul Literatura şi arta.
1980-1981
Custode la Muzeul de Istorie şi Studiere a Ţinutului din Moldova. Pentru volumul de proză Prima dragoste (Ed. Literatura Artistică,
1981) traduce nuvele de I.Turgheniev, I.Bunin şi Fazil Iskander. Călătoreşte în Ţările Baltice.
1981-1983
Redactor la Revista Noutăţi editoriale . Periplu jurnalistic prin Siberia şi Extremul Orient (1981).
1983
Îi apare cartea de poezie Sâmbătă spre duminică (Ed. Literatura Artistică). Din acest an până în toamna lui 1989 este redactor, apoi şef
de secţie la hebdomadarul Literatura şi arta.
1984
Purcede la realizarea unei serii de interviuri cu personalităţi ale literaturii şi artei din acele timpuri care, ulterior, vor constitui cuprinsul
volumului Răspuns şi răspundere . Publică primele proze.
1985
Apare volumul de poezie Formula de politeţe (Ed. Literatura Artistică).
1987

Obţine, în sfârşit, dreptul de a trece Prutul, însă nu înainte de a fi ţinut în şah de nervi la biroul de paşapoarte. La Bucureşti, în casa
actorului şi scriitorului Arcadie Donose, face cunoştinţă cu celebrul cineast Ion Popescu-Gopo şi cu poetul Matei Vişniec.
1988
Apare volumul de poezie Duminici lucrătoare (Ed. Literatura Artistică). Între timp, grupaje din versurile sale sunt traduse în limbile
armeană, bulgară, gruzină, letonă, rusă, ucraineană.
1989

Apare cartea de poezii pentru copii Papucei cu felinare (Ed. Literatura Artistică) şi primul său volum de dialoguri (interviuri) Răspuns
şi răspundere (Ed. Cartea Moldovenească). În august 1989 se gândeşte să-şi asume statutul şi situaţia de profesionist al scrisului şi
pleacă din redacţia Literaturii şi artei unde, de la o vreme, nu se prea simţea în apele (şi... cernelurile) sale. Însă curând acceptă postul
de consultant superior, apoi – consultant principal la Colegiul Pentru Traduceri şi Relaţii Literare. La invitaţia Uniunii Scriitorilor din
Mongolia, hălăduieşte prin imensităţile stepelor genghis-haniene. În urma acestei călătorii, ca şi a celor precedente, va publica impresii
situate la confluenţa de genuri ale publicisticii, eseului şi prozei.
1990
Îi apare volumul de proză De ce tocmai mâine-poimâine? (Ed. Literatura Artistică). Începând cu acest an, cu girul discret al lui Nicolae
Manolescu, („Există de pildă în generaţia mai tânără, cum este Leo Butnaru, o reputaţie mai mică decât valoarea lui“, spunea celebrul
critic literar într-un interviu), Laurenţiu Ulici, Aurel Rău, Marius Tupan şi Sergiu Adam, publică în cele mai prestigioase reviste din
Ţară – România literară, Luceafărul, Steaua, Ateneu, Convorbiri literare, Contrapunct – fapt ce a constituit o pregnantă re-lansare a
sa, de data aceasta – în întreg spaţiul şi contextul literar românesc. Până în 1993, este vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din
Moldova. Călătoreşte în Uzbekistan.
1991
Îi apar volumul de poeme Єoimul
de aur (Ed. USM), cel de proză pentru copii La desfrunzirea brăduţilor (Ed. Hyperion) şi cel de eseuri Umbra ca martor (Ed.
Hyperion). Premiul Revistei Uniunii Scriitorilor din România Luceafărul pentru poezie, pe care

s-a simţit onorat de a-l primi împreună cu poetul Cezar Baltag. Premiul Nichita Stănescu la Festivalul de Poezie Sighetu Marmaţiei.
Premiul „George Bacovia“ al Revistei Ateneu. La Editura Uniunii Scriitorilor din Moldova coordonează colecţia de succes Poezii de
duminică al cărei antologator şi prezentator este. Pe durata a cinci ani aveau să apară florilegii din opera lui Bacovia, Blaga, Cotruş,
Crainic, Em. Botta, Fundoianu, Goga, Macedonski, Minulescu, Pillat, Topârceanu, Vinea, Voiculescu, Labiş, Stănescu ş.a., într-un tiraj
general de cca 250 de mii de exemplare. După convorbirea cu Andrei Pleşu, la Centrul de arte Apostu din Bacău, întrevede perspectiva
unui volum de dialoguri cu ilustre personalităţi ale literaturii, artei şi culturii române. Călătoreşte în Turcia (Istanbul, Ankara).
1993
Ioanid Romanescu îi prefaţează şi-i publică la Iaşi cartea de poezie Iluzia necesară (Ed. Princeps). Îi moare tatăl. Apare volumul de
sinteză Puntea de acces (Ed. Hyperion). Premiul Revistei V.
1994
Tipăreşte cartea de dialoguri Spunerea de sine (Ed. USM; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova). Este membru fondator al PEN-
Clubului Internaţional din Moldova; membru al World Academy of Arts and Culture şi World Congress of Poets . Premiul Salonului
Naţional de Carte Chişinău. Călătoreşte în Grecia, Turcia şi Bulgaria.
1995
Premii ale saloanelor de carte de la Chişinău, Cluj-Napoca şi Dragosloveni. Între timp, traduceri din poezia sa apar în limbile germană,
macedoniană, rusă, sârbă ş.a.
1996
Redactor-şef al Revistei Moldova . Vizitează Austria. Invitat la Salonul de Carte din Europa Centrală şi Orientală din cadrul Festivalului
din oraşul Die, Franţa.
1997
Este ales secretar al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Publică volumul de dialoguri Prezenţa celuilalt (Ed. Litera;
Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova). Editura Bălgrad din Alba Iulia îi lansează cartea de poezie Vieţi neparalele. Apare ediţia-
manuscris a plachetei de versuri Carantina maşinii de scris, ilustrată cu eseurile grafice ale autorului (B-ca municipală „B.P.Hasdeu“,
colecţia Autograf, Chişinău). Inclus în antologia lui Laurenţiu Ulici O mie şi una de poezii româneşti . Nuvela Ultima călătorie a lui
Ulysse este publicată în volumul antologic Iubiri subversive (cele mai bune povestiri ale anului 1997), lansat de Editura bucureşteană
Alfa.
1998
Apare volumul de poezie Gladiatorul de destine (Ed. Cartea Românească; Premiul Uniunii Scriitorilor din România). În colecţia Poeţi
români contemporani Editura Eminescu îi publică volumul antologic Iluzia necesară (Marele Premiu „Marin Sorescu“ al Festivalului
Internaţional de Poezie Sighetu Marmaţiei). Îi apare cartea de proză Îngerul şi croitoreasa (Ed. Clusium – Dacondes press; Premiul
Uniunii Scriitorilor din Moldova). Este editat volumul Leo Butnaru, Biobibliografie (Biblioteca municipală „B.P. Hasdeu“, Biblioteca
„Transilvania“, Chişinău). Este inclus în antologia poeziei româneşti La masa tăcerii publicată în limba suedeză (Vid tystnadens born) .
I se acordă Premiul Special Pentru Poezie al Festivalului Internaţional „Lucian Blaga“ (Cluj-Napoca). Premiul Salonului de Carte
Chişinău. Participă la Festivalul Internaţional de Poezie de la Stockholm.
1999

Apare volumul de poezie Identificare de adresă (Ed. Augusta, Timişoara). Versuri traduse în limbile franceză şi slovacă.
2000

Apare jurnalul Student pe timpul rinocerilor (Ed. Tipografia Centrală, Chişinău; Premiul Salonului Naţional de Carte, Iaşi; Premiul
Fondului Literar din Moldova). Publică volumul de poezie Lamentaţia Semiramidei (Ed. Anthropos, Timişoara). Elaborează volumul
selectiv de poezie Metafore româneşti din Basarabia (Ed. Cronica, Iaşi). Călătoreşte în Ungaria.
2001
Îi apare cartea de poezii pentru copii Arlechinul şi delfinul (Ed. Prut Internaţional; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova la Salonul
de Carte Pentru Copii, Chişinău). Este reales secretar al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Marile Premii ale
Festivalurilor Internaţionale de Poezie de la Oradea şi Deva.
2002
Premiul Naţional al Republicii Moldova pentru volumul de poezie Lamentaţia Semiramidei . La Editura Cartier îi apare volumul de
eseuri Lampa şi oglinda . Premiul Revistei Convorbiri literare , Iaşi. Editura Prut Internaţional îi lansează „biblio-bibeloul“ Strictul
necesar (colecţia Cartea de vizită ). Publică volumul de proză pentru copii Ceasornicul din măr (Ed. EMIA, Deva; Premiul Salonului
Internaţional de Carte Pentru Copii, Chişinău). Traduce un volum de poeme şi eseuri de Velimir Hlebnikov, autor pe care îl
mediatizează intens în cele mai prestigioase reviste literare de pe ambele maluri ale Prutului. Grupaje din poezia sa sunt transpuse în
limbile albaneză şi spaniolă.
2003

Editura Prut Internaţional îi publică volumul de nuvele şi scenete pentru cei mici Cu ce seamănă norii? (Premiul „Simpatia copiilor“ la
Salonul Internaţional de Carte, Chişinău) şi pe cel de poezii Balul racului . La Editura clujeană Dacia îi apare cartea de versuri Pe
lângă ştreang, steag şi înger , iar la „Fundaţia Culturală Poezia“ (Iaşi) – volumul de prozopoeme Cetatea nu e gata de război . În
colecţia Biblioteca şcolarului a Editurii Litera Internaţional apare antologia Altul, acelaşi . În traducerea sa, publică volumul de versuri
al lui Ghennadi Ayghi Chipul-vânt (Ed. Ivan Krasko, Nădlac) şi pe cel de versuri şi eseuri al lui Velimir Hlebnikov Ochii din orbitele
rănilor (Ed. Ştiinţa; Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova ). Traduce un volum de poeme din Renй Char – şi acesta, în contextul
selecţiilor de versuri şi proză din creaţia a peste 50 de autori din întreaga lume, transpuse în româneşte pe parcursul a circa trei decenii
şi apărute în diverse antologii şi florilegii. Premiul Revistei Oglinda literară (Focşani) pentru cel mai bun poem. La invitaţia Uniunii Scriitorilor din China, cu un grup de c
2004
La Editura Prut Internaţional îi apare cartea de poezii pentru copii Căruţul cu îngeri (Premiul USM la Salonul Internaţional de Carte
pentru Copii, Chişinău). Publică volumul de interviuri (dialoguri) Micşorarea distanţei (Ed. Augusta, Timişoara). În traducerea sa,
apare a doua carte de poeme de Ghennadi Ayghi, Alunecări de vise (Ed. Ivan Krasko, Nădlac). Elaborează o antologie de traduceri din
poezia universală, efectuate în Basarabia pe durata secolului trecut (tandemul editorial Ştiinţa – Arc). Prefaţează romanele Aventurile
lui Gordon Pym de Edgar Allain Poe şi Pământ al oamenilor de Antoine de Saint-Exupйry. Publică volumul de poeme Sfinxul
itinerant (Editura Vinea, Bucureşti). În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Altul, acelaşi, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Uşor raţionalistă, poezia lui Leo Butnaru nu urmează programatic vreuna din orientările opozitive (tradiţionalistă, modernistă,
postmodernistă), ci un drum al său care preferă gândul, conturul palpabil, ţâşnirea lui revelatoare. Fragmentarismul este, cu toate
acestea, al viziunii moderne asupra lumii. Poezia sa se prezintă, în fond, ca un jurnal liric în fărâme , în comprimate aforistice,
pendulând între hokku şi concetti . Lipsa de „trup“ a poeziilor e completată prin concentrarea de „spirit“. Apare, bineînţeles, şi un aer
glacial-intelectualizant. Formula caracteristică este definiţia lapidară şi sugestivă în stil gnomic: „Doar un fir de nisip încape / Între
inimile noastre. Din el / Perlă ar putea să apară, / Dar şi pustiul cu el / Poate-începe…“ (Dragoste) . Se reţine senzaţia generală a unei
margini existenţiale: „Mă opresc, / de popas, / pe marginea unei prăpăstii / care desparte / o culme cu brazi verzi / de alta cu stejari
ruginii, / care e marginea unei prăpăstii / Între ceea ce ştiu / şi încă nu ştiu / despre alcătuirile lumii“. Această senzaţie de indeterminat
este susţinută de aceea, de asemenea sugestivă, a „încătuşării“ în „iluzia necesară“, care-l face pe poet să renunţe la cheia aforistică şi să se cufunde în trăirea tensionată a ra
În ultimele cărţi apare o varietate de formule (Lamentaţia Semiramidei , Timişoara, 2000, Premiul Naţional al R. Moldova; Îngerul şi
croitoreasa , nuvele, 2000; Spunerea de sine , interviuri; 1994; Student pe timpul rinocerilor , jurnal, 2000, Lampa şi oglinda ,
publicistică, 2001, Vieţi neparalele, poezii, Alba Iulia, 1998 ), prin care valorifică propria biografie şi se dedă unui experimentalism
radical de esenţă postmodernistă. Autoreferenţialul – liric, eseistico-prozaistic, publicistic – se alimentează atât din cotidianul jurnalier
şi din „feliile“ de viaţă trăită, cât şi din proiecţii fanteziste, din reactualizarea unor personaje arhetipale, mistice (vol. Îngerul şi
croitoreasa ), care vrea să impună – în mod individual şi cu grilă postmodernistă – motivul eternei reîntoarceri . Este vădită o elaborare
textualistă stăruitoare ce mizează pe o construcţie cerebrală, pe livresc – efectul „programat“, ludicul semantic, pe jocurile
computerizate pe care le numeşte „Edgar Poetice jocuri“ (jocuri perspectivice, grafice, „hagiografice“). Intertextualitatea devine
substanţa din care se hrănesc viziunile sale fanteziste, autoironice, groteşti, poetul apelând la „poezie şi sărăcie“ (Eminescu, „pana frântă a lui Balzac“, „sabia ruginită a lui N
Christi: Sfidând deruta literară, atmosfera încărcată, adeseori sufocantă, de la Chişinău, Leo Butnaru are curajul de a-şi trata meseria la
modul profesionist, lăsându-se, docil, stănescian vorbind, folosit de cuvinte. În acest sens cuminţenia dumisale e atât de încăpăţânată,
încât uneori ai apăsătoarea, dar şi reconfortanta senzaţie a lipsei cuvintelor din texte, acestea fiind pe deplin îndrăgostite uneori de
rostirea gnomică, de înţeleapta naivitate , a anahoreţilor... Oscilând între ironie şi autoironie, lunecând în laborioasele ataraxii întru
căutarea adevărurilor care l-ar convinge de faptul, niciodată sigur de altfel, că există cu adevărat, mistuit de gândurile la ceea ce gura nu
are curaj să rostească, iar urechea nu este în stare să audă, având imperios nevoie de aer „mai mult nu pentru a rosti / ci pentru a gândi
cuvintele“, întors „din uriaşa sihăstrie a lumii“ – poetul îşi arde până la capăt nerăbdarea, fuga de grabă, spoiala, declarându-se mutual
un adept al simplităţii complicate cu de la sine putere. Formulele poetice utilizate diferă de la un text la altul: poeziile scrise „în dulcele
stil clasic“ sunt însoţite firesc de versul alb; imaginile scufundate în apele limpezimii, ale liniştii, sunt urmate lejer, neţipător, de cascade baroce, simboliste. Asemenea mod
Misterele nestrivite în subsolurile titlului fiecărui text sunt aceleaşi – Timpul, Iluzia, Iubirea, Viaţa, Moartea, Tinereţea, Înţelepciunea.
Dar aşezate în plămada poeziei lui Leo Butnaru devin şi mai incomprehensibile şi mai tentante...
Aura Christi, România literară, nr. 44, 1993
Galaicu-PĂun: Noua culegere de poeme Iluzia necesară revelează cititorului român un alt tip de poet basarabean: lucid, ironic, livresc,
iniţiat în „Edgar – Poetice jocuri“, bun cunoscător al curentelor moderniste etc. Sunt calităţi prin care Leo Butnaru se deosebeşte de
poeţii generaţiei sale.
 Em. Galaicu-PĂun, Vatra, nr. 11, 1993
Ciopraga: O plachetă recentă, Iluzia necesară , recomandată concis de Ioanid Romanescu, depune mărturie despre poetul la maturitate
care, împărţit între propriile-i avataruri interioare şi lumea din afară, îşi construieşte autoportretul din mers. Intră în aceasta o demonie
interogativă fără odihnă, o luciditate sfârşind în scepticism ironic, altfel spus reacţii marcând contacte cu lucrurile şi refugii în fabulos.
Dacă e să găsim nota definitorie a poetului, un imaginativ rafinat, trebuie invocată îndată mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea
savuroasă a cotidianului în aventură intelectuală. Un titlu preluat tocmai de la un celebru prozator britanic, Portretul artistului în
tinereţe , e destinat să puncteze ca la James Joyce mirajul tentaţiilor complementare, poetul fiind un centru de balans, amendând
fervorile şi abandonându-se reveriei gânditoare... O anumită fugă de istoricitate, ca la Blaga, o reculegere de carte răsăriteană
stimulează la Leo Butnaru starea de crono-reverie; succesiunea „Zilelor trecute / Zilelor nevenite“ ilustrează la modul pipăitor
(bunăoară, în Cronobiologie , ori în Suflet fără odihnă ) raporturile contemporanului modern cu abisalul. Lumea, o carte mereu adăugită, vorbeşte prin homericul Ulysse, pr

Dacă în subtext Leo Butnaru e un patetic, un sensibilist, vulnerabil la orice impact cu realul dur, un alt Leo Butnaru, posedat de mirajul
reflecţiilor generale, se abandonează trans-orizonticului. Multe din poemele sale conduc la aforisme personale, la parabole şi concluzii
de-dramatizate, aparent neutre (Urcând, coborând, Fizionomie, Disecţie sunt câteva), o mostră de brevilocvenţă fiind de găsit în
Dragoste: „Doar un fir de nisip încape / între inimile noastre. / Din el / perlă ar putea să apară / dar şi pustiul cu el / poate-ncepe...“
Constantin Ciopraga, Dacia literară, nr. 12/1, 1994

Istrate: Leo Butnaru face parte din elita intelectualilor basarabeni care nu au cedat în faţa violenţelor istoriei, meditând, prin poezie, în
capcanele soartei vitrege. El practică un lirism nespectaculos, dar cu o convulsie abil dirijată. Chiar şi într-o poezie peisagistică,
picturală (Vacarm), poetul fandează brusc şi surprinzător, transformând-o într-un pamflet al contrastelor sociale, cu verbe scăpărătoare
şi ţintă exactă. Versul lui Leo Butnaru are o bătaie precisă, matură şi densă, cu temperaturi filtrate într-o ţesătură de idei descărcate până
la rafinament... Iluzia lui necesară s-a instalat confortabil în memoria cititorului român.
Gheorghe Istrate, Curierul românesc, nr. 9, 1994
Neagu: Leo Butnaru este un diavol cu barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău şi de bine, adică într-o lume din scoarţă de
măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalţă Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu ştie să şi-l păzească pe al său, ceea ce
înseamnă că este un poet adevărat.
Leo, ridică vâslele şi lasă vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le adună Europa lângă Ceatalul
Ismail, spre misterele Carpaţilor.
Fănuş Neagu, prezentare la volumul Gladiatorul de destine, Editura Cartea Românească, 1998

BĂrbulescu: ...În volumul Îngerul şi croitoreasa originalitatea discursului prosastic al lui Leo Butnaru se vădeşte într-o altfel de
viziune, realizată prin abaterea de la normele patriarhal-tradiţionale (păşuniste şi neo-sămănătoriste), chiar în prozele cu tematică rurală,
respectiv prin tendinţa de asimilare a unor tehnici avansate (a unui dublu registru naratorial: actual şi mitic, a mai multor planuri, a
combinării inspiraţiei cu intertextualismul şi postmodernismul, respectiv cu ironia şi cinismul opt-nouăzecist etc.), discursul său
bazându-se – în egală măsură – pe îmbinarea / cultivarea relaţiilor sintagmatice, dar şi paradigmatice, în evocarea deopotrivă a
exteriorităţii şi a interiorităţii, alternând persoana a treia auctorială în realizarea unor coerenţe narative...
...Leo Butnaru s-a metamorfozat dintr-o persoană în personalitate remarcabilă a literaturii nu numai de dincolo de Prut, dar şi din
România, demersul său artistic înscriindu-se în ceea ce Laurenţiu Ulici înţelege prin „deceniul al şaptelea“ al literaturii noastre
contemporane. Ca atare, analiza discursului său trebuie integrată nu numai contextului regional, de care s-a diferenţiat printr-o rapidă
ardere a etapelor, sincronizându-se cu cele mai avansate tehnici europene – aşa cum ne-am străduit să arătăm, ilustrând izbânda unui
altfel de tip de univers artistic.
Simion BĂrbulescu, Luceafărul , nr. 40, 1998
Romanciuc: În timp ce destul de multă lume literară de pe la noi îşi transformă zilele de lucru în duminici de „negrijă“, de indolenţă
devoratoare de har şi caracter, poetul, prozatorul şi publicistul Leo Butnaru îşi preface în zile lucrătoare până şi duminicile, convins
fiind că „superbele şi supremele universităţi ale verbului se fac în seriozitatea singurătăţii răbdătoare şi lucrătoare, instruire şi scris“...
Talent viguros, suflet ţinându-se „la cea mai superioară condiţie, cea a sublimului“, fascinat de „reînnoita disponibilitate a cuvântului de
a sugera, în diverse moduri, mereu altceva“, „scriind bine într-o limbă cu o deplină circulaţie sufletească de mare amploare, cum este
româna“, Leo Butnaru este unul din puţinii noştri scriitori căruia Ziua Literară de Mâine nu-i va cere să renunţe la vreuna din cărţile
scrise.
Vasile Romanciuc, Glasul Naţiunii, 13.I.1999
Grigurcu: Leo Butnaru ilustrează în mod izbitor voinţa de emancipare a poeziei basarabene de sub tutela clişeelor tradiţionaliste.
Acestea au avut, din pricini contextuale vădite, o viaţă mai lungă în Moldova dintre Prut şi Nistru, ajungând nu doar la o tendinţă trufaş-
emblematică, ci şi la cea a unui monopol literar. Nevoia de ajustare a creaţiei lirice la cursul său modern se făcea simţită. Născut în
1949, Leo Butnaru face figura unui „cap de serie“ a procesului în chestiune, pe care şi l-a asumat, explicabil, generaţia tânără. Cultivat,
mobil, dezinvolt, poetul pune accentul pe latura intelectuală a creaţiei, degajând posibilităţile sale mediate, combinatoria sa evaluată „la
rece“, însă nu în direcţia unui livresc uscat, ci în sensul fanteziei şi al ironiei. Cele două aspecte se coroborează reciproc. Dacă fantezia e
o evadare din real, mai curând spontană, umorală, ironia e o irealizare „tendenţioasă“, elaborată cu bună ştiinţă, dispunând de ţinte de
atac precizabile. Ambele procedee îşi propun a combate locul comun, a aerisi limbajul, a reforma viziunea poetică. Sunt mijloace de
„ardere a etapelor“, autorul se simte liber a inova într-un domeniu în care trecutul produce totdeauna „obstacole“ de o gravitate sterilă, oneroasă, prin simpla lor adiţionare î
Un prim obiectiv al lui Leo Butnaru îl reprezintă existenţialul. Acel „nivel zero“ de la care porneşte creaţia literară, ce reprezintă
demarcaţia sa de propriile-i teme. Cu aerul unei divagaţii, al unei vioaie alambicări de reprezentări şi consideraţii, poetul sugerează
complexitatea unei vieţi în care contradicţiile, defel puţine şi lipsite de însemnătate, pot fi asumate nu doar pe partea lor dramatică, ci şi
pe cea relativizantă, jovială...
Dar interesul major al poetului îl constituie viaţa societăţii în care se află implantat. Aceasta e prizată în fondul său, căruia imaginaţia îi
acutizează liniile, dezvăluindu-i absurdul intrinsec. Faptul că poetul nu cultivă protestul vehement, revolta pe faţă, ci una discretă,
umorescă, sporeşte neîndoios efectul rechizitoriului...

Ca pentru a-şi onora ironia de care uzează, poetul nu pregetă a şi-o întoarce împotriva propriei persoane. Autoironia e o modalitate de a
se situa pe treapta situaţiei obşteşti, pentru a se putea pronunţa în numele ei, însă şi o asumare a unei antimistici a eului, a unei
impersonalizări care justifică interior ascuţişurile satirei. E o „democratizare“ a eului, menit a-i gira libertatea manifestărilor publice.
Gheorghe Grigurcu, Poezia română contemporană, vol. I, Ed. Convorbiri literare, 2000
Alexiu: De reţinut, desigur, referindu-ne la versurile lui Leo Butnaru, trimiterile livreşti şi parabolele, textualismul bine temperat şi
faconda lingvistică, toate vorbind despre solida ştiinţă a edificării poeziei ce a marcat succesiunea de generaţii lirice ale acestui sfârşit
de veac / de mileniu, – nu mai puţin, însă, şi o sumă de aspecte ce individualizează poezia acestui important poet român de peste Prut.
Poezie, am spune, şi în substanţiala culegere de faţă, monologală, calm dezabuzată şi, până la un punct, mizantropică, consemnând un
răstimp al risipirii iluziilor, – un şir de consideraţii ironice, de comentarii libere despre umanitate şi civilizaţie, despre viaţă şi timp, artă
şi civilizaţie.
Lucian Alexiu, Postfaţă la volumul Lamentaţia Semiramidei, Ed. Anthropos, Timişoara, 2000

Saka: ...Iată de ce, ajungând la Leo Butnaru şi citind, cu un fel de rezervă preconcepută, cele trei „apocalipse“, dar toate trei şi până la
capăt, am avut o mare bucurie. Mai mult decât bucurie – am simţit ceva care nu poate fi decât... simţit.
 După ce citesc prima bucată, trec la a doua şi abia după ce am citit Parisul, fotbalul şi poetul – s-a produs revelaţia. Am reluat lectura,
comunicând cu Suburbie aşa cum comunicasem cu ultima, Parisul, fotbalul şi poetul , cu a doua, Gara sau Teba destinelor mai mult
decât cu prima, şi când am ajuns a doua oară la a treia bucată am avut întreaga, deplina şi rara bucurie. Foarte rară aici, la noi.

Aproape că nici nu comunic „literar“ cu lumea scrisului. N-am, nu prea am ce comunica. Toţi scriu de toate, dar nu pentru toţi. Şi nici
pentru unii măcar. Pentru sine, la sigur. Ei scriu, ei citesc... Cu mici excepţii, creaţia, la Chişinău, are gustul rachiului de-al treilea.
Tulbure, acru, câteva grade tărie şi aduce a cocleala ţevii prin care a venit pe lume. Cine a făcut vreodată ţuică / basamac moldovenesc o
să mă înţeleagă perfect. Cine nu, citiţi cele trei, eu le-am zis „apocaliptice“, ale lui L. Butnaru şi veţi simţi mai mult decât o adevărată
tărie. Un rând mai răscolitor ca altul! O metaforă mai încăpătoare ca altele!
Mă opresc aici. Ca să nu banalizez trista bucurie din această dis-de-dimineaţă.
Serafim Saka, Jurnal, 30 august 2001
Dorian: ...Poezia lui Leo Butnaru împlineşte imaginea unui poet care şi-a înţeles perfect destinul, mai curând drumul pe care şi l-a ales
ca pe o împăcare cu sine. Scriind între Prut şi Nistru, pare a fi un răzeş uitat acolo de timp, sau „cavaler al veselei figuri“, cum spune
într-un poem... Cântecul lui se aude zilnic, ceas de ceas aici, de partea cealaltă a Prutului.
Gellu Dorian, Convorbiri literare, nr.9, 2001

Milescu: Leo Butnaru este unul din autorii din „Linia întâi“... Cărţile sale oferă imaginea unei creaţii bogate şi variate, scrise cu nerv şi
luciditate, fără complexe provinciale, sincronă cu limba din patria-mamă, perfect racordată la estetica veacului contemporan... Un
postmodern temperat mizând cu prioritate pe idee, pe simbol şi semnificaţie, pe actul intelectual de calitate. Lamentaţia Semiramidei
vine în prelungirea temelor şi motivelor explorate în cărţile anterioare în cheie tragi-comică-sarcastică, prezervând în subsidiar o
structură fundamentală romantică. Astfel, efluviile emoţionale, senzaţiile captate cu acuitate afectivă sunt deturnate de la cursul
previzibil, dejucate de o raţionalitate combativă şi vigilentă faţă de pericolul sentimentalismului, al retorismului, canalizându-le spre un
joc enigmatic uneori al cuvintelor ce parează şi barează banalul, desuetudinea...

Între cele două paliere – lumea nouă şi cea modernă – se află poetul-filosof ce glosează despre timp, destin, artă, civilizaţie, voiajând pe
pământ şi în spaţii suprasensibile, meditând în axiome, parabole, apoftegme, butade, calambururi, într-un joc al intelectului, al
livrescului supralicitat de absurd, de grotesc, speculând cuvântul până la esenţa lexemului. O ars combinatoria de o seducătoare
elocinţă poetică individualizând un tip de postmodernism practicat cu strălucită virtuozitate.
Victoria Milescu, Viaţa românească, nr. 3–4, 2002

Kovaci: Leo Butnaru este o personalitate literară aparte, un scriitor „de dincolo de Prut“ remarcabil, deosebit de important prin ceea ce
reprezintă scrierile sale de poezie şi proză, un „descătuşat“ în adâncuri şi succesiuni poetice nedisimulate, certe.
Ivan Kovaci, Curierul ucrainean , nr. 100, 2002
Petru Cărare 1935
13 februarie În satul Zaim (plasa Căuşeni, judeţul Tighina) se naşte Petru Cărare în familia de plugari a lui Profir şi Nadejda Cărare,
născută Duca (s. Hagimus din coastele Tighinei). În faţă îl avea pe fratele mai mare, Vasile, urmat de fratele Mihail şi surorile Tecla şi
Olga.
1942-1943
Face clasa întâi în satul natal.
1950
Termină Şcoala de 7 clase din Zaim.
1953
Absolveşte Şcoala medie din Căuşeni, avându-l drept coleg de clasă pe Ion Ungureanu, viitor actor, regizor şi ministru al Culturii şi
Cultelor din Republica Moldova. Publică versuri şi articole în presa locală şi în cea republicană.
1953-1954
Lucrează, împreună cu Ion Ungureanu, profesor de matematică în satul Cârnăţeni.
1954
Învingând la un concurs republican al ziarului Tinerimea Moldovei , împreună cu acelaşi Ion Ungureanu, este propus pentru a-şi
continua studiile la Moscova. Dar Ungureanu nu „trece“: avea o soră căsătorită cu un preot...
1956
Termină Facultatea de Ziaristică a Şcolii comsomoliste centrale din Moscova. Revenind la Chişinău, refuză să colaboreze la publicaţia
Tânărul leninist (aceasta se scria mai întâi în ruseşte, apoi se traducea în „moldoveneşte“) şi se angajează în calitate de traducător şi
foiletonist la ziarul Colhoznicul Moldovei .
1957

Colaborator al săptămânalului Cultura Moldovei . Publică în presa republicană versuri lirice, satirice, parodii şi foiletoane.
1958
Redactor de poezie şi proză la Editura Şcoala Sovietică. Din luna iunie a aceluiaşi an este angajat în calitate de foiletonist la revista de
satiră şi umor Chipăruş .
1959

Debutează editorial la Cartea Moldovenească cu o traducere – volumul Poezii de Heinrich Heine (ca traducător figurează şi P.
Starostin). În primăvara aceluiaşi an, Uniunea Scriitorilor din Moldova recomandă pentru editare primul său volum de versuri satirice,
Soare cu dinţi . Dar ... întrucât introdusese în manuscris şi poemul Scrisoare mamei , compus încă în 1956, cerberii de la Editura Cartea
Moldovenească l-au considerat drept antisovietic, iar pe autor – naţionalist. În luna august, se află printre iniţiatorii serbării a 600 de ani
de la descălecarea Moldovei şi –împreună cu Ungureanu şi alţi prieteni – depune flori la monumentul lui Ştefan cel Mare. În consecinţă,
este eliberat de la revista Chipăruş, fiind silit să se stabilească la Teleneşti, colaborând la publicaţia raională.
1961
Este angajat în calitate de secretar literar la Teatrul „Luceafărul“.
1962

La Editura Cartea Moldovenească îi apare prima plachetă de versuri pentru copii, Cale bună, Ionele!, apoi volumul de satire şi versuri
lirice Soare cu dinţi, avându-l ca redactor pe Grigore Vieru. Căsătorit în 1961, soţia Valentina naşte primul copil, Mihai.
1963
Îi apare a doua plachetă de versuri umoristice pentru copii: Poiana veselă.
1964

La Editura Cartea Moldovenească vede lumina tiparului volumaşul de versuri satirice, epigrame şi parodii intitulat Trandafir sălbatic .
Devine membru al Uniunii Scriitorilor. Se naşte al doilea fecior, Sandu. După ce lucrează doi ani la ziarul Moldova Socialistă, este
numit membru al Colegiului pentru teatre şi dramaturgie în cadrul Ministerului Culturii.
1965
Îi apare cartea Parodii.
1966
Scoate de sub tipar placheta de versuri pentru copii Ce culoare are vântul.
1967
Vede lumina tiparului volumul de versuri satirice, parodii şi epigrame Stele verzi. În septembrie este admis la Cursurile Superioare de
Literatură de pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki“ din Moscova. Descoperă librăria „Drujba“, unde se putea procura liber carte
românească editată în România. Schiţează primele sale scenete.
1968
Traduce şi scoate de sub tipar cartea pentru copii Poezii de Iulian Tuvim.
1969
Absolveşte Cursurile Superioare de Literatură. Termină prima variantă a comediei Umbra Domnului.
1970
Tipăreşte volumul de versuri selective pentru copii Umbrela şi cartea de poezii Versuri (ambele la Editura Lumina). Teatrul academic
„A.S.Puşkin“ montează piesa Umbra Domnului (regizor Valeriu Cupcea). După ce teatrul a făcut un turneu prin Moldova, spectacolul a
fost interzis de cenzura regimului comunist.
1971
Editează prima carte în proză, Zodia musafirului (schiţe umoristice, momente şi parodii). Îi apare, în traducere rusească, cartea Zontik
(Umbrela).
1972
Traduce volumul Daghestanul meu de R. Gamzatov.

Scoate cartea de versuri satirice Săgeţi, care a stârnit mânia forurilor ideologice. După ce s-a aflat în librării numai o zi, volumul este
retras din vânzare, autorul fiind concediat din funcţia de director al Biroului de propagare a literaturii de pe lângă Uniunea Scriitorilor.
1973
Scrie romanul Înstrăinarea .
1974
Este prezent în librării cu volumul Oglinzi şi cartea, tradusă din ruseşte (în colaborare cu Gr. Vieru), Nenea Stiopa de Serghei
Mihalkov.
Traduce şi editează volumul de versuri Cocorii de R. Gamzatov şi altul de satire de Sebastian Brant.
1976
Apare volumul Parodii şi epigrame.
1978
Vede lumina tiparului prima parte a poemului Ionică Tropoţel . Editează cartea de proză umoristică Între patru ochi.
Traduce Fabule de I. Krîlov.
1979
E prezent în librării cu două volume: Urzicuţe (poezii pentru copii) şi Vesennie perelivî (versuri traduse în limba rusă). La un concurs
de dramaturgie i se acordă un premiu special pentru tragicomedia Străinul . La scurt timp, lângă Tighina, este victima unui accident
rutier, din care, ca prin minune, scapă viu.
1980
Scoate, la Editura Literatura Artistică, volumul Vatra (versuri umoristice, fabule şi parodii). Regizorul A. Pânzaru de la Teatrul „Vasile
Alecsandri“ din Bălţi montează piesa Străinul . Maestrul Titus-Bogdan Jucov îi pune în scenă piesa Drum deschis la Teatrul de păpuşi
„Licurici“. Tradus în limba rusă, spectacolul a fost jucat şi în unele republici din fosta URSS. Scoate partea a doua a poemului Ionică
Tropoţel, Vacanţa lui Tropoţel.
1981
Editează volumul Parodii şi epigrame. Prezintă Ministerului Culturii tragicomedia Portretul, care este respinsă. Scrie poemul
Răzvrătiţii (despre răscoala ţăranilor din Trifăneşti în 1901), însă editura l-a respins, considerând că e antirusesc (răscoala ţărănească
fusese înăbuşită de către ţarism).
1983
Luminişuri – aşa se intitulează noua carte de versuri pentru copii.
1984
Vede lumina tiparului cartea Solnecinîi dojdik (Ploaie cu soare) , versuri traduse de poeţii moscoviţi I. Akim şi E. Akselrod. Prezintă
editurii volumul Cascador . Trezind suspiciunea redactorilor, manuscrisul ajunge la Uniunea Scriitorilor, unde este discutat cu uşile
închise şi respins.
1985
Cu ocazia jubileului de 50 de ani ai autorului, Editura Literatura Artistică scoate de sub tipar o selecţie de versuri intitulată Rezonanţe .
Totodată, apare cartea Tropoţel ajunge primul , partea a treia a poemului Ionică Tropoţel.
1986

Editura Literatura Artistică scoate placheta de versuri umoristice pentru copii Zurgălăi. Tragicomedia Portretul este acceptată de trupa
Teatrului „A.S.Puşkin“, dar respinsă de regizor şi de secretarul literar pentru că evenimentele descrise ar fi... depăşite.
1987
Scrie comediile Logodna cu bucluc şi Statui în cutremur.
1988
Tipăreşte volumul de parodii şi epigrame Peniţa şi bărdiţa . Scoate volumul Comedii.
1989
Vede lumina tiparului prima carte în grafie latină, Zâmbăreţi şi cucuieţi .
1990
La Editura Literatura Artistică apare volumul Săgeţi. Carul cu proşti. Alte poeme . Editura Sovietskii pisateli din Moscova scoate
volumul de versuri satirice şi epigrame Rezonans , traducere în limba rusă de Victor Zavadski.
1991
Editura Hyperion publică volumul de schiţe şi nuvele umoristice Mejdu nami, mujcinami (Între noi, bărbaţii) .
1993-1994
La Editura particulară Virginia apar plachetele de versuri pentru copii Umbreluţa şi Soare cu dinţi . Încasând un profit de aproximaiv
200.000 de lei (din vânzarea tirajului), editura îi dă autorului un onorariu mai mult decât simbolic. Când de misterioasa Virginia a
început să se ocupe justiţia, aceasta a dispărut.
1994
La 22 martie, lui Petru Cărare i se conferă titlul de Maestru al literaturii.
1996
La 23 august, este distins cu Medalia „Mihai Eminescu“.
1997
Teatrul republican de păpuşi „Licurici“ montează piesa Povestea lui Petrişor (actul II fiind rescris în colaborare cu Gheorghe Urschi).
Regizorul spectacolului, Leonid Cibotaru, o pune în scenă cu trupa de păpuşari a Teatrului „Vasile Alecsandri“, de data aceasta în
varianta iniţială, intitulată O poveste din pădure. Cu susţinerea „Neamului Cărăreştilor“, Editura particulară Săgeata scoate volumul de
epigrame şi versuri satirice Fulgere basarabene .
1998
Scrie un microroman satiric inspirat din realităţile exilului său la Teleneşti. La Grupul Editorial Litera, în colecţia Biblioteca şcolarului ,
apare cartea Punctul de reper .
2002-2004
La Grupul Editorial Litera, în colecţia Biblioteca şcolarului , apar ediţia a II-a şi a III-a ale cărţii Punctul de reper .
Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Petru Cărare este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai genului umoristic din Basarabia, impunându-se ca un comic nativ, care
ştie arta râsului-plânsului nu din carte, ci din fondul genetic propriu, din modul firesc în care s-a depozitat în fiinţa lui râsul popular. În
acest sens comicul presupune jovialitate, însufleţire, candoare, predispoziţie umorală de a vedea lumea „răsturnată“, „pe dos“ în chip
crengian. Formula bergsoniană „du mecaniquй plaquй sur de vivant“ (mecanicul suprapus pe ceea ce este viu) este o definiţie-cheie a
comicului care se constituie grosso modo din discrepanţa ce apare între adevăr şi neadevăr, aparenţă şi esenţă, masca omului şi ceea ce
reprezintă el ca atare, nou şi vechi, absolut şi relativ, frumos şi urât, sacru şi profan, dumnezeiesc şi satanic etc.
La mijloc e o contradicţie de ordin valoric (kantiana contrarie oppositis ), o surpriză care şochează, un contrast între aşteptare şi
realitate, o deformare ludică, o revelare a neprevăzutului.

Petru Cărare stăpâneşte întreaga gamă a comicului – de la iluzia ironică fină până la diatriba satirică şi grotesc, fiind şi un sentimental
disimulat care ne dă şi o lirică pură în stil topârceanian sau coşbucian: „Fulgul meu din cer coboară / Ba cu grabă, ba încet, / Ba cu zbor
de rimă rară / Urmărită de-un poet“ (Balada fulgului de nea); „Veniţi, ciocârlii, de departe, / Nu mâine, ci astăzi veniţi – / Pe cerul
deschis ca o carte / Cuvânt primăverii să scriţi. // Veniţi săgetând pe sub soare / Spre ţinta ce-i doru-mi din piept. / Veniţi, ciocârlii
sunătoare, / De când aţi plecat vă aştept“ (Veniţi, ciocârlii...) .

Scrisoare mamei, realizată în 1956, era citită conspirativ la adunările literare, autorul manifestând curajul de a spune adevărul despre
realităţile sovietice de atunci: „M-am mutat la altă gazdă, / în Buiucani, la o băbuţă, / şi mă lupt s-o dau la brazdă, / Însă dânsa nu mă
cruţă: // Pentru nişte geamuri chioare / şi un pat ca o covată / Îi plătesc două sutare – / Peste-un sfert din leafa toată. // Alţii vin de nu
ştiu unde / şi te miri de cum răzbat, / Dar primesc în trei secunde / Locuinţe de la stat. // Şi sub pălării de fetru / Nu se-ntreabă de-s mai
tari. / Sunt mai groşi în diametru – / Au şi camere mai mari. // Iară mie dacă-mi vine / Vreun prieten de la ţară, / Eu îl culc în pat la mine
/ Şi mă duc să dorm la gară“ (Scrisoare mamei) .
Poetul a fost considerat naţionalist şi exilat într-un centru raional.
Petru Cărare a fost în mod constant criticul normelor şi moravurilor socialiste şi al procesului de înstrăinare a românilor din Basarabia,
devenind un disident blamat şi prin „darea la cuţit“ a volumului Săgeţi (1972) şi prin demiterea din funcţia de consultant literar al
Uniunii Scriitorilor. Versurile sale satirice vizau cu directitatea clară a ţintei condiţia de înstrăinat pe care o trăia poetul şi semenii săi:
„În stânga vecini, / În dreapta vecini, / Deasupra vecini, / De dedesubt vecini / Şi toţi sunt străini, / Străini veniţi de departe. / Străini în
faţă, / Străini în spate. / Şi numai fraţii departe, / Şi numai surorile-n lume, / Şi mama în casa pustie, / Şi tata sub crucea din deal...“
(Înstrăinare) .

Vocaţia comică a lui Petru Cărare s-a realizat pe deplin în parodii, care, detaşându-se de obiectul şi autorul vizat, au devenit texte
autonome, parodii originale în sensul lui Topârceanu care definea astfel specia: „O încercare mai uşoară în acest gen este parodierea
unei bucăţi literare anumite. E vorba în acest caz de un soi de parafrază spirituală, în care autorul parodiei abundă în sensul bucăţii
parodiate, bagatelizându-i tonul şi vulgarizându-i conţinutul. O încercare mai dificilă însă este parodierea nu a unei bucăţi anumite, ci a
unui scriitor, luat în întregime, cu felul lui de a gândi, de a simţi şi de a se exprima. Iar în acest din urmă caz, mi se pare că parodia
începe să devină originală, adică operă de creaţie pură“ (Cum am devenit moldovan) .
Petru Cărare cultivă şi epigrama, în ultimul timp publicând şi un volum masiv Fulgere basarabene , în care găsim şi unele piese mai
puţin disciplinate din punct de vedere formal. Cele mai bune epigrame, însă, urmează întru totul canonul tehnic al speciei: surpriza,
remarca, antiteza şi sfârşitul printr-o poantă (deznodământul care survine după nod). După Montesquieu, epigramele „sunt mici săgeţi
subtile, provocând răni adânci şi fără remedii“. Petru Cărare le defineşte, şi el, „fulgere“, „fulgere basarabene“: „În faţa anilor ce vin /
Nicicând n-am să ţi-o iert / Că mi-ai întins paharul plin / Cu sufletul deşert... „ (Romanţă) . Epigramele politice sunt grupate sub titlul
satiric Invazia ciurlanilor: „Ce greu o să vă mai spălaţi pe mâini, / Azi când vreţi să ne-ntoarceţi graiul. / Chiar Lenin, şi ne-a zis
români, / Iar voi o faceţi pe niznaiul...“
Calităţile de umorist şi satiric sunt valorificate şi în poeziile pentru copii, în nuvele (Zodia musafirului) şi în piesele de teatru (Străinul,
Portretul, Umbra Domnului) .

COROBAN: Citind cartea Rezonanţe , rămâi profund convins că Petru Cărare e un talent autentic, înzestrat de natură cu toate calităţile
necesare observatorului satiric, umoristului care vede spectacolul vieţii... Fiind umorist talentat, poetul nu putea să nu scrie şi versuri
lirice impresionante, pătrunse deseori de enigmele existenţei omeneşti. Viaţa însăşi îi oferă lui Cărare motive poetice.
Petru Cărare e poetul concretului. Versurile sale sunt sugestive acolo unde e vorba de „material“ văzut, trăit...
Vasile COROBAN

COSTENCO: E destul să citeşti pe foaia de titlu numele lui Petru Cărare, ca pe buze să vină, fără să vrei, un surâs. Cărare, după cum l-a
anunţat volumul de versuri Soare cu dinţi , este un talent satiric, un umorist cu vervă, iar uneori un liric subtil...

Participând adeseori cu Petru Cărare la întâlniri cu cititorii, am avut prilejul să constat cât de apreciate sunt versurile lui de către public.
Nicolai COSTENCO

BEŞLEAGĂ: ... Dintre autorii începători se evidenţiau câţiva chemaţi de destin pentru a reabilita numele de scriitor naţional, militând
cu toată pasiunea şi curajul tinereţii pentru demnitate umană, pentru dreptate şi adevăr. Îl vom numi aici pe poetul Petru Cărare, care, la
numai 20 şi ceva de ani, a demonstrat prin ceea ce a scris în acele împrejurări o adevărată maturitate de scriitor şi cetăţean.

... La fel ca mulţi alţi tineri intelectuali (în acelaşi număr şi autorul acestor note), poetul Petru Cărare a fost dat afară de la lucru (revista
Chipăruş – n. n.), mult timp a fost şomer, fără surse de existenţă şi abia într-un târziu angajat la o gazetă raională. Curajosul poet n-a
depus niciodată armele, nu şi-a schimbat convingerile şi crezul nici astăzi. Lui îi aparţine celebra poezie Oaspete nepoftit (din jungla
colonialismului): „Noi avem un hoţ în casă, / Noi cu hoţul stăm la masă –, / Ne-a ieşit mai ieri în cale / Cu idei şi cu pistoale ...“
Vladimir BEŞLEAGĂ
VIERU: Zâmbetul lui Petru Cărare e o sălbăticiune frumoasă ce sare necontenit din lacrimă în lacrimă ca să nu se înece.
Grigore VIERU
CIOCANU: ...Cele mai reuşite parodii ale lui Petru Cărare se citesc dintr-o răsuflare, stârnesc hazul şi îndeamnă la meditaţie. Revenind
la paralela frecventă dintre parodist şi criticul literar, ne vedem obligaţi să spunem că autorul este înzestrat cu gust fin, unul care nu se
leagă de mărunţişuri insignifiante, ci dezvăluie aspecte concludente ale operelor supuse investigării. Dar el este, înainte de toate, artist:
parodiile lui sunt opere de artă...
Ion CIOCANU
ROŞCA: ...Umorul şi ironia lui P. Cărare continuă ceva din umorul şi ironia lui Ion Creangă: „Se odihnesc mai mult când mor, / Trei
zile-ntins e trupul lor, / Dar pe cea lume iar se scoală / Şi se aştern pe roboteală“ (Plugarii) .
...Condiţia supremă a scrisului lui P. Cărare e de a schimba – pe calea explorării intense a umorului şi a satirei – faţa literaturii şi a
oamenilor, de a trezi conştiinţa umană şi cea artistică din letargie şi comoditate, pentru a le îndemna spre luciditate şi adevăr.
Timofei ROŞCA

BOTEZATU: Autor al unor gustate poezii umoristico-satirice pentru adulţi, iubitor de ironii subtile, alteori – maliţios, totdeauna
inventiv, Petru Cărare vine în literatură la jumătatea deceniului al şaselea, demonstrând o viziune şi o artă poetică personală, preferând
versul zeflemitor, care pune pe gânduri şi provoacă examene de conştiinţă, „pişcă“ şi educă prin râs...
Eliza BOTEZATU
NASTASIU: ...Îndemn cititorii să poposească atent şi grijuliu asupra operei lui Petru Cărare, pentru a vedea cum ridiculizează şi acuză
scriitorul viciile şi fenomenele negative ale societăţii şi defectele oamenilor în general. Grotescul, comicul, umoristicul se împletesc de
minune şi fuzionează organic în tot ce iese de sub pana poetului.

...Chiar atunci când poetul Petru Cărare grăbeşte cuvântul, el nu uită de cântarul adevărului. Cu riscul de a primi şi el cucuie, detestă
orice fel de măşti, mereu bonom şi zâmbitor, neastâmpărat ca un argint viu şi aidoma unui spiriduş necesar ...
Vasile NASTASIU

CHIRIAC: Peniţa şi bărdiţa lui Petru Cărare, aceste două vecine de palier, care se lamentează când nu-i acasă cea de-a treia, poezia, ne-
au fascinat literalmente. Talentul de parodist, epigramist (şi critic literar!) al maestrului Cărare se manifestă plenar în prezentele pagini.
Evident, nu vom scrie în continuare un tratat despre arta de a imita unele opuri literare cu scopul de a satiriza un autor sau de a realiza
efecte comice. Acest lucru îl face de minune autorul prin ceea ce are mai frumos aici...
Teo CHIRIAC

MORARU: Volumul Săgeţi de P. Cărare, apărut în anul 1972, în 14 mii de exemplare, a produs cel mai mare scandal politico-literar
din spaţiul basarabean al timpului. Cartea a fost calificată drept o diversiune ideologică, cazul „ieşit din comun“ fiind discutat la o
şedinţă specială a Biroului Comitetului Central al fostului Partid Comunist din Moldova, prin decizia căruia toţi comuniştii
„nevigilenţi“, care au permis editarea volumului, urmau să fie aspru pedepsiţi. Săgeţile lui Petru Cărare ţinteau în falsa libertate socială
şi spirituală a omului sovietic, în tot ce era demagogie şi ipocrizie...

În aceeaşi albie se înscrie şi bucata Înstrăinare, poezie care dezavua un tabu – fenomenul migraţiei spre spaţiul basarabean, văzut de
„aspiranţii“ la reşedinţă drept un „paradis terestru“ al puzderiei de lume „din tuspatru zări ale necuprinsei Uniuni“, lume străină până la
ostilitate graiului şi istoriei neamului nostru şi, concomitent, „încurajarea“ băştinaşilor în plecările lor pe alte meleaguri, cât mai
îndepărtate: „În stânga vecini, / În dreapta vecini –, / Şi toţi sunt străini, / Veniţi de departe. / Străini în faţă, / Străini în spate. / Şi numai
fraţii departe, / Şi numai surorile-n lume, / Şi mama în casa pustie, / Şi tata sub crucea din deal...“ Totodată, P. Cărare stigmatiza nu
numai falsurile societăţii, ci şi pe unii confraţi de breaslă, îndeosebi pe poeţii păşunişti, care acceptau docil „starea de-o parte“,
neimplicarea în problemele spinoase ale vieţii, caligrafiind idile, cromatizând în roz o realitate intoxicată de minciună...
Volumul Săgeţi conţinea şi alte poezii „cu bucluc“ care nu cadrau cu rigorile „estetice“ şi „civile“ ale perioadei. Însă şi probele
reproduse mai sus, chiar dacă nu toate se impun prin calităţi estetice deosebite, denotă cât se poate de convingător acuitatea, luciditatea,
caracterul răspicat al atitudinii civico-artistice a lui Petru Cărare.
Anatol MORARU
 NEGRU: Săgeţile lui Petru Cărare, copiate la xerox sau chiar transcrise de mână, circulau prin Chişinău, în mediul studenţilor şi
intelectualilor, care se alegeau, astfel, cu amăgitorul sentiment al participării la aşa-zisa rezistenţă basarabeană. De fapt, e singurul caz
cunoscut de samizdat basarabean românesc. (Autorul acestor rânduri păstrează un blocnotes cu 17 poezii din cartea interzisă a lui Petru
Cărare, copiate de la un coleg de facultate în 1978, adică la 6 ani după apariţia lor.) Dându-l României pe Paul Goma, Basarabia
ocupată rămase fără scriitori disidenţi (...).
Nicolae NEGRU
MELEGA: Pentru mine, Petru Cărare e atât de aproape, atât de casnic, încât nu mi-aş închipui lipsa lui. Ca personalitate, e o fiinţă
foarte curajoasă. Nu e vorba de un curaj ieşit din comun, ci de un curaj sănătos, normal, născut din felul neamului nostru de a fi, care
parcă nu s-ar vedea, dar care în momentele cruciale se manifestă surprinzător ca un mers pe muchie de cuţit. Când a ieşit cartea lui
Săgeţi , avea loc tocmai o înviorare a şovinismului velicorus şi a suspiciunilor, când oamenii slabi se închid în propria lor găoace. Prin
această carte, Petru Cărare a scuipat în faţă şi şovinismului, şi suspiciunilor, provocându-le la luptă în câmp liber. Punerea lui la index
de către forţele de partid n-a fost o biruinţă a acestora. Firavul Petru Cărare de atunci, ca rezultat al acestei confruntări, a devenit chiar
căutat de elementele sănătoase ale societăţii, care în versurile lui vedeau o dezvăluire de fond a realităţii în care eram siliţi să ne
bălăcim. Dacă în Chişinău ciracii partidului reuşiseră să sustragă cartea din librării, în raioane „hotărârile partidului şi guvernului“ mai
trebuiau să treacă prin ceaţa de alcool a şefilor până a ajunge la executare, cartea sa se mai afla pe tejghele, şi cei din centru veneau s-o cumpere de aici, ea devenind obiect
Sava MELEGA
Arhip Cibotaru 1935
Se naşte la 20 februarie, în satul Cobâlnea, judeţul Soroca, Arhip Cibotaru.
1952
Debutează cu poezii în presa republicană.
1957
Absolveşte Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Moldova.
1958
Debutează editorial cu placheta de poezii Ecoul gliei .
1964
Propune cititorilor volumul de versuri Distanţe .
1965
Este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1967
Se afirmă şi ca prozator prin romanul satiric Umbra comorilor ,
apărut la Editura Cartea Moldovenească.
1970
Apare poemul Trepte , pentru care se învredniceşte de Premiul Tineretului din republică.
1971

Este ales secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi redactor-şef al revistei Nistru . Volumul Spaţii.
1973
Lansează, împreună cu Editura Cartea Moldovenească, volumul de poezii Dans de toamnă .
1974
Vede lumina tiparului cartea de poezii Cântec pentru tine .
1976
Tipăreşte volumul Între lume şi cuvânt .
1978
Apare în librării cartea de poeme Ferestre .
1980
Vede lumina tiparului cartea Pe urmele dorului .
1981

Publică volumul de piese Єase de dobă , piesa Frunza de la urmă fiind montată pe scena Teatrului Dramatic „V. Alecsandri“ din Bălţi.
1982
Se învredniceşte de Premiul de Stat al Republicii Moldova.
1984
Apar consecutiv cele două volume de Scrieri alese .
1985
I se acordă titlul de Maestru emerit al artei din Republica Moldova.
1986
Apare volumul de poeme Întoarce-mi primăvara .
1987
Publică volumul de poeme Patru cuvinte .
Poetul a parcurs o cale plină de căutări în sfera limbajului metaforico-simbolic, de evoluţie a conştiinţei umane, de extindere a
orizontului tematic şi de intensificare a meditaţiei filosofice.
1990

Vede lumina tiparului volumul selectiv Melodii nocturne , în care, adâncindu-se în esenţele relaţiilor evocate, poetul realizează o
întrepătrundere constantă şi durabilă a spiritului său cu izvoarele poeziei clasice, cu tradiţiile folclorice ale neamului.
1995
Este decorat cu Ordinul „Gloria Muncii“.
1999
Apare cartea de poeme Ultimul Noe.
2000
Vede lumina tiparului volumul Inscripţii pe Turnul Babel .
Este decorat cu Ordinul Republicii.
Arhip Cibotaru a tradus din poezia popoarelor fostei Uniuni Sovietice şi din cea universală: A. Puşkin, T. Şevcenko, D. Bednîi, R.
Gamzatov, K. Ciukovski, P. Eluard A editat un volum selectiv din lirica lui Boris Pasternak.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Poezia de început a lui Arhip Cibotaru este marcată de motivele comune ale epocii: distanţe, dor de ducă, zbor, bucurii solare,
rădăcini, izvoare, casa bătrânească, ţărână şi de dicotomia tematică trecut / prezent: „Când se revarsă triste din cimpoi / Ecouri vechi,
ce poartă-n plete bruma, / Mai bine le-nţeleg pe cele noi / Cu toate bucuriile de-acuma“(Ecourile gliei , 1997).
Distingem pe parcursul întregului traiect al poetului, plin de veşnice plecări şi de solaritate, un constant fond romantic ce se alimentează
dintr-o limpezire a trăirilor şi din conştiinţa din ce în ce mai acută a „contrabalanţelor“ polarizării .
Momentele sentimental-romantice elementare se încarcă încetul cu încetul de note elegiace mai fine. „Vechile cuvinte“, pe care le afla
noi“ (Iarăşi) , minunile şi mirările primăvăratice, hibernale (senzaţia albului purificator) şi cele autumnale se pun sub surdină, devin
„mute“, „stranii“ sub legea implacabilei treceri: „Îmi limpezesc cu anii / Cuvintele pe rând – / Aceste umbre stranii / De suflet şi de
gând. // Le sun în amintire / Ecoul de cleştar, / Le pun lângă privire / Să pot vedea, mai clar. // Şi mă trezesc cu ele / Tăcut şi străveziu /
Ca apa unei stele / Arzând pe-un cer târziu“ (Limpezime); „La toate cele ce le port cu mine / În viaţa asta, am contrabalanţa. / M-
aşteaptă în amurg popasuri line / După o zi-ncărcată cu distanţe. / Îşi face cuibul somnoroasa lene / Alături de nepotolitul umblet, /
Orice tristeţe ce-o adun sub gene, / Începe unde se sfârşeşte-un zâmbete“ (Contrabalanţe) .

Această „contrabalanţare“ a viziunilor aduce o subtilizare şi o dialecticizare a discursului liric, care adânceşte fondul melancolic, dar
stimulează trăirile romantizate cu acuităţi paroxistice, de izbucnire a avânturilor sufleteşti: „Au înnebunit salcâmii / De atâta primăvară,
/ Umblă năuciţi prin vânturi / Cu tot sufletu-n afară. // Şi l-au scos spre dimineaţă / Alb şi încărcat de rouă. / Cu miresme tari de ceruri /
Zmulse dintr-o taină nouă. // Au înnebunit salcâmii, / Şi cu boala lor odată / S-a-ntâmplat ceva, îmi pare, / Şi cu lumea noastră toată“.
(Salcâmii) . Textul acesta, fremătând de simţire bolnav-romantică, a dat naştere unuia dintre cele mai frumoase cântece din repertoriul
cunoscutului menestrel Tudor Gheorghe.
Poeziile din volumele Ultimul Noe (1999) şi Inscripţii pe Turnul Babel (2000) impun acelaşi neoromantic incurabil, proiectat într-un
„spartan rănit“, într-un nou Noe sau într-un „moştenitor al copilăriei“; constantă rămâne relaţionarea simpatetică cu universul, cu
pădurile, izvoarele, ploile, cu exploziile şi mirajele albe.

Senzaţia acută a trecerii, a umblării roţii timpului („Trece vreme veche, vine vreme nouă, / Şi mereu ne trecem, şi venim mereu“–Ora
Zero; „Trece viaţă, trece moarte“–Trece ) se traduce în acorduri instrumentate în spiritul limpezirii râvnite: „Le simt limpezite / De rouă
poienele / Şi verde mi-i văzul, / Ca iarba mi-s genele“ (Pădurile) . Şi în meditaţii etice asupra experienţei amare a cenzorului intern şi a
răspunderii pentru ceea ce s-a întâmplat. Poetul are ferma convingere că mântuirea de trecut vine tot prin creaţie, prin „sinceritate“, prin
readucerea tuturor lucrurilor în „văzul vostru“ („N-am când despărţi / Lucrurile frumoase de cele slute, / Le car în văzul vostru pe
toate“), dar şi a „amforei cu lacrimi pline“.

PALLADI: Liric sobru şi un captiv neclintit al formelor clasice mai ales, dar şi cu atracţii intermitente spre cele moderne, un orfevru
real al „limpezimilor“ ideatice, ardent şi polivalent, inventiv şi meditativ, festiv şi infectiv, ironic şi pastelic, etico-civic şi retoric,
sentimental şi temerar, Arhip Cibotaru, autorul volumelor sale de referinţă în peisajul literelor noastre Între lume şi cuvânt şi Pe urmele
dorului , „mai caută lumea s-o afle-n cuvânt“, dar şi „cuvântul în lume“. Ultimul Noe (Firma editorial-poligrafică Tipografia Centrală,
Chişinău, 1999) şi Inscripţii pe Turnul Babel (Editura Cartea Moldovei, Chişinău, 2000) sunt în această ordine de idei, credem, un
argument forte, dacă nu o „fotografie a sufletului“, vorbind în propria-i metaforă.
Compartimentată în şase „continente“ de simţ şi de gând, de atitudini şi de incertitudini/certitudini, de angoase şi de regrete, de
destăinuiri şi de chemări şoptite, amoroase, de pitoreşti privelişti interioare şi de reorânduiri a lucrurilor şi a cuvintelor, a universului lor
ideatic şi liric, volumul Inscripţii pe Turnul Babel tălmăceşte cum nu se poate mai bine, prin metafora lui voit moralizatoare, condiţia
lor socioumană şi lirică.
 Poet al sentimentului şi al emoţiei sobre, Arhip Cibotaru, după cum zice şi Victor Teleucă în mărinimosul şi judiciosul, în pătrunzătorul
„cuvânt înainte“, „mizează mai mult decât unii confraţi ai săi de condei pe emotivitatea expresiei poetice concepând-o iniţial drept
„sufletul scrisului“. Cele două volume de versuri Ultimul Noe (1999) şi Inscripţii pe Turnul Babel , depăşindu-le în timp şi în valoare în
mare, dacă nu în tot, pe cele de altcândva – Între lume şi cuvânt şi Pe urmele dorului, sunt nu numai alegorice dinspre „cerul lor de
cuvinte“, dar şi dinamice în sensul că tălmăcesc expres, fidel şi palpabil, o stare de lucruri şi de „suflet“, de sentiment sociouman
irepetabil în continuă cunoaştere (de sine şi de cuvânt, de lume şi de poezie, de idee şi de lumină, de credinţă şi de zbucium), în
continuă căutare şi în permanentă încercare de a învinge inerţia limbajului poetic, barierele lui ideatice dinspre feţele clipei în veşnică
mişcare. Poezia în accepţia autorului este aidoma „seminţei de la stea până la gând“.
Tudor PALLADI, Moldova suverană , aprilie 2000
TELEUCĂ: Atunci când venim faţă în faţă cu o carte, înlăuntrul nostru prinde rădăcini şi începe să crească miraculosul lăstar al
curiozităţii, adică al unei dorinţe de a cunoaşte ceva, apoi acest ceva treptat se concretizează şi trăieşte împreună cu noi momentul
creaţiei care este socotit drept acţiunea de a scoate ceva din neant, cu alte cuvinte, din nefiinţă, din nimic, dar nimicul se dovedeşte a fi
totul, fiindcă din el se naşte universul după toate legile fizicii, creaţia fiind anume acel univers pe care ni-l facem singuri, mai ales în
poezie. Versul, alături de cunoaşterea care totdeauna este relativă, mai adaugă încă un factor, îl aduce cu sine chiar de la început şi el se
dovedeşte a fi emoţia. Ea dă alt aspect şi cunoaşterii, şi lumii făcută obiect de cunoaştere. Arhip Cibotaru mizează mai mult decât
confraţii săi de condei pe această emoţie, lăsând-o iniţial să fie sufletul scrisului său, ţinându-se de principiul că esteticul fără sentiment
înaripat se schimbă în etic şi fără fermentul emoţiei nici o creaţie nu este posibilă (Ribot). Astfel, el rămâne fidel acestui principiu de
care s-a ţinut până nu demult arta şi se va mai ţine cu toate devierile ce se fac pe parcurs de la el.

Arhip Cibotaru, pe lângă duritatea sa, mai este şi sentimental puţin. Îşi începe poeziile prin intervenţia unui vers dur, de parcă ar vrea să
dărâme cu ele ziduri de cetăţi pe care le asediază, ca până la urmă să asalteze aceleaşi ziduri cu nişte versuri de natură elegiacă şi
zidurile cad aşa cum au căzut zidurile Ierihonului din antichitate „În chip miraculos: cu ocazia unei adunări liturgice“, din alte surse sub
sunetul de chimvale. Chiar şi acea poezie pacifistă Nu cumpăraţi copiilor pistoale este scrisă astfel. Poezia sus-numită la vremea ei a
avut un succes deosebit, dar, cum se întâmplă deseori, nimeni nu i-a dat ascultare, şi copiii şi astăzi se joacă prin toate curţile noastre cu
pistoale sofisticate, care nu se deosebesc cu nimic de cele reale.
Multe din poeziile lui, cum sunt La uşa fetelor , Linda , au fost scrise în timpul aventurii pe care am săvârşit-o în Extremul Orient, pe
insulele Askold, Puteatin, Russkii ostrov Yturup în timpul unei furtuni de pomină cu numele de „Ema“ ce ne-a cuprins în strâmtoarea
Laperouse dintre Sahalin şi Hokaido.
Victor TELEUCĂ, Moldova suverană , februarie, 2000

Dolgan: Poet al semnificaţiilor şi dezbaterilor interioare, Arhip Cibotaru cultivă o poezie reflexivă, gravă, bogată în detalii concrete şi în
implicaţii sociale, poezie care vibrează intens la suflul marilor idei contemporane şi care se distinge printr-o vie plasticitate.
Mihail Dolgan
Botezatu: În Ferestre Cibotaru pune un accent mai apăsat pe timpul interior, pe confruntarea vârstelor (deşi nu lipseşte ca subiect de
meditaţie nici timpul istoric). Ferestrele devin, în acest din urmă caz, nişte permanenţe în care se oglindesc şi se ordonează lucrurile,
evenimentele, crâmpeiele de viaţă şi de istorie....
Eliza Botezatu
Kovalgi: Lirismul şi vastitatea sunt două trăsături caracteristice pentru creaţia lui A. Cibotaru. E un lirism intim, pătrunzător, purtător al
unei expresivităţi de inspiraţie folclorică. E o vastitate ce înglobează orizonturile de azi ale conştiinţei civice, înălţimea de zbor de la
care vede viaţa cu ochii pământului său natal – plaiul moldav.
Kiril Kovalgi
Mihail Gh. Cibotaru 1934
Se naşte la 21 iunie, în satul Vărvăreuca, comuna Floreşti, judeţul Soroca, într-o familie de ţărani.
1946
Termină şcoala începătoare din satul natal.
1954
Absolveşte şcoala medie din Floreşti, după care va încerca admiterea la o facultate.
1959-1975

Încheie cu succes studiile la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova. Este angajat la redacţia ziarului Tinerimea
Moldovei , după care este colaborator literar, şef de secţie, redactor-şef adjunct la ziarul Moldova Socialistă .
1965

Publică schiţe şi povestiri, pe care le înmănunchează în volumul Tăcerea pădurilor , carte care constituie debutul editorial al tânărului
scriitor. Povestirile se disting printr-o problematică cetăţenească, lirism şi participare umană la grijile şi problemele semenilor.
1967
Studiază la Şcoala superioară de partid, secţia jurnalistică, de la Moscova.
1969
Aceleaşi preferinţe, ca şi în cartea de debut, dar accentuate de un profund fior dramatic, le înglobează şi prozele din volumul Durerea
liniştii .
1971
Publică volumul de schiţe Glasul inimii apărut la Editura Cartea Moldovenească.
1974
Este anul când editează primul său roman –Semănătorii , o pânză amplă despre transformările sociale, primenirile morale prin care trece
satul în etapa revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
1975
Este propus în funcţia de redactor-şef al revistei Moldova , o publicaţie prestigioasă şi îndrăgită de oameni de diverse profesii şi
ocupaţii. Tot în acest an vede lumina tiparului cartea de povestiri Semaforul .
1979
Călătorind prin Moldova în vederea scrierii unor eseuri pentru revista pe care o conducea, prozatorul adună date, momente, detalii
pentru o nouă carte. Astfel apare romanul Drumuri , în care autorul pune un şir de probleme de ordin moral şi social, economic şi
cultural.
1980
Apare de sub tipar cartea de povestiri pentru copii Pasăre călătoare .
1981
Apare volumul de schiţe şi reportaje Oameni de omenie .
1983
Editează al treilea roman, intitulat Îndrăzneala , scriere care-l situează pe autor printre prozatorii de frunte din spaţiul prutonistrean. Tot
în acest an apare culegerea de schiţe Izvoare , menţionată cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
1984
Vede lumina tiparului culegerea de schiţe şi povestiri Sârjoaca .
Se învredniceşte de titlul „Jurnalist emerit“.
1986
I se acordă Premiul de Stat al RSSM pentru cartea de povestiri şi schiţe Sârjoaca .
1987
Semnează câteva scenarii de filme artistice şi spectacole televizate (Întâlnirea, Cutremurul) , cât şi scenarii pentru filmele documentare
Hora satului şi Triptic autumnal .
În acest an, 1987, vede lumina ecranului filmul artistic Corespondent special , inspirat de romanul Drumuri .
1988
Apare al patrulea roman, În preajma iubirii .
1989

Vede lumina tiparului volumul de scrieri alese Troiene , proze care abordează probleme etice, sociale, ecologice şi economice; urmăresc
destine complexe, sondează universul uman, autorul utilizând procedee diferenţiate şi făcând viabile idei şi atitudini definitorii.
Este deţinător şi al Premiului Uniunii Jurnaliştilor.
1991
Apare volumul de schiţe şi eseuri Cu legea pre lege călcând (Complexul Editorial Basarabia).
1996
Este decorat cu Ordinul „Gloria Muncii“.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Înzestrat cu darul de povestitor în spiritul tradiţiei crengiano-sadoveniene, prozatorul basarabean Mihail Gheorghe Cibotaru surprinde în
cele două romane ale sale, Eclipsa şi Vijelia , odiseea înstrăinării satului moldovenesc postbelic. E o mărturie cvasidocumentară, în
cheie sentimental-dramatică a procesului de dezrădăcinare, deznaţionalizare şi a catastrofelor sociale (deportările, impunerea „ordinii“
comuniste, interzicerea datinilor etc.).

Prozele mai noi ale lui Mihail Gh. Cibotaru (Vijelia , 1986-1990 şi Eclipsa , 1987-1991), publicate respectiv în revista Basarabia în
1993, nr. 11-12 şi 1990, nr. 8-9), sunt scrise sub semnul unui proces de conştiinţă, al reconsiderării patetice a perioadei postbelice
basarabene în forma de spovedanie a personajului-cheie, care îndeamnă la o angajare confesională celelalte personaje cu care a fost în
litigiu social şi rămâne în continuare în litigiu moral din cauza modului diferit de a înţelege viaţa. În Vijelia „condamnatul este Uruioc,
nomenclaturist mediocru care şi-a făcut carieră cu ajutorul turnătoriei şi care este un monstru moral care „şi-a permis totul, fără să
răspundă de nimic“ („Voi, până ieri, eraţi ca nişte regizori de provincie, cucerindu-vă dreptul nelimitat la toate celea prin darul de a vă
ploconi în faţa supuşilor voştri“). Uruioc prezintă un caz tipic de parvenitism sovietic, de carierism social al unei mediocrităţi. Vijelia
este proiecţia simbolică a stării sufleteşti complexe, precum şi a examenului etic, căruia sunt supuse personajele.
Aceeaşi ardoare a mărturisirii epice o găsim în Eclipsa: „Durerea, deznădejdea şi apriga indignare se amestecaseră în sufletul meu
plăpând ca într-o proaspătă bulboacă, clocotind şi erupând fără de stăpânire. Atunci mi-am blestemat satul. Întregul sat, deşi vinovat de
cele ce se întâmplau era doar un singur om“.
Eclipsa e romanul unei vrajbe dintre două familii (cea a lui Hâncu şi a familiei naratorului) şi al fărădelegilor lui Trifan Hrincă,
preşedinte „cu puteri şi drepturi nelimitate“, care este generatorul de întuneric, pe care şi-l imaginează copilul-narator: „Eu de-acuma şi
vedeam cum se lasă întunericul, cum din soare încetul cu încetul nu rămâne nimic, nici o fărâmă din care ar putea apoi reînvia, şi
noaptea ca de smoală înghite ziua, înghite lumina, şi-n jur nu se vede la doi paşi, căci cu moartea soarelui, moare şi Luna, şi stelele mor,
iar cu fanarul sau cu lampa câtă lumină poţi face? Şi dacă se întâmplă una ca asta, ce fac taţii noştri, la război? Cum au să vadă unde se
ascunde duşmanul? Nu-i vor cădea în mână? Şi cum au să se întoarcă, prin aşa întuneric, acasă tocmai de acolo, din ţările străine, unde-s
cu frontul?“.
Apele Întunericului sunt sinonimizate cu Apele Morţii care-i învăluie pe oamenii satului basarabean deportaţi în Siberia, afectaţi de
foamete şi colectivizare.
Mihail Gheorghe Cibotaru este eminamente un scriitor al drumului. Acest vechi motiv, întâlnit deopotrivă în folclor şi în literatura cultă
(un teoretician definea şi romanul ca o parabolă a drumului), este reluat, bineînţeles, într-o viziune contemporaneizată: a te porni la
drum înseamnă, în primul rând, a te implica într-un proces de cunoaştere, a arunca punţi spre lume, spre sinele tău lărgit, social (…).
Drumul e la Mihail Gheorghe Cibotaru un topos frecvent, care-l presupune neapărat şi pe cel al tăcerii, acesta din urmă condiţionând o
analiză a celor întâmplate, văzute, trăite. E un motiv fundamental romantic: eroii săi au, pur şi simplu, vocaţia călătoriei, ei simt lăuntric
dorul de ducă. „Orice deplasare pentru Branişte era o scufundare în apele zbuciumate ale vieţii“. Or, adevărul acesta e comun tuturor
eroilor prozatorului nostru (...).

Fireşte, nici un drum pe lume nu este liniar şi nu poate fi parcurs triumfal; deci, nu-1 vom concepe ca pe o dreaptă între două puncte, ci
ca o serpentină capricioasă, accidentată, adesea prăpăstioasă în obişnuinţa ei de a alterna urcuşurile şi coborâşurile. Drumul este,
esenţialmente, metafora sufletului uman. Va şerpui continuu, îţi va scoate nenumărate curse, te va încerca mereu. Mai mult decât atât: te
va întoarce adesea înapoi, spre izvoare, spre rădăcinile tale spirituale. E, în fond, o succesiune de meandre. Eroii lui Mihail Gheorghe
Cibotaru se pătrund adânc de acest adevăr. De aceea proza sa are o mişcare caleidoscopică, cu întoarceri retrospective, cu punctări de
tăceri survenite pe fundalul animat al vieţii, cu stopuri şi combinări neaşteptate de amintiri. Sunt prilejuri de a face popasuri reflexive,
de a trece prin prisma gândului ceea ce a decurs ca şi cum de la sine.
(...) Prozatorul îşi poate numi, fără a ezita, prototipurile eroilor săi. Ca şi Ion Branişte, eroul romanului Drumuri , el e pornit pe urmele
imediatului şi adevărului: „Se simte dator să scrie. E obligat să facă acest lucru“.
Care altă misiune ar avea scriitorul şi ziaristul ce a purces pe drumurile contemporaneităţii?

CIOCANU: Dintre scriitorii care activează intens şi în domeniul publicisticii Mihail Gheorghe Cibotaru se deosebeşte printr-o hărnicie
ieşită din comun şi printr-o varietate lăudabilă a fenomenelor ce-i captivează atenţia. Se vede că el nici nu-şi imaginează existenţa,
inclusiv creaţia propriu-zis literară, fără contactul direct, nemijlocit şi constant, cu oamenii de la ţară şi de la oraş, fără cunoaşterea
amănunţită a problemelor curente ale realităţii obiective. Multe pagini ale cărţilor lui de proză, mai cu seamă ale romanelor Semănătorii
şi Drumuri , poartă amprenta interesului viu al autorului pentru omul concret, făuritor al belşugului zilei.
Ion CIOCANU, Condiţia publicistului , Nistru, nr.5, 1983
BOTEZATU: Nu-i o noutate faptul că fiecare scriitor îşi are sfera de probleme preferate. Tematica lui Mihail Gh.Cibotaru este, în foarte
mare măsură, legată de universul rural, – o probează mai toate romanele şi povestirile lui (…). Evocând satul ca pe o realitate familiară,
cunoscută, privită din interior, scriitorul se lasă furat nu numai de pitorescul acestei lumi, ci şi de problemele ei. Nu abuzează de cifre şi
informaţii nude, detaliile sunt, de obicei, selectate în vederea condensării şi a sugestivităţii (...). Scriitorul ne oferă o ochire sintetică, din
interior, asupra unor realităţi rurale, văzute (...) din perspectiva a două vârste şi a două timpuri. Încercarea suscită interesul şi prin faptul
că atât publicistica noastră, cât şi proza artistică, ne obişnuise până nu demult cu o opoziţie a timpurilor după un anumit calapod: tot ce
se realizează este superior celor realizate ieri, – reieşea din opoziţiile acestea. Cibotaru ne spune altceva: că în zbuciumul nostru demn
întru creştere şi înaintare trecem uneori peste lucruri care nu trebuie uitate; că în graba noastră de a plăsmui, înălţa, afirma ne scapă
elemente de care avem nevoie şi fără de care suntem mai săraci...
Eliza BOTEZATU, Pledoarie pentru valori , Nistru, nr. 8, 1986

BILEŢCHI: Creaţia lui M.Gh.Cibotaru a trecut prin aceleaşi fluctuaţii tematice şi stilistice, prin care a trecut literatura noastră. Când
proza moldovenească, după multe şi obositoare probe de sociologism, a simţit necesitatea să claseze în prim-plan omul, devenind astfel
prin excelenţă lirică, Mihail Gh.Cibotaru a scris povestiri lirice. Apoi, când literatura a trecut la ceea ce M.Cimpoi numea realitatea
epicului, a scris proze eminamente epice. N-a fost scutit, ca şi ceilalţi scriitori, de influenţa stagnării, dar, tot ca şi ei, a căutat febril
luminişurile care deschideau perspectivele restructurării. Profund personale, prozele lui M.Gh.Cibotaru denotă legături strânse cu
căutările tematico-stilistice ale celorlalţi prozatori moldoveni (...).
 Merită (...) toată atenţia noastră încercarea autorului de a pătrunde în dedesubtul faptelor aparent cunoscute, de a depista ineditul aşa-
zisului cotidian, de a scruta realitatea din unghiuri şi perspective noi.

Nicolae BILEŢCHI, Mereu prezent în actualitate, prefaţă la volumul de scrieri alese Troiene, Editura Literatura Artistică, 1989

CRISTEA: Mihail Gheorghe Cibotaru e un semănător întors cu faţa la plug şi plugărie, ca floarea de răsărită spre soare. Un semănător
cu gândul mereu la plugari şi la glie. Rădăcinile i s-au împlântat adânc, ca nişte vine subterane de nuc ce ţine pământul, adună vlagă,
aduce lumii răcoare (...). Vatra lui M.Gh.Cibotaru va fi mereu acolo, unde va fi scriitorul. Din ea vom veni mereu să ne înfruptăm. Din
pâinea plămădită prin truda frunţii. Din tot ce învaţă de la pământ şi de la oameni. Îl văd aievea în mijlocul naturii, între brazde. Între
lanuri de grâne. Între bătrâni şi tineri. Între cântec şi visări. Între ieri şi mâine...
Pavel CRISTEA, De la brazdă pornire, Literatura şi arta, 21 iunie 1984
Mihai Cimpoi 1942
3-Sep
Se naşte la Larga, judeţul Hotin (actualmente raionul Briceni), din părinţii agricultori Ilie şi Ana (nepoată de preot). Tatăl este originar
din Horodiştea-Botoşani.
1949

Urmează Şcoala primară din mahalaua Susu, apoi Şcoala medie din Larga, pe care o termină în1959. Dragostea pentru literatura română
i-o cultivă profesorii Parfenie Guţu şi Tatiana Calalb (Ciornâi). Împreună cu Ion Gheorghiţă şi Ion Melniciuc scoate o gazetă literară de
perete, fiind aspru criticat de D. Jurbinski în Cultura Moldovei pentru excesul de neologisme. Scrie articole din 1953, publicate în
gazeta raională Leninistul din Lipcani şi cronici literare din 1956. Redactorul-şef al gazetei Moldova Socialistă, Petrea Darienco, îl
trimite pe corespondentul lipcănean P. Smolnov să-l viziteze acasă, bănuind că este un învăţător pensionar, care scrie într-o „limbă
românească de salon“ („Salonnâi rumânskii iazâk“).
1959

Este angajat ca lucrător literar la gazeta raională din Lipcani Leninistul , unde-i obligat să scrie în ruseşte, articolele fiindu-i traduse
pentru varianta românească. Cutreieră pe jos şi cu căruţa toate satele raionului. Publică în presa periodică de la Chişinău primele
articole de critică literară. Călătoreşte la Chişinău şi la Cernăuţi pentru a-şi procura cărţi româneşti. Primul critic român pe care îl
lecturează este Garabet Ibrăileanu (două volume în BPT, cumpărate de la Chişinău de Ion Gheorghiţă).
1960

Îşi începe studiile la Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Litere, pe care le încheie în 1965. Este, din 1963, preşedinte al
cenaclului universitar „Mihai Eminescu“ şi al clubului literar „Mioriţa“ de pe lângă Biblioteca Naţională. Participă la lucrările
cenaclului ştiinţific studenţesc şi la toate manifestările culturale importante. Ia parte, împreună cu colegii Ion Vieru, Aurel Ciocanu,
Gheorghe Ciocoi, Iulian Nicuţă, Anatol Gavrilov, Lidia Hlib, la cenaclul „Luceafărul“, condus de Liviu Deleanu, are ca profesori pe Ion
Osadcenco, Nicolae Corlăteanu, Anatol Ciobanu, Gheorghe Dodiţă, Mihail Ignat, Ana Harghel, Vitalie Marin.
1965

Oferta de angajare la serviciu din partea gazetei Cultura este tăinuită şi este repartizat învăţător la Şcoala de şapte ani din Lingura,
Cahul. Hotărârea este comutată la insistenţa lui Pavel Boţu şi Arhip Cibotaru de către ministrul învăţământului, fiind angajat în calitate
de şef al secţiei poezie şi critică literară a revistei Nistru . Publică pe parcursul anului 10 articole de critică literară, pentru care este
primit în rândul Uniunii Scriitorilor din Moldova. Este cu intermitenţe, până în 1972, redactor la revista Nistru , consultant la Uniunea
Scriitorilor, redactor la Enciclopedia Moldovenească.
1966-1967
Îşi satisface serviciul militar în Başkiria.
1968
Apare, la Editura Lumina, studiul monografic Mirajul copilăriei (viaţa şi opera lui Grigore Vieru).
1969
Apare, la Editura Cartea Moldovenească, volumul de articole şi cronici literare Disocieri .
1970
Vede tiparul în ruseşte, la Editura Lumina, studiul monografic despre Grigore Vieru.
1971
Apare, la Editura Cartea Moldovenească, volumul de eseuri şi cronici literare Alte disocieri.
1973-1974
Îi este interzisă semnătura şi activitatea publică după ce este acuzat de naţionalism într-un raport al lui Ivan Bodiul, primul secretar al
Partidului comunist al Moldovei (obiectul de acuzare: un articol despre D.Cantemir din „Calendarul“ pe 1973, întocmit de Gheorghe
Cincilei, în care nu a relevat prietenia moldo-rusă).
1974
septembrie Este, până în ianuarie 1977, redactor superior la Editura Cartea Moldovenească, iar între 1977-1982, redactor la Editura
Literatura Artistică.
1975
Îi apare, cu deosebite dificultăţi, volumul Focul sacru.
1977

Destituit din postul de redactor literar la redacţia de literatură originală din cauza editării volumului Temerea de obişnuinţă de Mihail
Ion Ciubotaru, considerat ideologic periculos, este transferat în cadrul aceleiaşi edituri la o redacţie de traduceri pentru copii.
1979
Iese de sub tipar, la Editura Literatura Artistică, volumul Narcis şi Hyperion , eseu despre poetica lui Eminescu , care prezintă debutul
său în eminescologie, remarcat de marii cărturari Constantin Noica şi Edgar Papu.
1982
Secretar literar la Teatrul Naţional din Chişinău (pe atunci Teatrul Moldovenesc Academic de Stat „A. S. Puşkin“).
Apare, la Editura Literatura Artistică, volumul Cicatricea lui Ulysse , care conţine „eseuri duminicale“ despre literatura română clasică
şi universală.
1984

Din cauza atmosferei tensionate, pleacă de la Teatrul Naţional şi se angajează redactor la Enciclopedia Literatura şi arta Moldovei .
1985
Publică, la Editura Literatura Artistică, eseul monografic despre Grigore Vieru Întoarcerea la izvoare .
1986
Este angajat secretar literar la Teatrul poetic „Alexie Mateevici“.
Vede tiparul cea de-a doua ediţie a eseului Narcis şi Hyperion . Publică, la Editura Lumina, micromonografia Creaţia lui Ion Druţă în
şcoală, neacceptată de Ion Druţă ca prefaţă la Scrierile sale (în 4 volume).
1987
mai
Este ales secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova în cadrul şedinţei „furtunoase“ din noaptea de 17
spre 18 mai.
1989

Tipăreşte, la Editura Literatura Artistică, volumul Cicatricea lui Ulysse II sub denumirea Duminica valorilor . Semnează, împreună cu
Mihail Dolgan, culegerea Creaţia scriitorilor moldoveni în şcoală: L. Damian, P. Zadnipru, G. Meniuc, S. Vangheli.
Este ales deputat al poporului din fosta URSS (circumscripţia Criuleni-Chişinău) şi activează în această calitate până la dizolvarea
parlamentului în septembrie 1990.
1991
19-Sep
Este ales membru de onoare al Academiei Române.
Septembrie
Este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. I se decernează Premiul „G. Bacovia“ al revistei Ateneu .
1992
3-Sep
Cu ocazia aniversării a 50 de ani i se conferă titlul „Maestru al literaturii“.
20-Dec
Este ales membru titular al Academiei de Ştiinţe din Moldova.
1993

Apare, la Editura Hyperion, volumul de dialoguri cu eminescologi şi traducători din întreaga lume Spre un nou Eminescu . La Editura
Porto-Franco din Galaţi vede lumina tiparului volumul de eseuri despre Eminescu Căderea în sus a Luceafărului .
1994

Scoate de sub tipar, în colecţia Eminesciana a Editurii Junimea din Iaşi, volumul Narcis şi Hyperion (Eminescu –poet al fiinţei: poem
critic). La Editura Viitorul Românesc din Bucureşti vede lumina tiparului volumul Basarabia sub steaua exilului .

I se decernează Premiul de Stat al Republicii Moldova pentru volumul Narcis şi Hyperion şi eseurile despre Eminescu.
Este coordonator al Direcţiei Literatură română Modernă din cadrul Institutului de Literatură şi Folclor al AŞM. Este ales membru al
Consiliului director al Uniunii Scriitorilor din România.
1995

Volumul Spre un nou Eminescu apare, într-o variantă prescurtată, la Bucureşti, la Editura Eminescu. Apare, la o editură particulară,
culegerea de medalioane despre clasicii români Sfinte firi vizionare . I se acordă Premiul „Nichita Stănescu“.
Premiul „Lucian Blaga“ pentru exegeze.
1996

Apare, în traducere rusă, culegerea de medalioane Sfinte firi vizionare sub denumirea Providţî duha (traducere Iuri Grecov).

Apare, la Editura Arc, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia , a cărei publicare a fost susţinută de Fundaţia „Soros“.
1997
O ediţie a Istoriei deschise a literaturii române din Basarabia iese de sub tipar la Ed. Porto-Franco din Galaţi, la propunerea poetului-
editor Ion Chiric. La Editura Dacia din Cluj-Napoca vede lumina tiparului „poemul critic“ Lucian Blaga: paradisiacul, lucifericul,
mioriticul .
I se acordă Istoriei deschise a literaturii române din Basarabia Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România.
1998

Obţine titlul de doctor în filologie şi doctor habilitat în filologie în temeiul unui referat-sinteză Eminescu, poet al fiinţei (conducător
ştiinţific: acad. Eugen Simion; referenţi: acad. Constantin Ciopraga, prof. Dan Mănucă, acad. Constantin Popovici).

Publică, la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti, volumul Mărul de aur (valori româneşti în perspectivă europeană).
1999
Publică, la Editura Junimea (col. Eminesciana ), volumul Plânsul Demiurgului cu subtitlul „Noi eseuri despre Eminescu“. Este ales
deputat în Parlamentul Republicii Moldova, unde activează în cadrul Alianţei Democratice şi ca membru al Comisiei pentru cultură,
ştiinţă, învăţământ şi mass-media.
2000
Vede tiparul, la Editura Litera-David, cea de-a doua ediţie a dialogurilor cu eminescologii, Eminescu – mă topesc în flăcări (vol. 8 al
Corpusului „Eminescu“). Lansează, la Timişoara, volumul Cumpăna cu două ciuturi, carte despre fiinţa românească, apărută la
Editura Augusta.
Este decorat cu Medalia jubiliară „M. Eminescu“ a României şi Medalia jubiliară „M. Eminescu“ a Republicii Moldova.
2001
Apare, la Editura Prut Internaţional, volumul de eseuri în franceză La Pomme d’or, care include integral Mărul de aur şi câteva
capitole din Cumpăna cu două ciuturi . Se tipăreşte, la Fundaţia „Scrisul românesc“ de la Craiova, la propunerea cunoscutului istoric
literar Tudor Nedelcea, primul volum al seriei Critice , intitulat Fierăria lui Iocan . Vede lumina tiparului, în acelaşi an, eseul Brâncuşi,
poet al ne-sfârşirii .
2002

Vede lumina tiparului, la Editura Fundaţiei Culturale Române, cea de a treia ediţie, revăzută şi adăugită, a Istoriei deschise a literaturii
române din Basarabia . Se tipăreşte, la Craiova, cel de-al doilea volum al Criticelor , intitulat Centrul şi marginea (schiţă
fenomenologică despre exilul literar românesc), iar la Focşani volumul Duiliu Zamfirescu între Natură şi Idee . Cu ocazia jubileului de
60 de ani, la iniţiativa Primăriei municipiului Chişinău, se editează Zeul ascuns , eseuri despre labirint (Ed. Prut Internaţional).

I se decernează, la propunerea Academiei Române (preşedinte: Eugen Simion), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de
cavaler. Obţine şi două premii importante: Premiul „Opera omnia“ al revistei Convorbiri literare din Iaşi şi Premiul pentru excelenţă
redacţională al Târgului Internaţional de carte Bookarest – 2002 (pentru coordonarea Corpus-ului Eminescu în 8 vol.).
2003
Apare la Editura Gunivas volumul Esenţa Fiinţei, misterul şi simboluri existenţiale eminesciene , iar la Editura Fundaţia „Scrisul
Românesc“ din Craiova Critice III, Orizont mioritic, orizont european.
2004
Apare la Fundaţia „Ideea europeană“ din Bucureşti, coordonată de Aura Christi, volumul de eseuri despre literatura universală şi
română, Lumea ca o carte.

În colecţia Biblioteca şcolarului apare Istoria literaturii române din Republica Moldova (compendiu), Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
„Iubite domnule Cimpoi,
Nu vrei să publicăm aci cartea D-tale despre Eminescu? Aş putea încerca, începând de la „Eminesciana“ din Iaşi până la Ed. Eminescu
din Bucureşti. Spune-mi ce preferi şi, dacă e cazul, voi încerca.
În aşteptare sunt,
cu frăţească dragoste, al D-tale Constantin Noica“
Scrisoare din 29.VII. 1981, Păltiniş.

SIMION: Autorul acestei istorii este, bineînţeles, Mihai Cimpoi, reputat critic literar şi „stâlp“ al vieţii culturale din Basarabia. Un
basarabean ţeapăn (în sens nichitian), clădit din materiale tari şi abundente, caracter dârz şi cumpănit, cu o umoare egală, în fine, un om
pregătit – după cum lasă impresia – să ducă bătăliile sale până la capăt şi să le câştige. Primul care mi l-a semnalat – ce curios! – a fost
Constantin Noica. Am primit de la el, nu mai ştiu în ce an, câteva rânduri cu rugămintea de a citi o carte de critică literară care îi fusese
trimisă de la Chişinău. „Autorul e de-al Dv.“ – adăuga filosoful, ca o scuză pentru el sau, poate, ca un îndemn pentru mine. De-al nostru,
adică din parohia criticii literare, o disciplină care, cum se ştie, nu intra printre preferinţele lui Constantin Noica. Cartea era scrisă de
Mihai Cimpoi şi era tipărită în grafie chirilică... Am parcurs câteva capitole şi mi-am dat seama că autorul are ce spune.
Istoria (O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia , Chişinău, Editura Arc, 1996.) de acum vine după alte scrieri cunoscute
publicului românesc din dreapta şi din stânga Prutului. Mihai Cimpoi o numeşte „o istorie deschisă“. Asta vrea să spună că ea este
oricând gata de a fi reconstituită (o reconstituire „pompeiană“, zice autorul în Argumentul de la începutul volumului), reluată,
îmbogăţită pe măsură ce vor fi descoperite piese inedite. După ce am citit-o, am înţeles mai bine prudenţa istoricului. El face într-o
oarecare măsură arheologie literară, sapă în straturile adânci ale unei istorii obscure, fragmentate, mistificate, disperate. Operaţie grea,
cu rezultate parţiale. Atâtea opere pierdute şi atâtea opere uitate. Atâţia scriitori deportaţi, dispăruţi sau reveniţi din exilul siberian
pentru a intra în alt tip de exil!... Cum să ajungi la ei, cum să reconstitui pomul din aşchiile găsite? Condiţia scriitorului român din
Basarabia este să treacă de la un exil la altul, agăţându-se cu disperare de limbă şi de tradiţie, dovedeşte Mihai Cimpoi. „Un cavaler al
rezistenţei“, mai zice el în dialog cu Vintilă Horia, pentru a-l delimita de celălalt tip de exilat (exilatul vestic), cavaler al resemnării. Mă rog, disocieri, compartimentări acce
Ion Pillat remarca în literatura basarabeană caracterul ei mistic şi social-rustic, Mihai Cimpoi insistă şi el asupra tipului homo
christianus care prevalează în acele părţi ale spiritualităţii noastre asupra arhetipului homo aestheticus... Discuţia rămâne şi în acest caz
deschisă. Cu particularităţile, disincroniile, rupturile de rigoare, literatura română din Basarabia are, în fond, caracteristicile literaturii
române care, în genere, ţin de rădăcinile ei latine şi ortodoxe. Circumstanţele au marcat-o şi i-au încetinit ritmurile de evoluţie, dar nu i-
au schimbat ceea ce istoricul literar numeşte în limbaj noician „caracterul fiinţial“... Posibilitatea sincronizării cu mişcarea de idei şi cu
stilurile întregii literaturi române este în afară de discuţie. A fost suficient să fie descoperită poezia lui Nichita Stănescu pentru ca o
generaţie nouă (autorul istoriei pe care o comentez aici îi zice generaţia „ochiului al treilea“, adică aceea care reabilitează esteticul) să
apară în anii ’70 în ideologizata, sovietizata literatură de la Chişinău... Şi a fost îndeajuns ca, o dată cu obţinerea independenţei şi a
grafiei latine, o altă generaţie de scriitori să-şi afirme deschis opţiunea pentru postmodernism şi să-şi schimbe radical formula poetică în raport cu generaţiile anterioare. Răm
Se înţelege că o istorie deschisă a literaturii române din Basarabia este în chip, iarăşi fatal, o istorie culturală. Valorile se amestecă în
epocile în care naţionalul, eticul, socialul primează asupra factorului estetic. Scriitorul este nevoit să se supună imperativelor culturii
sale. Şi imperativele i-au cerut mai tot timpul să-şi cultive tradiţia şi să facă operă de educaţie naţională prin poezie sau roman.
Cunoscând toate acestea, Mihai Cimpoi ne avertizează că istoria lui nu poate fi altfel decât o istorie culturală a valorilor basarabene. O
scrie din această perspectivă şi cu aceste criterii, cu efortul vizibil de a face, totuşi, o ierarhizare estetică a operelor... Operaţie, repet,
anevoioasă (lipsa cronică de documente), operaţie dificilă şi din alt motiv: atâţia oameni de bine, devotaţi naţiei lor, au dorit să-şi apere
identitatea şi să întreţină focul sacru al spiritualităţii naţionale... Cum le judecăm opera de multe ori modestă estetic, după ce criterii
apreciem acţiunea lor uneori tragică în plan social?... Mihai Cimpoi găseşte, am impresia, calea cea bună. El face, mai întâi, o operă de
reconstituire şi încearcă să dea o definiţie a spiritului basarabean în cultura română, împarte apoi literatura pe epoci de creaţie, în sensul dat acestei formule de G. Ibrăileanu
Scriitorii au valori diferite, unii sunt cunoscuţi din istoriile anterioare, alţii sunt aduşi acum la lumină de Mihai Cimpoi. El îi
înregistrează cu atenţie pe toţi fără să-i judece prea sever. Simpatia sa critică merge spre Stere, Mateevici, Costenco, spre generaţia lui
Grigore Vieru şi Ion Druţă şi spre generaţia care reabilitează esteticul (generaţia „ochiului al treilea“ – adică Nicolae Dabija, Valeriu
Matei)... Sunt, aici, pagini bune de analize şi, în genere, cartea este scrisă cu talent critic şi, aş zice, cu un bun spirit de chibzuinţă...
Istoricul ştie ce vrea şi-şi duce la capăt proiectul. Scrie cu E. Lovinescu, Nicolae Iorga şi G. Călinescu pe masă şi cu conceptele lui
Noica (pe care – se vede bine – îl admiră) în minte. Compară, nuanţează, se delimitează (mai rar) când este cazul, mai des completează
vechile istorii... Este el însuşi, pentru perioada mai nouă, un pionier într-o disciplină (istoria literaturii) care a fost atât de mult
mistificată, manipulată, compromisă în anii proletcultismului sovietizant. Mihai Cimpoi încearcă s-o reabiliteze, istoria lui poate fi de
aici înainte un punct de reper. Vor veni, probabil, şi altele sau chiar autorul va reveni într-o zi, cum lasă să se înţeleagă, cu o istorie mai completă a literaturii române din Ba

S-o discutăm, până atunci, pe cea de faţă. Ea mi se pare serioasă, credibilă, cu multe judecăţi drepte. „Plusează“, cum se zice în limbajul
boemei literare, şi este firesc să fie aşa pentru că de multe ori destinul scriitorului este mai puternic decât opera lui... Nu-i grav, cine ştie
să citească îşi dă seama de proporţiile reale ale operei... Criticul nu-şi ascunde rezervele morale (cazul Druţă) şi nu trece cu vederea nici
fenomenul de receptare a operei în alte provincii româneşti. El încearcă o formulă complexă de critică culturală, în care amestecă
informaţia cu o estetică dominată de conceptele criticii arhetipale şi de acelea deja semnalate, luate de la trăirişti (Noica, în primul
rând). Mihai Cimpoi îi confruntă pe basarabenii lui, oameni de inimă, cu o tipologie şi o mitologie generală (homo aestheticus, homo
rusticus, homo ludens, homo christianus) şi-i dovedeşte sau, mai bine zis, îi adevereşte... Alecu Russo ar fi, de pildă, prototipul homo
aestheticus. Alexei Mateevici este homo christianus, Constantin Stamati-Ciurea întruchipează în spaţiul basarabean homo ludens... Stere reprezintă „romancierul total“, el
Eugen SIMION, Fragmente critice I. Scriitura taciturnă şi scriitura publică. Bucureşti, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, 1998,
Pag. 203–206
CIOPRAGA: După demersuri hermeneutice mai vechi, Mihai Cimpoi avea să înscrie o dată cu Narcis şi Hyperion – „poem critic“ – un
capitol particular în eminescologia actuală, în cauză fiind un Eminescu global: un Poet al fiinţei. Era în anul 1994. Alte două ediţii, cu
caractere chirilice, apăruseră la Chişinău în anii 1979, respectiv 1985, diferenţiate de cea de acum. Ideea de poem critic , din subtitlu, nu
duce la o viziune poetizantă; instrumentaţia critică riguroasă, cu trimiteri la cei vechi, la Shakespeare şi Goethe, la Kant şi Hegel, la
filosofia budistă, la Heidegger, la mulţi alţii, îşi asociază vibraţia „poematică“ doar în dicţiunea, antrenantă, în cadenţa liberă a
discursului, în ardenţa mirajului spre cunoaştere. Limbajul exegetului, totdeauna elevat (uneori polemic), implică o vivacitate controlată
strict, o tensiune în căldură, într-atât necesară încât rostirea să nu cadă în platitudine şi frigiditate. Scriitura eseistică e, aici, la ea acasă,
înlesnind – ca la Blaga şi Noica – fluenţa ideatică, stimulând textualizarea intens- asociativă. Evident, comentatorul lui Eminescu,
deschis orizonturilor intraistorice şi filosofice, e un spirit eminamente sistematic, cu vocaţia arhitecturilor clare, destinate să pună în lumină paradigmele specifice în articula
Din perspectiva exegetului de la Chişinău, Eminescu e subiect perpetuu, de unde reluări sistematice în cercuri concentrice, inclusiv o
metodologie complementaristă. Plânsul Demiurgului (1999), volum încorporând (în reluare) câteva capitole din Narcis şi Hyperion dar
şi din Căderea în sus a Luceafărului , aduce, ca noutate, pagini subtile vizând Structura holografică a operei eminesciene sau Poemul
modern şi căderea în cerc. Punctări inspirate comportă eseul Complexul lui Narcis, această expresie a sinelui frământat căutându-şi
direcţia ontologică: „Lumea mânată de principiul heraclitean al trecerii şi curgerii se opreşte, încremeneşte în chip eleat, în momente
calme ale oglindirii de sine. Momentul oglindirii se identifică momentului liniştirii psihice. Narcis apare ca simbol al Omului universal
(cosmic), iar apele ca oglindă universală (cosmică). Grila Bachelard este cea mai indicată în evaluarea narcisismului eminescian, căci, în
faţa fântânii, Narcis are revelaţia identităţii şi a dualităţii sale, revelaţia dublelor sale puteri, virile şi feminine, şi mai are revelaţia
realităţii şi a idealităţii sale“. Adăogiri la un text concentrat, Eminescu poet tragic (din Căderea în sus a Luceafărului ), trimit spre Eminescu, Nietzsche şi omul
Pentru a întregi profilul criticului, să numim volumele caracteristice începând cu Disocieri (1969) şi Alte disocieri (1971); au urmat
Cicatricea lui Ulysse , 1982; Întoarcerea la izvoare, 1985; Duminica valorilor, 1989; Basarabia sub steaua exilului , 1994; Sfinte firi
vizionare, 1995; Lucian Blaga: paradisiacul, lucifericul, mioriticul, 1997; Mărul de aur, 1998 – şi altele. Relevante în privinţa
disponibilităţilor exploratorii ale lui Mihai Cimpoi (preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova) sunt înainte de toate O istorie
deschisă a literaturii române din Basarabia (1997) şi exegezele pe teme eminesciene; cu tripticul Căderea în sus a Luceafărului , cu
Narcis şi Hyperion , cu Plânsul Demiurgului, el se înscrie printre eminescologii noştri reputaţi. Hermeneut de ţinută modernă, vibrând
şi înfăptuind cu mobilitate intelectuală în cadrele spiritualităţii româneşti integrale, conştiinţa sa se ridică deasupra vicisitudinilor
istoriei, înaripată de nostalgia totalului.

Constantin CIOPRAGA, Prefaţă la Eminescu . Mă topesc în flăcări. Dialoguri cu eminescologi în perspectiva Mileniului III , 2000

P.F. Teoctist: Ca fiu al Basarabiei noastre răstignite, domnul Mihai Cimpoi a rămas statornic rodul acestui pământ românesc plin de
mormintele eroilor şi de sângele vitejilor şi de altarele noastre sfinte presărate de-a lungul şi de-a latul ţării româneşti în întregimea ei.
De când l-am cunoscut personal am remarcat că domnul academician este aproape de biserica noastră strămoşească, fie că se găseşte în
stânga ori în dreapta Prutului. De când revărsarea iubirii dumnezeieşti asupra neamului nostru românesc s-a simţit prin libertatea noastră
sfântă, de atunci, mai ales, gândurile, năzuinţele noastre, ale slujitorilor altarelor din dreapta Prutului şi ale noastre, ale slujbaşilor
bisericii din stânga Prutului s-au alăturat şi astfel s-a reactualizat la Chişinău Mitropolia Basarabiei, păstorită de vrednici ierarhi martiri.
N-a fost nici aceasta o împlinire uşoară, ci s-a făcut cu eforturi şi cu osteneli multe, dar mănunchiul de intelectuali, academicieni, în
frunte cu aniversatul nostru, domnul Mihai Cimpoi, tineretul, dar şi maturii, clerul, toţi cei care au rămas neatinşi de otrava dictaturilor
din trecut şi a ideilor totalitarismului, au reuşit să se închege într-o unitate bisericească viabilă, care a dobândit credibilitate nu doar în
viaţa noastră, a bisericii ortodoxe, ci, mai ales, în lumea întreagă, bucurându-se de preţuirea tuturor celor care vor să se roage, să creadă,
să se bucure şi să plângă în limba mamei lor, în limba română, pentru că limba constituie calea cea mai frumoasă şi mai dreaptă de a-ţi arăta dragostea faţă de pământul din

În limba maternă ne exprimăm şi noi, şi familia sa de acasă, şi familia culturii căreia îi aparţine, bucuria pentru această rotundă
aniversare a unui om, a unui român, a unui erudit, şi-i transmitem şi în numele nostru personal şi al sfântului Sinod urările de viaţă lungă
şi sănătate. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să trăim împreună clipele împlinirii năzuinţelor pe care le avem, de unitate a românilor de
pretutindeni în acelaşi crez, în aceeaşi mărturisire, în aceeaşi brazdă sfântă strămoşească a neamului nostru.
P. F. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Neamul Românesc, 27 august 2002

Codreanu: Înainte de a da O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (aflată deja la a doua ediţie revăzută şi adăugită,
Editura Porto-Franco, Galaţi, 1997), consacrarea lui Mihai Cimpoi ca figură de prim-plan a criticii literare din stânga Prutului se
datorează lui Eminescu. Aşa cum a spus-o cel mai de seamă istoric literar al românilor, G.Călinescu, proba de foc a criticului român este
Eminescu. Mihai Cimpoi a trecut această probă cu asupra de măsură, fiind autorul a nu mai puţin de trei cărţi despre figura eponimă a
spiritualităţii noastre. Acum, Mihai Cimpoi ne oferă o nouă surpriză, ipostaziindu-se în exeget al lui L. Blaga (v. Lucian Blaga –
Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997). Trecerea nu e întâmplătoare. Mihai Cimpoi a făcut din
Chişinău, după 1989, un veritabil centru al culturii pentru L. Blaga, împărţind organizarea festivalurilor naţionale şi internaţionale Blaga
cu Ardealul. E un mod subtil şi modern de a menţine actualitatea eminescianismului.
Mai e de adăugat ceva la această judecată: „delimitarea de regional“, în cazul lui Mihai Cimpoi, nu înseamnă „delimitare“ de Basarabia
(o atestă travaliul enorm la O istorie deschisă... ), ci asumarea integrală a destinului basarabean, încercarea de smulgere a geniului
locului din grava primejdie a vestejirii în provincialism. Gestul lui Mihai Cimpoi seamănă, din acest punct de vedere, cu al lui C. Stere,
titanul care a reintegrat Basarabia în destinul românesc. (De astă dată, eu unul mă tem că România nu e la înălţimea intelectualilor din
Basarabia, de vreme ce oamenii politici sunt predispuşi – graţie micimiii lor – să facă „sacrificii istorice“, lăsând perspectiva uluitoare a
„salvărilor“ strict individuale prin eventuale „imigrări“ din străinătate în patria-mamă!).

Critica pe care o practică Mihai Cimpoi este ontologică. După cum se sugerează prin titlu, criticul urmăreşte, invocând şi uneltele
tematismului, cei trei piloni ai viziunii blagiene: paradisiacul, lucifericul şi mioriticul, toate oblăduite de orizontul misterului. Studiul
poate fi citit în dublă perspectivă: ca o iniţiere în „categoriile“ gândirii filosofice şi poetice blagiene, cu primatul descriptivului tematic,
dar şi în una mai profundă, comparatistică, prin care Blaga este „regândit“ în largi serii evolutive universale şi româneşti.
Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi //, Literatura şi arta, 3 iulie 1997
RACHIERU: Pentru cultura noastră Mihai Cimpoi nu este doar ilustrul ambasador al unei Provincii. Nume de referinţă în câmpul
criticii, eminescologul de la Chişinău reprezintă, se ştie, o autoritate, privind din interior, cu ochi avizat, peisajul literar. Critic
necomplexat, basarabeanul convinge prin detentă problematică şi anvergura demonstraţiilor spulberând ipoteza decalajului (de care, nu
fără argumente, se face mare tărăboi). Bărbat viguros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliotecile, M. Cimpoi impresionează şi
prin rezistenţă. El n-a căzut prizonierul seducătoarei boeme şi trupu-i falnic n-a fost năruit de întrecerile bahice la care, cu sârg,
participă guralivii congeneri.

Cum literatura română, după spusa călinesciană, este „una şi indivizibilă“, Cimpoi refuză basarabenismului condiţia de mediu
diasporic. Cine a răsfoit densa Istorie deschisă (Ed. Arc, 1996), consacrată tocmai literaturii basarabene, s-a putut convinge că doar o
reconstituire pompeiană, dând seama de „succesiunea de reînvieri“, îngăduie priza la „fenomenul basarabean“, aflat la ceasul fericit al
regăsirii de sine. Provincia nu e „stearpă pe ogorul literaturii“ (cum se încăpăţâna a crede, chiar în 1992, un Şt. Ciobanu). E drept,
condiţia tragică, teroarea Istoriei, mişcarea circulară ca forma mentis ar explica sacrificiul esteticului şi puseele mesianice. Cercul,
potrivit demonstraţiei lui M. Cimpoi, rămâne figura emblematică a spiritului basarabean (pag. 331).

Ivind, cu o ritmicitate de invidiat, cărţi care intră grabnic în circuitul referinţelor selecte, M. Cimpoi ne-a oferit, de curând, şi o
remarcabilă contribuţie în exegeza blagiană. În colecţia Universitaria a Editurii Dacia, coordonată de profesorul Achim Mihu, Cimpoi
închină un „poem critic“, structurat triadic (Paradisiacul, Lucifericul, Mioriticul) tocmai poetului-filosof.
Cartea despre Blaga este, de fapt, o reînnoită pledoarie pentru unitatea spaţiului mioritic. Dincolo de fatalitatea etnică a categoriilor
stilistice, dincolo de viziunea arcadică, adăpostită în orizontul misterului, M. Cimpoi, pe urmele lui Noica, vorbeşte de raţionalitatea
acestei filosofii, interesată de „fiinţa întrebătoare de fiinţare“ (lucr. cit., pag. 64). Autoritatea filosofiei blagiene a stârnit discuţii fireşti
în Basarabia. Să ne amintim de N. Crainic care descoperea un „fluviu de orientalism“ sorbit de matca sufletului ancestral ori de „măsura
românească“ (pentru care pleda Al. Al. Leontescu). Iar devenirea fiinţei, eul scindat, sedus de revelaţii contrarii, în fine, cunoaşterea
problematizată (Lucifericul), schiţând un „model preontologic“ (pag. 15) întreţineau ambiguitatea blagiană, pendulând între arătatul şi
ascunsul. De aici pleacă şi dificultăţile recepţiei. Iar în cazul Basarabiei chestiunea se pune în termeni lipsiţi de echivoc. „Păsăreasca“
unor exegeţi, manevrând un lexic lemnos ori încărcat de preţiozităţi, sfârşeşte prin a-l opaciza pe marele poet-filosof. Departe de a-l face
accesibil, „tradus“, astfel de interpretări ni-l îndepărtează. Şi ne întrebăm: a-l face înţeles înseamnă, oare, neapărat, a-l trăda?
 Mihai Cimpoi, păstrând altitudinea demonstraţiei, nu scrie o carte doar pentru basarabeni. Nu e vorba de un manual de popularizare.
Pătrunzând în această lume „în lumire şi în numire“ (pag. 7), descifrând structurile intime ale unei poezii „intens ontologizate“,
îndatorată – şi ea – legilor minus-cunoaşterii, exegetul va fi de acord că opera blagiană stă sub „peceţile tainei“ (cum, repetat, s-a spus)
şi tâlcul ei, revelat sau tăinuit, smulge tăcerea ca efect. Magicul, constată M. Cimpoi, „îmbibă“ o cultură şi omul se defineşte ca un „nod
cosmic“.
Adrian Dinu RACHIERU, Un factor de echilibru – Mihai Cimpoi , Basarabia , 1998, pag. 3–4
Anatol Ciocanu 1940

La 3 iunie, în comuna Mălăieşti, judeţul Bălţi, în familia ţăranilor Catinca şi Haralamb Ciocanu se naşte al doilea copil, botezat Anatol.
1947

Al doilea an de cumplită secetă. Tata Haralamb face naveta la Bălţi şi Cernăuţi, vânzând ultimele covoare din casă pentru a întreţine
familia. La 1 septembrie a aceluiaşi an, cu o trăistuţă la şold, în care avea o hrincă de pâine şi o rublă, Anatol păşeşte pragul şcolii de
şapte ani din Mălăieşti. Îşi cumpără un caiet, o gumă şi un creion, care au constituit singura „avere“ a elevului timp de jumătate de an.
1949
Se stinge din viaţă, după o grea suferinţă, fratele Eugen. A reuşit să frecventeze doar o singură zi şcoala din sat. Pe parcursul anilor
fratele mai mare, Anatol, îi va dedica, in memoriam , mai multe poezii.
1954
Se înscrie elev în clasa a opta la şcoala medie din satul vecin, Şaptebani. Din clasa a şaptea şi până la absolvirea şcolii medii
corespondează intens cu versuri şi informaţii din viaţa satului (alături de Aurel Scobioală) la ziarul raional Biruitorul din Râşcani. Face
cunoştinţă cu încă un „corespondent“ şi „poet începător“ în paginile aceluiaşi ziar, viitorul grafician de prestigiu Isai Cârmu, de aceeaşi
vârstă şi cu aceeaşi sete de cunoaştere.
Pe parcursul celor trei ani – cl. VIII–X – „editează“, împreună cu Vasile şi Aurel Scobioală, Vitrina literară a şcolii. Debutează în
presa republicană la 14 ani, elev în cl. a VIII-a, cu poeziile În poiana din pădure (revista Femeia Moldovei ) şi Pe la margini de
câmpie (Tinerimea Moldovei) . Citeşte cu nesaţ primele opere ale iluştrilor clasici, editate pentru întâia dată la Chişinău: Eminescu,
Creangă, Alecsandri, Coşbuc etc.
1956
Emil Loteanu semnează în Tinerimea Moldovei o „poştă a redacţiei“, în care vorbeşte elogios despre versurile trimise la redacţie de
elevul şcolii medii din Şaptebani.
1957

Absolveşte zece clase la Şaptebani şi depune actele la Facultatea de Filologie a Universităţii din Chişinău, unde, după multe „peripeţii“,
a fost admis abia la 3 septembrie. Îi apare un amplu ciclu de versuri în Tinerimea Moldovei, cu fotografie şi o prezentare de Iacob
Iachir-Lăpuşneanu. O aşijderea prezentare cu versuri îi apare în ziarul Moldova Socialistă .
Prezentarea e semnată de Pavel Boţu. Pe tot parcursul celor 5 ani de studii publică versuri, traduceri, reportaje în majoritatea
publicaţiilor de la Chişinău.
1959

În lunile mai-septembrie face parte din detaşamentul studenţesc al facultăţii, în frunte cu profesorul de istorie a literaturii Grigore
Grinco, trimis la muncă în Kazahstan, în Stepa Kulundină. Munceşte la strânsul grâului pe o combină cu Mircea Druc.
1961
Este angajat împreună cu Dumitru Matcovschi în funcţia de colaborator salariat la ziarul Moldova Socialistă . Entuziastul redactor-şef
Petre Darienco (mai apoi ministru al Culturii din republică), poet proletcultist, angajase în 2-3 ani, întinerind redacţia, o echipă de
condeieri, proaspeţi absolvenţi ai Facultăţii de Filologie, care, cu timpul, au devenit nume notorii în literatura dintre Prut şi Nistru: Pavel
Boţu, Mihail Gheorghe Cibotaru, Axentie Blanovschi, Ion Bolduma, Alexandru Negriş, Vasile Severin, Gheorghe Vodă, Petru Cărare,
Ion Podoleanu, Dumitru Coval, Tudor Ţopa, mai apoi Gheorghe Ciocoi, Victor Dumbrăveanu. Anatol Ciocanu activează la Sectorul
industrie şi transport, avându-l de tutore în ale jurnalisticii şi şef de secţie pe Procopie Cravţov.
1962
Absolveşte Universitatea din Chişinău, continuă să colaboreze în cadrul redacţiei Moldova Socialistă .

Toamna este înrolat în armată împreună cu Dumitru Matcovschi. Înainte de plecarea în armată, i se discută la Uniunea Scriitorilor
(secţia poezie, coordonator Nicolai Costenco) manuscrisul primei cărţi de versuri. Manuscrisul este acceptat şi recomandat spre editare.
1964
Revine în colectivul redacţiei Moldova Socialistă .
În aceeaşi toamnă, la Editura Cartea Moldovenească i se discută încă o dată manuscrisul primei cărţi de versuri. La discuţie participă
Pavel Darie, Elena Damian, Raisa Suveică şi alţii. Manuscrisul este acceptat spre editare.
1965
mai

Are loc Congresul al IV-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Fără să-i apară prima carte, ţinându-se cont de prezenţa cu impunătoare
cicluri de versuri în presa republicană, este primit în rândurile membrilor Uniunii Scriitorilor. După congres, debutează editorial cu
placheta de versuri Sărutul soarelui , însoţită cu un cuvânt de „drum bun“ de poetul Victor Teleucă. Redactor de carte este Agnesa
Roşca, cu prezentarea grafică, care constituie şi debutul în grafica de carte al viitorului ilustru grafician Isai Cârmu.
1966

Se fondează la Chişinău revista Moldova , unde Anatol Ciocanu se transferă în calitate de redactor la sectorul Literatură, artă, cultură.
1967
La Editura Cartea Moldovenească îi apare a doua plachetă de versuri, An neobişnuit , în prezentarea grafică a pictorului Alexandr
Hmelniţki.
1968

La Editura Lumina îi apar două cărţi: Struguri în amiază , publicistică despre oameni şi locuri din Moldova, cu imagini ale cunoscutului
fotograf-cameraman Pavel Balan, şi Întoarcerea lui Călin , ilustrată de Isai Cârmu.
Toamna, i se conferă gradul de locotenent şi, prin ordinul mareşalului Greciko, pe atunci ministru al Apărării din fosta URSS, este
înrolat încă pe doi ani în armată, în funcţia de comandant de pluton.
1969
În revista Convorbiri literare din Iaşi împarte o pagină, la rubrica „Din poezia lumii“, cu Grigore Vieru (act îndrăzneţ, în acei ani, din
partea redacţiei). I se tipăresc poeziile Leagă-mă de mâini şi Revelion .
1970
La Editura Cartea Moldovenească apare de sub tipar volumul Firul Ariadnei , în care, graţie redactorului de carte Ion Gherman, reuşeşte
să includă şi poeziile Capul de zimbru , Regele , Călătorie spre neam , Doina , poezii cu profunde reverberaţii naţionale, scrise pe
motive ale istoriei neamului. La aceeaşi editură vede lumina tiparului şi volumul scris departe de meleagul natal, în armată, Cântece de-
acasă , într-o superbă prezentare grafică de Isai Cârmu.
1973
La Editura Lumina îi apare culegerea de versuri pentru copii La izvoare .
Semnează textele la primele cântece compuse de Eugen Doga: Mări de flori , Numai noi amândoi , Doi trandafiri , Tu şi eu ş.a. Cu
cântece pe versuri semnate de Anatol Ciocanu se lansează câţiva interpreţi de mare popularitate – Anastasia Lazariuc (Seară albastră ,
muzica de Ion Aldea-Teodorovici), Mihai Ciobanu (Pe doi ani la revedere) etc. A colaborat pe parcurs cu majoritatea interpreţilor şi
compozitorilor noştri: Theodor Zgureanu, Constantin Rusnac, Mihai Dolgan, Valentin Dânga, Mircea Oţel, Anatol Chiriac, Petre
Teodorovici, Ion Enache, Zlata Tcaci, Iurii Spiţîn.
La Editura Cartea Moldovenească apare volumul de versuri Semnele iubirii .
1974
Vede lumina tiparului la Editura Lumina volumul de versuri pentru elevi Orele vegherii , prezentarea grafică aparţinând aceluiaşi Isai
Cârmu.
1975
Îi apare la Editura Cartea Moldovenească cartea Sonetele câmpiei, în prezentarea grafică a lui Isai Cârmu.

În colecţia Sovremennaia moldavskaia poăzia îi apare în limba rusă volumul Niti Ariadnî, în traducerea Elenei Akselrod.
1977
La Editura Lumina apare culegerea de versuri pentru cei mici Foişorul, ilustrată de Sergiu Solonari. La Moscova, la Editura Sovietskii
pisateli, i se tipăreşte volumul de versuri Avgust, în traducerea Elenei Akselrod. Culegerea de versuri pentru elevi Unde-i câmpul
înflorit apare la Editura Lumina, prezentarea grafică aparţinând lui Aurel Guţu.
1980
Publică volumul de publicistică Departe la Soare-Răsare la Editura Literatura Artistică, avându-l ca ilustrator pe cunoscutul grafician
Andrei Ţurcanu.
1981
La aceeaşi editură apare noul volum de versuri Veşnic renaşte .
1982

Apare la Editura Literatura Artistică volumul de versuri pentru copii Vine, vine primăvara…, ilustrat de pictorul Eduard Kamin.
1983
Apare cartea de versuri pentru elevi Strugur dulce, lan de aur… Prezentare grafică de Dumitru Trifan.
1984

Îi apare de sub tipar volumul de versuri intitulat Vârsta teiului , şi ediţia a doua a plachetei de versuri pentru copii Foişorul .
1986
Apare volumul de povestiri şi versuri pentru copii Despre-o viţă şi-o bobiţă, cu superbe ilustraţii de Andrei Ţurcanu. Semnează
scenariile filmelor pentru copii la „Telefilm Chişinău“ Cântecul viorii şi Poiana de argint, autorii muzicii fiind Ion Aldea-Teodorovici,
Anatol Chiriac şi Ion Enache, ambele în regia Elenei Iliaş.
1987
La Editura Literatura Artistică, în colecţia Moldavskaia sovremennaia poăzia, serie nouă, apare, în traducerea lui Lev Berinski,
volumul de versuri în limba rusă Vozduh iunosti naşei .
1988
La aceeaşi editură, în prezentarea grafică a lui Andrei Ţurcanu, apare placheta de versuri Turnul de pază .
1989
Editura Literatura Artistică lansează volumul de versuri pentru copii Sol de pace cu ilustraţii de Gheorghe Guzun. Tot aici apare şi
placheta de versuri pentru copii în limba rusă Aivovîi sad , traducere de Nicolai Goli, ilustraţii de Andrei Ţurcanu.
1990

Apare la Editura Literatura Artistică volumul retrospectiv Spicul şi steaua , prezentare grafică de Andrei Ţurcanu. La aceeaşi editură
apare şi culegerea de versuri pentru grădiniţe Să-nvăţăm, copii, cu-ncetul, literele, alfabetul , ilustraţii de Aurel Guţu.
1991
Editează culegerea de versuri pentru cei mici Să creşti mare, puişor (Editura Literatura Artistică, colecţia Făguraşi . Desene de Emil
Cojocaru).
1992
Este numit corespondent special al revistei Glasul naţiunii pentru România, fiind deschisă la Bucureşti o subredacţie a acestei
publicaţii, funcţie pe care o exercită până-n anul 2000. Pe parcursul activităţii sale de corespondent special în capitala ţării susţine zeci
de dialoguri cu eminente personalităţi, transmite din Bucureşti la Chişinău informaţii la zi, note, tablete, eseuri, reportaje despre oameni
şi locuri din România, portrete literare, reflecţii, consemnări şi referinţe, cronici de teatru şi de carte, comentarii politice şi economice,
abordând astfel toate genurile ziaristicii.
1995

Editura Glasul din Bucureşti îi editează volumul de versuri de dragoste Flori de tei deasupra noastră cu o prefaţă de Liliana Ursu.
1996
În revista Letraş Itaocarenses din oraşul Niteroi, Brazilia, îi apare poezia Toga iluziei (traducere în limba portugheză de Iulia Carâp).
În acelaşi an, la Rio de Janeiro, în Antologia Del Secchi vol. 5, Anatol Ciocanu este prezent cu aceeaşi poezie Toga iluziei şi cu o
notiţă bibliografică.
1998
La Editura Glasul i se tipăreşte volumul de versuri Rugă de ostatec , apreciat de critica literară şi distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor
din Moldova.
1999
În a sa Istorie a literaturii române (vol. 5) profesorul şi criticul literar Ion Rotaru îi consacră o pagină cu fotografie. Revista de
spiritualitate şi cultură românească Gracious Light („Lumină lină“), nr. 4, care apare la New York în limbile română şi engleză, îi
publică versurile Cronică latină şi Între timp la Roma , însoţite de o prezentare biobibliografică.
2000
La Editura Biodova din Bucureşti apare un reprezentativ volum de versuri noi Poemele durerii cu o prefaţă de acad. Mihai Cimpoi,
distins cu premiul special al Uniunii Scriitorilor din Moldova. În nr. 5 al revistei amintite din New York, Gracious Light , apare o
referinţă elogioasă semnată de părintele-scriitor Theodor Damian, redactorul şef al publicaţiei, la volumul Poemele durerii . La
festivalul „Eminescu“, ediţia a IX-a din 13–15 ianuarie 2000, care are loc în oraşul Drobeta Turnu-Severin, i se acordă Diploma şi
Premiul „Eminescu“ pentru literatură.
2001

Apare la Bucureşti, la Editura Biodova, volumul Cântecele mântuirii. Premiul Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
2002

Editura Augusta din Timişoara îi tipăreşte volumul de versuri Blestemele nobleţei . Premiul Centrului Internaţional pentru Copii şi
Tineret „Sergiu Grossu“. Volumul Cântecele mântuirii este distins cu Premiul Naţional al Republicii Moldova.
2002
Este antologator al mai multor culegeri, prefaţator al diverselor apariţii editoriale din Chişinău şi Bucureşti. Traduce din literatura
universală.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Toga iluziei, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

O poezie tipic adolescentină, care însumează valorile tinereţii şi ale romanticei deschideri spre lume scrie Anatol Ciocanu.
Este la acest poet al pragului, ca simbol al permanenţei şi întemeierii (ruralismul de fond se întâlneşte cu elementul intelectual de
atmosferă şi meditaţie), şi al soarelui, ca simbol al vieţii, o jilăveală rimbaldiană a sufletului care se leagă simpatetic de tot ce este
fraged, candid, mărunt (în sens lorchian şi arghezian), ingenuu: „Sărută, soare, pragul acesta, îţi strig / Sărută-l, păşeşte şi intră năuntru –
drept mire! / Bună dimineaţa, soare, îţi zic“. Nota dramatică o aduce totuşi conştiinţa existenţei asprimii, vicisitudinilor, bătrâneţii,
răului universal, al nopţii cu tirani, „fiii groazei“.
Fascinaţia universului rustic se exercită cu o asemenea tensiune asupra poeţilor basarabeni încât el apare ca tărâm al idealităţii, tărâm al
primordiilor, frumuseţii şi purităţii paradisiace.

Anatol Ciocanu revine în actualitatea literară tot atât de năvalnic şi avântat (adevărat Sturm und Drang basarabean) ca în orele solare
ale adolescenţei, numai că adaugă versurilor mai multă nelinişte existenţială de nuanţă naţională) şi chiar culori negre de infern dantesc
în „lumina“ conştiinţei că lumea contemporană intră în zona tragică a apocalipsei. Sentimentul obsedant al unei istorii furate, al unei
crize identitare, al unei înstrăinări a fiinţei româneşti (basarabene) şi a omului secolului în genere readuce în poezia sa imaginea mitică a
lui Christos, simbol consacrat al speranţei în înviere şi mântuire.
Mesianismul său, derivat direct din acela al poetului-părinte Alexei Mateevici şi potenţat cu culori expresioniste de sfârşit de secol,
transformă poezia în baladă şi litanie, ruga lui fiind de ostatec al unui timp orfan, al unui neam ce i „s–a luat locul în istorie“, al unui
pericol general de neantizare („E pe moarte familia/ E pe moarte ogorul/, E pe moarte trecutul/ Şi limba e pe moarte,/ Şi sufletul ...“
(Recviem pentru dragostea mea) . E, în volum, parcă un singur cântec litanic ce se înalţă de la omul de jos ce-şi pierde condiţia umană
spre chipul iconografic al Mântuitorului, la sonurile surdinizate ale tânguirii, pocăinţei şi cuminecării adăugându-se cele răsunătoare,
potopitor-retorice – de alămuri, orgi şi clopote – ale chemării, mesajului vaticinant, interogaţiei angoasante, strigătului securizant.
Poetul se erijează în postura de prinţ moştenitor al martirilor neamului care „Prin libertatea ce şi-o vor/ Aici, pe pământ, sus către
spaţii,/ şi plâng de bucuria lor,/ Jos – marea şi-ncă sus – Carpaţii!// Cu ruga asta mă aplec./ Spre chipul Tău cel smuls din moarte,/
Lumea la rău s-o înţeleg,/ Să-i zic de bine mai departe!“ – Rugă pentru Crist . Bocetul e inversat printr-o schimbare de perspectiva poetică spre bucuriile simple, spre biruin
Dincolo de redundanţa inerentă acestui fel de demers expresionist se impune o tensiune a setei de trăire absolută a „marilor dureri“ şi
„marilor iubiri suferitoare“. Anatol Ciocanu, poet vieţist, pune poezia sa în regim de urgenţă întru apărarea valorilor şi înaltului preţ
dumnezeiesc al vieţii.
CIOCANU: Eroul liric al multor poezii ale lui Anatol Ciocanu vine dintr-un sat cu chiote luminoase, cu un colorit comun şi plin de
taine, cu codri, cu dor.
Busuiocul, spicele, fuiorul, cercelul – iată doar o parte dintre semnele materiale ale sentimentelor lui.
Ion CIOCANU, 1971
VATAMANU: O carte de valoare nicicând nu sperie cititorul cu nişte stridenţe ale unui dezechilibru patologic, ci îl cuprinde pe cititor
cu bunătatea adevărului artistic.
Anatol Ciocanu a reuşit să-şi dezvăluie rosturile grave ale vieţii, cu o aleasă simţire a sunetelor încărcate cu talent, deci a reuşit, cred eu,
în Sonetele câmpiei să comunice cu cititorul printr-o fereastră şi vie expresie poetică, în care loc şi-a făcut mai întâi sufletul deschis al
pământului, apoi legile stricte şi formale de sonet.
Ion VATAMANU, 1986

BOTEZATU: Chiar dacă nu rămâne surd la cântecele de sirenă ale timpului şi trecerii, poetul cunoaşte dialectica înfruntării cu sine, cu
obsesia caducităţii şi a stingerii. În această luptă iese învingător Anatol Ciocanu – solarul, poetul pulsaţiilor vitale care vede sensul
superior al vieţii în veşnicul zbucium întru depăşirea anxietăţilor şi angoaselor, depăşirea momentelor depresive. Poetul „actualizează“
(prin interpretare poetică) temele eterne, tratăndu-le din perspectiva umanismului, totalizează un „eu“ complex, asaltat şi răscolit de
probleme grave, legate de complexitatea personalităţii şi destinului de azi, de noua cunoştinţă a acestuia, de permanenta lui aspiraţie
spre ascensiune, în nobila intenţie de a nu fi depăşit de timp.
Eliza BOTEZATU, Poezia meditativă moldovenească
TOMOZEI: Poeţii deosebit de îndrăzneţi sunt, cred, în fruntea procesului de înnoire spirituală ce animă Basarabia. Într-o lume ce
acceptă, condescendent, poezia, dar e tot mai convinsă de „netrebnicia“ poetului, rămas, vorba cântecului, „un animal marin care
trăieşte pe uscat şi vrea să zboare“, literaţii din Basarabia continuă să creadă în misiunea lor, în verb, în Himeră... Anatol Ciocanu se
păstrează nedezminţit în tiparele poeziei româneşti tradiţionale şi nu îşi refuză retorica metaforică a poetului-profet, damnându-şi, în
pustiul clipei, credinţele. Versul are o vibrare bărbătească, plină de seve, cuvântul e „desenat“, ascultat, pus să determine, să convingă,
să devină flacără.
Gheorghe TOMOZEI, revista Literatorul, Bucureşti, 1992
DINESCU: Poezia lui Anatol Ciocanu vine dintr-o adolescenţă literară târzie, punctată cu grijă în caietele de şcoală şi în jurnale intime,
deşi autorul a trecut mai demult sub furcile caudine ale maturităţii. Nu este pentru nimeni un secret că poezia lui Anatol Ciocanu cultivă,
în general, o nobilă şi romantică desuetudine, care însă nu e statică, nici paseistă, îmbrăcând dimpotrivă uneori forme neaşteptate de o
autentică prospeţime.
Anatol Ciocanu este pasăre cântătoare şi pune suflet în ceea ce scrie, fapt care îi conferă un mare grad de autenticitate. O bună acuitate
vizuală îi permite să ne ofere convingătoare imagini plastice, uneori în manieră pillatiană. Când şi când versul său devine madrigal.
Anatol Ciocanu este un poet direct, delectabil, de o mare sinceritate.
Viorel DINESCU, Galaţi, 1999
CODREANU: Citind diverse texte despre Anatol Ciocanu, am aflat de la mulţi judecători că lirica sa ar purta pecetea unui
adolescentinism, care-i conferă autenticitate şi prospeţime... Într-adevăr poetul ar putea fi identificat cu un neoromantic, dar Rugă de
ostatec nu mai lasă impresia juvenilităţii, ci exprimă o vârstă matură în care posibilităţile limbajului poetic s-au cristalizat suficient spre
o altă formulă şi alte judecăţi de valoare.
Theodor CODREANU, revista Bucovina literară, Suceava, 1999

PANIŞ: Meritul cel mare al poeţilor basarabeni şi desigur al lui Anatol Ciocanu – e că au menţinut încontinuu treaz, graiul cel sfânt al
poporului român, tocmai acolo, între Prut şi Nistru, unde, categoric, a fost şi cel mai greu. În faţa multelor deziluzii, întrucât poezia e
chinuită şi de aşa ceva, nu ne rămâne decât să-i adresăm lui Anatol Ciocanu îndemnul de a fi mereu printre cei mai vajnici şi mai fideli
apărători ai limbii române. Să fie mereu bărbat, dar şi viteaz, cum a dovedit-o întotdeauna în minunatele sale poeme din volumul Rugă
de ostatec. Întru totul de acord şi-ţi mulţumim Anatol Ciocanu pentru zbuciumata-ţi carte.
Anatolie PANIŞ, revista Snagov , 1998
DAMIAN: Un impresionant volum de versuri durute publică poetul Anatol Ciocanu de la Chişinău/Bucureşti, intitulat Poemele durerii
(Editura Biodova, Bucureşti, 2000); ca într-o nouă ieremiadă, cu accente profetice tipice timpului şi situaţiilor ce formează obiectul
atenţiei autorului, găsim aici plângeri ale poetului pentru ţară, pentru fraţi şi surori, pentru înaintaşi, pentru bogăţia şi frumuseţea
neamului nefructificate din plin, pentru despărţire, pentru dor şi dragoste.Јѕ¤

Tragedia înstrăinării Basarabiei este partea centrală a mesajului lui Anatol Ciocanu: „Din partea celor morţi acum v-aduc/ Ţipătul lor
din urmă – drept statuie:/ Patria lor acum e-un balamuc/ Sângele lor a ars... Acuma – nu e...“ (Din partea celor morţi) .

Îl simţi pe poet, citindu-i volumul, cum suferă pentru întreg neamul românesc, fără însă a cădea în disperare şi necredinţă – dimpotrivă,
el îşi mărturiseşte deschis credinţa în Dumnezeu, în poemele de inspiraţie religioasă; prin credinţă el rămâne ancorat în speranţă: „Şi voi
ţine şi eu slujbe/ pentru aşteptarea ta-ntre lumini/ pentru credinţa ta în puterea Divinului/ Şi la icoanele la care te-nchini/ Să te rogi şi
pentru noi/ Întru marea mântuire a chinului“ (La puterea Divinului) .
Anatol Ciocanu scrie o carte într-un suspin şi pătrunde în sufletul cititorului contagiindu-l răscolitor.
Theodor DAMIAN, revista Gracious Light (Lumină lină), nr. 3, New York, 2000
Codru: Dăruit cu toată blândeţea de aur a unui Dumnezeu care se cheamă că era chiar sufletul lui dezbrăcat până la ultima zdreanţă de
mofturi şi ambiţii, tânărul boem de altădată îşi grafia silueta lui de cositor pe cele mai deşucheate vitralii de publicitate şi compromis cu
propria lui condiţie, cedând în schimbul unui felinar bătut de fluturi într-o mahala obscură, ruptă pe din două de clipa Bizanţului din
icoanele furate de la Biserica Sfânta Paraschiva, toga speranţelor de pe urmă. Pentru că Anatol Ciocanu este un mare naiv care-şi bea
gloria nopţilor nedormite cu paiul din butii fără fund, protestând cu lacrimi în ochi panglicile rimate din podgoriile literare ale
omologilor săi...
Anatol Codru, Literatura şi arta, VI, 1990

Rachieru: ...Anatol Ciocanu este „un voievod al sufletelor migratoare“, – această sentinţă îi aparţine. Volumul Blestemele Nobleţii este
scris, indiscutabil, cu har, autorul mânuieşte cu uşurinţă verbul. Volumul apărut la Editura Augusta din Timişoara poartă cu siguranţă
amprenta vârstei, dar dincolo de orice astfel de speculaţii, cartea confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, că avem în Anatol Ciocanu
un poet important care trebuie inserat în conceptul mare al literaturii române.
Adrian Dinu Rachieru, or. Timişoara, Literatura şi arta, 10 septembrie 2002

Suceveanu: ...În ceea ce-l priveşte pe Anatol Ciocanu, el şi-a păstrat şi acum, la cei 60 de ani (şi încă unul!), temperamentul şi alura
tinerească. Om al scrisului permanent de o „delicateţe structurală“, generos, elegant şi libertin în acţiuni, el rămâne poetul care are
mereu poezia în „vârful degetelor“, dominat de acelaşi spirit verbal, niciodată dezminţit, prin care se exprimă demonul poeziei.
Arcadie Suceveanu, Prefaţă la Anatol Ciocanu. Blestemele Nobleţii , 2002
Zb~rciog: Oricare ar fi temele poeziei lui Anatol Ciocanu, constantă rămâne iubirea, satul strămoşilor, pământul oamenilor, neamul cu
satul şi cu istoria lui milenară. Dar şi credinţa, şi speranţa. Însetat de dragoste, poetul îşi face din ea Altar de Credinţă. „Stâlp de hotar“
îi este satul, îi sunt coloanele veşnice pe care se sprijină poezia celuia care îşi spune „sunt cel mai tânăr voievod al sufletelor
migratoare“...
Vlad Zb~rciog
 Budeanu: Am găsit între paginile volumului Poemele durerii multă căldură, dar şi multă durere. De unde atâta durere la acest poet prin
ale cărui poezii treceau în tinereţi ca printr-un lan de busuioc? Are de unde fi. Şi atunci când înţelegi că are de unde fi, îţi vine să
striveşti în podul palmei paharul plin cu proverbe şi metafore frumoase... O melancolie autumnală a trecut cu tăişul frunzei ruginii peste
inima mea atunci când am citit pagini din cartea cea nouă Cântecele mântuirii distinsă mai târziu cu Premiul Naţional al Republicii
Moldova, volum ce s-ar cere ca o încoronare a scrisului lui Anatol Ciocanu.
Gheorghe Budeanu, revista Timpul

Ciubotaru: În volumul Cântecele mântuirii talentul lui Anatol Ciocanu se manifestă plenar, la cea mai înaltă cotă: poetul şi râde, şi
plânge, şi se încântă, şi se revoltă, şi iartă, şi blestemă, şi iubeşte, şi urăşte, şi-i mărinimos, şi-i iertător, şi-i intransigent şi-i plin de
duritate. E Cetăţean cu toate simţurile dăruit de Cel de Sus, pus cu fidelitate şi discernământ în slujba Neamului.
M. Gh. Cibotaru, ziarul Luceafărul , 2002
Ion Ciocanu 1940
18-Jan
În comuna Tabani, judeţul Hotin, azi raionul Briceni, în familia ţăranului Mihalache Ciocan(u) şi a soţiei acestuia Catinca (nume de fată
Porciulean) s-a născut primul copil, Ion.
1946
Frecventează clasa întâi a şcolii din localitatea de baştină, promovând-o, spre mirarea pedagogilor care iniţial nici nu-l trecuseră în
catalog, deoarece încă nu atinsese vârsta de şcoală.
1947
În condiţiile foametei organizate de regimul comunist de ocupaţie, se stinge din viaţă tatăl scriitorului.
1950
Ion se transferă la Şcoala din satul vecin Colicăuţi, în clasa a cincea, din cauză că aici trecuse cu traiul mama.
1953
Viitorul scriitor absolveşte 7 clase la Colicăuţi şi se întoarce la Şcoala din Tabani. Începe să publice articole şi poezii.
1956

Absolveşte Şcoala medie Tabani. Susţine cu succes examenele de admitere la Institutul Pedagogic „Ion Creangă“ din Chişinău, dar nu
este înmatriculat din motive de... boală. Lucrează un an profesor de limba şi literatura rusă la şcoala serală din satul natal.
1957
Susţine pe note maxime toate examenele de admitere şi devine student la Universitatea de Stat din Moldova. Aici continuă să scrie şi să
publice poezii, povestiri, nuvele, schiţe, recenzii critice. Este participant activ şi – un timp – conducător al cercului ştiinţific studenţesc
de literatură şi folclor.
1959
Este prezentat cu o poezie în almanahul Glasuri tinere .
1962
23-Jan
Îşi înregistrează căsătoria cu colega de studii Raisa Coşcodan.
Ion Ciocanu absolveşte universitatea şi este recomandat la doctorantură, unde studiază problemele conflictului artistic în povestirea şi în
romanul contemporan.
1964
Este prezentat amplu cu proze scurte în almanahul Glasuri tinere .
4-Apr
I se naşte fiica Argentina.
1965
Tânărul scriitor debutează editorial, cu o culegere de proze scurte – Fereastră deschisă .

Susţine cu succes teza de doctorat şi îşi începe activitatea de lector de istorie şi teorie a literaturii la universitate. Curând, după ce intră
în partid, i se încredinţează şi misiunea „obştească“ de redactor al ziarului universitar. În calitate de conferenţiar organizează sistematic
întâlniri ale studenţilor cu scriitorii, discuţii ample pe marginea cărţilor lui Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Ion C. Ciobanu,
Grigore Vieru etc. În calitate de redactor al ziarului universitar, publică articole, schiţe şi nuvele în apărarea graiului matern şi a altor
valori naţionale, încurajează studenţii dăruiţi cu har, publicându-le cu regularitate încercările artistice.
1968
În Editura Cartea Moldovenească vede lumina tiparului studiul lui Ion Ciocanu, Caractere şi conflicte, elaborat pe baza tezei de
doctorat.
1969
Editura Lumina scoate de sub tipar cartea lui Ion Ciocanu Articole şi cronici literare .
1970

Pentru o recenzie elogioasă la romanul Povara bunătăţii noastre al lui Ion Druţă, roman criticat pe atunci cu asprime de conducerea de
partid a republicii (şi a universităţii), Ion Ciocanu se alege cu o mustrare aspră pe linie de partid (cu înregistrare în fişa de evidenţă).
Ziarul cu recenzia este retras din vânzare, studenţii şi profesorii reuşind să procure numai vreo 200 de exemplare din tirajul de 1000.
1971
Deoarece nu se pocăieşte public pentru recenzia „subversivă“ şi continuă să-l elogieze pe Ion Druţă la orele de studii, este „rugat“ să
plece benevol de la catedră.
Continuă să scrie, iar peste câteva luni – şi să publice, afirmându-se tot mai activ prin nuvele şi articole de critică.
1972
În Editura Cartea Moldovenească îi apare cartea de nuvele Floare rară . Este primit în Uniunea Scriitorilor. Îşi începe activitatea de
redactor, mai târziu – redactor superior, şef-adjunct de redacţie, la Editura Cartea Moldovenească.
1973

Este prezent în librării cu două cărţi: Unele probleme de estetică (Editura Ştiinţa) şi Itinerar critic (Editura Cartea Moldovenească).
1974
12-Nov
I se naşte fiul Dorin.
1975
Ion Ciocanu îşi vede tipărită cea de a treia carte de nuvele, Mijlocul verii .
1977
Îi apare cartea de critică şi teorie literară Dialog continuu (Editura Literatura Artistică), cea mai controversată publicaţie a lui Ion
Ciocanu (în forurile conducătoare).
1978
Prin cartea sa, Podurile vieţii şi ale creaţiei, Ion Ciocanu inaugurează o colecţie de studii critice, Scriitori contemporani , la Editura
Literatura Artistică.
1980
Apare cartea sa de critică şi teorie literară Clipa de graţie (Editura Literatura Artistică).
Pentru că a dat „bunul de tipar“ unei cărţi „subversive“, conţinând acrostihul România , Ion Ciocanu se alege cu cea de-a doua mustrare
aspră pe linie de partid.
1982
În Editura Literatura Artistică vede lumina tiparului studiul său Paşii lui Vladimir Curbet , cu ample incursiuni în activitatea renumitului
Ansamblu Naţional Academic de dansuri populare „Joc“.
1983
Apare cartea sa de eseuri teoretico-literare Permanenţe (Editura Literatura Artistică).
1985
O nouă carte de critică, Argumentul de rigoare (Editura Literatura Artistică).
1986
Altă carte de critică, Măsura adevărului (Ed.Literatura Artistică).
1987
La adunarea generală din 18-19 mai a Uniunii Scriitorilor, Ion Ciocanu este ales membru al Consiliului. Curând i se încredinţează
funcţia de secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Semnează două portrete de creaţie – al lui Petrea Darienco şi al lui Bogdan Istru – în culegerea: Mihail Dolgan, Ion Ciocanu, Valeriu
Senic, Creaţia scriitorilor moldoveni în şcoală (Em. Bucov, B. Istru, P. Darienco, P. Boţu), apărută în Editura Lumina.
30-Oct
Vorbeşte cu durere, la plenara Uniunii Scriitorilor, despre o seamă de probleme stringente ale breslei scriitoriceşti şi ale întregii
republici.
1988
Editura Literatura Artistică publică studiul său Din frământul necunten al vremilor , consacrat activităţii colegilor de breaslă în
domeniul publicisticii artistice.
18-Mar
Rosteşte o cuvântare scurtă, întreruptă des prin ovaţii îndelungate, la sărbătorirea bicentenarului lui Gheorghe Asachi, în prezenţa
conducerii de partid a republicii, cuvântare în care pune problema revenirii scrisului nostru la grafia latină şi a declarării limbii
poporului băştinaş din Republica Moldova drept limbă de stat.
18-Apr
Colectivul Editurii Literatura Artistică, la o adunare generală, îl alege în mod democratic şi unanim în funcţia de director. În această
calitate, Ion Ciocanu a participat la editarea primelor cărţi cu caractere latine în Republica Moldova, la scoaterea din uitare a scriitorilor
clasici şi interbelici interzişi până atunci de regimul comunist de ocupaţie (Constantin Stere, Gheorghe V. Madan, Magda Isanos etc.), la
democratizarea procesului editorial.
27-May

Ion Ciocanu prezintă referatul de bază la adunarea generală a scriitorilor, referat în care ia în dezbatere probleme stringente ale
colectivului scriitoricesc şi ale republicii la acea oră de vârf a luptei basarabenilor pentru idealurile naţionale.
1989
Editura Cartea Moldovenească lansează culegerea de eseuri a lui Ion Ciocanu Cu faţa spre carte .
1990
Printr-o nouă carte, apărută în Editura Hyperion, Ion Ciocanu îşi afirmă magistral Dreptul la critică . Se învredniceşte de titlul Om
emerit.
Participă, împreună cu Grigore Vieru, Ion Vatamanu şi Arcadie Suceveanu, la Festivalul internaţional „Serile de poezie de la Struga“
(Iugoslavia).
Invitat de cunoscutul lingvist Ion Dumeniuc, devine colaborator şi membru al colegiului de redacţie al revistei chişinăuiene Limba
Română .
1991
Ion Ciocanu se învredniceşte de titlul de laureat al ziarului Moldova suverană pe anul 1990.
1992
Vede lumina tiparului cartea sa Reflecţii şi atitudini (Editura Hyperion).
1993
Ion Ciocanu debutează editorial în poezie, cu placheta Poeme de dragoste (Editura Hyperion).
8-Feb

Este numit director general al Departamentului de Stat pentru Limbi. Aici desfăşoară o amplă activitate în vederea lărgirii ariei de
funcţionare a limbii române în Republica Moldova. Sub îndrumarea sa, funcţionarii Departamentului au efectuat mai mult de o mie de
controale asupra respectării legislaţiei lingvistice adoptate în 1989, au pregătit programele de atestare a cadrelor de conducere şi a celor
din sfera socială sub aspectul cunoaşterii limbii române, au participat activ la popularizarea cunoştinţelor lingvistice la radio, televiziune
şi în presa scrisă. Elanul creator şi patriotic al lui Ion Ciocanu şi al Departamentului a fost curmat prin venirea la putere a agrarienilor,
socialiştilor şi interfrontiştilor în urma alegerilor parlamentare din 27 februarie 1994, Departamentul fiind desfiinţat.
Este laureat al ziarului Moldova suverană pe anul 1993.
1994
2-Apr

Ion Ciocanu inaugurează o rubrică personală permanentă de cultivare a limbii – Tot ce-avem mai sfânt – în ziarul Юarina , rubrică pe
care a susţinut-o până la dispariţia publicaţiei, ultimul său microeseu văzând lumina tiparului la 31 ianuarie 1995. Alte rubrici
permanente de cultivare a limbii, susţinute de Ion Ciocanu: Capcanele limbii române (săptămânalul Făclia , 23 iulie 1994 – 11 ianuarie
1997), Limba maternă – floare eternă (săptămânalul Viaţa satului , 28 ianuarie 1995 – 9 decembrie 1995), Limba noastră cea română
(ziarul Luceafărul , cu începere din 8 august 1996, până la sfârşitul anului 1997).
În calitate de cultivator al limbii, Ion Ciocanu participă activ (din 1993) la emisiunile radiofonice (În lumea cuvintelor) şi televizate
(Norma literară şi uzul) , până la venirea la putere a comuniştilor în 2001.
16-Aug
Este angajat redactor (ulterior şef de secţie) la săptămânalul Glasul naţiunii , unde a lucrat până în 1997.
1995
Îi apar cărţile Alte poeme de dragoste (Editura Glasul din Chişinău şi Editura Vasile Cârlova din Bucureşti) şi Atât de drag... (Editura
Făt-Frumos), cea de-a doua purtând subtitlul Microeseuri de dragoste pentru cuvânt şi învrednicindu-se de Premiul Bibliotecii pentru
copii „Ion Creangă“ din Chişinău pe anul 1995.
Pe parcursul anului susţine o rubrică permanentă de publicistică, Recurs , în ziarul Юara .
1996
2-Jan

Îşi începe activitatea în cadrul Grupului Editorial Litera, în calitate de redactor-coordonator al colecţiei Biblioteca Єcolarului .
22-Aug
Ion Ciocanu este decorat cu Ordinul „Gloria Muncii“.
10-Dec
La adunarea generală a scriitorilor este ales membru al comisiei de cenzori.
Pe parcursul anilor 1996-1997 susţine o rubrică permanentă de publicistică, Noi şi valorile noastre,
în paginile ziarului Luceafărul .
1997
I se tipăreşte proiectul de manual Literatura română contemporană din Republica Moldova. Scriitori incluşi în programele de
învăţământ, într-o ediţie specială (nr. 5) a revistei Limba Română .
1-Oct

Este numit redactor-şef al Grupului Editorial Litera. Continuă să participe la alcătuirea şi redactarea/corectarea cărţilor scriitorilor
clasici şi contemporani în colecţia Biblioteca şcolarului , nelipsind, totodată, din coloanele presei scrise, din emisiunile radiofonice şi
televizate, în cadrul cărora abordează diferite probleme de ordin literar, lingvistic şi social-politic.
Devine laureat al săptămânalului Literatura şi arta pe anul 1997.
1998
Îi apare cartea Literatura română contemporană din Republica Moldova, în Editura Litera.
1-Oct
Este numit şef al Direcţiei Promovare a limbii oficiale şi control asupra respectării legislaţiei lingvistice din cadrul Departamentului
Relaţii Naţionale şi Funcţionarea Limbilor.
1999

Vede lumina tiparului cartea Zborul frânt al limbii române (Chişinău, Editura Garuda-Art), premiată de Uniunea Scriitorilor.
31-Aug
Ţine o fulminantă cuvântare la monumentul lui Ştefan ce Mare în prezenţa conducerii de vârf a republicii şi a miilor de conaţionali
veniţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi în Grădina publică centrală a capitalei şi abordează probleme stringente ale funcţionării limbii
române la est de Prut.
2000
Publică studiul critico-literar despre creaţia lui Vasile Vasilache Rigorile şi splendorile prozei „rurale“ (Chişinău, Firma editorial-
poligrafică Tipografia Centrală).

Susţine cu succes teza de doctorat Romanul „rural“ postbelic în perspectivă estetică, devenind doctor habilitat în filologie.
25-Aug
I se conferă Medalia „Mihai Eminescu“.
2001
Eliberat de comunişti din funcţia de şef al Direcţiei Promovare a limbii oficiale din cadrul Departamentului Relaţii Naţionale şi
Funcţionarea Limbilor, se angajează cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Literatură şi Folclor al Academiei de Ştiinţe din
Moldova (4 septembrie).
29-Aug
Intervine cu un discurs de-a dreptul incendiar, ridicând în picioare întreaga asistenţă de peste 500 de persoane adunate în Casa de
cultură a Universităţii de Stat la Congresul I al Filologilor din Moldova.
19-22 octombrie
Participă, cu referatul Limba ca expresie a identităţii naţionale a populaţiei titulare din Republica Moldova, la Congresul Internaţional
„Identitatea culturală a tuturor românilor“, ediţia a X-a (Timişoara).
Este laureat al săptămânalului Literatura şi arta pe anul 2000.
I se decernează Diploma revistei Limba Română , „pentru eleganţa şi profunzimea discursului, colaborare permanentă şi contribuţie
substanţială la ocrotirea şi promovarea „celui mai sfânt şi mai scump odor“ – Limba Română“.
Un succint portret de creaţie al lui Ion Ciocanu e inserat în Dicţionarul scriitorilor români (Slovnik rumunskych spisovatelu), editat la
Praga (Cehia).
Este prezentat în dicţionarul ilustrat Panorama criticii literare româneşti (1950-2000) , apărut la Cluj-Napoca, sub îngrijirea Irinei
Petraş.
2002
Ion Ciocanu îşi vede publicate cartea de sociolingvistică şi de cultivare a limbii Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate (Chişinău,
Editura Epigraf) şi culegerea de articole şi recenzii Dincolo de literă (Timişoara, Editura Augusta), premiată la concursul „Cartea de
top“ din cadrul Salonului Naţional de Carte, ediţia a XI-a, Chişinău.
12-Dec
La Adunarea generală a Uniunii Scriitorilor din Moldova este ales membru al Consiliului.
Devine laureat al săptămânalului Literatura şi arta şi al revistei Limba Română din Chişinău pe anul 2001.
2003
În Editura chişinăuiană Prometeu vede lumina tiparului cartea lui Ion Ciocanu, Literatura română. Studii şi materiale pentru
învăţământul preuniversitar.
I se decernează Diploma săptămânalului Literatura şi arta , „pentru tenacitatea cu care apără limba română“.
15-Sep

Consiliul Uniunii Scriitorilor îl nominalizează pe Ion Ciocanu la Premiul Naţional al Republicii Moldova, pentru cărţile Dincolo de
literă (Editura Augusta, Timişoara, 2002) şi Realitatea în cuvânt şi cuvântul în realitate (Editura Epigraf, Chişinău, 2002).
7-Oct
Comisia Superioară de Atestare a Cadrelor Ştiinţifice şi Didactice din Republica Moldova îl confirmă pe Ion Ciocanu în calitate de
cercetător ştiinţific superior.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Scriitori de ieri şi de azi, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
...Critica fiind estetică în mişcare, mi-au atras în special atenţia lucrările în care Ion Ciocanu coboară în practica literară, în concret.
Adică cele în care face estetică aplicată. Aici el este eseistul de bună condiţie, care posedă ştiinţa revelării generalului prin particular şi
a străluminării aspectelor individuale ale frumosului. În Permanenţe, Argumentul de rigoare şi Dialog continuu el ne propune, dincolo
de analizele la obiect, un manual de estetică practică, un dicţionar sui generis al laboratorului de creaţie cu toate fazele lui de zămislire
– fermentare îndelungată – naştere spontană – trecere prin retortele perfecţionării – ajungere la consumator. Јѕ¤ îl cunoaştem pe Ion
Ciocanu şi în ipostază de critic aplecat cu migală şi exigenţă asupra unor direcţii, aspecte ale procesului literar sau asupra unor autori, la
cărţile cărora a scris cronici literare. Calitatea cea mai de preţ a criticii sale este diagnosticarea precisă şi rapidă a valorii, profilarea
energică a individualităţii scriitorului, disecarea atentă, susţinută şi de o degustare a farmecului textual sau subtextual, a operei. Pana sa
critică, în linii mari mărinimoasă, dar şi nemiloasă, e sensibilă la noutate.

Ion Ciocanu dezaprobă podoabele: este sobru şi cumpătat în expresie, nededându-se divagaţiilor eseistice, dezgustător de rafinate. A
lansat formule critice sugestive referitoare la „eliptismul“ lui Nicolae Esinencu, la „reluarea“ motivelor în lirica lui Grigore Vieru, la
„conştiinţa de sine“ a poeziei contemporane, la „argumentul de rigoare“ în investigaţia critică.

Este, indiscutabil, o conştiinţă critică lucidă, capabilă de a delimita esenţialul şi de a refuza accidentalul şi valoarea falsă. Јѕ¤
Hărnicia lui Ion Ciocanu este, cred, proverbială, ca şi „capacitatea“ de a câştiga şi a suporta cucuie. A muncit şi atunci când i s-a luat
lotul destinat lui şi nu s-a speriat de campaniile birocratice ale stagnării: a rămas cinstit şi în împrejurările când domnea necinstea.
„Ciocanul“ a continuat să bată insistent şi pe ilăul deformat, surd şi „static“ al neadevărului.

COROBAN: Încetul cu încetul, Ion Ciocanu şi-a elaborat o metodă proprie de analiză literară. În primul rând, el citeşte foarte atent
cărţile pentru a aduna material concret, apoi îşi demonstrează părerile pe baza acestuia. Elocvent în privinţa aceasta e articolul Vocaţia
aforisticului , în care e scoasă în evidenţă latura paremiologică a romanului Cucoara de Ion C. Ciobanu. Mulţimea de proverbe din
carte denotă o tendinţă spre realism, spre norma etică populară de exprimare şi apreciere a oamenilor şi evenimentelor. Articolul e o
bună contribuţie la înţelegerea caracterului popular al prozei lui Ion C. Ciobanu.
Concretă, fără aberaţii verbale indolente, e analiza unor trăsături specifice ale poeziei lui Grigore Vieru (Motiv şi semnificaţie), Liviu
Damian (Complexitate şi profunzime) , Nicolae Esinencu (Poezia eliptică) sau a prozei tinere (Tema şi realizarea ei în creaţia
prozatorilor tineri) . Autorul evită aprecierile bombastice, practicate de critica amatoare de incertitudini, camuflate sub vălul
„consideraţiilor globale“; el vorbeşte concret despre calităţi şi neajunsuri, iar acest fapt contribuie la înţelegerea ponderii reale a
posibilităţilor creatoare ale scriitorilor respectivi.
Vasile COROBAN, Dialog continuu , Literatura şi arta , 28 iulie 1977

CINCILEI: ...De aveam noi prin anii şaptezeci mai mulţi comunişti alde Ion Ciocanu, cine ştie, poate că nici n-ar fi trebuit astăzi să ne
restructurăm. Că nu făcea el toate trăsnăile celea doar unul singur I. Bodiul, deşi considerat atotputernic pe atunci.
Îmi pun întrebarea acum: oare n-ar fi un bun pas spre restructurare şi faptul de a vorbi sistematic în presă, la o rubrică specială, despre
oamenii care, cu riscul de a fi concediaţi, se opuneau neroziei? Zic concediaţi, fiindcă până la urmă aşa s-a întâmplat şi cu Ion Ciocanu.
Diferite comisii universitare şi raionale au tot încercat să-l aducă la calea trasată de mai marii noştri de pe atunci, la calea stagnării, dar
fără rezultate şi... în cele din urmă „l-au dus“ de la catedră.
Scriu toate acestea nu din auzite, ci fiindcă pe la pomenitele comisii ni s-au intersectat cărările: eu cu păcatul pe care nu-1 făcusem, iar
Ion Ciocanu cu dublul păcat pe care-1 făcuse: şi-a publicat părerea despre opera druţiană.
Grigore CINCILEI, Povara amintirilor noastre. – În cartea colectivă: Druţiana , Chişinău, Editura Literatura Artistică, 1990, pag. 73-
74
ILIN: Cadru didactic incomod, din cauza spiritului său polemic incisiv, Ion Ciocanu este înlăturat, în 1971, de la catedra universitară.
Pretextul l-a constituit o recenzie elogioasă la romanul lui Ion Druţă Povara bunătăţii noastre. Autorul publică aproape an de an câte
un volum. Reţinem câteva titluri: Unele probleme de estetică (1973), Clipa de graţie (1980), Argumentul de rigoare (1985), Cu faţa
spre carte (1989). Când în Basarabia se declanşează lupta pentru suveranitate, independenţă, limbă şi alfabet, Ion Ciocanu se găseşte
printre cei mai fervenţi combatanţi.
Dreptul la critică reuneşte rodul ultimilor ani de publicistică literară militantă autorului Јѕ¤ Ion Ciocanu spune cu curaj multe adevăruri
cu privire la istoria, limba şi literatura Basarabiei.
Deschiderile promovate de oamenii de litere din Republica Moldova sunt demne de toată lauda, şi datoria noastră este de a cunoaşte
acţiunile şi scrierile acestor autori talentaţi şi curajoşi.
Stancu ILIN, Dreptul la critică, Viaţa românească , nr. 7, 1991, pag. 108, 110

MIHĂILEANU: Versurile lui Ion Ciocanu sunt scrise de un mare îndrăgostit. Mai mult, de un om capabil de sentimente puternice.
Toate elementele poeziei – metaforele, sinceritatea nudă, forma clasică de expresie – se încheagă în tabloul unei atmosfere dominate de
iubire. Dragostea se desfăşoară în cadrul restrâns al intimităţii Јѕ¤ Poezia sa are drept pilon un erou liric de tip romantic, fiecare
deschizătură de gură a căruia e pentru a rosti cuvinte de adoraţie pentru iubită. Јѕ¤
Într-o epocă în care emanciparea vulgarizată de ignoranţă a discreditat chipul femeii, mai ales al femeii-iubite, Ion Ciocanu vine să o
reabiliteze, purificând-o cu verbul său aşezat, cu adoraţia sa constantă, cu gingăşia bărbătească ce transpare din fiece vers. Poezia sa ni
se înfăţişează ca o şoaptă rostită discret la urechea iubitei. E şoapta mistuitoare a bărbatului care iubeşte în fiecare zi şi ca şi cum ar iubi
pentru ultima dată...
Iulia MIHĂILEANU, Un ostatic al iubirii. – În cartea: Ion Ciocanu, Alte poeme de dragoste, Editura Glasul, Chişinău, şi Editura
Vasile Cârlova, Bucureşti, 1995, pag. 5-6

AJARESCU: Ion Ciocanu ştie ce întreprinde atunci când ne impresionează cu pachetul său de sentimente şi cogitaţiuni bărbăteşti
închinate Femeii din lumea frumuseţii şi certitudinii interioare. Autorul, un blând de expresie majoră, un sincer oficiant într-o neobosită
liturghie la altarul inimii curate din sanctuarul cordialităţii fierbinţi, dar liniştite şi aproape numai senine! Umbre şi penumbre, lumini şi
penlumini de la răsăritul marelui nostru Suflet congener şi pur ca fulgul de călifar, vibrează!
Poemele lui Ion Ciocanu reprezintă, cu o modestie de rigoare clasică, bine asumată la nivel sintagmatic, înfrângerea, cu excelenţă, a
mizantropiei, a misoginiei, care fac adesea ravagii pitoreşti în câmpul existenţei noastre... Soarele iubirii „şi alte stele“ concură la
aceasta. Nu greşesc dacă înregistrez, pe accente şi aspecte, delicate intuiţii ca dinspre San Juan de Cruz. Şi nu-i vorba de o simplă
aparenţă...
Simon AJARESCU, Ion Ciocanu: Alte poeme de dragoste, revista Porto-Franco nr. 4 (aprilie) (Galaţi), 1996, pag. 9

PВRNĂU: Pentru noi, profesorii de limba şi literatura română, Ion Ciocanu este un literat şi un lingvist de cea mai mare autoritate şi de
maximă importanţă, prin cărţi ca Dialog continuu, Clipa de graţie, Măsura adevărului, Dreptul la critică şi Atât de drag... şi prin
prelegerile din cadrul emisiunilor radiofonice În lumea cuvintelor şi televizate Norma literară şi uzul domnia sa învăţându-ne să
discernem valorile literare autentice de nonvalori şi amintindu-ne să alegem bine cuvintele şi frazele, să evităm rusismele şi greşelile de
tot soiul. Јѕ¤ Lucrarea Literatura română contemporană din Republica Moldova ne este de un real folos, autorul propunându-ne
analize succinte ale majorităţii scriitorilor şi operelor prevăzute de programe şi avem ce lua din paginile ei, din notiţele biobibliografice
care însoţesc analizele, din bibliografia selectivă cu care se încheie ele...
Ion PВRNĂU, Un manual arhinecesar. – În ziarul Dialog , 1998, 2 iulie

Suceveanu: Criticul literar Ion Ciocanu e unul prolific, prezent de multă vreme în mai toate publicaţiile de la noi, spirit neobosit,
preocupat de problemele de estetică, de aspectul teoretic al literaturii, un critic aflat mereu în căutarea „argumentului de rigoare“.
Personal, preţuiesc îndeosebi acele eseuri, cronici şi portrete, în care forţa argumentării implică imaginarul creator, spectacolul
demonstraţiei. Aici fraza scapă de încorsetarea citatelor pe care Ion Ciocanu le cultivă în general în grădina scrisului său, şi curge mai
descătuşat, arătându-şi deliciile stilistice, frăgezimea metaforică sau sclipirea lamelor reci de oţel (volumele Dialog continuu , 1977,
Clipa de graţie , 1980, Argumentul de rigoare , 1985, ş. a.).
Arcadie Suceveanu, Maşina lui Faraon , Septentrion literar, nr. 3-5 (Cernăuţi), 2000, pag.10

Burlacu: Astăzi Ion Ciocanu este un critic de tranziţie, verigă notabilă între trecutul şi prezentul nostru literar, iar finalitatea revizionistă
a actului său critic de la ’90 încoace este fascinantă şi „molipsitoare“. Ingrata postură de critic de tranziţie a făcut să i se uite meritele,
scrierile sale fiind eclipsate de mai multe prejudecăţi. Important e că acest promotor al valorilor basarabene este un cititor atent şi fin a
tot ce s-a scris şi tipărit aici în a doua jumătate a secolului XX.
Puţini sunt criticii cu evoluţie continuă şi evidentă. Ion Ciocanu a evoluat o dată cu literatura basarabeană; chiar dacă rămâne refractar
la unele orientări şi curente literare, el şi-a revizuit fără cruţare opiniile despre mastodonţii literari, lucru pe care mulţi colegi de breaslă
şi de generaţie întârzie să-l facă.
Alexandru Burlacu, Orizonturile prozei „rurale”, Literatura şi arta , 24 august 2000
 Ţurcanu: „Perspectiva estetică“ i-a prilejuit de fiecare dată lui Ion Ciocanu să depisteze nu numai gradul de realizare artistică a unei sau
altei scrieri literare, dar şi nivelul de implicare a scriitorilor moldoveni în captarea şi oglindirea a ceea ce era în realitate marele adevăr
al existenţei noastre. Dincolo de „estetic“ criticul nostru a căutat întotdeauna „dialogul continuu“ al conştiinţei scriitoriceşti cu
dimensiunea existenţială a neamului, cu problemele ei dramatice stringente. „Esteticul“ este mereu hârtia de turnesol, probă de adevăr şi
sinceritate a literaturii. În această privinţă mi se pare concludent faptul că, din articol în articol, de la o carte la alta, Ion Ciocanu nu a
obosit să repete cu riscul de a plictisi spiritele „subţiri“, dar mai ales cu riscul de a agasa vigilenţii comisari ai forurilor ideologice, că nu
tema este hotărâtoare pentru o operă artistică. „Nu tema..., nu tema..., nu tema...“ – iată un refren critic susţinut de dumnealui cu o
îndârjire şi răbdare de Sisif, în surdina refrenului oficial privind „actualitatea temei“.
Andrei Ţurcanu, Viziune asupra romanului „rural“, Literatura şi arta , 17 mai 2001

Rachieru: Dl Ciocanu este unul dintre puţinii care pun diagnostic prompt la noile apariţii editoriale. Sigur că asta presupune şi un mare
risc, Domnia sa are însă în spate un bogat palmares, un şir de ani de exerciţiu critic, pe care l-a practicat cu har şi hărnicie. Iată, se
regăseşte şi în Dincolo de literă . Titlul este, pentru mine cel puţin, un semn derutant, fiindcă, având formaţie sociologică, aş fi fost
tentat să cred că Dincolo de literă este un popas în context. Dar criticul chiar face o astfel de incursiune în placenta operelor şi nu se
sfiieşte să insiste asupra unor autori mai mărunţei, pe care-i discută fără a face nici risipă de superlative în cazul unora, şi nici nu
purcede la exerciţii pamfletare în cazul altora. Deci, încearcă să găsească un ton echilibrat, o notă de înţelegere pentru osârdia tuturor. Şi
străduinţa Domniei sale, repet, merită toată preţuirea... Dincolo de literă este, după credinţa mea, o carte solidă, o carte care merită să
fie citită, comentată...
Adrian Dinu RachIeru, Literatura basarabeană se înscrie competitiv în circuitele mari ale literaturii române, Literatura şi arta , 2002,
13 septembrie.
Mihail Ion Ciubotaru 1936
La 11 octombrie, în satul Nicoreni, judeţul Bălţi, România, se naşte Mihail Ion Ciubotaru (botezat Gheorghe), al doilea copil în familia
agricultorilor Ion şi Ana Ciubotaru.
1942
Mihail Ion Ciubotaru devine elev. Primii săi învăţători sunt: Bulgariu, Stanciu, Damir şi părintele Marchitan. În primăvara anului 1944,
înainte de a absolvi clasa a doua, în sat intră partizanii lui Kovpak, apoi şi trupele Armatei Roşii. Şcoala e transformată în spital pentru
răniţii războiului.
1944
În toamnă, reia clasa a doua cu învăţătoarea Ana (Nastasievna) Hâţu, o săteancă ştiutoare de carte, mamă a opt copii, de la care deprinde
alfabetul chirilic. An de an, descoperă desenul şi poezia, face gazetele de perete ale clasei şi şcolii, la îndemnul directorului scrie pe
pereţii satului „Cartea are patru ochi“ (perioada alfabetizării), expediază revistei copiilor basmul Făt-Frumos, fiul iepei , pe care-l
transpune în versuri, trimite articole la gazeta raională Biruitorul .
1948

La Nicoreni are loc o răscoală. Memoria păstrează şuierul pietrelor aruncate în casa sovietului, zdrăngănitura ferestrelor, pocnetele
acoperişului, semănătura pietrelor rămase ca o grindină colosală mai multe zile în şir în ograda cârmuitoare...
1950
De rând cu toată clasa, în bloc, este primit în comsomol. Pe făţarea colhozului, unde viitorul scriitor mâna tragla, sătenii se răzvrătesc
din nou, de greul impozitelor, în faţa unei brigăzi de agitatori, pe care îi alungă peste deal. Seara, la lumina candelei, scrie o scrisoare la
adresa autorităţilor şi o lipeşte pe uşa sovietului.
1951
În primăvară, este luat la cercetări de securitate. Directorul şcolii din Nicoreni (tot el, secretar de partid), vine la raion şi îl scoate din
primejdie.
1953

Absolveşte şcoala medie şi se înscrie la Facultatea de Biologie (Chimie) a Institutului „Ion Creangă“ din Chişinău. Îl cunoaşte pe
Grigore Vieru. I se propune să plece la învăţătură peste hotare, susţine examenele în faţa unei comisii speciale, dar, constrâns material,
refuză plecarea. Listele de examinare la Facultatea de Biologie fiind deja închise, se înscrie la Litere. Îi cunoaşte pe Spiridon Vangheli,
Pavel Boţu, Ion Ungureanu, Gheorghe Vodă. Editează Foaia literară .
1954

Debutează la Tinerimea Moldovei . Ulterior publică în acelaşi ziar şi în Glasuri tinere . Frecventează cenaclul literar al Tinerimii, îl
cunoaşte pe Victor Teleucă. Liviu Damian îi împrumută pentru o seară cartea de versuri ale Veronicăi Micle. Este pârât secretarului de
partid al institutului tov. Uretea (alteori, Uretii) şi, în dimineaţa următoare, o comisie îi sustrage de sub pernă cartea, pe care o confiscă.
E discutat la biroul de partid pentru a fi eliminat din facultate. Rectorul Ivan D. Ceban (cel cu „limba moldovenească“) propune să i se
dea un termen de corijare până la sfârşitul anului de studii. (Încă peste doi ani, acelaşi birou de partid îl discută pentru conspectele în
grafie latină. Îi ia apărarea decanul facultăţii, Penzul. Mai apoi, în semn de bună amintire, acesta îi dăruieşte o veche ediţie românească
Alecu Russo, din care studentul Ciubotaru adeseori a citit auditoriului, în locul profesorului cu un mic defect de vorbire după o rană din
război).
1957
Se căsătoreşte cu rusoaica Ludmila Râbovalova, care îi face plăcinte româneşti până în prezent. Refuză să dea tiparului primul
manuscris, după care urmează o perioadă lungă (vreo zece ani) de tăcere.
1958

Gheorghe Marin, redactor-şef, secundat de scriitorul Alexandru Cosmescu, îl invită în redacţia copiilor. Într-o ediţie „Pionerskaia
zorka“ (radio, Moscova) răsună, în traducerea lui Aleksandr Fridman, schiţa Omul de zăpadă . Se înscrie la Cursurile superioare de
jurnalism de pe lângă Şcoala comsomolului din Moscova. Gustă experienţa unor ziarişti-publicişti de forţă, stă alături de vestita Lidia
Ivanova la Komsomolskaia pravda şi Izvestia, frecventează Pionerskaia pravda şi revista Smena .
1960
Serviciul militar, Polesie, Baranovici, Sluţk. Publică în gazeta districtului militar Minsk schiţa Krestik (Cruciuliţa). Este drama unui
tânăr soldat care a apucat o mână de jar din soba cazărmii pentru a-şi salva cruciuliţa smulsă de la gâtul lui şi aruncată în foc de un
sergent, mâna soldatului pălălăia ca un fitil...
1962
Borisov. Susţine examenele pentru gradul de ofiţer. La întoarcere în unitate, este solicitat să însoţească un eşalon în Germania.
Colonelul de stat-major Velikanov îl cheamă la o convorbire şi, printre altele, îi dă de înţeles să fie precaut. Nelinişti în Cuba. Nelinişti
la Zidul Berlinului.
1963
Redactor, secretar de redacţie la Tinerimea Moldovei .
1966
Secretar de redacţie la revista Moldova .
1972
La bunici , Editura Lumina, Chişinău.
1973
Linia , Editura Cartea Moldovenească, Chişinău.
1974
Grădina , Editura Lumina, Chişinău.
1975
Radovan Zogovici, Îndărătnicia strofelor , cu o prefaţă de Nazim Hikmet, selecţie şi traducere în limba română, Editura Cartea
Moldovenească, Chişinău.
1976
Mihail Lukonin, Drum , cu o prefaţă de Serghei Narovciatov, selecţie şi traducere în limba română, Editura Cartea Moldovenească,
Chişinău. Devine candidat în partid.
1977
Redactor-şef adjunct, săptămânalul Literatura şi arta .

Temerea de obişnuinţă , Editura Literatura Artistică, Chişinău. Volum arestat, scos din librării şi din biblioteci în urma unui denunţ către
cc al pc. Autorul scos din funcţie. Doi ani de „şedere“ la domiciliu. Cunoaşte pâinea traducerilor (refugiu şi sursă de existenţă).
Oljas Suleimenov, Amiezi topite , cu o prefaţă de Mihai Cimpoi, selecţie şi traducere în limba română (în colaborare cu Ion Gheorghiţă).
Editura Literatura Artistică, Chişinău.
Pavel Antokolski, A patra dimensiune , cu o prefaţă de Ion Ciocanu, selecţie şi traducere în limba română, Editura Literatura Artistică,
Chişinău.
1979

Andrei Voznesenski, Versuri , cu o postfaţă de Ion Ciocanu, traducere în limba română, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
Consilier, Uniunea Scriitorilor din Moldova.
1980

Miroslav Valek, Apropieri , cu o prefaţă de Mihai Cimpoi, selecţie şi traducere în limba română, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1981
Întoarcerea către leagăn , Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1982
Punct de sprijin , Editura Literatura Artistică, Chişinău.
Anatoli Cepurov, Cărăruia soarelui , traducere în limba română, Editura Literatura Artistică, Chişinău.

Saadi, Poeme şi gazeluri , cu o prefaţă de Mihai Cimpoi, selecţie şi traducere în limba română, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1983
Mahtumkuli, Versuri , selecţie, prefaţă şi traducere în limba română, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1984
Te ţine minte iarba , Editura Literatura Artistică, Chişinău.
Întrebarea , Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1986
Răsai , Editura Literatura Artistică, Chişinău, Premiul Comitetului pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi.
1987
Toboşarul , Editura Literatura Artistică, Chişinău.
Aleksandr Puşkin, Evgheni Oneghin , traducere în limba română, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1989
Un loc în vreme , Editura Literatura Artistică, Chişinău.
N. Gol, S. Mahotin, R. Olşevski, Horoşee nastroienie (Buna dispoziţie) , traducere în limba rusă.
1992
Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru volumul Temerea de obişnuinţă (sechestrat în 1977).
2002
Noi, picătura de sânge . Editura Augusta, Timişoara.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Viaţa fulgerului, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Motivul cheie al poeziei lui Mihail Ion Ciubotaru, poet-şaizecist cu o perioadă de tăcere şi cu un moment de revenire semnificativă, este
continuitatea, privită nu doar ca o linie genealogică şi ca un fatum, ca o povară, ci ca un miracol cosmic al plăsmuirii din „linişte
aeriformă“, din „neumbre“ şi dintr-un spectaculos joc al umbrelor care sunt ale strămoşilor, ale „vremurilor grele“ şi imemoriale, ale lui
Cain şi Abel, ca simboluri ale convertirii iubirii în ură, ale unui umblet miraculos al timpului pe umbra poetului care este chiar podul
sensibil pe care trec toate ale lumii („Plâng apele-n continuare. / Iarba e tânără. Visul e verde“). Constructor de concepţie lirico-
parabolică, bun geometru, M. I. Ciubotaru alege tocmai linia continuităţii în centrul „construcţiilor“ sale.

Viaţa fulgerului (2003), volumul de sinteză al lui Mihail Ion Ciubotaru, confirmă vocaţia lui dedalică nedezminţită de arhitect al
viziunilor panoramic-labirintice, piramidale, în care acoperişul e construit pe temelie, ca în cazul meşterilor populari. Construcţia logică,
raţională de tip cartezian, îmblânzită cu fiorul liric al evocării copilăriei, satului, leagănului, elementelor, naturii şi firii în ansamblu (în
care sunt văzute nu doar legităţi, norme, ci şi taine, frumuseţi, intimităţi reconfortante: „Mă luminează mâinile tale. / Ele sunt flăcări de
suflet, cuminţi. / Acoperire gingaşă de petale / sub care m-alinţi. // Se prelungeşte însăşi natura / în frumuseţea firească a lor. / Plosca cu
apă, sapa şi-alergătura / arşiţei pe ponor“ (Mă luminează) , din ciclul tematic matern-casnic Leagănul) este principiul structurant al
poemelor luate aparte şi al ciclurilor luate în întregime.
Poetul basarabean pare a fi un discipol al lui Paul Valйry şi Nichita Stănescu în ce priveşte structurarea conceptuală riguroasă, uşor
ermetizată în sens barbian. Modul conceptual al Lirei îngăduie, însă, colaje de concret şi oniric (întâlnim, astfel, „timpul real“ şi „timpul
râvnit“, de formule aforistice şi de efuziuni sentimentale.
Conceptualismul constructivist se axează pe o permanentă dicotomie: absolut şi relativ (caută totul, dar găseşte nimicul), iubire şi ură,
iluminare şi ocultare, sens şi taină. Dedublarea (prezenţa oglinzii este expresia învederată) aduce şi proiecţia multiplicată, ubicuă a firii,
despre care se vorbea încă în Юărm (II): „ o mie şi încă o mie, / şi alte fire cu miile, / născându-se a pustie, / poleindu-mi călcâiele“.
Fiinţele devin fantasmatice, umbre în cursul neîncetat al vieţii care e cursul memoriei, aşa cum deducem din Peretele cu fotografii , unde
destinele străbunilor şi urmaşilor din diferite generaţii se înşiră panoramic şi în ciclu, derivându-se, prin îngemănări genetice, unul din
altul sub semnul unui „străveziu mister“ existenţial. Este, de fapt, un memorial al Marii Treceri (blagiene). Lumea apare, în finalul
ciclului şi cărţii, ca dintr-un Teatru al Umbrelor: „Numai timpul n-are umbră / şi umblă pe umbra mea, – / şi pe umbra mea el umblă /
pân-se satură de ea. // Numai cerul naşte-n sine. / Numai steaua n-are vis. / Numai liniştea devine / din ce este un abis. // Însă tu devii
din lume, / dintr-o şiră, dintr-un unghi, / cu blestem de simţ, cu nume, / ce nu cade în genunchi. // Iai din forme altă formă, / iai din zboruri propriu zbor. / Liniştea aeriformă
Se face elogiul Bărbatului (în alt ciclu), figură emblematică ce se opune timpului, care este de fapt Poetul („Fiinţă, minune, / abia ce-mi
creşti bărbat, / încă ne-atins de-amărăciune, / de timp încoronat“ (Єi zboară); „Trece poetul în lume. / Totul rămâne prin el. / Apele.
Iarba. Vulcanii. / Dragostea, ca un drapel“ (Trece poetul) .

Bărbatul este, în viziunea lui Mihail Ion Ciubotaru, constructorul vieţii cu valorile ei morale adevărate, cu sensurile ei supreme.
Construcţia temeinică, piramidală este singura care sfidează timpul prin înălţare dar care presupune şi sacrificiul, căderea: „Unde cădea
Icar / marea tălăzuia un străvechi vis milenar, / unde cădea Manole / creştea mănăstire cu sfinte cupole, / unde cădea Gagarin / pe vâlcea
mormânt se făcea. //Târziu, stau pe iarba unde totul se petrecu. // Unde-au fost ei, unde sunt eu, unde vii tu / aud îndesându-se mitul în
piramidă să dea / loc celor care încă vor cădea“ (Mitul căderilor) .

Acesta-i sensul dicotomiilor autorului Vieţii fulgerului , fulgerul însemnând revelare fulgurantă a tainei divine (ca în simbolistica
tradiţională), dar şi ardere şi trecere repede (eminesciana „în clipa cea repede ce ni s-a dat“ e invocată în carte).

Poetul basarabean, revenit la râvnita matrice stilistică (Vorbiţi româneşte) trăieşte un timp social vitreg, „fisurat“ („Viaţa e o lumină cu
zilnice fisurări“), pus sub semnul arşiţei, adică al disperării, frustrării, umbririi („Ies în lumină, umbra mă urmează, / totul e o scânteiere,
un susur firesc. // Revin. Umbra intră înaintea mea, / în întuneric. / Rămân dincoace. Singur.“ (Despre umbră); „Mersul pe flăcări / nu
printre îngeri duce, / îngenunchind lăuntric / nu sângerezi pe cruce“ (Mersul pe flăcări) .

Viziunea se colorează dramatic: picătura de sânge e emblema existenţei, iar cumpăna devine, într-o poezie antologică, simbolul
echilibrului eului cuprins în dileme: „Ghizdurile acestei fantomi amintesc / de-un poet plecat în el însuşi, / fruntea lui clară-n care se
năruie / cosmicul cub de răcoare. // Ghizdurile acestea, odihna în lemn / a dramei românului / – poate Manole, poate Brâncuşi c-un
popor – / Sfântă obişnuinţă a pământeanului, / fel de a depărta moartea. // Cumpăna bate-n răgazuri / peste umile necazuri, / cu
lepădătura-ntre hăuri şi hăuri / de sus şi de jos, / desime, / nălţare, surpare, / desime, / surpare, nălţare, / desime, / lucrare-n lucrare, /
continuare, / etern echilibru. // Ghizdurile acestei fântâni străvechi, spre ea / sufletul tău aleargă, soseşte-ntâi el! / Fragezi licheni şi
spongioşi machiază /bârnele îmbucate, / smaraldice umbre filtrează / vagi amintiri... // Şi-n trecerea cea repede , pleci cumpăna, simţi
înghiţitura tăioasă ca lama-n gâtlej, / cert e, să fii fântână îţi spui. Şi doar / prin ceea ce realizăm astăzi / rămânem înaintea noastră“ (Fântână veche)
TELEUCĂ: În biografia unui om al scrisului vom găsi date importante din viaţa lui, dar cele mai importante îi vom găsi cărţile scrise de
el, în care îl vom recunoaşte, vom tăifăsui cu gândurile lui, dar nu vom găsi nicicând bătăliile purtate cu sine însuşi. Ele formează legi
severe ale firii omeneşti prin care omul merge prin oameni spre sine. Lipsa acestei legi sau ignorarea ei a dus pe drumuri greşite talente
viguroase, făcând să se încurce realul cu iluzia. Mihail Ion Ciubotaru nu face excepţie în sensul cu bătăliile date, deoarece le-a avut şi,
din scrisul lui, simţi că le mai are şi asta nu-i o noutate, fiindcă aşa ar trebui să fie, din propriile sale contradicţii poetul îşi creşte gândul
întrupat în vers, dar vreau altceva să spun, că una din aceste bătălii l-a făcut să întârzie cu prima sa carte, Linia , cam cu vreo
cincisprezece ani faţă de colegii săi. Cauza acestei tăceri nu este expusă în versuri, deşi îi simţi consecinţele răbufnind pe ici, pe colo.
Întârzierea l-a făcut să ne dea o carte matură în plinul înţeles al cuvântului. Cartea rămâne cum a fost, aş spune, intactă, fără nici o
încercare de a schimba ceva radical.
Mihail Ion Ciubotaru este poetul conceptului unitar, întreg, ca anul cu toate cele patru anotimpuri, rotunjind un singur ciclu al vieţii,
care se termină prin a se trezi început din nou, deşi altul, să rămână acelaşi. În 1974 Mihai Cimpoi a salutat apariţia cărţii cu mult
entuziasm, aş spune, acelaşi lucru l-a făcut şi Grigore Vieru. Ba chiar Vieru făcea trimitere la un alt poet de pe timpuri, care a tăcut
brusc şi nu a mai apărut cu nimic. Vieru credea că apariţia lui Mihail Ion Ciubotaru îl va trezi la viaţă, dar Gheorghe Malai continuă şi
azi să tacă.

Placheta Linia a stârnit un viu interes. În primul rând, tăcerea poetului. În al doilea – felul original de a pătrunde esenţa lucrurilor,
încercarea de a înţelege oamenii prin propria sa înţelegere, a eului personal. În al treilea rând – lipsa de grabă, îngăduinţa de care dă
dovadă cu prisosinţă. Literatura noastră a câştigat o carte de versuri mature într-o înţelegere matură. Ar putea cineva să întrebe: dar
lacunele? Fără lacune cărţi nu prea sunt. Nici cartea asta, dar în cazul dat autorul a avut timp să înlăture mai multe, să le cântărească şi
să le lase în manuscris. Cartea, ziceam, a stârnit un viu interes, dar, cu părere de rău, cum se întâmplă adesea, mai mult nu s-a scris
nimic sau s-a scris din fuga condeiului, fără a se intra în pielea autorului pentru a pătrunde scrisul lui şi a-l prezenta şi altora.
Concepţia despre o viziune unitară asupra modului cum s-ar cuveni să se alcătuiască o carte, l-a reţinut şi de la alte apariţii. Tenacitatea
de a prezenta întregul s-a dovedit a fi mai presus de orice. Ce-i drept, cititorul nu prea simte, poezia se citeşte azi una, peste o săptămână
alta, dacă se citeşte, cititorul limitându-se la căutarea întregului dintr-o singură poezie, aceea pe care o citeşte în momentul dat. Mihail
Ion Ciubotaru nu este poetul efectului imediat şi nici nu-l caută.

Placheta Linia se deschide cu compartimentul Iată omul cu următoarea impunere, nu propunere: „Din punctul naştere / până-n punctul
moarte, / omul trage o linie a sa / oricât de aproape ar merge el, / oricât de departe. E linia vieţii“.

Aici el aplică teoria punctului în mişcare, care face linia. Aplicată în viaţă, linia trece înlăturând anumite obstacole, dacă vrea să fie
dreaptă. Poetul se ţine de acest principiu cu o convingere a sa, iar când simte o şovăială în faţa necunoscutului, încheind cartea cu ultima
piesă, parcă ar spune: mă jur pe ce vreţi că e aşa! Nu importă prin ce cuvânt se încheie totul, importă atitudinea strictă a poetului faţă de
sine. El parcă ar vrea să reabiliteze acest mă jur, care este acelaşi pe cuvânt de cinste, numai că în două ipostaze, la niveluri diferite.

În compartimentul Punţile de trecere caută să explice prin a treia, sau a nu ştiu câta ipostază, acelaşi lucru. „Uneori, când e horă-n sat, /
ţigăncile vin, năzdrăvane, / cu multă ispită în vorbe şi multă căldură, / şi ne arată în palme linia asta, / şi ne ghicesc pân-se jură“.
Punctul care a tras linia între placheta Linia şi ultima, nou apărută, a fost Linia şi acum ea răzbeşte, chiar a răzbit acest Răsai şi linia se
continuă. E greu de spus câte cărţi vor fi înşirate pe această linie, dar cu siguranţă putem spune că va fi aceeaşi concepţie unitară. Linia
este şi prolog, şi epilog în jurul globului poetic pe care Mihail Ion Ciubotaru îl împinge la deal, mărindu-l ca pe un bulgăre de zăpadă.
Pe măsură ce se va mări, tot mai greu va fi împins în sus, tot mai multe gânduri vor avea prilej să se învârtă în jurul lui pentru a-l încerca
şi a-i lumina sensul.

Acestea sunt câteva gânduri fugare pe marginea poeziei lui aproape necercetate şi care îşi aşteaptă exegeţii nu pentru altceva, ci pentru a
explica celui care va lua în mâini cărţile poetului cum să se apropie de ele şi să nu-şi facă iluzii că va găsi mediu în care se va distra.
Victor TELEUCĂ, Moldova Socialistă , februarie 1987

DOLGAN: Volumul de versuri Temerea de obişnuinţă de Mihail Ion Ciubotaru este o carte ce nu se vrea pătrunsă şi epuizată până la
capăt dintr-o singură lectură. E pentru că poezia ei, îndelung căutată şi migălos „încifrată“ în imagini, este complexă şi de mare
concentraţie ideatică, e bogată în subtext şi asociaţii revelatoare, în metafore şi simboluri rafinate, dar şi în unele aluzii ambigue, în
reprezentări dificile. E pentru că ea explorează din plin neobişnuitul prismelor de transfigurare şi de interpretare artistică a lucrurilor. E
şi firesc, aşadar, ca o astfel de poezie, în multe privinţe originală şi inovatoare (uneori chiar cu orice preţ), să necesite din partea
cititorului un plus de efort pentru a fi percepută şi, totodată, să-i provoace nu numai admiraţie – prin aspectele măiestrit realizate, dar şi
anumite îndoieli sau rezerve – prin părţile-i vulnerabile. Dar despre aceasta mai încolo.

M. I. Ciubotaru este, înainte de toate, un spirit romantic şi vizionar, visul fiind pentru el o a doua realitate (nu în zadar în concepţia lui
oamenii sunt nişte „munţi cu frunţi de vise“); e un poet al ideii, al reprezentărilor intelectuale, al meditaţiei filosofice (aceasta s-a putut
vedea şi din prima-i carte Linia , 1973). De unde, în parte, predilecţia lui pentru viziunile onirice şi baladeşti, pentru dezbaterile de idei
şi emiterea de principii generale, pentru esenţe şi abstracţiuni, pentru cuvântul rar şi neologic (între altele fie spus, aici se cam întrece
măsura: parâmă, iceberg, alizee, buciardă, bractee, triremă, calcanee ş. a.). Caracterul cerebral al poeziei lui tot de aici se trage, după
cum tot de aici se trage şi proprietatea gnomică şi conceptuală a discursului liric. ă…î
Căutând să materializeze şi să sensibilizeze mulţimea de idei şi de noţiuni abstracte cu care operează, M. I. Ciubotaru apelează frecvent
la serviciile transferului metaforic, la viziuni metaforice.
 Curios lucru, dar aşa este: M. I. Ciubotaru, care e mereu atent la bătăile propriei inimi, care vorbeşte despre frământul inimii în atâtea şi
atâtea poezii (vezi: Inima, Piatra de pe inimă, Dincolo de inima cea mai ne-mpăcată ş.a.), care foloseşte noţiunea de „inimă“ în
componenţa a numeroase imagini, metafore şi simboluri, scrie un tip de poezie mai mult pentru minte decât pentru inimă. Vrem să
spunem că poezia lui e prea intelectualizată, prea saturată de elementul cerebral, în detrimentul emoţiei, afectivităţii. Aici e
particularitatea definitorie şi partea cea mai „tare“ a modului poetic al lui M. I. Ciubotaru, dar şi o slăbiciune a lui mai generală... Căci
uneori versurile lui se învecinează cu proza cea mai terestră: „Pasă-mi-te, pe podul dintre iubire şi credinţă / nu pot exista lucruri
banale,/ pentru că sufletul curge prin canale / de iubire şi credinţă – în suferinţă“; „Mozart a fost un bărbat. / El a avut cea mai intimă
făptură, / Dar pentru că nu s-a dedat decât iubirii, / numele lui a fost scrâşnit cu ură“.

Concluzia la care ajungem în urma analizei efectuate e că volumul de versuri Temerea de obişnuinţă de M. I. Ciubotaru conţine un
număr impunător de poezii profund originale şi cu un mesaj de idei bogat şi important (bucură, mai ales, varietatea de modalităţi lirice
şi folosirea lor inovatoare). Totodată, volumul cuprinde şi unele poezii ce vehiculează un conţinut de idei evaziv sau discutabil, precum
şi unele piese lirice văduvite de fior poetic autentic sau având o realizare artistică îndoielnică.
Temerea de obişnuinţă posedă din plin calităţi scriitoriceşti ce nu pot fi tăgăduite.
Mihail DOLGAN, Literatura şi arta , mai 1988
Anatol Codru 1936
1-May
În comuna Molovata-Nouă, judeţul Dubăsari, în familia lui Ion Condrea şi a Titianei Stăncuţă, se naşte cel de-al treilea copil, căruia, la
botez, preotul îi dă numele Anatolie. (Numele de familie Condrea al străbunului Teodor, din voia administraţiei ţariste, suferise o abilă
acomodare la fonetica rusească, precursorii semnând, în actele stării civile de la 1867, Condrov, Conderev. Străbunul de pe mamă
Costache Stăncuţă, de origine muntean, participant la războiul ruso-turc din 1877, se retrage cu trupele ruseşti în regiunea
Ekaterinoslav, căsătorindu-se mai apoi în Transnistria.)
1942-1943
Urmează primele două clase primare în satul de baştină, conform programei de învăţământ româneşti, prima învăţătoare fiindu-i
Cleopatra Dimo, văduva avocatului Vasile Pavlenco, deportat în anul 1937.
1951
Absolveşte şapte clase în satul natal, având la toate obiectele menţiunea „foarte bine“.
1951-1954
Elev al Şcolii medii din oraşul Dubăsari. Preşedinte al cenaclului literar „Octombrie“. Primele încercări literare în ziarul raional Lupta
leninistă . Studiază desenul şi arta sculpturii la Palatul copiilor din localitate.
1953
Delegat la Conferinţa I republicană a tinerilor scriitori. Face cunoştinţă cu scriitorii Igor Creţu, Petru Zadnipru, Vitalie Filip, Pavel
Darie, Mihail Garaz.
1954
Absolveşte şcoala medie şi se angajează şef de club în comuna Cocieri.
1955-1958
Serviciul militar în oraşul Ahalţihe, Georgia.
1958-1963
Student la Facultatea de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău. Preşedinte al cenaclului literar „Luceafărul“(1959-
1963). Publică versuri în ziarele Moldova Socialistă, Tinerimea Moldovei, Cultura Moldovei, Tânărul leninist, Scânteia leninistă .
Întâlnirea şi prietenia cu poetul Nicolai Costenco, care îi recomandă Editurii Cartea Moldovenească prima plachetă de versuri Nopţi
albastre, cu o prefaţă semnată de Andrei Lupan.
1963

Este delegat la Conferinţa tinerilor scriitori din URSS, la Moscova. Absolveşte Universitatea, dar, din lipsă de viză de reşedinţă, rămâne
un an fără serviciu. Poetul Emilian Bucov îi asigură viza de reşedinţă în spaţiul locativ rezervat pentru căţeaua Gulea. Se căsătoreşte cu
tânăra poetă Ecaterina Barbu, studentă la Şcoala de medicină, Facultatea de stomatologie.
1964
Redactor literar la săptămânalul Cultura Moldovei . Publică traduceri din poezia lui Andrei Voznesenski, Marina Ţvetaeva, Vaja
Pşavela, Ivan Draci. Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1965
Redactor în Editura Cartea Moldovenească. Peste un an e ameninţat cu eliberarea din funcţie pentru lipsa de vigilenţă politică. Ca să
evite iminentul „eveniment“, colegii de lucru îl recomandă şi-i asigură intrarea în rândurile partidului comunist. Vede lumina tiparului
cea de-a doua carte de versuri, Îndărătnicia pietrei (ilustraţii de Igor Vieru), primită destul de bine de critica literară. I se refuză
plecarea în Elveţia.
1968
Manifestându-şi protestul pentru reprimarea de către cenzură a volumului de poeme Basmaua , semnat de poetul Ion Vatamanu, pleacă
demonstrativ de la editură. Scrie. Deţine, prin concurs, Premiul I pentru traducerea poemului Mirani de Nicolos Barataşvili. Editează
poeme traduse din poetul rus Leonid Martânov şi din armeanca Silvia Kaputikean. Este invitat de către Boris Movilă, redactor-şef la
Studioul „Moldova-film“, în calitate de regizor. Realizează primul său film documentar, Trânta , care, la Festivalul zonal de la Minsk,
se învredniceşte de Premiul I pentru regie. Se naşte primul său copil, Cătălin. La Editura Cartea Moldovenească vede lumina tiparului
volumul Zodcii Manole (în ruseşte).
1969

Publică la Editura Lumina placheta Versuri (în colecţia Olimp , sub nr. 1), cu un cuvânt înainte de Mihail Dolgan. Realizează cel de-al
doilea film documentar, Pe făgaşul talentului , care, chiar de la lansarea pe ecran, este interzis de autorităţile regimului comunist.

Filmul Bachus, cea de-a treia reuşită a tânărului cineast, de asemenea este interzis: prezentat clandestin la Festivalul de filme de la Soci,
e nominalizat pentru Premiul I, însă la insistenţa autorităţilor cinematografice din RSS Moldovenească acest premiu este atribuit altui
autor. Se înscrie la Cursurile superioare de scenaristică şi regie de film documentar din Moscova.
1970-1971

În Editura Molodaia gvardia apare, în traducerea Novelei Matveeva, cartea Upreamstvo camnea , care este bine comentată la un
seminar de către scriitorii Valentin Kataev, Andrei Voznesenski, Konstantin Vanşenkin, Kiril Kovaldji. Apare în Editura Cartea
Moldovenească volumul de versuri Feciori, prezentare grafică de Isai Cârmu. Absolveşte Cursurile superioare de scenaristică şi regie
de film documentar. Realizează filmul de diplomă Dimitrie Cantemir cu menţiunea „excelent“. Se angajează regizor la Studioul
„Moldova-film“. Până în anul 2000 a turnat 30 de filme documentare, 14 dintre ele apreciate la festivaluri naţionale şi internaţionale.
1974
Se naşte fiica Ana-Maria.
1976
Deţine Premiul I pentru poezie al prestigioasei reviste literare din Moscova. Drujba narodov .
1977

Realizează primul său film de ficţiune, Care pe care , este acuzat de miopie politică, din care este cauză este plătit cu numai 50% din
onorariul obligatoriu. Apare în Editura Sovietski pisateli din Moscova cartea de versuri Sînovia, în traducerea Novelei Matveeva.
1980
La Editura Literatura Artistică apare volumul de poezii Piatra de citire (prezentare grafică de Ilie Bogdesco).
1981
Prima călătorie peste hotare, în Iugoslavia. Pentru un ciclu de filme documentare i se decernează Premiul tineretului din Republica
Moldova. Se sting din viaţă părinţii poetului.
1986
Publică în Editura Literatura Artistică volumul antologic Mitul personal, cu o prefaţă de criticul literar Mihail Dolgan, prezentarea
grafică aparţinându-i lui Isai Cârmu.
1987
În Editura Literatura Artistică vede lumina tiparului volumul Kitai-kameni în traducere rusească.
1988
Este distins cu înaltul titlu onorific de Maestru în artă. Realizează la Studioul „Moldova-film“ lungmetrajul documentar Sunt acuzaţi
martorii , scenarist fiind Dumitru Olărescu. Organizează şi conduce Cursurile de regie film documentar.
1989
Realizează lungmetrajul documentar Mihai Eminescu . Formează cenaclul literar şi de cultură naţională „Moştenirea“ în or.Dubăsari,
fiind ales, totodată, preşedinte de onoare al cenaclului. Conducătorii direcţi ai cenaclului sunt poetul Ion Borş şi medicul-legist Anatol
Beşliu. Au colaborat intens intelectualii oraşului, printre care soţii Vladimir şi Elviga Manea, Mihai Beleavski, coleg de şcoală al
poetului, Oleg Studniţki şi Oleg Kaminski. Şedinţa de constituire a cenaclului a avut loc în mod clandestin la morga din oraş, celelalte
şedinţe de lucru s-au desfăşurat în ilegalitate, în pădurea de lângă satul Roghi. Turnează la Studioul „Moldova-film“ pelicula
documentară Eu, Nicolai Costenco . Filmările au loc dincolo de cercul polar, la Norilsk şi Dudinka, locurile în care a fost exilat poetul
basarabean.
1990

La Festivalul Internaţional de filme documentare din or. Ostrove (Cehia), pentru lungmetrajul documentar Sunt acuzaţi martorii, i se
decernează Marele premiu (Grand Prix) pentru regie. Premiera filmului Mihai Eminescu la Cercul Militar din Bucureşti, apoi în or.
Constanţa şi Iaşi, fiind considerat de eminescologi cel mai bun dintre câte s-au realizat despre neîntrecutul poet. Devine Laureat al
Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul cinematografiei.
1992
Filmul Mihai Eminescu este distins cu Premiul I la Festivalul de poezie din Suceava.
1993
La Congresul al VII-lea al Uniunii Cineaştilor este ales preşedinte.
1994
Pentru succese remarcabile în arta scrisului, la propunerea Uniunii Scriitorilor, este decorat cu Medalia „Mihai Eminescu“. Este ales
membru de onoare al Academiei Internaţionale de Film din Federaţia Rusă.
1996
Pentru certa contribuţie la dezvoltarea scrisului şi filmului naţional este decorat cu cea mai înaltă distincţie de stat, „Ordinul Republicii“.
În legătură cu împlinirea a 60 de ani, Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, Catedra de
Literatură Română a Universităţii de stat, Uniunea Scriitorilor şi Uniunea Cineaştilor organizează simpozionul „Anatol Codru: estetica
poeziei metaforice“.
1997
Compania comercială pentru edituri Bulat Art Glob îi lansează volumul de poeme Bolta cuvântului.
1998
Este reales preşedinte al Uniunii Cineaştilor din Republica Moldova. În Editura ARC apare volumul de poezii Întâmplarea mirării, cu
o prefaţă semnată de Arcadie Suceveanu.
1999

I se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru cea mai bună carte de poeme a anului, Întâmplarea mirării .
Pentru merite deosebite în arta scrisului şi în cea a ecranului documentar, Academia de Ştiinţe din Republica Moldova îi acordă înaltul
titlu onorific de academician. Realizează lungmetrajul documentar Ion Creangă. În Editura Cartea Moldovei îi apare volumul Ruperea
din nefiinţă, selecţie şi prefaţă de Ion Ciocanu. Ediţia este înzestrată cu o amplă selecţie de referinţe critice.
2000

Academia Internaţională de Drept Economic îi acordă titlul de Doctor Honoris Causa. Pentru marea contribuţie la propagarea operei
eminesciene, Guvernul României îl decorează cu Medalia „Mihai Eminescu“. La Editura Litera, vede lumina tiparului volumul
antologic, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Piatra de citire, în colecţia Biblioteca şcolarului .
2001
Cineaştii români îl sărbătoresc la Bucureşti: pentru merite deosebite la dezvoltarea artei cinematografice, îi decernează distincţia
„Clacheta de aur“.
2002
Academia Română şi Ministerul Culturii îi acordă „Marele Premiu Nichita Stănescu“.
2003
Pentru merite deosebite în promovarea culturii cinematografice, Uniunea Cineaştilor din România îl decorează cu Marea Medalie
„Magna Cum Laudae“.
Este reales în funcţia de preşedinte al Uniunii Cineaştilor.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Piatra de citire, ediţia a III-a, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Un ferment al înnoirii poetice a fost poezia lui Anatol Codru, neobosit „vânător“ de concetti , de comprimate metaforice care să
surprindă prin insolit. Versurile sunt dinamice, agitate, mereu tensionate, poetul (sau timpul?) trage mereu de sforile unor clopote
aeriene, scurtcircuitul e amintit adesea, aripile se desfac într-o febră susţinută de zboruri, sângele „ţipă“ ne-nduplecat, avan, capricios,
ora fierbe, caii, taurii, pisicile ţin o goană neoprită, focurile înalţă flăcări uriaşe, mistuitoare, soarele se scurge pe frunţi. Poezia lui
Anatol Codru îşi arată mereu nişte ascuţişuri fiziologice (carne, sânge, cearcăne, osul frunţii). Piatra, simbolul central al ei, este expresia
timpului însuşi, a stratificărilor adânci temporale: „E-un clopote de piatră sură / Pe turn de piatră ridicat / Şi piatra stă ca piatra-n gură /
Şi piatra-n piatră a săpat“. Depăşind anumite bariere de limbaj, în poeziile din anii ‘70 renunţă la metaforicul electrocutant în favoarea
baladescului, a rostirii sacre de ritual cu invocarea formulelor cântecelor bătrâneşti sau a unei tonalităţi vechi. O undă de calm epic vine
să se suprapună peste lirismul agitat şi plin de acuităţi unghiulare, fizice şi geometrice. Continuitatea de neam, temă importantă pentru un român transnistrean, apare subtext
Anatol Codru, iniţial poet al „nopţilor albastre“ şi al satului înconjurat cu aură de vechime şi legendă, a preferat mitul pietrei, aceasta
fiind însăşi piatra de boltă, piatra unghiulară, piatra de temelie pe care se axează universul său liric. Într-o poezie vorbeşte despre tot
necuprinsul pietrei, mod de a zice că semioza ei este inepuizabilă: „Văzul meu, în schimb, / Va fi numai piatră, / Numai umbră
împietrită a pietrei / Şi a tot necuprinsul pietrei...“ (Proba de austeritate) . Universalitatea simbolismului pietrei satisface un orgoliu
mitopoetic, incomensurabil şi el, care atrage în jocul semiotic sau jocul textualizat o mulţime de semnificaţii care se conotează cu de la
sine putere. Aşa cum – în modul natural – „piatra e cu piatra-n gură şi piatra-n piatră a săpat“ – sensurile cuvintelor şi veşmintele lor vin
unul din altul în mod organic, asemenea cutiilor chinezeşti sau matrioştelor ruseşti. E o desfacere automată de evantai, prin care
faldurile verbale „împietresc“ într-un relief hieratic, e o desprindere de straturi aşezate în clivajul rocilor, e o configurare rapidă de
cercuri uşor deformate, ca în alburnul „cronologic“ al copacilor. Piatra e, prin urmare, punct fix de declanşare a unor proiecţii cvasiliniare bineînţeles baroce, căci linia, mişc

În registrul simbolismului pietrei găsim în primul rând o temeinică legătură a sufletului cu ea. Legenda lui Prometeu ne încredinţează că
ea are miros de om. Piatra Druţă coboară din cer, fiind sfântă (şlefuirea ei, după cum spune Deuteronomul biblic, o poate profana...).
Prin caracterul ei androgin semnifică starea dintâi. Odată căzută din cer, îşi păstrează însufleţirea. Ea este, apoi, simbolul Gliei-mumă şi
al Casei Domnului şi Casei pâinii (Betel şi Bethleem); ca şi Iisus, omul poate apărea din piatră. Maestrul Eckhart afirmă că piatra
înseamnă cunoaştere (vezi Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri , vol. 3, Bucureşti, 1996, p. 82).

Pornind de la asemenea sugestii simbolice bogate, Anatol Codru beneficiază astfel de o adevărată universalitate semiotică pe care o
valorifică cu o intuiţie şi o sensibilitate deosebită: „Tot pământul e o piatră suferindă de dor“ (Niciodată genunchii...) . Poetul intră
ritualic în „meşterul Manole“, sufletul se nunteşte cu piatra, un baladesc fecior Ion-a-Pietrei se logodeşte cu o fiică a pietrei („Pe sub
răsărit de lună / Piatra fiică şi-o cunună / C-un fecior Ion-a-Pietrei / Din cuprinsurile pietrei, / Lângă ctitorii ovale, / La adâncul
dumitale...“. Eroul îşi pune ritualic pietre la cingătoare, la brăţări, la ureche, la buze, la grumaz şi frunte: „Şi-a pus piatra-n cingătoare –
/ Numai piatră de odoare, / La brăţări – / Piatră de fier, / La ureche – / Piatră veche, / Iar la buze – / Piatra frunzei, / La grumaz – / Piatră
de-almaz, / Şi pe frunte – / Piatră scumpă. / Iar în plete – Piatra pietrei...“ (Pe sub răsărit de lună...) .

Piatra semnifică continuul proces al „naşterii de sine“, însăşi Necesitatea care se concretizează în prezenţă, aceasta fiind surprinsă în
cheie nichitastănesciană: „Constatăm în permanenţă / Starea de absenţă a pietrei, care există totuşi, / Dar care n-a fost niciodată oricând.
/ Or, ceea ce este piatra în adevăr / E să constaţi că nu eşti acela ce ai fost tu / Lipsa ei de peste tot, că erai, / Că eşti...“ (Ceea ce este
piatra) . Fireşte că există şi „o metafizică a ideii de piatră“ care include „ideea de sine“ a acestuia, reclădirea din propria fiinţă şi ideea
de declin, asociată presupunerii că „a fost mai întâi locul căderii din ea“ (Există numaidecât o metafizică a ideii de piatră) . O anumită
notă factică se strecoară în astfel de proiecţii metafizice care se justifică prin vrerea de a identifica – mallarmean – lumea cu o carte; cu
o carte de piatră, cu o carte a pietrei la poetul nostru.

Pietrele sunt şi lacrimile „ţării noastre mume“, dând naştere şi la acorduri sociale şi naţionale vibrante („Niciodată pe ele nu se usucă
roua, / Că-s împietrite lacrimi de Moldova“. – Pururi anonime ). E un lucru firesc la un poet originar din Transnistria. Tânărul poet
venea cu o formulă novatoare, dinamică, vulcanic-metaforică, punând accentul pe şocul imagistic, pe meraviglia barocă ce se va
permanentiza în volumele ulterioare: Îndărătnicia pietrei (1967); Feciori (1971); Piatra de citire (1980); Mitul personal (1986);
Bolta cuvântului (1997); Întâmplarea mirării (1998); Ruperea din nefiinţă (1999); Piatra de citire (col. „Biblioteca şcolarului“,
Chişinău, 2000). Acelaşi gust pentru plasticitatea şocantă, pentru expresivitate şi „minune“ îl denotă şi filmele pe care le-a realizat în
calitate de cineast (din 1993 este şi preşedintele Uniunii Cineaştilor din Moldova, fiind ales şi membru de onoare al Academiei
Internaţionale de film din Federaţia Rusă şi al Academiei de Ştiinţe din Moldova): Mihai Eminescu, Ion Creangă, Sunt acuzaţi martorii şi altele.
VIERU: ...Anatol Codru crede cu toată fiinţa în puterea miraculoasă a metaforei şi îşi înalţă poemele pe soliditatea şi energiile ei sacre.
Drumul ales de minunatul nostru poet e cu atât mai sigur, cu cât ne gândim la faptul că întreaga poezie populară s-a nutrit din sevele şi
adâncurile inepuizabile ale metaforei. Prin poemele Pietrarii, Tot pământul e o piatră suferindă de dor, Baladă, Din ceruri, totuşi, s-a
furat..., Bate frig de la origini, Ce iarbă! ş.a. autorul atinge cele mai înalte zone ale poeziei, situându-se astfel printre cei mai înzestraţi
poeţi ai scrisului românesc.
Grigore VIERU

CORLĂTEANU: ...Dacă lira lui Anfione-grecul a făcut ca pietrele singure să se mişte, pentru a forma zidurile de apărare ale oraşului
Teba, talentul de poet şi distins cinematografist al lui Anatol Codru a făcut ca şi pietrele să vorbească despre Moldova noastră iubită.
Nicolae CORLĂTEANU

MILOŞ: În general vorbind, ar exista două feluri de poeţi în Basarabia. Poeţi în care vibrează intens sufletul colectiv al naţiei lor, cu
rădăcini adânci în firea tradiţională a neamului românesc atât de chinuit de viaţă şi de istorie, şi poeţi care, între acel suflet naţional şi
propria lor emoţie, creează o expresie poetică nouă şi individuală, unii chiar de factură postmodernistă.
Poezia lui A. Codru prezintă un amestec fericit al celor două feluri de a trăi destinul neamului şi lumea. Tradiţional ca formă, dar
absolut modern ca inspiraţie, Anatol Codru scrie o poezie de o limpezime şi puritate cu adevărat clasică.
Este o plăcere să pătrunzi în Codrul atât de stufos şi plin de vrajă al poeziei sale. O poezie plină de vis muzical, de incantaţii verbale şi
fermecătoare culori şi parfumuri emoţionale din care n-ai mai ieşi, n-ai mai ieşi...
Ion MILOŞ, Suedia
CIOBANU: Ca mânuitor de condei Anatol Codru este cu totul ieşit din comun. Anatol Codru e un poet sui-generis, care în scrisul
nostru nu şi-a avut un model precedent şi, probabil, nu-şi va avea nici imitatori direcţi. Pana lui ascuţită şi îndărătnicită nu vrea să
respecte nici un fel de canoane şi postulate ale scrisului şi tocmai de aceea generează un fel de modus scribendi inimitabil şi irepetabil în
tradiţia literelor româneşti.

Dotat cu o rară capacitate a gândirii, cu o deosebită forţă de elocvenţă, cu o fină inteligenţă şi cu un extraordinar simţ al limbii materne,
poetul răstoarnă cu iscusinţă tiparele obişnuite şi familiare cititorilor, metaforizează până la grotesc realitatea denotativă, inversează
culorile eterne ale spectrului imaginativ, creând aspecte absolut imprevizibile şi recurgând la un veritabil salt moral în felul de a
concepe realitatea, de a sesiza şi de a o reflecta în toată complexitatea ei.
Toate acestea fac din Anatol Codru un inovator îndrăzneţ al stilului imaginativ şi al unei opere ce va rezista timpului.
Anatol I. CIOBANU
CRĂCIUN: Anatol Codru „a venit“ acasă, pe partea dreaptă a Prutului, mult mai târziu decât alţi confraţi din domeniul literaturii şi al
cinematografiei în care deja excela. A venit, s-a rupt din Nefiinţă ca un vânt de primăvară, aspru, de care poţi să şi te mai temi. I-a
rămas peste ţară, mereu auzit, doar Numele: nu i s-a retipărit, din cele aproape două duzini publicate, nici o carte acolo, unde trebuia să
apară în ultima vreme, adică în România. Să fie o teamă a unora? Doar nu teama, nu posibilul de ce? îl poate lăsa la marginea neatenţiei
şi ignoranţei noastre. Născut la margine de românitate, dincolo de apele Nistrului, în Transnistria (nici măcar în spaţiul visat de
Eminescu „De la Nistru pân’ la Tisa“, ci dincolo)... Anatol Codru era deja obişnuit cu aşa ceva... Cine a gândit însă destinul sufletesc al
transnistrenilor în istorie îl readuce imediat pe poetul nostru în punctul de obârşie care nu este altul decât Spaţiul Mioritic: „Din amintiri
îmi ies în prag/ Cu pâinea şi cu sarea: mie.“ Numai că aceştia întotdeauna aceiaşi, vezi bine, şi-au păstrat genele dacice, mai avizi fiind
de trecutul lor milenar, şi mai aproape de idealul tuturor românilor de mai încoace.
Fiind din generaţia lui Nichita Stănescu, şi Anatol Codru face să danseze cuvintele într-o horă de aceeaşi sorginte: „Din timpuri
postume,/ din foarte pustiu./ Devremele-n lume venise târziu,/ Veni să ne-mbie şi să ne-mpresoare/ mai mult ca vecia/ uitarea cea mare:/
s-o ştim, că-i de piatră şi mult înainte/ de peste moarte/ aducerea-aminte“...
Dar oricât am continua cu exemplele, apropierea de marele Nichita nu face altceva decât să sedimenteze specificul aparte al lui Anatol
Codru în literatură, specificul unui poet original, meditativ, de o nemaipomenită iscodire filosofică, pusă cu greutate în metaforele
esenţiale ale gândirii: „Eu nicicând nu scriu cuvinte, eu gândesc aceste pietre“, ori: „Gândim plânsul, ca şi cum am vedea în interiorul
lacrimii şira spinării ei“.
Există mulţi poeţi adevăraţi în Basarabia. Între aceştia Anatol Codru şi-a căpătat un binemeritat loc de frunte. Or, aşa cum se înfăţişează
în ultimele sale cărţi, poetul se înscrie astăzi printre cei dintâi lirici de limbă românească în întregul nostru spaţiu spiritual, confirmând
demonstraţia că există o singură cultură, care trebuie apreciată valoric unitar.
Judecată în acest context, Transnistria, la încheierea acestui veac, în persoana lui Anatol Codru a dat literaturii române pe unul dintre cei
mai mari poeţi contemporani.
Victor CRĂCIUN

SUCEVEANU: ...Explorând spaţiul liric autohton, Anatol Codru a reuşit să fie în acelaşi timp un poet modern, un spirit inovator,
deschis către cu totul alte structuri şi orizonturi decât cele cunoscute şi explorate în mod tradiţional. Când imnic şi baladesc, când
polemic şi ironic, el a făcut devastări în suprastructurile calcinate ale tradiţionalismului vetust, radicalizând şi democratizând în mod
evident şi hotărât limbajul poetic al scrisului românesc. Întreaga sa poezie poartă sigiliul stelar al metaforei filigrane transfiguratoare.
Realul, concretul, faptele cotidiene nu apar în forma lor materială brută, ci sunt urcate în sfera esteticului, în zonele metafizicii, spre a fi
încărcate cu mister transcendental. De aceea, poate, poemele sale nu se lasă clasificate în categoria celora cu „efect imediat“, care îi
aşază peste noapte pe unii poeţi direct în şaua „valului“, în jilţul laudei publice.
Retras în „cariera“ de piatră a mitului său personal, iscusitul Meşter sapă adânc, înaintează mereu, mai mult se aude decât se vede.
Versurile din ultimii ani, de aceeaşi reconfortantă vigoare şi prospeţime, dovedesc că poetul zăboveşte cu trudă şi migală în galeriile
aurifere în care se află respiraţia marii poezii.
Arcadie SUCEVEANU
DOLGAN: ...Trăind mai mult într-o lume a metaforei şi a mitului, Anatol Codru propune cititorului o poezie inovatoare, profund
sugestivă şi bogată în implicaţii filosofice latente, modernă în sensul larg al cuvântului atât prin sensibilitatea şi viziunea artistică asupra
realităţii, cât şi prin ideile şi modalităţile de expresie vehiculate. E o poezie – rod al unei fantezii asociative înnăscute şi al unui
temperament artistic de o molipsitoare energie vitală.

Sub pana lui A. Codru cuvintele capătă o logodire metaforică nemaiîntâlnită la alţi poeţi, făcând ca versul lui să colcăie de sugestivitate,
revelaţie, concreteţe plastică, şi să intuiască de multe ori ceea ce la prima vedere nu se poate concepe şi exprima prin mijloace directe
ale limbajului raţional. Ca în exemplele ce urmează: „Poţi lua cu ulciorul din cer/ lacrima ciocârliei mult sfântă“; „În cumpăna numelui
meu ai să auzi/ Steaua polară a Ionului ţării cum cântă“; „Atunci mi-i gura clopotului de miere/ Cu graiuri mărgărinte şi măiestre./
Zboară-o grădină pe deasupra ţării./ Zboară o nuntă pe deasupra noastră!...“
Mihail DOLGAN
PALLADI: Metafora liberalismului liric codrian modernizează nu numai plasticitatea artistică a zicerii poetice, dar totodată
încetăţeneşte un mod propriu şi deliberat de a fi întru metaforă şi prin metaforă.
...Poezia codriană are un avantaj al ei sui-generis care o pune mai presus de una de călăuză şi de roabă a cuvântului, ea izvorând propriu-
zis zeieşte dintr-un suflet creator profund şi sensibil la vibraţiile şi la mutaţiile cosmice ale ideii, ale lirismului, fiind în consonanţă
intimă cu zbuciumul adânc al locului şi al spaţiului carpato-danubian-pontic şi apolinic. De aceea versurile sale sunt aşchii din
cariatidele unor temple măreţe ale viitorului verbului românesc din segmentul moldav şi nu numai. Cel mai mare poet român
transnistrean al secolului al XX-lea, Anatol Codru, prin universul celor trei cărţi antologice Bolta cuvântului , întâmplarea mirării şi
Ruperea din nefiinţă , îşi reînnoieşte şi îşi consolidează siguramente căutările de sine dinspre metafora sintetică (sintetizatoare,
unificatoare şi coordonatoare).
Tudor PALLADI
 DANILOV: Aşezată la răscruce de milenii, Piatra de citire a lui Anatol Codru îşi are sorgintea în codul de legi al lui Hammurabi,
precum şi în coloana de sare ce s-a înălţat în urma lui Lot după prăbuşirea Sodomei şi Gomorei, drept semn că o operă de artă, care are
menirea să dăinuie peste veacuri, ascunde înlăuntrul ei o adiere omenească, o dorinţă, o neîmplinire, o frângere de destin, un imens
sacrificiu. Legile lui Moise au fost săpate de fulgerul coborât din cer pe lespede de granit, pentru a călăuzi un popor întreg. Poeziile lui
Anatol Codru ascund în adâncimea lor cristaluri îngheţate ale unor profunde sentimente omeneşti. Umil, poetul îngenunchează dinaintea
pietrei de hotar şi a eternităţii, pentru a simţi măreţia clipei care trece şi pentru a înţelege eternitatea întregii creaţiuni. „Vorbeşte-mi
peste trup şi veac – spune poetul –, peste adaosul veciei,/ Tu dă-mi din marea sărăcie/ comoara marelui sărac“, ceea ce în cuvinte simple
ar însemna întreaga bogăţie a simţirii omeneşti.
Nichita DANILOV
TELEUCĂ: Poezia. Unde e începutul şi unde e sfârşitul? Sau poate că nu e chiar aşa. Unde e neînceputul şi unde e nesfârşitul ei, ca să
poţi fi sigur că tu eşti tu, că poţi să te cunoşti pe tine, tu însuţi fiind.
Anatol Codru vine dintr-o mitologie pe care şi-o face mai întâi el singur, ca apoi s-o compare, s-o înţeleagă, să fie sigur că se potriveşte
cu vreuna din mitologiile clasice.
Anatol Codru totdeauna este acolo unde nu este, fiind în acelaşi timp şi acolo şi dincolo, într-o dublă existenţă de creaţie – poezie şi
cinematografie, vrând să-i dea celei de-a doua suflul primei şi încercarea durerii de a le întrepătrunde reciproc, trăind într-o atmosferă a
interdependenţei dintre amândouă.

Anatol Codru chiar de la început s-a impus prin abundenţa, dar şi prin cultura imaginii. Ele erau atât de multe, încât poetul stătea
nedumerit în anturajul lor, neştiind cărora să le dea prioritate. Cineva dintre colegii săi făcuse chiar un banc pe această chestie: când
Anatol Codru scrie o poezie, îi mai rămân imagini pentru încă două sau trei poezii. Desigur că în această glumă găsim şi o mică doză de
maliţiozitate, dar născută dintr-o altă doză de invidie scriitoricească. Aşa a fost de când lumea. Anatol Codru e poetul care merită toată
atenţia, dar această atenţie nu i s-a acordat permanent. Deseori s-a trecut voit pe lângă el şi lucrul acesta l-a amărât, desigur, dar l-a făcut
să se adâncească şi mai mult în „carierele sale“ în căutarea expresiei de piatră rară: „În lan, cum pasărea se coace-o vară/ şi sare din
cântare ca din ouă,/ Aud bătând în picurii de rouă,/ Cu ciocul, ciocârlii, să iasă-afară“.
Victor TELEUCĂ

Dinescu: Şi noi credem, ca toţi ceilalţi în definitiv, că Anatol Codru este un poet de primă mărime, important pentru întreg arealul
românesc. Este surprinzătoare siguranţa cu care evoluează în grădina limbii române. Nici o diferenţă, nici o ezitare dialectală, o
stăpânire perfectă a limbii vecină cu virtuozitatea. Asta nu înseamnă că e atins de levitaţie şi că pluteşte pe deasupra preeriilor natale.
Dimpotrivă, în scrisul lui peisajul este un loc ideal, ba chiar un personaj care potenţează trăirile lirice.
Viorel Dinescu

DumbrĂveanu: Poetul şi regizorul Anatol Codru vine dintr-o lume a pietrei din valea Nistrului. Piatra i-a modelat şi caracterul, şi
exteriorul, dar şi felul lui de a fi: ca un meşter geto-dac, ziditor de cetate pe stâncile nistrene înălţate peste secole.
Anatol Codru, în cinematografia şi în literatura română, e un stil, o carte, o istorie.
Andrei Dumbrăveanu
Vasile Coroban 1910

Se naşte la 14 februarie în comuna Camenca, judeţul Bălţi. Critic şi istoric literar, doctor habilitat în filologie. Studii liceale în or. Bălţi.
1935
Absolveşte Universitatea din Iaşi. A fost redactor al gazetei antifasciste Viaţa universitară .
După 1940 a lucrat gazetar. În anii războiului a fost profesor de şcoală medie în regiunea Kemerovo.
1947
Colaborator ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe, deţinând, totodată, funcţia de profesor la
Universitatea
de Stat din Moldova.

A semnat nenumărate cărţi, studii, articole, recenzii, care formează o parte deosebit de preţioasă a criticii şi istoriei literare de la noi.
1953
Apare monografia Ion Canna .
1955
Semnează, împreună cu alţi autori, fundamentala lucrare: Literatura sovietică moldovenească .
1956
Apar monografiile Miron Costin; Reflecţia moral-filosofică şi observaţia psihologică la Gh. Ureche, M. Costin, I. Neculce; Cronicarul
Ion Neculce. Viaţa şi opera .
1957
Apare monografia V. Alecsandri. Viaţa şi opera .
1958
Vede lumina tiparului Istoria literaturii moldoveneşti (vol. I).
1959
Semnează volumul Studii şi articole de critică literară .
1963
Schiţă asupra istoriei literaturii sovietice moldoveneşti .
1968
Vede lumina tiparului volumul Studii, eseuri, recenzii .
1969

Semnează prestigioasa monografie Romanul moldovenesc contemporan , reeditată în 1974. „În acest studiu Vasile Coroban s-a dovedit
un demolator al schemelor şi al platitudinii, un militant pentru arta autentică“ (I. Ciocanu). A urmat fundamentala monografie Dimitrie
Cantemir – scriitor umanist , operă reeditată în grafie latină în anul 2003, Anul internaţional „Dimitrie Cantemir“.
1970-1974
Vede lumina tiparului Istoria literaturii sovietice multinaţionale (vol. 1-6), la pregătirea căreia şi-a adus contribuţia şi prestigiosul
nostru savant-filolog.
1979
Apare volumul Studii de teorie a literaturii .
1980
Creaţia lui M. Eminescu în şcoală; Studii, eseuri, recenzii.
1983
Volumul selectiv Scrieri alese .
Autorul abordează obiectul de la înălţimea zborului de pasăre (M. Cimpoi) fie lin, cercetător, fie iute şi recapitulativ, dar mai totdeauna
cu pasiunea exhaustivului, a elaborării intelectuale decisive.
Vasile Coroban a semnat mai multe studii în care a abordat importante aspecte ale creaţiei lui A. Lupan, Em. Bucov, I. Druţă, L.
Deleanu, N. Costenco, B. Istru, L. Corneanu, P.Cruceniuc, P. Zadnipru, Gr. Adam, P. Darienco, S. Şleahu, V. Vasilache ş.a. De
asemenea, a scris eseuri literare despre unele mari figuri, cum au fost Aristofan, Homer, Dante, Voltaire, F. Dostoievski, Jonathan Swift,
Jean-Jacques Rousseau ş.a.
Prefeţele la sute de cărţi, rapoartele şi comunicatele la diverse congrese, conferinţe şi simpozioane, activitatea în calitate de autor de
manuale – toate denotă o erudiţie vastă, un gust artistic şi estetic sănătos, o intuiţie critică profundă, un spirit analitic şi estetic elevat.
(I.Ciocanu)
Cele peste 300 de lucrări ale lui V. Coroban constituie o îmbinare fericită dintre erudiţia filologică şi spiritul polemic al interpretărilor
critice.
1984
Se stinge din viaţă, la 19 octombrie.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Criticul şi istoricul literar Vasile Coroban a activat într-o perioadă în care a dominat dirijismul ideologic, sociologismul vulgar şi
proletcultismul. Spirit neîmpăcat cu dogma, cu locul comun, a scris studii docte, bazate pe respectul documentului şi obiectivităţii de
esenţă langoniană. Erudiţia şi formaţia sa clasicistă, universitară, bazată pe buna cunoaştere a literaturii române, franceze, germane,
italiene şi ruse a salvat critica sa de clişeizare dogmatică, îndreptând-o pe un făgaş estetic şi intercultural, după cum spunem astăzi.
Vasile Coroban a excelat în fond în domeniul studiului comparat, aducând în câmpul demonstraţiei critice fapte din acelaşi context
ideatic spicuite din diferite arealuri culturale, cum e şi cazul studiului monografic despre umanismul lui Dimitrie Cantemir, privit în
strânsă corelaţie cu umanismul clasic şi cel tradiţional universal, european şi românesc.

A mai scris studii despre Eminescu, Creangă, Alecsandri, fiind şi îngrijitor de ediţii ale clasicilor, pe care i-a promovat în condiţiile
vitrege ale proletcultismului şi dirijismului jdanovist. Contextul general românesc a constituit obiectul său de referinţă în studiile despre
nuvelă şi roman, despre cronicari şi scriitorii clasici în care vede nişte figuri titaniene, uriaşe, fenomenele prin care cultura noastră se
proiectează în universalitate. A fost o demonstraţie cu raţiuni polemice, fireşti, în cadrul socio-cultural basarabean.
Dimitrie Cantemir – scriitor umanist rămâne, prin latura documentară erudită, prin formula critică sugestivă şi prin caracterul aplicat al
demersului analitic, o carte importantă de istorie literară. Autorul afirmă dintru început că Divanul sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea
este nu numai un tratat moral, ci o operă pe care o generează relaţiile profund psihologice (ontologice în genere) ale Eului cantemirian
cu Lumea. „E o scriere , precizează criticul, ce tinde să arate icoana lumii, văzută de tânărul principe, şi neacceptată ca dreaptă şi
destoinică “.

Principele Dimitrie Cantemir nu este un filosof oarecare împătimit, ca mulţi alţii, de cultura antică greco-latină. El speră să găsească în
ea ceea ce nu putea găsi în splendorile ofilite ale bizantinismului: „Ceea ce caută gânditorul nostru în filosofie, înainte de toate, era
ideea de libertate. Iar aceasta nicăieri nu era formulată cu mai multă claritate decât în această filosofie. Nu întâmplător Renaşterea şi
Humanismul înseamnă să prezinte într-un aspect nou ideea de libertate din gândirea greco-latină“.

Vasile Coroban deduce din lectura Istoriei ieroglifice însăşi cheia propusă de Dimitrie Cantemir: în roman nu găsim – iarăşi – doar
precepte etice cu caracter raţionalist, nu doar un şir de imagini simbolico-alegorice. Cantemir ne oferă un theatrum mundi, pe care îl
vom regăsi mai târziu, într-o viziune nuanţat antologică la Eminescu, Creangă, Caragiale, lonescu.
Oamenii obişnuiţi sunt, în Istoria Imperiului otoman , cei care formează acest teatru al lumii, numai Inorogul sincer, privitorul de sus,
are o poziţie superioară, hyperionică: „în acest sens trebuie înţeles mersul satirei lui Cantemir – eroii romanului său sunt inferiori
naturii, asemănându-se jivinelor, fiarelor şi păsărilor“ .
Dimitrie Cantemir este, în viziunea istoricului literar, primul om de cultură care realizează o sinteză între Orient şi Occident, este adică
o figură interculturală, interfrontalieră: în el se adună nu doar cele două moduri de gândire, ci şi timpurile, în primul rând, cel antic şi cel
renascentist: „Virtuţiile şi viciile omeneşti sunt privite prin prisma gândirii antice a înţelepciunii orientale, învăţămintele morale
rămânând acelea ale stoicismului antic şi ale umanismului renascentist“ .

Urieşenia, ca dat esenţial al personalităţii lui Cantemir, înfăţişat ca erou de legendă, se proiectează piramidal: „Dimitrie Cantemir,
conchide istoricul literar, se prezintă în închipuirea noastră ca o imagine superioară a erudiţiei. Dorinţa lui de a cunoaşte legile
universului şi mecanismul vieţii sociale e uriaşă, asociindu-se în conştiinţa noastră cu eforturile eroilor de legendă. Aşa apare el în
scrisul său, care poartă semnul îndrăznelii. Dar, înainte de a fi om erudit, Dimitrie Cantemir e om de acţiune“ .
În firea de erou legendar al principelui ia proporţii uriaşa dorinţă de libertate, precum şi dragostea faţă de poporul său, pe care îl credea
de asemenea un viteaz.
Dimitrie Cantemir – scriitor umanist de Vasile Coroban este un studiu monografic erudit şi totodată o fascinantă biografie romanţată,
axată pe un spirit fin de observaţie şi susţinută de talent critic.
BeŞleagĂ: L-am avut profesor la Universitate pe Vasile Coroban. A fost cel mai deschis şi mai sincer dintre toţi dascălii pe care i-am
avut, şi atunci, şi în anii studiilor postuniversitare, şi mai încoace, până la dispariţia sa. Am avut incredibila ocazie de a activa şi eu timp
de câteva luni în cadrul faimoasei Academii, de unde am fost expulzat foarte curând. Dar tocmai în acele zile (februarie 1960)
profesorul nostru iubit împlinea vârsta de cincizeci de ani. Să fie sărbătorit la acea instituţie? În anul acela se succedau întruniri
ideologice republicane, şedinţe, conferinţe la care calul de bătaie era, desigur, naţionalistul Coroban, cel demascat în oficiosul de partid
într-un murdar pamflet „Oracol fals“ pentru faptul că, într-un studiu al său, a cutezat a susţine: „Fiecare popor are ceva specific în
noţiunile sale de bine şi rău, de dreptate şi adevăr, de justiţie socială şi răzbunare“. Nu plăcu, probabil, noţiunea de răzbunare! Iată,
deci, că timpurile noastre au venit să-i dea dreptate, să confirme că el a avut dreptate, iar plăsmuitorii acelei murdării n-au fost decât
nişte pigmei vânduţi... Ne-am retras, un grup de foşti studenţi ai profesorului Vasile Coroban, în locuinţa soţilor Dimitriev, din vecinătatea academiei, şi acolo, într-o atmosf
Vladimir BeŞleagĂ, Limba Română , nr. 6-12, 2000

Gavrilov: A fost înainte de toate un om de ştiinţă, pentru care adevărul este o condiţie sine qua non a gândirii, dar şi o stare normală în
comunicarea reciprocă dintre oameni, adevărul trebuind să fie spus întotdeauna, fie că este sau nu plăcut. Coroban avea curajul să spună
adevărul neplăcut şi atunci când acesta viza scriitori şi persoane la care el ţinea, când ştia bine că atitudinea sa nu va fi împărtăşită de
opinia publică, nu-i va câştiga popularitate. Cu alte cuvinte, avea curajul de a nu fi „în rând cu toată lumea“ în problemele în care avea o
părere personală aparte. Or, tocmai un asemenea curaj al opiniei şi poziţiei personale continuă să fie un mare deficit şi astăzi, în
condiţiile înfloririi unui nemaipomenit pluralism de opinii, care este mai curând produsul scindării colectivismului monolit de ieri într-o
varietate de opinii colective, încă tributare aceluiaşi spirit gregar.
Stilul este omul, spune cunoscutul aforism. Prin tot ce a scris, V. Coroban a reprezentat la un grad superior personalitatea în critică,
„patriarhul criticii moldoveneşti“, după cum a fost numit pe drept cuvânt, fiind şi cel mai pasional dintre criticii noştri. Vasta sa erudiţie
nu suferea de „academism“, fiind pătrunsă de un spirit de actualitate, animat de problemele nevralgice ale literaturii şi vieţii
contemporane, ceea ce imprimă scrisului său acea vervă incisivă şi scânteietoare bine cunoscută şi apreciată de cititori. Largheţea
raţionamentelor, precizia diagnosticului critic, laconismul aforistic al formulărilor erau încălzite la el, uneori până la incandescenţă, de o
atitudine emotivă pur umană, izvorâtă dintr-o experienţă proprie de viaţă şi exprimată în gânduri şi sentimente, fie pozitive, fie negative,
de o impetuozitate spontană şi firească, ce mătură din calea sa, ca o avalanşă în munţi, orice obstacole ale convenţionalismului din viaţa
noastră literară. De aceea chiar dacă unele afirmaţii ale sale ne apar astăzi depăşite şi subiective, subiectivitatea aceasta nu provine
niciodată din lipsă de sinceritate, din consideraţii extraliterare, de conjunctură.
 Calităţile de personalitate critică ale lui V. Coroban s-au întrunit cel mai perfect, după mine, în monografia Romanul moldovenesc
contemporan , care a cunoscut două ediţii în moldoveneşte şi una în limba rusă la Moscova, bucurându-se de o înaltă şi binemeritată
apreciere din partea specialiştilor şi a cititorilor. Cred că această carte rămâne şi astăzi cea mai remarcabilă realizare a criticii
moldoveneşti contemporane, care a trebuit să deschidă şirul lucrărilor de critică, distinse cu Premiul de Stat al republicii.
Anatol Gavrilov, Limba Română , nr. 6-12, 2000
Popovici: A fost un literat de forţă, dotat, pasionat, activ, cu o pregătire enciclopedică şi prezent la toate punctele cardinale literare: de
la Aristofan (de altfel, i-a închinat unul dintre cele mai reuşite studii) şi până la Ion Canna (a scris şi despre acesta) sau, vorba dânsului,
până la Ion Robu.
Stăpânea întregul proces literar (la altitudini universale) din faşă şi până la ultimele ediţii, fiind la curent cu tot ce apărea, inclusiv în
cotidienele capitalei.
Era mereu angajat, în front, pe linia întâi, cum se zice, gata pentru orice confruntare şi discuţie.
Dacă ar fi fost puse la cântar adevăratele merite, Coroban ar fi trebuit să fie între primii membri ai Academiei, dar, de, s-a întâmplat
ceea ce s-a întâmplat şi avem ceea ce avem. Era prea incomod nu numai pentru cobreslaşii săi, ci şi pentru cei ce ţineau hăţurile în
mână. Cine altul şi-ar fi permis să facă ceea ce făcea Vasile Coroban?
Când s-a pensionat şi a venit la sectorul de comparativistică, mi-a spus: „Uite aşa am venit, cum mă vezi, cu pieptul liber şi curat. Ce-i
drept, am şi eu o me(g)dală de veteran, pe care o are şi mătuşa Maria – servitoarea de pe coridor. În schimb, nu m-am dat bătut“, a zis el
oarecum resemnat.
De altfel, nu m-a cruţat nici pe mine. M-am ales şi eu cu câteva ghionturi şi cucuie. Ce-i drept, când a venit la secţia condusă de mine, s-
a simţit oarecum sinchisit. Când l-am „descazarmat“, dându-i un regim liber, zicându-i „Fă ce vrei şi vino când poţi, că doar amândoi
suntem avani la lucru şi ne vedem zilnic la ferestrele noastre de vis-а-vis până la două de noapte“, a rămas descumpănit. S-a zis că m-a
vorbit de bine, înainte de a ne părăsi pentru totdeauna.
Mai ştii...
Constantin Popovici, Limba Română , nr. 6-12, 2000
CorlĂteanu: Adăpaţi la înţelepciunea ţărănească, ridicată la nivelul savanţilor de talie europeană, generaţii întregi de licenţiaţi ai U.S.M.
au fost şi au rămas credincioşi discipoli ai profesorului cu literă mare, care a fost şi rămâne neuitatul Vasile Coroban, iertându-i toate
slăbiciunile omeneşti.
Nicolae Corlăteanu, Limba Română , nr. 6-12, 2000

Ciocanu: Cercetător literar frământat de vaste şi variate interese ştiinţifice, cuprinzând procesul literar contemporan, literatura clasică
naţională şi autori şi opere din literatura universală, altfel zis – critic şi istoric de o erudiţie bogată şi temeinică, Vasile Coroban a fost
totodată un teoretician serios al literaturii româneşti din Basarabia, în particular al romanului. El a fost un sanitar grijuliu, totodată temut
al literaturii noastre infectate, de-a lungul deceniilor, de „teorii“ ca aceea a lipsei de conflict, care ducea direct la „poleirea“ realităţii şi
la alte denaturări de ordin social şi, implicit, artistic. Privit sub acest unghi teoretico-practic, studiul Romanul moldovenesc
contemporan poate servi drept îndrumar competent în domeniu, inclusiv – desigur – în domeniul romanului „rural“. Vasile Coroban a
operat o analiză amănunţită şi obiectivă, propunându-ne în cele din urmă o eşalonare valorică a romanelor „rurale“ aproape ireproşabilă,
devenită – o dată cu apariţia studiului său – un bun al întregii noastre literaturi.
Ion Ciocanu, Limba Română , nr. 6-12, 2000
Alexandru Cosmescu 1922
Se naşte la 24 mai, la Iaşi, în familia magistratului Alexandru Cosmescu, stabilit în satul Vorniceni, judeţul Lăpuşna.
1928-1932
Învaţă la şcoala primară din Chişinău.
1932-1940
Studiază la Liceul „A. Donici“ din Chişinău, apoi la Liceul „B.P.Hasdeu“.
1939
Debutează cu versuri în revista şcolară Licurici .
1940

Susţine bacalaureatul şi devine student la Universitatea din Cluj – (transferată, din cauza războiului, la Sibiu), Facultatea de Medicină.
1942-1944
Militar în termen.
1944
Revine la Chişinău, unde îşi începe activitatea în calitate de felcer la Spitalul de Boli Infecţioase.
1945-1950
Este angajat corespondent netitular la ziarul Tinerimea Moldovei , apoi redactor la editură; colaborează la publicaţiile periodice
Moldova socialistă , Nistru , Moldova .
1951
Debutează editorial cu volumul de proză Dealul viei , descriind un tablou realist din viaţa postbelică a unui sat.
1952
Publică volumul Povestiri , axat, de asemenea, pe realităţile satului basarabean de după război.
1954
Apare romanul Spre liman . În acest an devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, este angajat consultant literar la Uniunea
Scriitorilor.
1961
Scrie piesa Drumul diamantelor , luând în dezbatere probleme de creaţie, de etică şi morală.
1968
Semnează volumul de eseuri Crugul lunilor .
1969
Scoate de sub tipar volumul antologic de traduceri Darurile magilor .
Începând cu anii ’60 se consacră traducerilor.

A tradus masiv din literatura universală: H. Ch. Andersen, Gh. Perrault, J. Cocteau, I. Newerly, E. Voynich, O’Henry, Şt. Zweig, R.
Stevenson, A. Puşkin, D. Fonvizin, N. Gogol, M. Lermontov, F. Dostoievski, A. Cehov, V. Korolenko, A. Kuprin, M. Gorki, V. Kataev,
M. Şolohov, K. Paustovski, I. Ehrenburg etc. S-a remarcat prin tălmăcirea unui număr impunător de piese (de L. Tolstoi, M. Gorki, D.
Fonvizin, E. de Filippo, J. Cocteau etc.), montate pe scenele teatrelor din Chişinău şi Bălţi.
1982
Apare volumul de traduceri selective Miraculoasele tărâmuri .
Au fost editate de numeroase ori traducerile din literatura pentru copii (poveştile semnate de Ch. Perrault, Fraţii Grimm, H. Ch.
Andersen); romanul Tăunul , semnat de E. Voynich; comedia Revizorul de N.Gogol, drama Azilul de noapte de M.Gorki, piesa-
monolog Vocea omenească de J. Cocteau...
1988
Semnează piesa Vârsta succeselor .
1989
I se conferă titlul „Maestru Emerit al Artelor din Moldova“.
Se stinge din viaţă la 26 septembrie 1989. E înmormântat la Cimitirul Central din Chişinău.
1990
Apar post-mortem fragmente din romanul La hotarul negurilor .
Atât în scrierile sale (proză, eseuri, prefeţe), cât şi în traduceri, Al. Cosmescu s-a evidenţiat prin bogăţia şi frumuseţea mijloacelor
lexicale alese.
1991
Apare culegerea Basme fermecate, o selecţie din poveştile traduse de Al.Cosmescu (Editura Hyperion).
Conform deciziei Primăriei municipiului Chişinău, o stradă din oraş este numită Al. Cosmescu.
1992

Apare, cu sprijinul editurilor Axul-Z şi Universitas, culegerea Cu tot ce-a fost odată el , consacrată memoriei scriitorului. Include
articole de memorialistică şi eseuri despre ce a reprezentat Al. Cosmescu pentru cultura din Basarabia.
1993
Una dintre filialele Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu“, situată pe str. Dimo, este numită Al.Cosmescu.
1994
Îşi incepe activitatea Fundaţia „Al. Cosmescu“ (preşedinte V. Vasilache), care şi-a propus să promoveze tineri traducători din Republica
Moldova.
1996
Este deschis, cu statut de filială a Bibliotecii Naţionale pentru Copii „Ion Creangă“, Salonul de carte „Al.Cosmescu“.
1997
Apare, la Editura Museum, o biobibliografie consacrată lui Al.Cosmescu, cuprinzând şi o serie de articole inedite despre scriitor
semnate de diferiţi oameni de cultură.
1999
Apar, la Iaşi, la Editura Polirom, Opere volumul I de N. Gogol, care include şi traduceri semnate de Al.Cosmescu.
2004

În colecţia Biblioteca şcolarului apare traducerea romanului Insula comorilor de R. L. Stevenson, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Alexandru Cosmescu şi-a intitulat două din cărţile sale Darurile magilor şi Miraculoasele tărâmuri . Sunt titluri semnificative: arta e un
miracol, datorat talentului, înaltelor temperaturi sufleteşti, pătrunderii forţelor magice ale cuvântului. E ceva mistic în această credinţă?
Nicidecum. Când vorbea despre vraja cuvântului, despre capacitatea acestuia de a produce miracolul, adică emoţii omeneşti, el ne
trimitea în primul rând la marii povestitori ai lumii: Andersen, Perrault, Creangă (despre acesta din urmă va spune că este „un filosof
care a scris în veselă proză aceste poeme care sunt pură muzică...“ ).
Oricine îl cunoştea pe Alexandru Cosmescu, găsea o deplină asemănare între el şi un vrăjitor sau un jin oriental de rangul întâi: de după
cele două perechi de ochelari – una pentru distanţarea şi alta pentru apropierea lumii – ne privea ispititor un om învăluit în taine adânci,
rotocoalele de fum care îl înconjurau nefiind decât exteriorizarea acestor taine, mâinile sale uşor tremurătoare erau gata să înfăptuiască
o nouă minune...
Era un Om al Cărţii, cu privirea îndreptată mereu spre spaţiul dintre rânduri, spre adevăratele sensuri ale cuvintelor. În opera fiecărui
scriitor pe care l-a tradus sau despre care a scris mici eseuri, note, recenzii, Alexandru Cosmescu a văzut un tărâm în care se producea
un anumit miracol. El intra în acest miracol spre a se împărtăşi cu taina posesorului, nu spre a se plimba pur şi simplu şi a face o fugară
cunoştinţă cu anumite semne exterioare, care îi dau nota particulară.
Alexandru Cosmescu ţinea să cunoască întreaga taină. De aceea, de fiecare dată venea înarmat cu alte mijloace de cunoaştere. Pe
tărâmul gogolian păşea cu fraza orală şi profund lirică a lui Creangă; când transpunea Neisprăvitul lui Fonvizin valorifica limbajul
epocii lui Constantin Stamati din Două fete şi-o neneacă şi făcea uz de multe întorsături arhaice ale stilului; când scria despre
Sadoveanu folosea chiar limbajul acestuia, atât de apropiat de cel al cronicarilor moldoveni ai secolului XVIII.
Dar de câte ori Alexandru Cosmescu a inventat, a găsit mijloace lingvistice cu totul noi, pentru a reda adecvat vorbirea lui Belikov din
Omu-n cochilie şi a lui Hlestakov din Revizorul .

Alexandru Cosmescu era înzestrat cu un adevărat dar al replămădirii universului artistic al altor scriitori într-o altă limbă. Despre un
astfel de univers – cel al lui Şolohov – scria într-un articol: „Am căutat, dar, a întâlni călăreţii, plugarii, năierii şi nălbarii de pe Don cu
cei de pe la noi – şi în nădejdea că graiul li s-a potrivit, am făcut să apară atunci această tălmăcire“. Să fim atenţi la nuanţe: traducătorul
Cosmescu nu şi-a pus numai scopul de a reda, de a găsi echivalente, ci de a-i întâlni pe plugarii de pe Don cu cei moldoveni, pe năierii-
cazaci cu cei din Delta Dunării... Darul de a replămădi, de „a-i întâlni“ pe eroii lui Gorki, Korolenko, Kuprin, Ehrenburg, Stevenson,
Paustovski, Kataev, Şaghinean cu specificul meleagurilor noastre trebuie să fi fost sprijinit, fireşte, de o vastă cultură şi de o sigură
intuiţie. Alexandru Cosmescu era vrăjitorul pregătit cu o adâncă ştiinţă de carte. El îşi dădea bine seama că doctorului Faust nu-i este
îndeajuns mistica medievală, că el caută să-şi însuşească toate cuceririle ştiinţei din epoca contemporană.
Pe Alexandru Cosmescu l-a caracterizat întotdeauna devotamentul faţă de cultură, el a fost un slujitor fidel şi pasionat al ei. Mai mult
decât atât: un apărător a tot ce este valoare.

Martor şi participant activ al procesului literar postbelic încă de pe când „făcea cerneală din tocătura de creion chimic “ şi de pe când
academicianul de mai târziu Andrei Lupan „se mai purta încă încălţat cu bocanci“ , Liviu Deleanu „reinventa“ în limbă cuvântul
„zarişte“ , Emilian Bucov „trecea la proză“ , iar Rahmil Portnoi „tocmai începuse să corespondeze cu un tânăr de curând întors din
armată, pe nume Ion Druţă şi de profesie dulgher“ (Aureliu Busuioc, după cum precizează autorul cărţii Maiştri şi învăţăcei , mai era
meşter radist, Igor Creţu student, Ana Lupan – apicultoare, Samson Şleahu – zidar), Alexandru Cosmescu s-a impus ca prozator,
publicist, dramaturg şi mai cu seamă ca traducător.

Astăzi „magul“ se întoarce acasă de pe atâtea miraculoase tărâmuri, pentru a-şi privi toate roadele strânse şi toate darurile închinate
altora. „Într-o nuvelă a lui Ivan Bunin, Gramatica iubirii... se spune undeva că timpul, când ţi-1 umple iubirea, se preschimbă în
neîncetare. Mai mult chiar. Timpul poate trece. Poate trece şi iubirea. Dar rămâne amintirea. Or, amintirea nu tot neîncetare înseamnă?“
Timpul poate trece, iubirea faţă de cultură, iubirea neîncetată, rămâne, vom preciza noi.
HadВrcĂ: Pe el, neîntrecutul traducător, iar în fapt, intraductibilul spirit, cei din jur îl puteau cunoaşte în mai multe feluri, niciodată însă
în întregime, mereu proteic, risipitor de surprize şi tăinuitor de mistere. Dacă aveai norocul să-l prinzi în duşi buni şi să-l rupi de la
buchisirea căruiva op feştelit, puteai să te alegi cu ditamai istorisiri literare, informaţii sportive de ultimă oră, tactici de război, termeni
de ţesut, exerciţii de şah, sinonimii semantice sau mai ştiu eu ce pricopseli... Niciodată însă nu m-a părăsit senzaţia că ceea ce atât de
ingenios ascundea omul acesta sub rotocoale de fum şi cafea prin ceaţa lentilelor şi sub dantelăria vorbelor iscusite era, de fapt, o zonă
tabu, pe care Cosmescu o păzea cu sfinţenie, aşteptând vremuri mai bune pentru a o putea deconspira. Unii l-au asemuit cu un Mag, şi
el, într-adevăr, avea ceva din aerul misterios al magicianului care ştia formula hieratică, cheia şi aliajul mult râvnit. Un fel de
Paracelsius sau Nostradamus medieval rătăcit prin pustietăţile lui Dracula după himerele adevărului sau după iarba cea de vrajă a
tinereţii fără bătrâneţe... Îi lipseau numai tichia, talmudul şi semnele Cabalei pentru a întruchipa aievea misterele pe care le stăpânea cu timpul, dar pe care le-a luat cu sine d
Ion HadВrcĂ
 Saka: Stilul – şi cel al vieţii, dar şi cel al scrisului său – îl întronează pe Alexandru Cosmescu pe un loc cu totul aparte. Inconfundabil –
absolut în toate câte le-a făcut – Cosmescu nu se temea să se confrunte cu nimic pe lumea asta. Aş zice dimpotrivă – se cufunda şi se
afunda în toate cu dedare şi credinţă inegalabilă la noi. Scrisul pentru dumnealui era un act sacru şi tocmai de aceea a scris numai ceea
ce avea şi are aer dumnezeiesc, adică stă sus şi comunică până şi cu cel mai surd neştiutor de nimic. Ca să ştie şi el, săracul! A scris
munţi de hârtie şi încă de mână – îngrijit, caligrafic, rând drept, ca să nu te osteneşti descifrând. Să-ţi rămână vedere şi energii pentru a
pătrunde dincolo de litera frumos rotunjită şi propoziţiunea trăită după toate rigorile literare. Pentru că Alexandru Cosmescu a fost – de
rând cu încă unul, doi, dar nu mai mulţi – marele cărturar al nostru, din care ne-am împărtăşit, de la care am luat, pe care l-am furat cu
toţii...
Serafim Saka
Ungureanu: În memoria noastră Cosmescu continuă să rămână un slujitor în cel mai frumos templu pe care 1-a creat poporul nostru –
Templul Limbii. Limba – această fiinţă a noastră – 1-a avut pe Alexandru Cosmescu drept Mare Preot, care a ştiut să păstreze tainele ei
şi să ni le transmită nouă în toată frumuseţea şi bogăţia lor.
Ion Ungureanu
Adam: Gazetar, traducător, scriitor, el sfârşeşte ca maestru acceptat şi recunoscut de discipoli. Leonida Lari, zice-se, şi-ar fi recitat
primele poezii în casa lui. Tot aici şi-ar fi început „anii de ucenicie“ şi Vlad Ioviţă. Aproape sexagenar, Serafim Saka evocă şi el cu fior
atmosfera de atunci. Monstru de erudiţie, maestrul ajunsese în ultimii ani un fel de înţelept talmudic ce despica voluptuos firul în patru
sau, dimpotrivă, aduna într-un caier imens de asociaţii insolite informaţii de tot felul. O limbă aleasă, fluentă şi mlădioasă, românească
prin excelenţă, îi înlesnea dominaţia.
Ioan Adam
Vasilache: Prin structura sa Cosmescu a fost un romantic de cea mai răspândită specie, căci şi lumina zilei, şi cerul împănat cu stele, el
le-a jubilat din plin anume între oameni, tocmai printre cei visători. Nu 1-a orbit nici soarele, însă cel mai mult i-a priit şi şi-a slobozit
petalele, ca şi florile mirositoare, noaptea, ca şi păsările cele nocturne.
Vasile Vasilache
Gromov: Prin însuşi felul lui de a fi şi de a se pronunţa, Alexandru Cosmescu a ţinut piept unui întreg program de deznaţionalizare şi
dezagregare spirituală, pus la cale de maşina puterii şi de profitorii ei. Departe de mine gândul de a-i atribui un merit singular. Dar oare
acea floare curată pe care o înalţă astăzi Noua Generaţie n-a răsărit şi ea din sămânţa împrăştiată cu atâta generozitate de Alexandru
Cosmescu?
Alexandru Gromov
Nicolai Costenco 1913
21-Dec

Se naşte, la Chişinău, Nicolai Costenco, din căsătoria lui Fiodor Costenco-Radzeiovski (care, potrivit afirmaţiei viitorului scriitor, era
nobil – „graf“ cu rădăcini polono-ruso-moldovene), funcţionar la cancelaria gubernială a Basarabiei, cu Maria lui Gheorghe Leahu – o
răzăşcă din judeţul Orhei. Să urmărim – pentru prima dată pe bază de documente şi de alte mărturii edificatoare – obârşiile poetului.
Într-un manuscris inedit din mai 1957, intitulat „Părinţii“, după ce relatează nişte întâmplări din copilărie, toate cu referinţă la familia
bunicului după mamă – „familie de ţărani răzeşi dintr‑un sat basarabean din regiunea codrilor, anume Şihorăni, din preajma Orheiului“
– Nicolai Costenco face (în ultimul alineat al textului care, în totalitate, însumează 8 pagini) şi o foarte sumară evocare a originilor sale
pe linie paternă. Reconstituit la 1957 – din ceea ce scriitorul revenit de curând din periplul siberian reţinuse de mic din relatările mamei
şi ale altor rude apropiate – portretul tatălui păstrează ceva din insolitul impresiilor acumulate de poet în fragedă copilărie: „...băiat
frumos, cu mustăţi arcuite şi ochi în care sălta numai michiduţă, fără să ştie o boabă în româneşte, silit însă de bunelul s‑o înveţe, că de
nu – fata i-o dă, da zestre – mai pune-ţi apetitul în chiroane. Acesta a fost tata, pe care nu-l ştiu decât din povestirile mamei. Atât că tare
îi mai plăcea să citească şi să se facă cu prăjina la nas – de, era graf, cum spunea el, pe jumătate rus, pe jumătate moldovean, şi mai avea
o jumătate de polonez. Mă miram pe atunci – cum dracul, înseamnă că era un om şi jumătate?...“

Costache Costenco, fiul scriitorului, cel care ne‑a pus la dispoziţie textul acestor frânturi de amintiri, ne-a comunicat că, potrivit
tradiţiei de familie, bunicul său a trecut Nistrul şi a plecat în Rusia, fără ca, ulterior, despre el să se mai afle ceva.
La 1957, când a aşternut pe hârtie textul despre părinţi, nici Nicolai Costenco nu ştia mai mult decât ce auzise în copilărie. Mult mai
târziu, scriitorul avea să primească de la Bucureşti, de la mama, de la tatăl vitreg, avocatul Teodor Păduraru, şi de la fratele Anatol
Păduraru, o parte din arhiva familiei, cu documente şi manuscrise de până la 1940, între care şi o serie de acte originale cu privire la
viaţa şi activitatea părintelui său natural. Astfel, conform adeverinţei eliberate la 16 septembrie 1894 de Consistoriul Bisericesc din
Chişinău, în cartea cu actele de stare civilă a Bisericii Adormirii din localitatea Secureni, ţinutul Hotin, pe anul 1886, la nr. 11, a fost
înscris următorul act: „La 8 februarie anul 1886, în familia nobilului Silvestru al lui Alexandr Costenco-Radzeiovski şi a soţiei sale
legitime Domnica a lui Eftodie, ambii de confesiune ortodoxă, aflaţi la prima căsătorie, s-a născut fiul Fiodor, pe care la 16 februarie
acelaşi an l-a botezat preotul Fiodor Onufreivici şi cântăreţul diacon Simion Crocos; naş a fost preotul Ioan al lui Ştefan Plăcintă din
satul Clocuşna, ţinutul Hotin“. Pe verso-ul acestei adeverinţe, eliberate la 16 septembrie 1894, se află înscris următorul act de stare civilă: „La 10 februarie 1913, sus

În conformitate cu „extrasul din registrul metrical“ (originalul rusesc cu textul tradus în româneşte se păstrează în arhiva Muzeului
Literaturii Române „M.Kogălniceanu“) copilul a fost botezat de clericii de la Biserica „Sfântul Haralambie“ din Chişinău, care au şi
eliberat actul de naştere-botez. Pruncul Nicolai, numit astfel în cinstea sfântului Nicolai, care se sărbătoreşte la 6 decembrie, s-a născut
la 21 decembrie 1913 şi a fost botezat la 25 ianuarie 1914. Naşi la botez au fost: secretarul gubernial Teodor al lui Gheorghe Leahu,
unchiul după mamă al viitorului scriitor, şi Iustina a lui Nichita, soţia lui Vladimir Ardalion Vasiliev‑Volghin, secretar în administraţia
gubernială din Basarabia, precum şi Vasilie al lui Ioan Soldatov, agricultor din satul Canadei, ţinutul Sîzrani, gubernia Simbirsk. Taina
sfântului botez a fost oficiată de preotul Teodor Bivol şi cântăreţul Dimitrie Moleavin.
Din formularul de servici al lui Fiodor Costenco-Radzeiovski, întocmit în 1916 şi completat cu date noi la 1 iunie 1918, aflăm că acesta
s-a născut într-o familie de nobili de viţă şi, după o educaţie şi studii, obţinute, probabil, acasă, cu profesori particulari, la 12 octombrie
1904 a fost angajat în calitate de secretar al şefului poliţiei circumscripţiei nr. 2 din Chişinău. De la 20 februarie 1910 şi‑a continuat
cariera pe post de ajutor de secretar al Cârmuirii Guberniale a Basarabiei, astfel încât revoluţia rusă din februarie 1917, ce se extindea
vertiginos spre periferiile imperiului, l-a găsit în plin centrul evenimentelor. La 20 octombrie 1917, Fiodor Costenco‑Radzeiovski este
numit în postul de „ajutor al şefului cancelariei comisarului gubernial“, acesta fiind subordonat Guvernului Provizoriu de la Petrograd.
La 14 iunie 1918, Fiodor Costenco‑Radzeiovski e numit şef al secretariatului secţiei Consfătuirii Expeditive Speciale a Direcţiei de
Interne a Basarabiei reunite, între timp, cu Regatul României. Disponibilizat ca urmare a schimbării structurilor puterii diriguitoare ale
Basarabiei sau, poate, rămas fără servici din cauza faptului că nu va fi dorit să presteze jurământul de credinţă faţă de noile autorităţi de stat ale Ţării întregite, prin 1920, Fio
Rămas, practic, fără sprijin patern, Nicolai Costenco îşi va trăi copilăria, mai ales în perioada vacanţelor de vară, în satul bunicilor după
mamă – Gheorghe şi Olimpiada Leahu, născută Hodorogea, – răzeşi din Cehorenii Orheiului.
1921
Odată destrămată familia şi soţul dat dispărut, Maria Costenco-Radzeiovski, pentru a-şi asigura viitorul – sieşi şi copilului rămas fără
tată – se recăsătoreşte cu avocatul Teodor Păduraru, născut în comuna Ţipleşti din judeţul Bălţi, nepot al fruntaşului unionist de la 1918
Pantelimon Halippa. Începutul şcolarităţii lui Nicolai Costenco: primele trei clase le face la Şcoala Primară Ortodoxă din Chişinău, fiind
înscris iniţial (de către una dintre mătuşi) cu numele Leahu, în al doilea an (de către tatăl vitreg) – cu numele Păduraru, şi, în fine,
revenindu-se la adevăratele lui obârşii paterne – cu numele Costenco‑Radzeiovski. În clasa a patra copilul este înscris la Şcoala de
Aplicaţie a Şcolii Normale de Învăţători din Chişinău.
1922
14-Aug
Se naşte, la Chişinău, Anatol Păduraru, frate uterin al scriitorului, viitor medic veterinar.
1928-1932
Nicolai Costenco urmează clasele cursului superior la Liceul „Bogdan Petriceicu-Hasdeu“ din Chişinău.
1932
10-Sep

Ca urmare a susţinerii cu succes, în cadrul sesiunii de vară 1932, a examenului de bacalaureat, elevului-absolvent al Liceului „Bogdan
Petriceicu-Hasdeu“ din Chişinău Nicolai Costenco i se dă Diploma de bacalaureat, obţinută cu media „satisfăcător“.
1932-1936
Nicolai Costenco urmează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi. Înscris la facultate cu seria 1932/33, el va
trece examenele pentru anii I şi, parţial, II de studii, fiind exmatriculat la 12 septembrie 1938, ca unul ce nu s-a prezentat la celelalte
examene. Paralel cu studiile la drept, poetul se va înscrie şi la Facultatea de Litere. „Universitatea la noi, scria poetul într‑o epistolă
adresată unchiului Xenofont Leahu la 17 decembrie 1936, e o fabrică nu de minţi luminate – pe ele numai natura le face –, ci de lefegii,
bugetivori fără conştiinţă şi fără demnitate“.
1932
Cuvântul liber de la Bucureşti inserează câteva poezii de Nicolai Costenco, însoţite de o prezentare semnată de poetul şi publicistul
Demostene Botez.
1934
În nr. 1 al revistei Viaţa Basarabiei publică un grupaj de versuri. Asumându-şi, din acest an, funcţia de redactor-prim al publicaţiei,
ajutat de prietenul său, poetul şi publicistul Vasile Luţcan, Nicolai Costenco îşi va identifica, până în 1940, destinul propriu cu cel al
revistei. Aici va publica în permanenţă poezii, poeme, articole, eseuri, recenzii la cărţile colegilor, fragmente de proză artistică,
traduceri.
1937
Apare, imprimată la tipografia „Tiparul moldovenesc“, placheta Poezii – operă editată de Gruparea revistei Viaţa Basarabiei . Coperta
e ilustrată de pictorul Anatolie Cudinoff. La începutul anului, se pare că prim‑redactorul a avut un conflict – pe marginea ideii,
interpretate în mod diferit, de regionalism cultural – cu o parte dintre colaboratori (Vladimir Neaga, Nicolae Spătaru, Petre Ştefănucă,
Nicolae Moroşanu, Emil Gane), aceştia retrăgându-se de la revistă. Redacţia şi administraţia se vor afla în continuare la locuinţa
prim‑redactorului şi a directorului – avocatul Teodor Păduraru, tatăl vitreg al lui Nicolai Costenco şi unul dintre principalii sprijinitori
financiari ai publicaţiei.
1939

Se tipăresc, în volume aparte, Cleopatra (A treia Elegie păgână) şi Ore – poeme din perioada 1934-1939. Sunt anunţate, ca fiind în
pregătire, cărţile: Elegii păgâne – poeme, Hâncu – poem istoric, Viaţă fără istorie – roman, Unirea – roman.
1940
La Chişinău, se constituie legal-oficial Societatea Scriitorilor şi Publiciştilor din Basarabia. Preşedinte e ales Pantelimon Halippa, lui
Nicolai Costenco revenindu-i funcţia de secretar general. Societatea, recunoscută persoană juridică de Tribunalul judeţului Lăpuşna,
avea şi o editură proprie. Aici urma să apară volumul Elegii păgâne , conţinând, de rând cu ciclurile de creaţii originale, şi o serie de
traduceri din Puşkin, Lermontov, Blok, Esenin ş.a. Dar, aşa cum mărturiseşte poetul într-o scrisoare, deşi imprimat, volumul „nu a ieşit
de la tipografie, deoarece au venit eliberatorii noştri“. Ziua fatală de 28 iunie, în care, conform prevederilor fixate în protocolul adiţional
secret la pactul Molotov-Ribbentrop, are loc raptul Basarabiei şi incorporarea ei în colosul roşu, îl găseşte pe Nicolai Costenco la
Chişinău. Poetul respinge propunerea pe care i-o face Pantelimon Halippa (ceilalţi membri ai familiei – mama şi fratele Anatol se aflau
la odihnă în Ţară) de a se refugia. Ispitit să se apropie „de felul nou de viaţă, preconizat de ştiinţa lui Lenin“, Nicolai Costenco a rămas
la Chişinău.
1941
martie

De rând cu alţi confraţi de condei băştinaşi, al doilea după Emilian Bucov, Nicolai Costenco este primit în Uniunea Scriitorilor Sovietici
din Moldova. În acelaşi an e angajat în calitate de şef al secţiei literare la Teatrul Moldovenesc de Stat, transferat la Chişinău de la
Tiraspol. Foarte curând, însă, poetul şi‑a dat seama de lipsa de perspectivă a experimentelor lingvistice şi socio‑culturale promovate
insistent şi cu aroganţă de „fruntaşii“ vieţii literar‑artistice veniţi din Transnistria. Ia atitudine, pronunţându-se ferm împotriva
aberaţiilor „şantiste“, inclusiv la întâlnirea cu intelectualitatea de creaţie din tânăra republică sovietică, întâlnire organizată la sediul
comitetului central al partidului comunist, de Nikita Hruşciov, care i‑a sprijinit demersul.
aprilie Nicolai Costenco se căsătoreşte cu Lili Cleiderman, fiica unui medic din Chişinău.
23-Jun
Aparatul represiv al regimului de ocupaţie ia decizia de a-l aresta, pornindu‑se, indubitabil, de la circumstanţa că Nicolai Costenco a
fost colaborator apropiat al lui Pantelimon Halippa pe tărâm social‑cultural‑literar. Printr-un denunţ anonim, care a servit drept
pretext formal, autorităţile erau informate cum că poetul ar fi avut legături cu Garda de Fier şi că, în calitatea lui de fost redactor al
revistei Viaţa Basarabiei , a publicat articole cu caracter antisovietic şi antirevoluţionar; scriitorului i s-au incriminat, totodată, şi acţiuni
destabilizatoare, cu caracter de agitaţie antisovietică.
25-Jun

Doi inşi, unul militar şi unul civil, sosesc la locuinţa poetului de pe strada Haralambie, nr.142, pentru a-l aresta. I se face percheziţie,
fiindu-i confiscate trei monede de aur (rămase în casă de la părinţii care se refugiaseră în Ţară), actele de identitate (în total şase), două
albume, opt cărţi, două caiete, şapte fotografii. Martori oculari la percheziţie şi arest au fost vecinii: N. I. Socolov şi I. S. Bodarev
(scriitorul Bogdan Istru. Acesta, împreună cu soţia, locuia în casă la N. Costenco).

Deoarece linia frontului se apropia de Chişinău şi oraşul era evacuat în grabă de autorităţile regimului de ocupaţie, fără a fi fost judecat
şi condamnat, N. Costenco este scos din închisoare, urcat, împreună cu alţi deţinuţi, în tren şi trimis spre răsărit.
începutul lui iulie
Împreună cu alţi arestaţi, între care şi prozatorul Mihail Curicheru, învăţător la Străşeni, Nicolai Costenco e dus cu maşina până la gară,
urcat într-un tren cu vagoane de puşcăriaşi şi expediat spre răsărit. Prima escală: la penitenciarul din „Tirişpolea – capitala republicii
autonome moldoveneşti transnistrene – o formaţie administrativă butaforică lipită ca un petic zdrenţuit ...de cursul întortocheat al
bătrânului Nistru“. După şapte zile de şedere la Tiraspol, câte 40 de indivizi în vagoane de marfă, deţinuţii sunt duşi la Odesa. De aici
trenul o ia spre Nikolaev. Oarecum resemnat, poetul constată că pentru el „situaţia era o distracţie. Obişnuit din copilărie să privească în
drum peisagiile“, el se arată curios să vadă „locurile noi ale Rusiei“. „Periplul“ siberian a continuat prin localităţile Kuibâşev,
Buguruslan, Ufa, Omsk, Voroşilovsk (pe Obi), Kramatorsk (pe Enisei), Irkutsk (pe Angara) – „inima Siberiei, dricul Asiei de Nord“. De
aici, pe un şlep, convoiul a înaintat pe Angara, în cursul apei spre Nord, până în localitatea Aleksandrovsk – „un sat de case simple de
ţărani săraci“. Mai departe deţinuţii au mers pe jos vreo 12 km până la puşcăria Aleksandrovskii Ţentral“, „zidită pe vremea Ecaterinei celei mari pentru deţinuţii politici“, l

august-decembrie Încarcerat în penitenciarul „Aleksandrovskii Ţentral“, împreună cu alţi basarabeni, poetul şi-a dus existenţa într-o
cameră „fără atingeri din exterior“, cum va menţiona el, în Povestea vulturului . „Puşi la opreală, cu lumea exterioară n‑aveam nici un
contact. Dacă ne-ar fi pus într‑un clopot de sticlă şi ne-ar fi coborât la fundul mării, n-am fi fost mai izolaţi decât eram acum“. În
camera 50 a puşcăriei se înfiripă un cenaclu – „grupa literelor moldave a favoriţilor mizeriei“, cum i-a zis, cu amărăciune, poetul.
12-Dec
Lui Nicolai Costenco i se aduc la cunoştinţă capetele de acuzare. Acestea rezultau din denunţul în baza căruia fusese arestat şi
fragmente – 10 pagini bătute la maşină – ale stenogramei adunării scriitorilor ce a avut loc în primăvara anului 1941 la Chişinău şi în
cadrul căreia N. Costenco se pronunţase categoric împotriva tendinţelor de înlocuire a limbii române literare cu graiul moldovenesc
transnistrean influenţat masiv, la toate nivelurile, de limba rusă. În cadrul disputelor, omul de cultură N. Costenco a apărat cu dârzenie
atât originea cât şi caracterul latin al limbii. Supus interogatoriilor care se desfăşurau, de obicei, noaptea, poetul respinge acuzaţia de a fi
fost membru al vreunui partid, în schimb recunoaşte că, în calitate de redactor al revistei Viaţa Basarabiei , în articolele publicate nu a
sprijinit mişcarea revoluţionară, afirmând că numai orânduirea burgheză poate să scoată Basarabia din starea deplorabilă în care se afla.
„Fiind naţionalist burghez, a mărturisit el, consideram că limba basarabeană burgheză se află la un nivel superior în raport cu noua
limbă sovietică moldovenească“ şi că, în prezenţa lui Hruşciov, apoi, cu altă ocazie, în cadrul unei întruniri cu participarea profesorului Serghievski de la Moscova, i-a luat
14-Dec

Organele de anchetă din Irkutsk, în baza stenogramei şi a proceselor-verbale ale interogatoriilor la care a fost supus, iau decizia de a-l
trage la răspundere în conformitate cu prevederile art. 58-10, partea I a Codului Penal al Federaţiei Ruse, pentru următoarele „crime“:
„Fiind scriitor şi redactor la revista română burgheză Viaţa Basarabiei , N. F. Costenco a scris articole cu caracter antisovietic. Chiar şi
în 1940, în timpul puterii sovietice, făcea agitaţie antisovietică, afirmând că limba burgheză basarabeană este superioară limbii sovietice
moldoveneşti şi că operele literare sovietice nu rezistă ca formă. Totodată, la consfătuirea scriitorilor sovietici din Chişinău,
N. Costenco, în luarea sa de cuvânt, a afirmat că puterea sovietică ar fi schimonosit limba moldovenească“. În aceeaşi zi, noaptea,
decizia organelor de anchetă este adusă la cunoştinţa deţinutului. Întrebat dacă este de acord cu acuzaţiile ce i s-au adus, poetul
răspunde afirmativ.
1942
8-Feb
Procurorul însărcinat
cu supravegherea cazului a susţinut întru totul capetele de acuzare şi a pledat pentru condamnarea lui N. Costenco. În rechizitoriu, între
altele, se afirmă: „Luând în considerare faptul că N. F. Costenco a fost demascat prin activitatea sa antisovietică şi că el este periculos
pentru stat, propun să i se aplice o pedeapsă de detenţiune într-un lagăr de corecţie prin muncă pe un termen de 7 ani cu o interdicţie a
drepturilor politice pe 3 ani“.
15-Apr
Consfătuirea specială de pe lângă Comisariatul Norodnic al Afacerilor Interne al U.R.S.S. (cunoscutul N. K. V. D.), precum şi era de
aşteptat, a lăsat în vigoare sentinţa pronunţată în cazul lui Nicolai Costenco.
1942-1948

Condamnatul Costenco şi-a ispăşit pedeapsa într-un lagăr de corecţie prin muncă din localitatea Dudinka, ţinutul Krasnoiarsk.
1948
25-Jun
Expirând termenul de 7 ani la care fusese condamnat, poetul este angajat, prin contract de muncă încheiat pe o perioadă de trei ani, în
Portul maritim Dudinka.
1950

19 decembrie Se căsătoreşte cu Maria Haralambie Ursachi (Frunză), originară din satul Mereni, raionul Anenii‑Noi. Căsătoria este
consemnată în registrul actelor de stare civilă din localitatea Dudinka, ţinutul Krasnoiarsk, districtul Taimâr.
1951
15-Dec
Prelungeşte contractul de muncă în Portul maritim Dudinka pe un termen de încă doi ani. Scriitorul va exercita, pe rând, următoarele
funcţii: dispecer superior (până la 25 iunie 1952), şef de schimb (până la 25 august 1952), conducător al grupului de recepţionare (până
la 2 martie 1953), maistru pentru lucrările de încărcare (până la 18 iunie 1953).
1953
25 iunie Prelungeşte contractul de angajare pe o perioadă de încă 3 ani. Poetul va munci ca şef de depozit (până la 23 decembrie 1953)
şi, iarăşi, dispecer.
1954
vara Folosindu-se de dreptul legal la concediu şi de dreptul de deplasare liberă pe teritoriul U.R.S.S., Nicolai Costenco face o vizită
„de recunoaştere“ la Chişinău. Află că părinţii şi fratele sunt în viaţă şi locuiesc la Bucureşti. Le scrie şi, astfel, reia legătura cu familia,
care, la rându‑i, află despre el că e viu.
1955
vara Întreprinde, în cadrul concediului, o nouă călătorie la Chişinău. Începe să-şi scrie memoriile din perioada de detenţie în
GULAG‑ul sovietic, împletite, retrospectiv, cu amintirile din copilărie.
1956
25 iunie Încheie un contract de angajare la Combinatul Metalurgic din Norilsk pe trei ani – până la 25 iunie 1959.
1956
9 august Prin hotărârea Colegiului judiciar pentru dosare penale al Judecătoriei Supreme a Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti, decizia din 15 aprilie 1942 a Consfătuirii speciale de pe lângă Comisariatul Norodnic al Afacerilor Interne al U.R.S.S. cu
privire la condamnarea lui Nicolai Costenco a fost anulată cu încetarea procedurii pe dosar, din lipsa în acţiunile inculpatului a
componenţei de infracţiune şi eliberarea imediată din detenţie. Poetul, care la acest moment, precum mărturisea el însuşi, la modul
ironic, într-o notiţă biografică de mai târziu, locuia, împreună cu familia, „într-o vilă proprie, ridicată pe malul fluviului Enisei, în portul
Dudinka, se întoarce la uneltele sale de scriitor“.
20 septembrie În vederea apropiatei reveniri la baştină, Nicolai Costenco adresează lui Gherasim Rudy, preşedinte al Consiliului de
Miniştri al R.S.S.M., o cerere prin care, informând că a fost reabilitat, solicită să-i fie restituită casa de pe strada Ştefan cel Mare (fosta
Haralambie), nr. 142, care i-a fost luată ilegal.
sfârşitul anului Reabilitat, Nicolai Costenco, împreună cu întregul său „familion“ – soţia Maria, copiii Nicolai (a.n. 1949), Maria (a.n.
1951), gemenii Costache şi Tatiana (a.n. 1954), Fiodor (a.n. 1956); mezina Ileana se naşte, în 1958, deja la Chişinău, iar un alt fiu, cu
numele Constantin, se va stinge din viaţă la 13 iunie 1953, la numai 8 luni, şi va fi înmormântat în solul îngheţat al Siberiei –, revine la
Chişinău.
1957
18 iunie Este angajat în calitate de consultant la secţia de poezie a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Spre sfârşitul anului, iese de sub
tipar, la Editura de

Stat a Moldovei, într‑un tiraj de 3000 de exemplare (dat la cules 22 iulie 1957, bun de tipar 16 noiembrie 1957), culegerea de versuri
Poezii alese – prima carte apărută în perioada postbelică, după reabilitare, şi care s-a vrut una de bilanţ. Volumul
se constituie din următoarele compartimente: Începuturi (1932‑1937), Orizonturi natale (1938-1939), Răsăritul (1940-1941),
Severograd (1941‑1956), Rondeluri şi Întoarcere (1956-1957) – corespunzătoare, cronologic-tematic, unor perioade distincte din
viaţa şi activitatea autorului.
1958
În traducerea lui Nicolai Costenco, la Editura Şcoala sovietică, apare cartea lui V. Nestaiko Єura şi Єurik.
1959
Editura Cartea Moldovenească publică, în limba rusă, volumele de versuri Postoianstvo şi Stihi.
1960
La Editura Cartea Moldovenească apare, într-un tiraj de 2000 de exemplare, volumul Poezii noi .

22 iunie Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. este decorat cu medalia „Pentru vitejie în muncă“.
1961
La Editura Cartea Moldovenească, apare volumul Poezii (tiraj – 4000 de exemplare). Ediţia conţine şi traducerea poemului Demonul
de Lermontov – „pios omagiu la cei 120 de ani de la moartea genialului poet rus“. Editura Sovetski pisateli din Moscova publică, în
traducerea lui Viktor Kocetkov, volumul de versuri Moldavskie napevî.
În traducerea lui Nicolai Costenco, la Editura Cartea Moldovenească, apare volumul Pagini alese de Aleksei Tolstoi.
1962
Nicolai Costenco traduce şi editează (Editura Cartea Moldovenească) Povestiri de Iuri Naghibin.
1963

Conceput ca o culegere de generalizare a unei experienţe poetice de aproximativ 30 de ani şi apărut într‑un tiraj de 2500 de exemplare
la Editura Cartea Moldovenească, volumul Versuri (peste 360 de pagini) s‑a circumscris, totodată, momentului aniversar: cincizeci
de ani de la naşterea poetului. Apare, la Editura Cartea Moldovenească, romanul Severograd.
La aceeaşi editură se tipăreşte placheta de versuri pentru copii Luci, soare, luci!
1964
6 octombrie Demisionează din postul de consultant al secţiei poezie a Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1966
În colecţia Aurora apare volumul selectiv de versuri Prometeu. Se tipăreşte culegerea de nuvele Norocul omului. La Editura Lumina,
în colecţia Biblioteca şcolarului , iese de sub tipar placheta Versuri.
1967
Apare, în limba rusă, într-un tiraj de 100 000 de exemplare, volumul Severograd, care conţine romanul cu acelaşi titlu şi şapte nuvele.
În revista Nistru , nr. 6, se publică drama în trei acte Serghei Lazo .
Apare, la Editura Cartea Moldovenească, culegerea de poezii şi poeme Mugur, mugurel (tiraj 7000 de exemplare). Ieşit de sub tipar în
condiţii poligrafice deosebite, volumul va fi propus, în 1968, pentru Premiul de Stat.
1969
Editura Cartea Moldovenească publică volumul Poezii şi poeme. Culegerea cuprinde versuri scrise în anii 1967 şi 1968 (ciclurile
Culori şi umbre şi Primăveri la Yalta ), precum şi versuri din perioada interbelică (ciclul Preocupări lirice cu reluări din plachetele
Poezii, Ore şi Elegii păgâne – poemele Cleopatra şi Lebăda Neagră ). Se da, astfel, curs – cum se specifică în adnotare – „cererii
multor cititori de a cunoaşte poeziile scrise de poet în tinereţe“. Tiraj 7000 de exemplare. La Editura Lumina apare culegerea de poezii
şi poeme Neamul.
1970
La Editura Cartea Moldovenească apare o nouă ediţie a romanului Severograd.
1971
Ies de sub tipar, la Editura Cartea Moldovenească, în traducerea lui Nicolai Costenco, romanul Crimă şi pedeapsă de Fiodor
Dostoievski şi Vâna de aur (poezii şi poeme) de Vasili Fiodorov şi, transpus din italiană, romanul autobiografic al lui Dante Alighieri
Viaţa nouă (în colaborare
cu Nicanor Rusu).
1972
La Editura Cartea Moldovenească apar volumul de versuri Tărie precum şi romanele Destinele
se nasc din clipe de Constantin Şişcan şi Podul de peste Drina de Ivo
Andrici traduse
din limba rusă.
1973
Editura Lumina scoate o nouă ediţie a cărţii de poezii şi poeme Neamul , iar Cartea Moldovenească – volumul Poeme, în tiraje de 4 şi,
respectiv, 5 mii de exemplare.
Tot la Cartea Moldovenească vede lumina tiparului volumul de versuri în limba rusă Dnevnik serdţa.
1974
La Editura
Sovetski pisateli
din Moscova apare,
în traducerea lui Vladimir Bjezovski, romanul Severograd.
1975
Apar, la Editura Cartea Moldovenească, volumele Versuri de Evgheni Evtuşenko
şi Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir, transpunerile din
rusă şi, respectiv, din latină fiind
semnate de Nicolai Costenco.
18 decembrie Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti îl decorează cu Medalia „Veteran al muncii“.
1976

I se acordă Premiul de încurajare al Consiliului Central al Sindicatelor din U.R.S.S. şi al Comitetului de Conducere al Uniunii
Scriitorilor din U.R.S.S. pentru romanul Severograd prezentat la concursul unional, anunţat pe anii 1974‑1976,
pentru cea mai reuşită scriere de proză artistică pe tema clasei muncitoare. Editura Cartea Moldovenească scoate de sub tipar culegerea
de povestiri Gheorghinî krasnîe i belîe.
1978
Editura Sovetski pisateli din Moscova scoate de sub tipar placheta de versuri Mujestvo. Volumul conţine traduceri din lirica poetului în
tălmăcirea
lui Viktor Kocetkov.
La Editura Literatura Artistică apare Iliada de Homer în traducerea lui Nicolai Costenco.
1979
La Editura Literatura Artistică apar, în două volume, Scrieri de Nicolai Costenco, cu o prefaţă de Vasile
Badiu şi Anatol Gavrilov, iar la Editura Sovetski pisateli din Moscova – o nouă ediţie a romanului Severograd.
1980
Editura Literatura Artistică scoate de sub tipar cartea de versuri Euritmii.

I se înmânează Insigna de Laureat al Premiului Sindicatelor din U.R.S.S. şi al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S., premiu acordat anterior
pentru romanul Severograd.
1982

Apare o nouă ediţie a Descrierii Moldovei de Dimitrie Cantemir, traducerea din latină fiind semnată de Nicolai Costenco.
1983
La Editura
Literatura Artistică apare cartea Poezii şi poeme.
1984
Nicolai Costenco este propus pentru Premiul de Stat pentru cartea Poezii şi poeme .
1985
În colecţia Poezie moldovenească contemporană , la Editura Literatura Artistică, apare în limba rusă volumul
de versuri Stihi. Traducerile sunt realizate de Viktor Kocetkov, David Samoilov, Grigori
Perov, Boris Dubrovin
şi Piotr Parhomovski.
1986

La Editura Hudojestvennaia literatura din Moscova apare volumul de versuri Talâi sneg cu un cuvânt înainte semnat de poetul şi
publicistul Boris Dubrovin. Printre traducătorii textelor sunt: Grigori Perov, Piotr Parhomovski, Viktor Kocetkov şi Boris Dubrovin.
1988
11 octombrie I se decernează Premiul de Stat al R.S.S. Moldoveneşti pentru cartea Poezii şi poeme, apărută în 1983.
1990
11 ianuarie Prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Moldoveneşti i se conferă titlul onorific „Scriitor al poporului din
R.S.S.M“.
Apare, la Editura Hyperion, cartea de versuri Euritmii. Este primul volum editat în noua colecţie de poezie contemporană „Orfica“, iar
în plan mai larg – prima carte a poetului Nicolai Costenco apărută cu alfabet latin în Chişinăul natal. În culegere sunt incluse unele din
cele mai frumoase poezii selectate din volumele apărute anterior.
1992
6 martie Adunarea generală a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova
îl alege pe Nicolai Costenco Membru de Onoare.
1993

20 iulie Nicolai Costenco încetează din viaţă. La 22 iulie poetul e înmormântat în Cimitirul Central Ortodox din Chişinău.
Ediţii Postume:
1998: Elegii păgâne , Editura Litera
1998: Povestea vulturului , Editura Arc
2003: Libertăţi , Editura Arc.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Elegii păgâne, ediţia a II-a, Grupul Editorial Litera

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Un poet basarabean, crucificat pentru aspiraţiile naţionale şi întors la uneltele sale după o lungă perioadă de exil concentraţionar
siberian, este Nicolai Costenco care, împreună cu Pan Halippa, au fost animatorii vieţii literare în Basarabia anilor ’40. Deşi a publicat
versuri ocazionale cu caracter superficial-publicistic, poezia sa a rămas temperamental aceeaşi.
E o poezie vulcanică ce găseşte pentru lava interioară a trăirii erupţii exterioare de pajuri de foc şi nori de cenuşă. Versurile vin
năvalnice şi fierbinţi, fumegoase sau vaporoase, cu pietrele care au dovedit să le desprindă la ieşirea prin „craterul“ îngust al gândului,
stăpâne fiind imediatitatea, impetuozitatea, deschiderea. Se mizează pe contactul direct, nemijlocit cu realul: sufletul este asemuit unui
hlujdan întomnat, chiparoşii „stau, ca nişte dinţi de greblă“, balta „fumegă ca laptele la fiert“, iar infinitul „îşi plânge sirenele de
gheaţă“. Rapiditatea picturală a gândului e semnul artei veritabile. La Costenco ea are un farmec aparte mai ales atunci când se
contopeşte cu un fond primar al sensibilităţii – amestec de sentimentalism şi violenţă erotică, de moliciune orientală, cavalerism
romantic şi accente telurice, toate manifestându-se într-un cadru tradiţional moldovenesc. Senzorialitatea şi tristeţea eseniniană se
altoiesc pe trunchi eminescian, realizând – doctrinar – imperativul „basarabenismului“ anunţat în anii ’40; culoare locală, fond
sentimental păgân marcat de note mistice. Poetul caută „ascunzişurile sângelui“, muza lui fiind demonul redeşteptat anume în astfel de adâncuri ancestrale. Mijloacele folclo

NICA: ...Pluralitatea acestei mistici total sentimentalistă capătă un corolar de serafică distincţie, atunci când ridică dragostea omenească
la înălţimea purităţii divine. Asemenea extremă şi ultimă treaptă de înălţare a unui sentiment omenesc – drept cel mai puternic din toate
– e normală în firea unui poet de o atare concepţie şi dovedeşte din plin că N. F. Costenco e un mare creştin.
Asemeni lui Giacomo Leopardi, el nu vede altă analogie a dragostei, decât doar fiorul divin. Metafore pot să existe câte vrei, dar fondul
psihologic şi natural al dragostei, în desfăşurarea vertiginoasei ei înnoiri, nu se poate pune pe altă treaptă, decât cu divinitatea. Este un
panteism erotic, care lămureşte toate rezervele incertitudinii.
Sergiu Matei NICA, „Dumnezeu“ în lirica basarabeană. În Viaţa Basarabiei , nr. 11-12, 1939, p. 850
COROBAN: Ceea ce încântă îndeosebi la Costenco este originalitatea expresiei şi a gândului, dobândită prin mari eforturi stilistice şi
printr-o adâncă cunoaştere a limbii, a creaţiei populare orale şi a întregului sistem de imagini şi chipuri ale acesteia. Fraza lui N.
Costenco este amplă, bogată în detalii, păstrându-şi în toate cazurile claritatea, iar, într-un sens mai larg, mesajul. Poetul aderă sincer la
poezie, făurind-o din momente trăite şi dragoste de adevăr. Există în poezia lui N. Costenco un avânt, care nu e strunit de retorică şi
aranjat ca să sune în versuri, ci o stare sufletească, legată de întreaga făptură a creatorului, care se realizează potrivit legilor interioare
ale firii.
Vasile COROBAN, Elogiu omului şi ţării. ЈRec. la volumul: Nicolai Costenco, Euritmii , Chişinău, Ed. Literatura Artistică, 1980¤. În
Moldova Socialistă , nr. 205 din 3 septembrie 1980, p. 4.
COROBAN: Versul lui Nicolai Costenco se menţine statornic în hotarele cerinţelor poeziei clasice, el este clar şi încărcat de sens. Pe
poet îl preocupă în mod intens soarta poeziei pe care o făureşte, durabilitatea ei în timp. Prin aceasta se explică numeroasele reflecţii
despre sensul şi mesajul operei literare. În chip firesc, Costenco înţelege poezia ca un mijloc de a pătrunde în esenţa lumii în care trăim:
„Nedefinită – poezia-n curgere/ Din focul veşnic ocolind balanţe/ E o permanentă, fină introducere/ În labirintul denumit substanţă“. Cu
alte cuvinte, poezia este creaţie, oglindă a realităţii, ecou al evenimentelor de actualitate, versul adevărat trebuie să depăşească prezentul
prin substanţa sa reflexivă şi afectivă şi să se înscrie în categoria valorilor estetice durabile...

Vasile COROBAN, Autentice valori artistice. ЈRec. la: Nicolai Costenco, Scrieri (în două volume). Prefaţă de V. Badiu şi A. Gavrilov,
Chişinău, Ed. Literatura Artistică, 1979¤. În Moldova Socialistă , nr. 262 din 13 noiembrie 1979, p. 4.
DAMIAN: Ai ştiut a pune satul în chenarul veşniciei, rămânându-i, prin cântare, un fecior care-l ajută. Ştim că satu-ţi dă tărie, iară
codrul te susţine când în zarea-acestor zile versuri nouă se adună pe coloanele hârtiei care-o onorezi cu rostul celor ce s-au întâmplat,
celor care se întâmplă, celor care vor veni.

Ai ştiut să vezi lumina – frunza ştie să te-ncânte, ai ştiut să crezi pământul – rodul plin te răsplăteşte, ai ştiut să fii cu omul ochi în ochi
şi vorbă-n vorbă – cărţile ţi-au mers departe şi-au sălăşluit acolo unde pâinile foşnesc, unde tânăr e izvorul laptelui şi al cântării.

Anii sunt şi o povară pe care nu poţi în glumă s-o arunci cumva din spate. Tot ce arde se consumă, sarea tâmplele-ţi încleaştă, dar te uiţi
în ochii vremii mândru, tânăr şi curat, demn să-i întâlneşti torentul, zvelt, precum un chiparos, mistuit în flăcări nalte, de iubire...
Liviu DAMIAN, Zvelt precum un chiparos. (Lui Nicolai Costenco la 60 de ani). În cartea: Îngânduratele porţi; Chişinău, Ed. Cartea
Moldovenească, 1975, p. 99
CIOCANU: Poemul Răscoala (Hâncu) este o operă epică desfăşurată, are subiect, intermedii (dialoguri între un om pribeag şi
personajul principal), cânturi (biografii succinte, redate poetic, ale unor ţărani exploataţi, deveniţi haiduci).
Ion CIOCANU, Nicolai Costenco. În volumul: Literatura română din Republica Moldova (scriitori incluşi în programele de
învăţământ) . Ediţie specială a revistei Limba Română , 1997, nr. 5, p. 31-32.

VODĂ: Nicolai Costenco ţine de tagma poeţilor adevăraţi, veritabili, unul din rarii indivizi dedicaţi numai şi numai poeziei. Talentul
său viguros l-a făcut să urce încă din tinereţe pe culmile spiritualităţii umane, înălţând o dată cu el şi numele poporului care l-a născut.
Neliniştit, curajos, fremătând de poezie, asemeni înaintaşului său din altă limbă, Serghei Esenin, poetul nostru, în tinereţe, purta sus şi în
atenţia tuturor, pe acest plai blestemat de soartă, flamura poeziei.

Cronicile vremii îl numeau Steaua Basarabiei, fiindcă, apărută pe bolta acestui meleag, steaua talentului său iradia lumină de univers
necunoscut, neaoş, deschis întru luminare de inimi şi suflete însetate de marele frumos al vieţii pe pământ.
Prin el, cu demnitate şi bărbăţie, vorbea poporul, iar el, poetul, şi-l iubea, punându-şi tot harul în cuvântul neamului, ridicându-l între
civilizaţii pe locul său care îl merita, ca un popor cu un suflet genial ce îl avea şi îl are.

Poetul Nicolai Costenco de până la 1940 activa cu dăruire şi elan tineresc în toate domeniile culturii, muncea aproape de unul singur la
editarea şi alcătuirea revistei Viaţa Basarabiei , desfăşura o muncă grea de culturalizare şi alfabetizare în mase, ştergând „slinul,
mucegaiul“ de pe cronici, de pe cuvântul matern, redându-i strălucirea sa de viaţă lungă.

Adevăratul Nicolai Costenco, poetul tânăr şi frumos ca un zeu, în 1941, pentru că şi-a apărat cu bărbăţie limba şi graiul, s-a pomenit cu
căluşul în gură şi cu mâinile în cătuşe, mânat fiind, împreună cu alţi intelectuali moldoveni, spre Enisei, la Norilsk, pentru 15 ani de
murire, ca duşman al poporului său pe care l-a iubit fierbinte şi l-a slujit cu versul, apărându-i demnitatea şi statornicia.
 Cincisprezece ani de viaţă, pe un pământ de gheaţă, avea să cânte cu gura închisă, să supravieţuiască torturilor iadului, ca, la întoarcere,
să aducă cu sine o numeroasă familie şi trista amintire a unei tinereţi mutilate, acolo lăsându-şi un copil îngropat în mormântul de
gheaţă, lăsându-şi sudoarea de sclav împietrită în zidurile înălţate pentru căldura celor rămaşi de băştinaşi pe loc.
Gheorghe VODĂ, Învierea dreptăţii . În Moldova , 1988, nr. 12, pag. 7.
Eugen Coşeriu 1921

Se naşte la 27 iulie, în satul Mihăileni, judeţul Bălţi, în familia învăţătorului Ion Coşeriu. Lingvist de notorietate universală, filosof al
culturii, scriitor, poet, critic de artă, filolog şi profesor român. Îşi începe studiile la şcoala primară din satul natal, urmând apoi Liceul
„Ion Creangă“ din Bălţi, unde a şi debutat, în 1937, cu versuri, proză, traduceri în revista liceului Crenguţa .
1939
Se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi.
1940-1944
Obţine o bursă specială pentru a-şi continua studiile la Universitatea din Roma.
1944-1945
Studii la Universitatea din Padova
1945-1946
Se află la Milano, unde studiază limbile clasice, romanice, germanice, slave şi, totodată, filosofia.
1944
Susţine doctoratul în Litere – la Universitatea din Roma.
1949
Doctoratul în Filosofie la Universitatea din Milano.
În cercetarea ştiinţifică se afirmă încă din timpul aflării la Iaşi şi Milano, abordând probleme de lingvistică, stilistică şi poetică
românească.
1947-1950
Lector de limba română la Universitatea din Milano, după care pleacă în America Latină. Profesor de lingvistică generală şi indo-
europeană la Universitatea din Montevideo (Uruguay).
1951-1963
Susţine concomitent cursuri de lingvistică generală, lingvistică romanică şi lingvistică spaniolă la Instituto de Profesores din capitala
Uruguayului.
Ca profesor titular şi director al Institutului de Lingvistică se afirmă plenar prin opere (traduse ulterior în mai multe limbi din Europa,
America şi Asia), fără de care nu mai poate fi concepută istoria lingvisticii.
1952-1958
Sistema, norma y habla , Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje , Logisimo y antlogisimo en la gramatica , Sincronia,
diacronia e historia ş. a.
Este solicitat de marile universităţi ale lumii pentru a susţine cursuri de lingvistică. Este invitat în calitate de profesor la Universitatea
din Coimbra (Portugalia), profesor asociat la Universitatea din Bonn şi Frankfurt.
1963
Se stabileşte la Tьbingen (Germania). Devine profesor de filologie romanică.
1966
Profesor de lingvistică generală, la Universitatea din Tьbingen. Profesor asociat la Universitatea din Strasbourg (1972-1973; 1977-
1978).
Colaborează în calitate de profesor invitat la universităţile din Madrid, Salamanca, Barcelona, Bilbao, Rio de Janeiro, Santiago,
Valparaiso, Cordoba, Napoli, Padova, Pisa, Bologna, Besanзon, Grenoble, Nancy, Moscova, Tokio ş. a. În ultimul deceniu a colaborat
şi cu universităţile din România şi Republica Moldova.

Publică studii şi cercetări în domeniul lingvisticii teoretice, al celei romanice, al lexicologiei şi semanticii, al gramaticii funcţionale,
inclusiv zeci de cărţi care devin, pe parcurs, lucrări de referinţă, volume scrise în spaniolă, germană, franceză, unele în engleză, italiană,
portugheză, după care au fost realizate traduceri în rusă, finlandeză, cehă, japoneză, coreeană, română...
Personalitate de mare calibru în lingvistica universală, Eugen Coşeriu este ales membru de prestigiu al mai multor societăţi: Societatea
de Lingvistică din Paris, Cercul Lingvistic din New York, Asociaţia Internaţională de Fonetică, Societatea de Lingvistică Romanică,
Societatea de Lingvistică din America, Cercul de Lingvistică de la Praga...
1969-1971
Este ales vicepreşedinte şi preşedinte al Societăţii Lingvistice Europene.
1977-1983
Preşedinte al Societăţii de Lingvistică Romanică.
1985
Devine preşedinte al Asociaţiei de Cercetări Umanistice Moderne.

„Rezultatele muncii sale titanice depăşesc cu mult ceea ce ne putem imagina că e posibil într-o viaţă de om“, nota academicianul Silviu
Berejan. Fiindu-i recunoscute uriaşele contribuţii la dezvoltarea în ansamblu a teoriei limbilor, savantului i s-a conferit titlul de Doctor
Honoris Causa din partea mai multor universităţi: Bucureşti (1971), Montevideo, Uruguay (1980), San Juan, Argentina (1981),
Tampere, Finlanda (1985), Cordoba, Argentina (1987), Santiago, Chile (1988), Munster, Germania (1989), Bologna, Italia (1990),
Madrid, Spania (1991), Cluj şi Iaşi (1992), Granada, Spania (1993), Chişinău şi Mendoza, Spania (1993), Constanţa, Craiova şi
Timişoara (1994), Lima şi Arequipa, Peru (1994), Vigo şi Salamanca, Spania (1995), Sofia, Bulgaria (1995), Rio de Janeiro şi Nit йrai,
Brazilia (1996), Bălţi (1997).
Este membru al mai multor Academii sau Institute Academice din Europa şi America.
Cu ocazia împlinirii a 60, 65, 70, 75 de ani de viaţă i-au fost dedicate ediţii festive omagiale ce inserau studiile a peste 400 de specialişti
în domeniu din peste 50 de ţări.
Eugen Coşeriu s-a manifestat şi ca autor de scrieri beletristice (poezii, povestiri, eseuri, scurte istorii), publicistice (critică literară,
critică de artă, cronică artistică, intervenţii polemice).
A debutat în 1937 cu proză şi poezie, a colaborat cu articole şi versuri la publicaţiile Jurnal literar , Revista critică , Viaţa Basarabiei ,
Arhiva ş. a.

Povestirile sale, publicate între anii 1946-1950 în Corriere Lombarde şi L’Europeo , apărute mai apoi în traducere spaniolă la
Montevideo (1950-1951), au fost adunate în volum în 1988 la Tьbingen, apoi editate în versiune românească la Cluj în 1992.
1997
Este decorat cu „Ordinul Republicii Moldova“.
27-Sep-02
Se stinge din viaţă la Tübingen, Germania.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Ca şi în cazul lui Ion Barbu, un hobby intelectual, un pariu cu sine însuşi, o pornire involuntară spre glumă, ajutată de o predispoziţie
ludică nativă (în acest sens se vădeşte descendenţa clară din spiritul mucalit crengian şi din nonsensurile snoavei populare româneşti) dă
naştere, în cazul basarabeanului Eugen Coşeriu, unei proze ce se situează cu o oră mai devreme în linia literaturii absurdului. Înainte de
a deveni un „gigant al lingvisticii“ (Hans Helmuth Christemann), Coşeriu a fost autorul unor încercări poetice timide sub semnul lui
Blaga. Pe timiditatea poetului se răzbună cumplit îndrăzneala nezăgăzuită a prozatorului care se joacă dezinvolt cu realul, înfeudându‑l
unor apetituri enorme de a‑l împinge în neant sau măcar în zonele fantasmatice ale irealului.
Publicate iniţial între 1946 şi 1950 în Corriere Lombarde şi L’Europeo , apărute apoi şi în traducere spaniolă la Montevideo (1950-
1951), ele au fost adunate în volum în 1988 la Tьbingen, cu specificarea modestă „se retipăresc acum, cu câteva neînsemnate retuşuri,
pentru cei din familie, pentru prieteni şi colegi“ şi editate în versiune românească, la Cluj, în 1992. Jocul se extinde pe o scară a
complexităţii sporite de la nivelul anagramării numelor zeilor (eroul Kalin din Cavalli neri sulla strada di Pietraburgo – Cai negri pe
drumul Petersburgului se aseamănă semantic, după cum observă Cornel Mihai Ionescu, cu zeul hindus Kala care semnifică timpul şi
„culoarea neagră“ şi Kali (Devi‑Kali – Zeiţa Neagră, care înseamnă energia obiectivată şi „distrugătoarea timpului“) până la dislocarea
şi conjugarea planurilor narative; în aceeaşi nuvelă agonia bătrânului Kalin dă naştere la o retrospectivă absolut realistă: călătoria
într‑o troică ce‑l duce spre Palatul de Iarnă petersburghez, numai că această călătorie regresivă are loc într‑un spaţiu… al morţii, în
care se intră progresiv prin etapele neantizatoare ale „ceţii“, „frigului“, „întunericului“. Este o moarte metafizică, mitologică şi „estetică“, ce răscumpără moartea obişnuită,
Popa: Cunoscând chiar şi cel mai scurt curriculum vitae al maestrului, înţelegi că nu a existat şi nu există vreun lingvist din toate
timpurile cu o biografie mai incitantă, cu un destin mai agitat decât cel al prof. E. Coşeriu. Nu în zadar unii consideră că destinul prof.
E. Coşeriu, „mai mult bănuit decât cunoscut în mod concret, pare de departe încântător şi întrucâtva aventuresc“. Realităţile ne stau la
îndemână în acest sens:
• se naşte într-o „ţară“, dar, când revine acasă, găseşte o altă „ţară“;
• călătoreşte (cu chestii de serviciu) pe toate meridianele lumii, dar baştina poate să şi-o revadă abia după 50 de ani;
• de când a devenit cunoscut, ţine cursuri, conferinţe în diferite limbi ale lumii, dar niciodată în cea maternă (primul discurs în limba
română, adresat unui public select, îl va rosti abia după 28 de ani, cu ocazia participării la Congresul Internaţional de Romanistică de la
Bucureşti);
• zeci de enciclopedii (chiar şi cea din fosta URSS) îi consacră articole speciale, numai cea din RSS Moldovenească îl trece „inocent“
cu vederea;
• lucrările Domniei sale apar în zeci de limbi ale lumii, minus româna (cu excepţia celor două articole apărute în 1940 la Iaşi) şi abia în
1976 i se va permite publicarea în ţară a unui studiu tradus;
• în anii 80 îi apar şapte volume solide în limba japoneză, în română prima carte va fi editată abia în 1992;
• universităţi de pe tot mapamondul îi conferă înaltul titlu onorific de Doctor Honoris Causa , iar cei de acasă se vor trezi, vorba
poetului, ca „viteazul din poveste“, şi abia în 1992 şi, respectiv, 1998 universităţile ieşeană şi bălţeană îi vor da Cezarului ce e a
Cezarului. Într-un cuvânt, destinul acestui fiu al Basarabiei pare să ilustreze – până la un moment – zicerea biblică „Nimeni nu-i profet
în ţara sa“. Din fericire, istoria s-a „corectat“, în acest sens, în ultima vreme. Sunt şi alte dovezi care probează că ursitoarele la naştere i-
au prezis ceva de excepţie;
• activează, scrie şi publică cea mai mare parte a operei în mileniul doi, dar e considerat „lingvistul secolului XXI“;
• a fost şi a rămas ceea ce este, „adică român, şi chiar român basarabean“, născut şi crescut „în cultura românească“, dar, în acelaşi timp,
este şi un „filozof al înstrăinării naţionale“;

în fine, acest „rege al lingvisticii“ aici îşi regăseşte blazonul de nobleţe prin care am fost identificaţi pe toate meridianele.
În 1981, Hans Helmut Chrismann, cu prilejul împlinirii de către prof. E. Coşeriu a vârstei de 60 de ani, a afirmat: „Dacă e să spunem
lucrurilor aşa cum sunt, atunci trebuie să recunoaştem că ne aflăm în prezenţa unui gigant“. Parafrazând aceste cuvinte şi invocând încă
o dată profeţia „extraordinarului învăţător“ R.Mândâcanu, am putea remarca: „Dacă e să spunem lucrurilor aşa cum sunt“, atunci trebuie
să recunoaştem că acel munte, prezis de dascălul de la Mihăileni, s-a înălţat. Prezent acum pe toate hărţile şi în toate continentele lumii,
admirându-i piscurile cărunte, ne aducem imediat aminte cu mândrie de vechea slovă cronicărească: „Nasc şi la Moldova oameni“. Cu
atât e mai mare bucuria de a-l vedea acum întors între noi, în locul de unde a început neobişnuita sa înălţare.
Gheorghe Popa
CorlĂteanu: La 6 septembrie 1992, în sala mare a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, cu ocazia alegerii sale ca membru de
onoare al acestui for academic, Eugen Coşeriu şi-a expus crezul ştiinţific, ce poate fi aplicat, de fapt, nu numai în cercetările lingvistice,
ci şi în oricare altă disciplină ştiinţifică. E vorba în acest credo de cinci principii: al obiectivităţii, al umanismului, al tradiţiei, al
antidogmatismului, al utilităţii şi binelui public. De aceste principii s-a condus el în bogata-i activitate în domeniul literelor şi al ştiinţei
despre limbă.
I. Potrivit concepţiei filosofului antic grec Platon, principiul general al obiectivităţii pretinde a-l exprima în mod obiectiv în vorbe
simple, a spune lucrurilor pe nume, aşa cum sunt ele.

II. Principiul umanismului , în cazul limbajului, este principiul de bază al vorbitorului. Lingvistul trebuie să plece de la vorbitorul ca
subiect al limbajului, de la acei vorbitori care sunt mai ales mari creatori de limbă, adică de la scriitori – începând cu cei antici (greci,
latini etc.), trecând pe la clasici (la noi – Eminescu) şi ajungând la contemporanii noştri. De la cunoaşterea intuitivă, de care dispune
scriitorul, se trece la cea reflexivă, abstractizată a lingvistului, tinzând a capta universalitatea în fapte concrete.
III. Principiul tradiţiei include ideea că în domeniul limbii, ca şi în cultură în genere, inovaţiile înseamnă o dezvoltare a celor predate
nouă de înaintaşii noştri. E.Coşeriu se exprima simplu şi direct: „Cine spune numai lucruri noi, nu spune nimic nou. Noutatea adevărată
în ştiinţele umaniste şi în genere în cultură este noutatea în cadrul tradiţiei“.
IV. Când vorbea despre principiul antidogmatismului , Eugen Coşeriu avea în vedere faptul că toţi lingviştii de bună credinţă au spus
adevărul cu privire la limbaj şi că în fiecare teorie găsim un sâmbure de adevăr, deci să nu ne grăbim a respinge teoriile care nu ne plac,
ci să încercăm a înţelege care este acel sâmbure de adevăr pe care-l conţin.

V. Lingvistul nu poate şi nu trebuie să rămână izolat în turnul său de fildeş. El e chemat să pună în dezbatere şi să participe nu numai la
rezolvarea problemelor teoretice profunde, ci şi a celor de politică şi practică lingvistică, didactică a limbilor. În această privinţă Eugen
Coşeriu apelează la maxima marelui om de ştiinţă german Gottfried Wilhelm Leibniz: „Ştiinţa, cu cât este mai teoretică, cu atât e mai
practică“. Deci, cel de-al cincilea la Eugen Coşeriu este principiul utilităţii publice sau al binelui public , ceea ce înseamnă – aplicat la
lingvişti – că ei sunt chemaţi să se exprime pe înţelesul celor mulţi, al tuturor vorbitorilor limbii date, să creeze lucrări de largă
circulaţie, îndrumare, manuale etc. Principiile promovate de E.Coşeriu sunt deosebit de instructive pentru toţi vorbitorii limbii date, dar,
mai ales, pentru tinerii noştri cercetători – lingvişti şi nu numai, al cărora este viitorul ştiinţei date.

În general vorbind, E.Coşeriu a fost şi rămâne un lingvist şi literat de talie universală. Unii dintre foştii lui profesori (Iorgu Iordan ş.a.)
au recunoscut că pământeanul nostru este „cel mai erudit dintre lingviştii contemporani“ şi că „un lingvist ca E.Coşeriu se naşte la o sută
de ani“. Nu trebuie uitat nici faptul că el a fost şi rămâne un mare patriot al pământului nostru strămoşesc basarabean.
Nicolae CorlĂteanu
Berejan: Eugen Coşeriu, eminent doctor în lingvistică, profesor a numeroase universităţi din lume, multiacademician şi multidoctor
onorific, s-a făcut cunoscut şi recunoscut şi la baştina sa, în Republica Moldova, acordându-i-se, nu fără anumite dificultăţi, cele mai
înalte distincţii existente: Membru de Onoare al AŞM (cu diploma nr. 1), Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat din Moldova, al
Universităţii „A. Russo“ din Bălţi, al Universităţii „I. Creangă“ din Chişinău, Cavaler al „Ordinului Republicii“, Cetăţean de Onoare al
Municipiului Chişinău (Cetăţean de Onoare al Municipiului Bălţi însă nu a ajuns să fie – cu toate că anume acolo a început afirmarea
sa... Nu a ajuns pentru că în Consiliul Primăriei opoziţia a fost foarte puternică, iar în ziarul Golos Bălţi din 25.02/98 el a fost numit
„filosof naţional’nogo otciujdenia“, ceea ce l-a afectat mult, după cum şi în ziarul chişinăuian Glasul Moldovei i s-a spus, ceva mai
înainte, şi mai neobrăzat: mahărul de la Tьbingen).
Deşi ultimele patru decenii a activat şi a trăit în Germania (la Tьbingen), E. Coşeriu a fost şi rămâne în continuare consângeanul,
conaţionalul nostru mult iubit şi venerat, un conaţional inegalabil, despre care şi în republica noastră (ca şi în multe-multe alte ţări de pe
toate continentele) s-a vorbit şi s-a scris în ultimul deceniu deosebit de mult (sursele în care a fost omagiat şi popularizat şi la noi
constituie deja o întreagă bibliografie).
Silviu Berejan
Vieru: În afară de harul său lingvistic de excepţie, Eugen Coşeriu avusese şi alte minunate calităţi. Una din ele a fost modestia. Vorbea
aproape în şoaptă ca şi cum se temea să nu deranjeze pe cineva. Nu l-a auzit nimeni niciodată să declare că face parte din elita
lingvistică a lumii. Deşi el însuşi era o întreagă elită. La această atât de rară însuşire la români am adăuga încă două, la fel de rare:
fanatica dragoste pentru profesiunea sa şi nemărginita capacitate de muncă – moartea l-a găsit, numai piele şi oase (era slăbit de o
nemiloasă boală), la masa de scris.

Apreciem gestul domnului Ion Iliescu, Preşedintele României, care, la sugestia noastră, a reparat o veche nedreptate şi i-a conferit
marelui savant, cu prilejul jubileului de 80 de ani de la naştere, „Steaua României“. Puterea (oricare ar fi fost ea, oricare ar fi), chiar
dacă uneori sau chiar permanent nu le-a iubit, a respectat întotdeauna marile valori de cultură. Cu excepţia lui Stalin. Le-a respectat fie
din stimă, fie din teamă de ele. Ne-am bucurat că savantul de geniu Eugen Coşeriu n-a refuzat să primească „Ordinul Republicii“ din
mâinile ex-preşedintelui Republicii Moldova, Petru Lucinschi.

Evident, marele savant a fost însoţit permanent şi de un mare noroc, venit şi el de Sus, de la Dumnezeu: norocul de a fi vieţuit în
străinătate. Dacă locuia printre noi, nu rămânea de mult nici oscior din el – îl mâncau în primul rând confraţii. Românul poate cu
adevărat să preţuiască numai valoarea refugiată în străinătăţi sau numai pe cea care s-a dus în mormânt. Ştiind asta, marele savant
plecase la timp din ţară. Dar îndureratul său gând a fost întotdeauna îngemănat cu destinul ei.
Grigore Vieru
IRIMIA: Întâlnirea cu opera lingvistului Eugen Coşeriu este hotărâtoare pentru cine vrea să pătrundă esenţa raportului dintre om şi
limbajul său, dar rămâne indirectă şi, de aceea, oarecum neutră.

Întâlnirea cu Profesorul Eugen Coşeriu exprimându-şi ideile în amfiteatre de toate zilele, în aule solemne sau în condiţii neformale, este
fascinantă. M-am bucurat de o asemenea şansă în mai multe rânduri în aceşti ultimi zece ani, între două extreme, aş spune: pentru prima
oară, în 1992, în Aula „Mihai Eminescu“ a Universităţii „Al. I. Cuza“, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, şi, pentru
ultima oară, în 2001, în Aula Magna – străjuită, la intrare, de două reprezentări, una în marmură, alta în frescă, ale stolnicului
Constantin Cantacuzino – a Universităţii din Padova, care îl înscria pe savantul român între personalităţile ştiinţei mondiale cărora li se
recunoscuse de-a lungul mai multor secole, în acelaşi spaţiu, cea mai înaltă poziţie.
Între aceste două întâlniri, altele, mai apropiate, în amfiteatrele Facultăţii de Litere, în săli de conferinţe, la Iaşi, Cluj, Suceava,
Constanţa sau dincolo de Prut, la Chişinău, Cernăuţi. Câteva din acestea din urmă aveau să-mi releve straturi profunde, bine apărate, din
personalitatea lui Eugen Coşeriu, om şi savant. Au fost prilejuri de a-i cunoaşte extraordinara disponibilitate în a împleti sau alterna
fermitatea argumentării, cu ascuţimea verbului sau cu umanitatea discursului.

În primăvara lui ’92, intervenţia Profesorului la Conferinţa Internaţională consacrată problemelor studierii Limbii şi Literaturii Române
în şcoala românească din regiunea Cernăuţi, scurtă, fermă, cu o impecabilă logică a argumentării, a demonstrat caracterul exclusiv
politic al „tezei“, în întregime falsă, a existenţei unei limbi moldoveneşti, distinctă de limba română. La sfârşitul conferinţei,
reprezentantul puterii centrale, împrumutând ceva din fermitatea Profesorului, a rostit, cu stilul imperativ al omului politic: „De astăzi
înainte să nu mai aud pe nimeni susţinând această nerozie a existenţei unei limbi moldoveneşti. În Ucraina există o minoritate
românească care vorbeşte limba română, ca şi românii din România şi din Republica Moldova.“
În 1994, în şedinţa solemnă de la Chişinău a Congresului al V-lea al Filologilor Români, început la Iaşi, la 6 iunie, Profesorul Coşeriu,
într-un context politic marcat din nou de antiromânism, avea să susţină o conferinţă foarte clară, din punct de vedere ştiinţific, extrem de
severă în denunţarea falsificării în scopuri politice a adevărului lingvistic şi istoric privind identitatea şi unitatea limbii şi poporului
român, din România şi Republica Moldova, din regiunea Cernăuţi şi ţinutul Herţei: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească
deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere
istoric şi practic e o absurditate şi o utopie; iar din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi,
deci, un act de genocid etnico-cultural.“ Conferinţa savantului avea să fie ascultată în direct, datorită unor oameni extraordinari de la
Radioteleviziunea Republicii Moldova, spre uimirea şi bucuria milioanelor de români care refuzau să accepte că procesul de Renaştere
naţională poate fi suspendat.
Dumitru IRIMIA

BANTOŞ: Abia după 52 de ani de absenţă din ţară a ţinut prima dată o prelegere în limba română, la Universitatea din Iaşi, unde
începuse lucrarea ştiinţifică. Anume aici, în vechea capitală a Moldovei, fiind student la Universitate, acest simbol al culturii româneşti
şi universale, îi apar primele lucrări ştiinţifice, redactate în limba română (Limbă şi folclor din Basarabia , în Revista Critică , Iaşi, 14,
1940, nr. 2-3, p. 159-173; Material lingvistic basarabean , în Arhiva , Iaşi, 47, 1940, p. 93-100). Subiecte basarabene va aborda (ce
coincidenţă, de parcă s-a închis un cerc, un destin?!) şi în ultimele două prelegeri ale regretatului nostru profesor (Credinţă, sacrificiu şi
destin , în Limba Română , Chişinău, 2002, nr. 4-8, p. 32-37, şi Politici lingvistice – conferinţă susţinută la Colocviul internaţional de
ştiinţe ale limbajului, ed. a IV-a, Suceava, 20 octombrie, 2001, text inedit, publicat în acest număr de îndurerat omagiu).
De altfel, profesorul Eugen Coşeriu a fost mereu lângă dragii lui basarabeni, cum îi plăcea să zică. S-a implicat ca nimeni altul în
apărarea idealurilor noastre, în „elucidarea“ problemelor legate de numele autentic al limbii şi al poporului nostru (Noi, ţăranii din ţara
de Sus şi cei din ţara de Jos,... întotdeauna am fost vorbitori de limbă română). Convins că ura nu poate fi un principiu de viaţă, oricât
de crudă ar fi realitatea, a apelat doar la argumente strict ştiinţifice, militând pentru afirmarea adevărului neglijat şi pângărit de nişte
politici antinaţionale. De fapt, activitatea lui Eugen Coşeriu, după 1989, nu-i altceva decât o confirmare şi fundamentare a mişcării de
renaştere spirituală din Basarabia, având drept scop major emanciparea românilor de la Est de Prut. Articolele, studiile, conferinţele,
prelegerile legitimează intuiţia şi efortul desperat al conaţionalilor săi de a-şi găsi în sfârşit identitatea naţională. În calitate de membru
al colegiului de redacţie al publicaţiei noastre, ulterior şi în cea de membru al consiliului director al Casei Limbii Române, Eugen
Coşeriu ne-a îndrumat tutelar, cuvântul Profesorului fiind pentru noi pavăză şi sprijin.
Alexandru BantoŞ
 BANTOŞ: Cea mai vie imagine a ilustrului lingvist mi s-a întipărit în memorie la baştina sa, Mihăileni, pe care a vizitat-o în anul 1998.
Era o zi însorită de toamnă, deşi răcoroasă, şi la şcoala din sat era mare fremătare: venea acasă consăteanul lor plecat în lume de mai
multe decenii. Mihăilenarii, cum îi numea el cu dragoste, în frunte cu pedagogii din sat, au făcut tot posibilul pentru a-l primi şi
impresiona, cum numai ei ştiau, pe venerabilul musafir. În sala în care avea loc manifestarea mă aflam în primele rânduri, aşa încât îi
puteam citi pe faţă emoţiile stăpânite cu demnitate, şi cu o eleganţă bărbătească, verificată de valurile vieţii şi de o cultură vastă. Într-o
pauză Eugen Coşeriu a coborât în sală şi s-a apropiat de un grup din câţiva bărbaţi vârstnici, topiţi de ani, însă mai mult de nevoi, şi,
adresându-i-se fiecăruia pe nume, a început să-şi amintească împreună cu ei de şotiile pe care le făceau la şcoala primară. Am regretat
atunci că nu aveam o cameră de filmat care ar fi putut fixa talentul lui Coşeriu de a topi distanţa de timp şi spaţiu dintre el, un munte de
om, savantul cu renume mondial, şi bătrâneii aceia copleşiţi de grijile unei vieţi obişnuite de la ţară. Talentul acela, de fapt, era dictat în primul rând de dorul de baştină, pe c

Al doilea moment ţine de ultima vizită a lui Eugen Coşeriu la Chişinău, în mai 2001, când a fost omagiat la aniversarea a 80-a,
concomitent cu sărbătorirea unui deceniu de apariţie a revistei Limba Română . În ajunul manifestării, la a cărei organizare am luat
parte, am avut ocazia să discut cu Domnia sa despre aceeaşi situaţie, mereu complicată, a limbii române din Basarabia, spunându-i, între
altele, că iarăşi avem nevoie de susţinere. Omagierea sa a avut loc la Academia de Ştiinţe, în aula mare, care era arhiplină (ca dovadă că
nu suntem atât de laşi cum ar vrea unii să creadă), într-o atmosferă de zile mari, electrizantă datorită prezenţei, dar mai ales discursului
său elocvent (publicat ulterior în nr. 4-8, 2001, al revistei). În seara aceleiaşi zile, după o întâlnire la Casa Limbii Române, la despărţire,
Eugen Coşeriu, surâzător ca de obicei, cu chipul înseninat de gândul unui fapt împlinit, m-a întrebat cu voce blândă, molcomă:
„Doamnă, v-a plăcut cum am vorbit?“
După plecarea sa, aceeaşi întrebare, parafrazată acum, coboară către mine ca o lumină de la Dumnezeu: „Dragii mei basarabeni, v-a
plăcut să-l aveţi pe Eugen Coşeriu printre voi?“.
Dr. Ana BANTOŞ
Igor Creţu 1922
Se naşte la 21 martie, în satul Vladimireşti, comuna Găvănoasa, judeţul Cahul, într-o familie de intelectuali, descendenţi din munţii
Făgăraş. Tatăl, învăţătorul Constantin Creţu (1892-1975), activist al Partidului Naţional Ţărănesc, a fost deputat şi senator de Cahul în
mai multe legislaturi.
1942
Studiază şi îşi ia bacalaureatul la Liceul „B. P. Hasdeu“ din Chişinău. Din octombrie a aceluiaşi an urmează cursurile Şcolii militare de
ofiţeri în rezervă din Bacău.
1944
Din august se află pe front, având gradul de sublocotenent. Se repatriază şi soseşte la Chişinău.
1951

Absolveşte Facultatea de Filologie şi Istorie a Universităţii de Stat din Moldova. Este angajat redactor la Editura de Stat a Moldovei.
1954
Consultant la Uniunea Scriitorilor din Moldova.
1956

Pleacă la Moscova pentru a-şi continua studiile la Cursurile literare superioare de pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki“.
1959
Este angajat şef de secţie, apoi secretar de redacţie la revista Nistru , organ al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Debutează cu versuri încă în anii de liceu, mai târziu, în anii de studenţie, publică mai multe poezii. Renunţă, însă, la poezie, înţelegând
lipsa de perspectivă a orientării sale poetice în circumstanţele unei fatale îndoctrinări a vieţii şi culturii poporului basarabean.
De-a lungul a peste cinci decenii a acceptat anonimatul, punând la dispoziţia cititorilor aproape 60 de volume ale unor scriitori de vază
din literatura universală, „într-o limbă a cărei mlădiere şi cursivitate îl învecinează cu miracolele poetice populare“, „iar ca varietate
lexicală, nici un dicţionar din cele editate nu le-ar putea cuprinde încă“ (A. Cosmescu).
1968
Este responsabil, împreună cu traducătorul şi prozatorul Pavel Starostin, de alcătuirea şi editarea almanahului Meridiane , care a apărut,
ulterior, şi în 1970 şi 1972.

Primele traduceri din trilogia gorkiană Copilăria (1950, ed. IV – 1981) şi Universităţile mele (1951, ed. IV – 1981) au fost urmate de:
1955
Volume de poezii semnate de A. Puşkin (ed. II – 1960).
1955
Donul liniştit de M. Şolohov (ed. III – 1980).
1957
Voinicul în piele de tigru de Şota Rustaveli, ediţii reeditate în 1966, 1975, 1988, 1997.
1960
Cine trăieşte bine în Rusia de N. Nekrasov (ed. II – 1970), în colaborare cu poetul Andrei Lupan.
1962
Pământ desţelinit de M. Şolohov (ed. III – 1975).
Pe parcurs, editează traduceri din proza lui A. P. Cehov, L. N. Tolstoi, A. Avercenko, versuri de A. Blok, F. Tiutcev, romanul Pelinul,
iarba văduvei de L. Mişcenko.
1965
Apare basmul Micul prinţ , cu cinci ediţii ulterioare, de scriitorul francez Antoine de Saint-Exupйry.
1967
Vede lumina tiparului o antologie din poezia lui S. Esenin.
1969

Editează volumul antologic Din poeţii lumii , reeditat în 1981 şi 1992, volum care, după cum constată criticul literar A. Cupcea-Josu,
demonstrează că „generosul talent al lui I. Creţu creează de fiecare dată, în acest lăcaş al poeziei, propriul său sistem de imagini, plin de
prospeţime, de farmec inedit şi, totodată, extrem de sensibil în virtutea şi păstrarea spiritului poetic al izvorului original“
1972
Devine laureat al Premiului de Stat al RSSM în domeniul literaturii pentru volumul selectiv Din poeţii lumii .
Apar unul după altul volume de proză, poezie şi povestiri pentru copii.
1981
Să vă spună moşul . Volum selectiv de povestiri şi poveşti pentru cei mici.
1982
Culegere de nuvele umoristice de Aziz Nesin.
1984

Serile lângă Dicanca , Povestiri din Petersburg , poemul în proză Suflete moarte , Opere alese în trei volume de N. Gogol.
Arborele frăţiei , selecţii din literatura popoarelor fostei Uniuni Sovietice.
1986
A tradus pentru copii din opera scriitorilor A. Milne (Winnie-Puf) , N. Nosov (Aventurile lui Neştiilă) , P. Bajov, L. Tolstoi, M. Gorki,
antologii şi culegeri.
Devine laureat al Premiului literar „Gh. Asachi“.
Se învredniceşte de titlul „Maestru emerit al artelor“.
1992
Apare volumul Biblia pentru copii: Povestiri biblice cu ilustraţii , în colaborare cu teologul şi poetul Nicolae Doru.
I se acordă titlul de „Scriitor al poporului din Republica Moldova“.
1996

La Bucureşti vede lumina tiparului volumul antologic Din poeţii lumii într-o variantă comprimată, care se încheie cu un ciclu de
Versuri proprii , – patru poeme datate cu anii 1940-1948, „salvate printr-un fericit concurs de împrejurări...“. Este apreciat ca traducător
în întreg spaţiul lingvistic, literar românesc. Decorat cu „Ordinul Republicii“.
1999
Medalia Jubiliară „Mihai Eminescu“ a Republicii Moldova.
2003
Apare, la Bucureşti, antologia de poezie universală Cântecul soarelui de după nori.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Ceaslovul satelor de Serghei Esenin,
Grupul Editorial Litera

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Deşi Goethe credea că poezia este intraductibilă, a citit şi a recenzat chiar numeroase traduceri, găsindu-le apte de a fi instrumente de
comunicare şi factori constituenţi a ceea ce numeşte „literatura universală“.

E cazul, deci, să credem în oglinda reflectoare. Mai cu seamă atunci când avem de-a face cu un artist care, chiar dacă nu ne redă întreg
spiritul originalului, salvează prin artă o bună parte din el, îl transformă într-un act al culturii naţionale.
Fiind indiscutabil un artist, Igor Creţu a pus în faţa multora din operele literaturii universale o oglindă fidelă. Sau cel puţin o oglindă
credibilă, ceea ce înseamnă deja o întreprindere importantă.
Dispunând, acum, de o nouă perspectivă asupra realităţilor basarabene postbelice, am putea spune că prin strădaniile lui Igor Creţu şi
ale altor traducători se umpleau – justiţiar – golurile culturii naţionale. Neavând acces decât parţial la clasicii lor şi neputând beneficia
de o colecţie bogată de opere autentice ale autorilor contemporani, cititorii basarabeni găseau în traduceri un model de limbă română
curată, „ca un fagure de miere“.
Meritul lui Igor Creţu e unul de ordin cultural în măsura în care e unul literar.

Oglinda sa are o configuraţie prismatică, răsfrânge lumi dintre cele mai diverse, cu toate culorile lor specifice, cu felul lor de a fi într-o
lume mai largă ce se ţine de nişte „locuri comune“, pe nişte universaluri care nu-şi trădează, însă, formele sensibile particulare.

Cu Igor Creţu, posesor al unei asemenea oglinzi magice, avem rara şansă de a întreprinde o călătorie intelectuală prin aceste tărâmuri
care-şi dau totuşi mâna peste ceea ce le desparte şi le face de sine stătătoare, cufundate în sinea lor de netăgăduit.
Iată lumea lui Gogol, ce stă sub semnul naturalului şi al realului peste care se lasă vălul vrajei sublunare, al fantasticului infiltrat în mod
tainic. Ea ne duce, în chip asociat, la lumea patriarhală crengiană, aureolată de voie bună, seninătate, blândeţe şi vervă. Şi simţi acea
revărsare sonoră, acea „nebunie“ verbală care creează o lume prin infinitul ei, prin dansul ce nu se mai termină al arlechinului
nietzschean. Creţu ştie că în scrisul gogolian, ca şi în cel crengian, domină atmosfera, însufleţirea neogoită a povestitorului Demiurg:
„Trecu şi ultima zi dinaintea Crăciunului. Se lăsă o noapte senină de iarnă. Mijiră stelele şi luna urcă maiestuoasă în slăvi, revărsându-şi
lumina în cuprinsuri, ca tot omul să colinde cu voie bună şi să laude pe Cristos. Geruia mai aprig ca dimineaţa, dar stăruia o linişte, că
până şi scârţâitul omătului sub paşi se auzea cale de o poştă. Nicăieri pe sub ferestre nu se arătau încă cetele flăcăilor. Numai luna
arunca prin geamuri câte-o ocheadă, ispitind copilele, ce se găteau la oglindă, să iasă cu zorul afară pe scârţul omătului. Dar iată că din
hogeacul unei case izbucniră vălătuci de fum, învolburându-se către cer, şi o dată cu fumul o vrăjitoare se înălţă în văzduh călare pe o mătură.“
După cum se vede cu ochiul liber, nu e aci numai o intenţie de a ne familiariza cu o acţiune, cu o descriere a satului malorosian; este o
încercare reuşită de a conjuga universul patriarhal gogolian cu al nostru, crengian.

Tot astfel, sub reflexele oglinzii sale vrăjite, intrăm în cadrul ţărănesc nekrasovian, pentru conturarea căruia a folosit durităţi şi gravităţi
din graiul „cu îndemnuri pentru vite“, graiul ţărănesc zgrunţuros, material, oralizant, dar înfiorat de gingăşii „intertextuale“: „Mămuca
spală blidele, / Aşază şi deretică, / Dă pâinea la cuptor, / Şi nu o lasă inima / Somnia să mi-o tulbure, / Ci vine lin alăturea, / Şi spune,
învelindu-mă: / «Fă-ţi somnul, lăstunia mea, / Şi prinde la puteri! / C-apoi la casa socrilor / Te culci în miezul nopţilor, / Te scoli în
geana zorilor, / Îmbuci o coajă mucedă, / Iei coşniţa pe braţ / Şi umbli codrul harnică / Şi umpli coşul plin!...»“

Spre universul baudelairian, ursit sub semnul întâlnirii lui Dumnezeu cu Satan, al îngânării materiei cu spiritul şi al unirii Pământului cu
Cerul, oglinda ne duce tot căutând să amestece lumina cu umbra, dulceaţa sunetului cu abraca lui de sirenă: „Striveşti în cale morţi şi
râzi, o, frumuseţe! / Oroarea ţi-e odor nu mai puţin trufaş, / Şi pe orgoliosul tău pântec cu mândreţe, / Breloc de preţ, omorul, dansează
pătimaş“. E de observat aci că un con sonor încearcă să se înalţe, cu un vârf ascuţit, prin aliterări eufonice ale grupurilor de sunete or-ar-
ad-om-or, dar până la urmă se răstoarnă şi auzim însuşi zgomotul înfundat al răsturnării prin deasă repetare a surdelor „t“, „m“, „n“, „d“.
Frumuseţea dansează cu moartea şi dansul acesta senin-macabru este sugerat cu mijloace adecvate în limba română.

Igor Creţu este un instrumentist fin, de felul celor ce ştiu să scoată sunete de un farmec deosebit, inflexiuni rarisime, tonalităţi şi fiorituri
meşteşugite, graţie identificării cu instrumentul. Sunt de admirat în acest sens şi date ca model de pătrundere în intimitatea tainică a
originalului traducerile din Esenin. Dăm de un păienjeniş fin de fire sonore peste care cad, intermitente, irizări multicolore solare şi
lunare. Instrumentistul atinge nivelul virtuozităţii formale maxime. Suntem într-o lume ce se naşte la o etapă pregenetică, din pulbere,
scânteierile blânde ale luminii şi nebuloasele haosului care se lămuresc şi nasc primele acorduri ale armoniei: „Stă bălai la geamuri /
Mesteacănul nins, / Albe peste ramuri / Neaua 1-a cuprins. / Ciucuri moi şi floare / De argint i-a pus / Ş-a ţesut ozoare / Albe până sus. /
Tihna lângă poale / Blând s-a aşternut. / Fulgi de aur moale / Pâlpâie tăcut. / Zările alene / Dau în jur ocol / Şi argint din gene / Scutură
domol“.

Tot atât de fidelă este oglinda traducătorului şi faţă de lumile care au o respiraţie epică largă, vigoare existenţială, ritmuri ciclice: cea
căzăcească a lui Şolohov, cea caucaziană a lui Şota Rustaveli (marcată de voinicie semeaţă, demnitate, de pasiuni „sălbatice“ şi focul
neogoit al sângelui: „Şi păreau voinicii noştri / Trei puhoaie de pe stâncă, / Ce îşi rup cu clocot vaduri / În prăpastie adâncă, / Care vin
cu muget groaznic / Prin strâmtori şi prin prăvaluri, / Şi ieşind apoi la larguri, / Mulcomesc, jucând în valuri“), cea genuin-copilărească
a lui Saint-Exupery sau cea străbătută de metronomul monotoniei fiinţiale a lui Cehov.
Igor Creţu este călătorul romantic prin atâtea tărâmuri exotice, care readuce farmecul lor într-un vers şi într-o frază prozastică puse în
tiparele clasiciste ale frumuseţii „eterne“, prototipale, platonice.
Este un adept al „clasicismului“ în traducere, nu al aventurii aproximării, dexterităţii tehnice neacoperite sau al ignorării formei
originalului în favoarea subiectului, al conţinutului „nud“.
Împărtăşeşte, deci, credinţa că arta traducerii trebuie să se bazeze pe inspiraţie, pe temeinicia construcţiei şi frumuseţe, ca şi arta în
genere.
Cosmescu: Demult – eram încă foarte tineri amândoi pe-atunci, lucram ziua la editură, iar nopţile făceam împreună o primă traducere,
versiunea moldovenească a Serilor de la Dicanca de Gogol – mi-a mărturisit:

– Între orice literatură naţională şi cea universală s-a creat de-a lung de timp, aş zice eu, un permanent proces de osmoză, reciproc
necesar şi reciproc amplificator. Ce zici: fără de traducerile literare, colectivităţile naţionale n-ar fi nevoite oare să comunice sufleteşte
între ele cam ca surdomuţii? Iar dacă literatura nu depăşeşte, ci se integrează în aria culturii, îţi poţi închipui oare cultura orişicui, deci şi
a noastră, fără Homer, Voltaire, Ibsen, Gorki, Saint-Exupйry, Şolohov, Heminguay – câte nume să-ţi mai spun, Doamne?! Puşkin,
Nekrasov, Burns, Cehov, Esenin... – adică aproape întreaga grandioasă listă, făgăduită în noaptea aceea de demult!
Şi toate acestea într-o limbă a cărei mlădiere şi cursivitate îl învecinează cu miracolele poeticii populare. Deşi o elasticitate sintactică
numai lui proprie îi face accesibile construcţii poate încă necunoscute gramaticii. Iar ca varietate lexicală, nici un dicţionar din cele
editate nu l-ar putea cuprinde încă. Poate numai afunda vistierie a limbii poporului.
Alexandru Cosmescu, Maiştri şi învăţăcei . Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1979
Cupcea – Josu: Cartea Din poeţii lumii face de minune dovada că generosul talent al lui Igor Creţu creează de fiecare dată, în acest
lăcaş al poeziei, propriul său sistem de imagini, plin de prospeţime, de farmec inedit şi, totodată, extrem de sensibil în virtutea şi
păstrarea spiritului poetic al izvorului original.
Argentina Cupcea - Josu, Calendar naţional 2002 , Chişinău, Biblioteca naţională

BalŢan: Igor Creţu a ales drept moto pentru substanţiala sa antologie Din poeţii lumii următoarele cuvinte ale lui Charles Baudelaire:
„În ciuda hotarelor ce şi le impune poezia însăşi, tărâmul pe care îl stăpâneşte prin puterea geniului nu cunoaşte margini...“.
Aidoma definiţiei din adnotarea de care am pomenit mai sus, acest moto nu e doar bun luat în sine, ci – şi asta e cu mult mai însemnat –
extrem de potrivit pentru carte.

Şi fiindcă a venit vorba de Baudelaire, nu pot să nu spicuiesc măcar două strofe din noua versiune a „Albatrosului“, pe care ne-o
propune traducătorul: „Ades când mateloţii în larguri se amuză, / prind albatroşii mării, aceşti tovarăşi buni / cu aripe domoale, având
drept călăuză / corabia ce taie amarele genuni. / Stăpâni peste azururi în lumea lor măreaţă, / aduşi pe bord, arată stângaci acum şi grei, /
şi aripile albe atârnă fără viaţă, / asemeni unor vâsle târâte după ei...“.
Parafrazând sugestivele imagini baudelairiene, aş spune că, „...adus pe bordul“ cărţii lui Igor Creţu, acest „crai al înălţimii“ n-a devenit
nici stângaci, nici greoi, că aripile-i albe fâlfâie viu şi primenitor în graiul lui „frunză verde“.

Traducând fecund şi cu măiestrie atâţia poeţi mari şi diferiţi, fiecare cu optica, filosofia şi ritmica sa, el rămâne, însă, mereu poetul Igor
Creţu. Îi sesizezi prezenţa în oricare din aceste traduceri. Ele poartă (ca să folosesc iar o înaripată definiţie – de astă dată din
Shakespeare – tălmăcirea căreia i-o datorăm tot lui) şi „izul propriei făpturi“ al celor traduşi, şi suflul talentului traducătorului.
Iosif BalŢan, Sălăşluinţele frumosului. Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1975
Burghiu: Natura l-a zămislit, spre a stăpâni mania cuvintelor şi a însemna cartea mare a neamului…
Sub pana lui verbul e o stare a istoriei, istoria e un prezent care doare, prezentul e o permanenţă săpată în cuvânt. Dar care din ele e cel
mai de leac sufletului şi lumii, atunci când în preajmă cuvântul se împietreşte, iar piatra tăiată se macină? E cel care-l mistuie, e rugul
din el.
A ştiut şi cunoaşte un singur drum. Cel ce porneşte mereu de acasă, în urcuş, spre neobişnuita curăţenie a întregului EU artistic. Cel ce
nu apune, cel cu fruntea plină de universuri şi mereu istovit de absenţa unui adversar.
 În tot ce trudeşte e omul de mâine, care va să convingă şi inimile multor suflete încă nenăscute, că autentica frumuseţe a artei e gândirea
liberă, senină şi fără de hotar. Poate astfel se explică faptul că scriitorii din toată lumea, poeţii şi prozatorii, stau în jurul mesei lui de
lucru, carte lângă carte, iniţiindu-se în tainele limbii române, aşa cum a făcut-o Puşkin, Nekrasov, Tiutcev, Blok, Esenin, Shakespeare,
Burns, Baudelaire, Petцfi, Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Cehov, Şolohov, Antoine de Saint-Exupйry, Şota Rustaveli...
Viaţa nu l-a răsfăţat, l-a învăţat în schimb să nu o considere o povară, ci o posibilitate de a se realiza prin suferinţă, dând astfel sens
existenţei...
Şi întru aceasta nu pretinde nimic de la nimeni.
Pe timpuri a avut dascăli, îndrumători... Unii, pătrunşi de spusele lui, i-au devenit ucenici, alţii au îmbrăcat uniforma de scriitori şi stau
la rând după cer şi luceferi...
Om de tribună nu este. A stat şi stă retras, îşi vede de treburi, de poezie, de traduceri – un veritabil avut al patrimoniului nostru
cultural...
Şi totuşi care este metafora ce-l întregeşte?...
Andrei Lupan:
– Darnică poezie...
Mihai Cimpoi:
– Artist care acceptă de la bun început anonimatul...
Argentina Cupcea-Josu:
– Mintea noastră...
Valentina Rusu-Ciobanu:
– Delfin...
Vlad Ioviţă:
– Spirit rar întâlnit... ferice de tine că-l ai pedagog!
Nicolae Esinencu:
– Moştenirea copiilor mei teribili...
Liviu Deleanu:
– Suflare care învie figuri de lut...
Ion Druţă:
– Singurul în stare a urni din loc şi a duce un lucru până la capăt...
Grigore Vieru:
– Inimă dezgolită...
Leonida Lari:
– Rănit de frumuseţe...
Mama: Igor...
Tata: Igor Creţu. Viaţa de mocani din Munţii Făgăraş, coborâţi cu turmele şi împământeniţi în câmpia Bugeacului...
Soţia:
– Omul drag, căruia nici singurătatea nu-i mai aparţine...
În rândurile de mai sus simt lumina şi căldura unei primăveri văratice izvorând din operele scriitorului Igor Creţu, care poartă pe umeri
povara multor ani grei şi senini...
Iacob Burghiu
Nicolae Dabija 1948
15-Jul
În satul Codreni, raionul Căinari (nu departe de localitatea unde a văzut lumina zilei Alexei Mateevici, cântăreţul Limbii noastre ), se
naşte poetul, publicistul şi omul politic Nicolae Dabija. Părinţii: Trofim Ciobanu, ţăran cu „bibliotecă“, Cristina Dabija, ţărancă (din
rude de preoţi, fratele ei, Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi, şi verişorul ei, părintele Nicodim Onu, fiind condamnaţi în 1947 de
către organele NKVD, în cadrul aceluiaşi proces, la ani grei de temniţă pentru „activitate antisovietică“. Arhimandritul Serafim Dabija a
fost deportat pentru grava „crimă“ de a fi zidit o mănăstire „în scopuri antisovietice“).
1955-1959
Studiile primare le-a urmat în satul natal.
1959-1963
Şcoala medie incompletă – în comuna Sagaidac,
1963-1966
Şcoala medie completă – în orăşelul Cimişlia.
1965

Debutează în ziarul Tinerimea Moldovei, cu un ciclu de versuri prezentat elogios de către tânărul (pe atunci) critic literar Mihai Cimpoi.
1966-1972
Urmează studiile la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Ziaristică (în anul III a fost exmatriculat pentru „activitate
proromânească şi antisovietică“, fiind reînscris peste un an, în 1970, la Facultatea de Filologie).
1972
După absolvirea facultăţii, e angajat ca redactor la redacţia Tineret a Televiziunii din Chişinău.
1975
La Editura Cartea Moldovenească publică prima carte de versuri cu titlul sugestiv Ochiul al treilea , care se va extinde asupra întregii
generaţii, cea a scriitorilor anilor ’70, ea fiind numită de critica literară generaţia „Ochiul al treilea“. Activează la revista Nistru (ulterior
Basarabia ) în calitate de şef al secţiei Poezie şi Critică.
1977

Pentru volumul de versuri Ochiul al treilea i se acordă Premiul Tineretului din Moldova. Pe banii câştigaţi face o fântână în satul natal;
consătenii îi spun „Fântâna lui Nicolae Dabija“. Iniţiază şi conduce cenaclul „Dialog“ al Uniunii Scriitorilor, care, în activitatea sa pe
parcursul a circa unui deceniu, va menţine nestinsă flacăra românismului în Basarabia.
1980
La Editura Literatura Artistică apar: volumul de versuri Apă neîncepută , cu desene de autor, şi cartea pentru copii Poveşti de când
Păsărel era mic .
1982
Autor al textului la albumul fotografic Bun găsit, lume...
1983

Editează volumul de eseuri despre clasicii literaturii române Pe urmele lui Orfeu, bazat pe documente şi date istorice adunate de prin
arhivele din Moscova, Kiev, Lvov, Harkov etc. Cenzura califică cartea „drept nocivă“, pentru că ar fi fost una despre „popi“ şi
„feudali“, ea fiind salvată în ultimul moment de către preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, Pavel Boţu, care o prefaţează.
1984
Contribuie la înfiinţarea revistei Orizontul , ulterior Columna , care se dorea o revistă a tinerilor scriitori, Nicolae Dabija fiind primul ei
redactor-şef.
1985
Scoate, la Editura Literatura Artistică, volumul de versuri Zugravul anonim , cu un inspirat eseu de creaţie intitulat Necesitatea poeziei.
La aceeaşi editură apare, în colecţia Poezie moldovenească contemporană , un volum de versuri în versiune rusă cu titlul Stihi
(Versuri) .
1986

În luna mai este ales de către Congresul al VII-lea al Uniunii Scriitorilor din Moldova redactor-şef al săptămânalului Literatura şi arta ,
care devine flacăra Mişcării de renaştere a conştiinţei naţionale, cea mai aşteptată şi citită revistă în istoria acestor locuri, ajungând la un
tiraj de 260 000 ex. în 1990 şi fiind una din „publicaţiile literare cu cel mai mare tiraj din Europa“ (lucru menţionat de ziarul francez
Figaro , care a subliniat, într-un articol semnat de Victor Lupan, că Literatura şi arta a jucat în Revoluţia de Renaştere Naţională a
Basarabiei acelaşi rol pe care l-a jucat Televiziunea Română în cadrul Revoluţiei din decembrie 1989). Succesele răsunătoare ale
revistei din Chişinău provoacă un adevărat război psihologic între aceasta şi Comitetul Central al Partidului Comunist al RSSM, care
face tentative disperate de a o „tempera“, de a-i „pune la punct“ curajul şi, în ultimă instanţă, de a o interzice (în perioada de luptă
pentru limbă, alfabet etc., anii 1988-1990). În traducerea lui Aleksandr Brodski îi apare o carte pentru copii I scazala mne Jar-Ptiţa (Pasărea Măiastră)
1987
Un adevărat eveniment cultural îl constituie şi apariţia Antologiei poeziei vechi moldoveneşti , prin care Nicolae Dabija scoate la lumină
texte inedite, traduse din limbile slavonă, greacă, polonă, latină, descoperite în arhivele din Rusia, Ucraina, Polonia etc. Poetul prezintă
conferinţe la radio şi televiziune despre istoria naţională, interzisă până atunci în Basarabia, publicate apoi în presa republicană
(îndeosebi în revista pentru copii Noi , la rubrica Din tată-n fiu. Capitole din istoria Moldovei ). În acelaşi an, la invitaţia Uniunii
Scriitorilor din România, trece pentru prima dată Prutul şi vizitează Putna, Ipoteştii, Humuleştii, Voroneţul, Gura Humorului, Suceava,
Iaşii…
1988

I se decernează Premiul de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii şi artei pentru cărţile Antologia poeziei vechi
moldoveneşti, Pe urmele lui Orfeu şi Alte poveşti de când Păsărel era mic . Membru al Comisiei de Stat pentru problemele limbii, care
pune în discuţie revenirea la alfabetul latin şi necesitatea legiferării limbii române ca limbă de stat în Republica Moldova. E unul dintre
însufleţitorii Mişcării de Eliberare Naţională, creării Frontului Popular din Moldova. Manifestările literare cu participarea poetului se
transformau, în acea perioadă, în mitinguri de protest contra regimului totalitar-sovietic. Cântecul Cât trăim pe-acest pământ (baladă)
pe versurile lui Nicolae Dabija (muzica – Tudor Chiriac) devine în anii 1988-1990 un imn al Mişcării de Eliberare Naţională a
basarabenilor, fiind cântat de cei aproape un milion de participanţi la Marea Adunare Naţională din 27 august 1989, care îşi cereau
dreptul la Limba Română, Alfabet Latin şi Demnitate Naţională.
1989

Editează volumul de versuri Aripă sub cămaşă , considerat drept cea mai bună carte a anului. Reeditată în 1991, la Editura Junimea din
Iaşi, cu o prefaţă de Constantin Ciopraga, cartea i-a adus poetului merituoase aprecieri şi în România. La Editura Molodi din Kiev, în
traducerea lui V. Zatulyviter, volumul sus-menţionat apare în limba ucraineană. Este ales deputat al poporului din URSS în ultimul for
legislativ unional (1989-1991) (la primele alegeri parţial libere iniţiate de M. Gorbaciov), de la tribuna căruia luptă pentru
democratizarea şi desovietizarea societăţii, apărând revendicările naţionale ale basarabenilor.
1990
La Editura Hyperion tipăreşte studiul documentar Moldova de peste Nistru – vechi pământ strămoşesc , textul fiind tradus şi în limba
rusă. Ediţia s-a bucurat de o largă rezonanţă şi peste hotarele republicii. În timpul conflictului armat de la Nistru (1992), volumul este
scos din bibliotecile şi librăriile Transnistriei, de către cazaci şi separatişti, şi ars public. Este ales deputat în Parlamentul Republicii
Moldova, unde susţine o activitate permanentă pentru emanciparea naţională a românilor basarabeni, pentru ieşirea Basarabiei din
imperiul sovietic, pentru legiferarea Tricolorului, Stemei, Imnului naţional, pentru repunerea în drepturi a limbii române, a istoriei, a
identităţii româneşti. Este ales preşedinte al Societăţii benevole „Limba noastră cea română“.
1991

Îşi dă concursul la îmbunătăţirea calităţii manualelor şcolare. În colaborare cu Sofia Bolduratu a elaborat manualul Literatura română
pentru clasa a 5-a , ajuns deja la ediţia a IV-a. Împreună cu Aurelian Silvestru editează un ciclu de manuale de istorie pentru clasele
primare, Daciada , traduse şi în ruseşte. Devine preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, Cultură şi Artă din Republica Moldova.
1992

Publică eseul istoric Domnia lui Єtefan cel Mare şi culegerea de povestiri Nasc şi la Moldova oameni . Ultima e apreciată cu Premiul
„Ion Creangă“ pentru cea mai bună carte pentru copii a anului. În colecţia Poezii de duminică , editată de Uniunea Scriitorilor din
Republica Moldova, apare placheta de versuri Mierla domesticită . I se acordă Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu“.
1993

E ales membru de onoare al Comisiei de Istorie Bisericească din România pentru volumele Pe urmele lui Orfeu (1983) şi Antologia
poeziei vechi moldoveneşti (1987), la recomandarea Î.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei, şi Î.P.S. Antonie, Mitropolitul Ardealului. La
Editura Hyperion vede lumina tiparului volumul de poeme Dreptul la eroare , cu ilustraţii de autor, care obţine în acelaşi an Premiul
Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Are loc Congresul Intelectualităţii din Republica Moldova, în cadrul căruia Nicolae Dabija
prezintă referatul de bază. E ales copreşedinte al Congresului Intelectualităţii.
1994
La Editura Junimea din Iaşi publică volumul de versuri Lacrima care vede . I se acordă Premiul bibliofililor pentru cea mai citită carte a
anului.
1995
I se decernează Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu“, pentru volumul Dreptul la eroare . În colecţia Poeţi români
contemporani , editată la Bucureşti, apare antologia poetică Oul de piatră . Cavaler al „Ordinului Republicii“, cea mai înaltă distincţie a
Republicii Moldova, pe care-l va returna însă în 2002, în semn de protest faţă de acţiunile de comunizare a societăţii şi de subminare a
valorilor democratice de către partidul de guvernământ. În anii 1995, 1996, 1997 devine câştigător al Topului „10 jurnalişti ai anului“,
organizat de Clubul de presă de la Chişinău.
1997
La Craiova, Editura Scrisul Românesc scoate de sub tipar culegerea de publicistică Libertatea are chipul lui Dumnezeu , pentru care
autorului i se acordă Premiul pentru proză „Gib I. Mihăescu“. Editura Uniunii Scriitorilor editează albumul Єtefan cel Mare şi Sfânt ,
autorul textului fiind Nicolae Dabija.
1998
E ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Va reprezenta forul legislativ al Republicii Moldova în Adunarea Parlamentară a
ţărilor din Bazinul Mării Negre (APCEMN). La Editura Minerva din Bucureşti, în prestigioasa colecţie Biblioteca pentru toţi , apare
volumul de versuri Fotograful de fulgere , prefaţat de Eugen Simion, preşedinte al Academiei Române. În colecţia Autograf , editată de
Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu“ din Chişinău, apare culegerea Cercul de cretă , conţinând texte, autografe şi desene ale autorului.
La Editura Litera apare culegerea antologică de versuri Cerul lăuntric . Fundaţia „Scrisul Românesc“ din Craiova editează volumul de
eseuri Icoană spartă, Basarabia . Editura Helicon din Timişoara va tipări două volume de poezie: Între dragoste şi moarte şi Poezia,
bucuroasă tristeţe (seria Liliput ).
1999
Fundaţia „Scrisul Românesc“ din Craiova scoate cel de-al treilea volum de publicistică şi eseuri, intitulat Harta noastră care sângeră ,
pentru care i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova. Editura Edit-press din Galaţi publică volumul de poeme Tăceri
asurzitoare .
2000

I se decernează Premiul „Titu Maiorescu“ al Asociaţiei Juriştilor din România. Devine laureat al Premiului pentru Literatură, anul 2000,
în Gala premiilor „Iurie Matei“. Este decorat cu Medalia guvernamentală a României „Eminescu. 150 de ani de la naştere“. Preşedintele
României, prin Decretul nr. 567 din 1 decembrie 2000, îi conferă ordinul „Steaua României“ cu gradul de Comandor „pentru
remarcabila sa operă poetică şi implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti“.
2001

Fundaţia „Scrisul Românesc“ din Craiova tipăreşte încă două volume de publicistică şi eseuri, intitulate La est de vest şi Vai de capul
nostru! Împreună cu pedagogii Sofia Bolduratu şi Maria Hadârcă elaborează manualul Literatura română pentru clasa a VI-a, apărut la
Editura Litera. Între 10 şi 23 octombrie 2001, din iniţiativa Centrului Cultural American In Their Own Words din Carolina de Nord
(SUA), poetul a participat la mai multe manifestări culturale prilejuite de lansarea volumului de versuri Photographer of lightning
(Fotograful de fulgere) , apărut la Editura The granit press din Hickory, Carolina de Nord, în traducere engleză de Maria M. Simonca şi
Dr. Rand Brandes. Scriitorul basarabean a avut întâlniri cu studenţii Universităţii din Chapelle Hill, ai Colegiului Lenoir-Rhyne din
Hickory, cu personalităţi din diaspora românească din Washington, Atlanta, Raleigh, Hickory etc.
2002
Editura Litera scoate volumul În căutarea identităţii. Istoria neamului românesc din Basarabia povestită pentru elevi , care se va
bucura de o înaltă apreciere din partea cititorilor şi specialiştilor.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Doruri interzise.
Grupul Editorial Litera

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
O dată cu apariţia în anii ’70 a primelor cărţi ale poeţilor Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Leo
Butnaru, Iulian Filip, Valeria Grosu, Ion Hadârcă, Ilie Zegrea, Vasile Tărâţeanu, Marcela Benea, Nina Josu, Ludmila Sobieţchi,
Constantin Dragomir, Leonard Tuchilatu, prozatorilor Nicolae Vieru, Ion Bogatu, Viorel Mihail, Constantin Munteanu, s-a conturat
imaginea distinctă a unei „generaţii de creaţie“ (T. Vianu) cu un program anumit care continuă, în linii mari, programatismul etic al
generaţiei „copiilor anilor treizeci“ cu un maximalism estetic la nivelul stării de graţie şi naturaleţii discursului poetic (sau naraţiunii). E
o generaţie ce se încredinţează ochiului al treilea care anulează tirania realului, stimulând insinuarea posibilului şi visului, care
desfiinţează hotarele dintre mimesis şi fantezie, imaginaţie. Vederea cu „cel de al treilea ochi“ interiorizează viziunea, o scoate din
vechile convenţii realiste, purifică verbul poetic, îl scoate pe poet (prozator) din contingentul care-l ţintuia tiranic şi îl transferă în
transcendent (care e, de fapt, un tărâm mai împământenit al poeticului, o zonă de puritate solară, de firesc şi organic): „De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu / să deosebe
Această pleiadă de poeţi reînvie cultul romantic al sufletului, care constituie evident o replică la elogiul necondiţionat al realului pe care-
l cerea realismul socialist.
Lider de generaţie, animator al Renaşterii basarabene, redactor-şef al săptămânalului Literatura şi arta care a impus o conştiinţă
naţională, Nicolae Dabija Ciobanu scrie o poezie în cheie imnică, elegiacă sau monodică, programatic mesianică în ultimele volume.
Formula lirică este ferm conturată, limpede, cu aerul filtrat al clasicităţii, cufundată adesea în pathos retoric sau chiar didacticist. Poet al
unui univers al candorilor în care dispare materialitatea şi obiectivitatea, fiindcă totul se înfrăgezeşte, înfloreşte şi înmugureşte, el
îmbrăţişează mai apoi registrul inspiraţiei naţionale şi sociale care implică, fireşte, hieratism, oracularitate, înverşunare polemică.
Panteistă, cenzurat-umoristică, acut senzorială, cu o propensiune spre starea romantică totală („şi-am să mor de prea multă iubire“),
pătrunsă de un suflu ardent, poezia începuturilor practică „tehnica inocenţei dintâi“ (expresia aparţine lui Juan Ramon Jimйnez).
Adolescentul cu o faţă plină de bunătate şi curată, cu reflexe de apă neîncepută devine în scurt timp poetul grav şi impersonalizat, având
cultul sacrului şi al valorilor, solidarizându-se cu toţi poeţii întru promovarea acestora („Poeţi din toate ţările, uniţi-vă!“, iată cum converteşte el cunoscutul slogan marxist).
Nicolae Dabija are un constant cult al istoriei , fiind un purtător şi un promotor al conştiinţei noastre naţionale (identitare), un arhitect al
istoriei de ieri în lumina istoriei – furate, mutilate, contrafăcute – de azi. Acesta-i raţionamentul-cheie al volumului său de referinţă În
căutarea identităţii . Cine nu înţelege acest lucru, nu înţelege nimic. Şi prin editorialele sale neobosite poetul apără adevărul istoriei şi
istoria adevărului nostru .
Evenimentele istorice decurg în modul în care îl cunoaştem de la cronicari, cărturari, scriitori şi istoriografi; latura originală o dau
scenele imaginate, fanteziste, dar verosimile, dragostea şi însufleţirea cu care narează faptele.Јѕ¤

Nicolae Dabija a scris anume o istorie poetică, în care şi-a valorificat întregul său dar literar. Autorul nu tulbură cursul evenimenţial, nu
modifică datele istoriografice cunoscute şi nu le foloseşte după bunul plac. Ele curg de la sine, în albia firească a celor întâmplate şi
istorisite de alţii într-un mod deja clasicizat. Poetul intervine, însă, în chip poetic, beletrizând anumite episoade, valorificând legende
populare sau/şi explorând probabilul, verosimilul cu mijloace fanteziste în consens cu spiritul conţinutului care nu este alterat de spiritul
său propriu atât de necesar şi în descrierea istoriografică nemijlocită.
Aşa cum poţi realiza o creaţie cultă în spiritul folclorului, care poate deveni la rându-i folclor, e posibil să scrii o istorie poetică absolut
fidelă istoriei nemijlocite şi celei reflectate.

Nota ei profund originală o aduc tocmai aceste devieri imaginare de la cursul strict cronologic şi cenuşiu al întâmplărilor: este imaginată
o convorbire a lui Decebal cu solul lui Traian, a lui Ştefan cel Mare cu Daniil Sihastrul sau cu un sol al lui Mohamed al II-lea, sunt
portretizaţi, de obicei cu tuşe caracterologice sugestive, domnitorii români sau străini, sunt reconstituite cu note fanteziste episoade de
luptă sau scene din viaţa de curte, sunt descrişi cu lux de amănunte codrii şi locurile de luptă.
Preţios este materialul adunat şi sistematizat, substratul parabolic şi alegoric al acestor (re)prezentări, poetul vorbind prin ele despre
semnificaţia etică a credinţei, dragostei de ţară, a fidelităţii faţă de adevăr, a cinstei, eroismului.
Un asemenea imperativ didactic superior este anunţat în finalul „predosloviei“ intitulat Dreptul la trecut: „Dragul meu cititor, am
încercat să-ţi vorbesc în filele pe care le vei parcurge despre istoria noastră, priveşte-te ca într-o oglindă în aburul evenimentelor care au
fost, învaţă să culegi din faptele timpului anumite învăţături care îţi pot prinde bine, această modestă lucrare fiind una ce încearcă să te
facă să iubeşti neamul cărui aparţii, pământul cărui aparţii, istoria cărei aparţii“ (pag. 16). Dabija îşi scrie sobru şi sugestiv istoria
poetică. Ce poate fi mai exactă şi – bineînţeles – mai plăcută şi mai utilă decât a savanţilor, mai cu seamă în condiţiile în care istoria
noastră s-a contrafăcut şi continuă să se contrafacă.
A culege învăţături dintr-o istorie care e a noastră înseamnă tocmai a-ţi căuta (şi redobândi, adăugăm noi) identitatea, fără de care nu
putem dialoga cu lumea largă.
Kataev: M-a frapat, mai ales, capacitatea de a stăpâni versul alb. Am luat în adevăr cunoştinţă de multe versuri frumoase şi chiar de
fragmente epice. Ele mi-au amintit de cei mai cunoscuţi meşteri ai cuvântului din Franţa.
Versurile pe care le-am citit, în marea lor majoritate, poartă un caracter elegiac. Lirica elegiacă şi cea filosofică sunt foarte binevenite;
condeierii care cultivă o asemenea poezie, de regulă, scriu despre arta poetică şi despre ei înşişi.

În stihuri e necesar de a păstra un raport, un echilibru între imagistică şi naraţiune. Orice poezie povesteşte despre ceva şi asta
întotdeauna e exprimat într-un anumit fel. Şi când e prezent cu adevărat acest echilibru de aur, poezia întotdeauna sună, e viabilă.
Poezia lui Nicolae Dabija Ochiul al treilea e o poezie profundă despre capacitatea sentimentelor umane: „...De la un timp, din ce în ce
mi-e mai greu / să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi – / ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu / lucrurile
văzute cu un al treilea ochi “.
E un moment în adevăr lăudabil. Poetul încearcă să transforme o poezie epică într-o nuvelă.
La fel de reuşită este şi Vânătoarea de toamnă , în care e omorâtă o lupoaică, iar puiul de lup linge arma, fără a înţelege că din această
armă a fost omorâtă maică-sa.
Valentin Kataev (Rusia) Tinerimea Moldovei, 26 iunie 1977

ALEXANDRU: Şcoala de poezie de la Chişinău, una de valoare europeană (…), îl numără, printre stelele ei alături de Grigore Vieru,
Dumitru Matcovschi, Leonida Lari, Ion Hadârcă, Gheorghe Vodă, Ion Vatamanu, Andrei Ţurcanu sau mai tânărul Valeriu Matei, ca să-i
numesc doar pe câţiva, şi pe Nicolae Dabija, cel scufundat în adâncurile spirituale ale limbii de unde a scos la iveală, nu demult, o carte
rară, perlă de frumuseţe şi înţelepciune, Antologia poeziei vechi moldoveneşti, ce leagă între copertele ei, în peste două sute de pagini,
dense valori eterne ale sufletului limbii din vechime până în pragul veacului trecut, exprimat în poezie, avându-l stea între stele pe
Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri.

Râvna Dumisale de-a pipăi, a mirosi, mângâia, preţălui în palma sa, precum secerătorul, caratele de aur ale grâului, aura cuvântului
străbătător de veacuri, datorită încărcăturii sale spirituale nepieritoare, nu a fost şi nu a rămas una doar a cărturarului ce adună vechi şi
nou laolaltă, ci a poetului renăscător de grai, ce-şi struneşte coardele înainte şi pe parcursul propriului său cântec.
Opera sa poetică plăsmuită până acum izvorăşte de foarte departe, din adâncurile limbii ce ni l-a dăruit pe marele Eminescu, căreia îi
ascultă în acest veac, pe sfârşite, şi celui de-al doilea mileniu al Logosului întrupat în istorie, imperativele etice, splendoarea, şi-i
răspunde cu dureroasă bucurie, angajându-se în ascensiunea sa ce implică dăruirea aşa cum au cunoscut-o, acceptat-o nemuritorii
înaintaşi, de dincolo de Varlaam până la Mateevici sau Matcovschi, contemporanii săi, ca să vorbim doar de câţiva din matca ce-o
reprezintă. L-am citit de-a lungul anilor, l-am ascultat rostindu-şi versurile în faţa unei săli arhipline ce-l copleşea cu aplauze, i-am
recitit acuma într-o zi şi o noapte de vară toată opera sa poetică, şi nu-mi voi tăinui bucuria şi entuziasmul ce m-au cuprins de atâtea ori
până la lacrimă, aşa cum ţi se întâmplă ori de câte ori irupe adevărul frumuseţii în opera de artă, când peceţile cedează şi se stabileşte
comuniunea cea tainică între inima ce vorbeşte şi una ce ascultă, asupra vieţii de necuprins, asupra suferinţelor ce-şi află transfigurarea
din care se bănuie ieşirea biruitoare resurecţională.
O limbă densă, strunită, încărcată de nuanţe ca aurul petrecut prin râu, una subţire şi ageră, vie şi penetrantă, mereu întreţesută în noimă,
sapă malul până la stânca de sub albia şuvoiului albastru, curgător, şerpuitor, către marea cea dinăuntru, o limbă ca a poeţilor
transilvani, într-un anume ceas al lor, ce-şi înteţeşte ardoarea, stăruind, vatră chiar în inima evenimentului social de ultimă oră, pe care-l
învăluie însă ca vârtejul vântoasei întru transfigurare, căci unui astfel, şansa-i sporită de-a macera umbra întunecată, ivită în calea vieţii
cursului său irezistibil, întru înseninare.

Un poet angajat, aşadar, un mare poet social, este acest tânăr plăpând, cu frunte înaltă, numai ochii, scânteietori, ce ştiu plecarea-n jos,
întru smerită cugetare, nu întru umilinţă stearpă cum ar spune cei vechi, fixat ca-n rama dureroasă necuprinsul viu al câmpului unui
tablou, pândă la eveniment, pază la pasiuni dezghiocându-le miezul înainte de-a le da frâu liber, aproape nicicând, ca şi Grigore Vieru,
lacrimă uriaşă umbrită de enigmaticul surâs din colţul evlavioasei guri arsă, buză de lut, de văpaia cuvântului, ca să înveţe neplânsul, ca
să deprindă răbdarea îndelungă, pânda cea sfântă întru lucrare şi priveghere pentru edificarea semenilor.
Căci poezia ţine de iubire, este foc mistuitor întrupat în cuvânt, este acest dor de comuniune, irezistibil exprimat, lapidar, într-un poem
memorabil de către Nicolae Dabija: „Doru-mi-i de Dumneavoastră / Ca unui zid – de o fereastră “
Ioan ALEXANDRU, Luceafărul, 29 iulie 1989
CIOPRAGA: Legat prin mii de fire de fenomenul basarabean în complexitatea lui, tribun, rapsod şi evocator, Nicolae Dabija continuă,
alături de alţii, cântul atât de repede întrerupt al lui Alexei Mateevici. Continuitate la nivelul altui timp şi cu alte mijloace, dar o
continuitate sui generis, ca început perpetuu...
Toate ideile de aici, cu rădăcini în abisal, orientează spre timpul sacru al naţiunii, reactivat, reînvestit cu rezonanţe noi, iradiind
speranţă. Alteori, aripile poetului se lasă peste fiinţe, simbolizând lepădarea de sine, lângă întristări şi umilinţe.
Nostalgie difuză, un anumit gen de smerenie, o discretă seninătate pe un fond reflexiv-liric iradiază din confesiunile de iubire ale
romanticului însingurat, de o constantă gingăşie a sentimentelor. Poezie de şoapte şi rememorări care s-ar vrea citită sau rostită în
acompaniament de harpe şi flaute, în lumini catifelate, scăzute.

Între viaţă şi moarte, între pământesc şi astral – necontenit în căutarea unui echilibru –, poetul de la Chişinău e un centru de balans, o
voce caldă care-şi reprimă accentele înalte. Efuziunile sale cheamă, în contrapunct, propoziţii în surdină, tăceri, elocvenţe, pauze.
Proiectată în orizont metafizic, trecerea în nefiinţă are în frumoasa Baladă cu Toma Alimoş gravitatea poemelor unui Blaga: a unui
Blaga asediat.
Constantin CIOPRAGA, Nicolae Dabija – o conştiinţă vizionar-patetică , prefaţă la volumul Aripă sub cămaşă , Iaşi, Ed. Junimea,
1991

CORBU: Mai tânăr decât Grigore Vieru, Nicolae Dabija este un alt mare poet român din Basarabia. Versurile sale, cuceritoare, au
rădăcina adânc înfiptă în istoria naţională şi poartă în ele mireasma doritei libertăţi. Redactor-şef al revistei Literatura şi arta , deputat
în Parlamentul Moldovei, Nicolae Dabija este unul dintre luptătorii pentru salvarea fiinţei naţionale, pentru trezirea neamului prin
readucerea la limba şi la adevărul istoric. „Nu avem tancuri – spune poetul – nu avem mitraliere, nu avem rachete cu care ne-am putea
apăra pământurile strămoşeşti. Avem însă o armă mult mai puternică decât toate astea luate împreună: adevărul istoric, care e de partea
noastră“. Astfel stând lucrurile, el e conştient că, în aceste timpuri de efervescenţe şi convulsii istorice, poetul nu are dreptul la eroare, ci
doar la demnitate: „Chiar când de cai târâţi îs prin cetate, /Când drept răsplată-s miruiţi cu fală,/ Ori sunt bătuţi cu vergile la tălpi: /
Poeţii nu au dreptul la greşală“.
Daniel CORBU, Ceahlăul , 9 mai 1991
S~NGEORZAN: Verbul din poezia lui Nicolae Dabija se naşte îndurerat, răstignit sub teroarea depersonalizării fiinţei, dispariţiei
identităţii. E verb şi cruce, profet şi martir – sintagme ce definesc pe de-a întregul poemele lui Nicolae Dabija. E o răscumpărare care
întemeiază rostirea, dialogul cu istoria. Cum o realizează Nicolae Dabija? Ca un profet care astăzi îşi recunoaşte ideile din metafore, din
poeme, din galaxia verbelor cu dublu sens.
 Zaharia S~NGEORZAN, Literatura şi arta , 16 aprilie 1992

CIOLCAN: Poetul basarabean Nicolae Dabija e un luptător. Nu ştiu precis dacă lupta lui se duce pe două fronturi paralele: poezia şi
unirea, sau pe un singur front ce uneşte într-un fluviu cele două laturi ale vieţii lui. Totuşi – aşa cum îl cunoaştem – înclin să cred în cea
de-a doua ipostază. Sau – şi mai concludent pentru definirea personalităţii acestui patriot român – Nicolae Dabija, alături de alţi poeţi
basarabeni, precum Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, poate primi titlul de Poet al Unirii. De câte ori vine în România
– unde vine la el acasă – ni se înfăţişează ca un tribun al ideii de unire şi de dreptate. Versurile lui – rostite cu o îndârjire care-i scapără
scântei în priviri – ne înalţă gândul şi fruntea către românii de peste Prut: „Cât avem o ţară sfântă / Şi un nai care mai cântă, / Cât
părinţii vii ne sânt / Mai există ceva sfânt“. Îndrăzneala tematicii abordate, precum şi unele afirmaţii de o gravitate dureroasă, nu sunt
decât valenţe ale statorniciei neamului românesc de dincoace şi de dincolo de Prut, îmbrăcate în curajul celui care ştie ce vrea...
Geo CIOLCAN, Românul , 17-23 ianuarie 1994
DOLGAN: Pentru ca lirismul său să atingă lumina profunzimii şi o maximă intensitate emoţională, poetul plăsmuieşte imagini pe cât de
unice în ceea ce priveşte noutatea şi potenţialul lor estetic, pe atât de memorabile în ceea ce priveşte originalitatea şi frumuseţea lor.
Trei tensiuni animă în permanenţă şi deopotrivă spiritul creator al lui N. Dabija: tensiunea căutării adevărului, tensiunea trăirii acestui
adevăr şi tensiunea exprimării cât mai plenare şi cât mai pregnante. De obicei, autorul preferă expresia aleasă, plină de frăgezimi şi bine
ozonificată, concisă, plină de eliptic.
Virtuţile intrinseci ale poeziei lui Nicolae Dabija vin să sporească prestigiul omului de artă dedat cu trup şi suflet înaltei sale meniri –
prin adevărul spus la timp şi răspicat, prin puritatea ideilor şi sentimentelor comunicate, prin frumuseţile primare dezgropate din
tumultul cotidian, prin demnitatea etică şi estetică.
Mihail DOLGAN Literatura şi arta , 2 noiembrie 1995
FLYNN: Sunt un scriitor american care a locuit în Moldova. Am lucrat timp de doi ani la Bălţi, la Universitatea de Stat „Alecu Russo“,
în cadrul căreia am predat engleza.
Pe când activam în Moldova, am tradus cu succes minunata carte de poeme a domnului Dabija Mierla domesticită . Am speranţa să
public această traducere aici în America, în limba engleză.
Domnul Dabija este un poet excelent care merită o cunoaştere internaţională mai largă. Am speranţa că, o dată cu editarea bilingvă a
cărţii Mierla domesticită , aprecierea valorii creaţiei domniei sale ar deveni universală.
John FLYNN (SUA), Literatura şi arta , 14 decembrie 1995
Micu: Virtuoz al unui grai de tonalitate moldavă domoală, cu iz de „limbă sfântă“, de limbă a „vechilor cazanii“, grai în care nu
osteneşte să cânte peisajul autohton, cu „dealuri în zeghe de lumină-nveşmântate“, cu nori ce par „bărbi de cronicari, tăiate de spadele
ienicerilor“, să celebreze eroii neamului, „de la care-mprumutau lumină astrele“, să evoce mari creatori, de la poetul naţional la
Meşterul Manole şi „Zugravul Anonim“, care, „prin cele schituri“, „înmoldoveneşte veşnicii“, Nicolae Dabija ştie să-l mlădieze în
funcţie de stări sufleteşti diverse, de la cele proprii intimităţii şi reveriei la modurile revoltei şi ale dezgustului. Chemarea iubitei la
Căpriana e formulată, fireşte, suav („Haidem, iubito, iar la Căpriana, / Acuma, când salcâmii înfloresc“), sentimentul sublimului, trezit
de clopotniţa intrată în legendă, se exprimă cu o adecvată solemnitate („Clopotniţa pe deal miroase-a fulger; / puieţii cresc în mai cu
desperare, / iar ciocârlia, ca un fir de cântec, / tăriile le leagă de ogoare“), dar poetul dispune de mijloace şi pentru a denunţa şi a
deplânge situaţii revoltătoare, oripilante. Indignarea, în versurile sale, e grefată pe un fond de sfâşietoare tristeţe, demersul liric „întoarce“, cum ar zice Arghezi, în cuvinte b
Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române , vol.II, Bucureşti, Ed. Iriana, 1995, pag. 393-394
 SIMION: Citindu-i poemele strânse într-o antologie reprezentativă Dreptul la eroare , îmi dau seama că bucuroasa tristeţe – după o
sugestie, probabil, din Noica – îi exprimă firea şi natura talentului. Este un elegiac împătimit, un melancolic luminos, deloc resemnat, cu
o mare disponibilitate retorică. Declară că scrie poemele cu o pană de înger şi că în poeme – care nu sunt decât peisaje ale sufletului –
lucrurile sunt văzute cu al treilea ochi Јѕ¤ care vede nevăzutul. Cert este că basarabeanul Nicolae Dabija, redactorul-şef al curajoasei
reviste Literatura şi arta , scrie bine şi, la nevoie, schimbă elegia în pamflet politic. Nu-i cunosc biografia şi nici, în amănunt, evoluţia
literară, dar antologia pe care o comentez acum indică un poet autentic din familia acelor remarcabili caligrafi care se adaptează cu
uşurinţă mai multor stiluri şi, la nevoie, îşi modifică fără dramatism temele. Јѕ¤
Nicolae Dabija se supune acestei necesităţi, şi poemele sale muzicale, impecabil trăite, oscilează între poezia politică propriu-zisă şi
poezia ca stare de suflet. Un al treilea strat liric cuprinde portretele-mituri Јѕ¤ În marginea lor se află un poet care este nevoit să-şi
învingă duioşia structurală şi să-şi asume un rol mesianic. Îl îndeplineşte (sau împlineşte) şi pe acesta în mod exemplar. Nicolae Dabija
dă impresia, în tot ceea ce scrie, de onestitate şi forţă morală. Îl „crezi“ pe cuvânt şi participi sufleteşte la tragedia mocnită pe care o
sugerează poezia lui fluentă, rapsodică, penetrantă Јѕ¤

Nicolae Dabija îşi construieşte un tip de discurs liric şi, cu mici variaţii, discursul are efect. Doinele, voievozii, locurile sfinte ale istoriei
sunt evocate în poeme bine articulate. Mânia alternează cu profeţia, bocetul se însoţeşte cu marile viziuni, mecanica universului este
chemată să pedepsească mecanica imperfectă a lumii... Ca poeme sociale, patriotice, în stilul cunoscut de poezia română din epoca
Goga, poemele lui Nicolae Dabija sunt reuşite şi, nu mă îndoiesc, efectul lor este şi azi considerabil Јѕ¤
Јѕ¤ Autorul care pune talentul în slujba naţiunii române are imaginaţie şi, prin chiar propria lui existenţă, are credibilitate morală.
Lirismul pur este sacrificat cu bună ştiinţă. Din loc în loc, luptătorul este învins însă de spiritul elegiac din el şi atunci poezia capătă
accente mai intime: „Am, Doamne, treizeci şi trei de ani / şi-s numai bun de răstignit, / şi-s numai bun de pus pe crucea poemului
desăvârşit“ Јѕ¤

Aş cita, dintre ultimele poeme cuprinse în antologia Dreptul la eroare , şi această frumoasă parafrază simbolistă: „Plouă trist. Parcă
plouă / peste-o ţară ruptă-n două. // Plouă de ieri. Plouă-abătut. / Ca după un război pierdut. // Plouă de-o zi. Poate, de nouă – / în
Pruturile amândouă. // Plouă cu mahnă. Şi-n amvoane / Isus tresare din piroane. // Salcâmii pălmuiţi de vânt, / pe dealuri, cresc numa-n
pământ. // Bătrâne scunde trec pe coastă / cu mănăstirile în traistă. // Iar fulgerul pornit de sus / la ele încă n-a ajuns“ – surprinzătoare
prin acuitatea ei. Un moment de graţie lirică în viaţa hărşită a unui poet adevărat.
Eugen SIMION, Scriitori români de azi, vol.IV, Chişinău, Editura Litera, 1998
ŞleahtiŢchi: Noutatea cărţilor pentru copii ale lui Nicolae Dabija ţine de fuziunea genurilor. El le propune cititorilor săi simbioze de
proză şi poezie inspirate din lumea lui Păsărel, eroul fiind prezentat din perspectiva celor două poveşti ale copilăriei: Poveşti de când
Păsărel era mic (1980); Alte poveşti de când Păsărel era mic (1984). Respectând momentele-cheie ale subiectului (ironizat, fireşte,
aici de autor), Păsărel organizează o „expoziţie narată“ a bunilor săi prieteni, dezvăluind cititorilor micile secrete ale personajelor din
basm (Alte cunoştinţe) . Apoi, împreună cu ele, face o vizită (într-o proiecţie ludică a episoadelor „desfăşurării acţiunii“) lui Şoşonică,
lui moş Asmaţuchi, se joacă împreună „de-a cuvintele“, fac cunoştinţă cu zâna cea bună, traversează câmpia unei „ţări-fără-poveşti“,
poposesc în „Ţara jucăriilor“, în „Ţara florilor“, trec hotarele împărăţiei suciţilor, nespălaţilor, lăudăroşilor, fricoşilor, a ţării-fără-
cântece. „Deznodământul“ îl aduce pe Păsărel în ţara lui, „mult mai scumpă, mult mai minunată decât orice împărăţie de basm“. Punctul
culminant al cărţii înregistrează marea mirare a lui Păsărel în faţa acestui miracol al lumii.
Maria ŞleahtiŢchi, Literatura pentru copii: între inocenţa şi nostalgia jocului , în O istorie critică a literaturii din Basarabia ,
Chişinău, Ştiinţa - Arc, 2004, p. 188-189
Liviu Damian 1935
13-Mar
S-a născut Liviu Damian, în satul Strâmba (ulterior Leadoveni, în prezent Corlăteni), judeţul Bălţi, actualmente raionul Râşcani, în
familia intelectualilor Ştefan Damian şi Eufimia (nume de domnişoară Ţurcanu).
1946

Tatăl viitorului poet e condamnat politic şi trimis în Siberia, unde a stat 9 ani. Înainte de plecare, Ştefan Damian şi fiul său Liviu sădesc
un salcâm în faţa casei părinteşti. Acesta a crescut mare şi viguros, rădăcinile lui cuprinzând dealul din preajmă şi ţinând de nădejde
casa stăpânilor săi. Ulterior, scriitorul a evocat acest eveniment şi semnificaţiile lui în ciclul Salcâmul din prag . Mamei, cu un stagiu de
peste 20 de ani în învăţământ, nu i s-a mai permis să activeze pe acest tărâm. Timp de un an e chemată aproape zilnic la cercetări. Liviu
rămâne în locul părinţilor îngrijind cele două surori mici şi mica gospodărie, ajutat de buneii Grigore şi Elena Ţurcanu.
1947
Liviu merge direct în clasa a 3-a.
1949

Liviu Damian şi cele două surori ale sale, Elena şi Tatiana, încep să „editeze” un ziar de perete, Ecoul , un fel de cronică a timpului
acela nespus de greu. De exemplu, ei notau succint: „Azi am împrumutat un kilogram de făină de la vecini“.
Viitorul scriitor citeşte mult, participă activ la şezători literare, serate şcolare, încearcă să compună versuri.
1951
Este anul în care numele viitorului poet apare pentru prima oară în presa periodică.
1954
Liviu Damian face parte dintre coautorii culegerii colective Glasuri tinere .
1955-1960
Studiile la Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Filologie. Aici Liviu Damian activează fructuos în cadrul
Cenaclului literar „Mihai Eminescu“, publică des, este remarcat în lumea scriitorilor.
1961
Poetul e angajat la redacţia ziarului pentru copii Tânărul leninist . E nelipsit din coloanele presei periodice şi ale diferitelor ediţii ale
culegerii colective Glasuri tinere .
1962
Se căsătoreşte cu Antonina Nacu.
1963
I se naşte fiul Florin.
Îi apare prima plachetă de versuri, Darul fecioarei , cu ecou binemeritat în rândurile cititorilor. Se transferă cu serviciul la revista
scriitoricească Nistru , unde lucrează până în 1968 în funcţia de redactor-şef adjunct.
1964
Vede lumina tiparului culegerea de versuri pentru copii Comoara .
1965
Este anul publicării volumului de poezii Ursitoarele , care îl consacră temeinic.
1966
Liviu Damian începe să fie tradus şi publicat în limba rusă, în reviste prestigioase ca Дружба нарîдîâ , Юнîсть , Сîâетская
литература , devenind cunoscut în acest fel şi în alte republici unionale sovietice.
Îi apare prima carte de poezii în limba rusă, Кîрни , tradusă de Naum Korjavin.
I se naşte fiica Rodica.
1967
La un concurs literar unional, pentru cartea Кîрни , devine laureat al Premiului „Nikolai Ostrovski“.
1968

Vede lumina tiparului volumul de poezii Sunt verb , publicaţie de rezistenţă în cadrul întregii literaturi române din Republica Moldova.
Se angajează în funcţia de redactor principal la Comitetul de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi.
1969
În traducerea lui Liviu Damian apare culegerea de poezii Patru anotimpuri ale inimii de Pablo Neruda.
1970
Liviu Damian e prezent cu o selecţie de poezii, intitulată Versuri , în colecţia Mioriţa a Editurii chişinăuiene Lumina.
1971
Consultant literar în conducerea Uniunii Scriitorilor.
E publicată cartea lui Liviu Damian Dar mai întâi... În prefaţă poetul arată că s-a inspirat din scrisorile expediate acasă de Vladimir
Ulianov-Lenin din exilul siberian. În adevăr însă, gândul lui a fost la destinul intelectualilor basarabeni şi al tatălui său Ştefan Damian,
care şi-au trăit cu demnitate viaţa în gulagul stalinist.
1972
O treaptă nouă în creaţia poetului este cartea sa De-a baba iarba .
În traducerea lui Liviu Damian e tipărită o altă carte a poetului chilian Pablo Neruda, O sută de sonete de dragoste .
1973
Liviu Damian dă publicităţii poemul Un spic în inimă .
1974

Cartea Partea noastră de zbor marchează o treaptă nouă în evoluţia poetului. Aici e inclus şi poemul Un spic în inimă .
1975
Liviu Damian se afirmă ca eseist original, prin cartea sa Îngânduratele porţi .
La Moscova, în Editura Сîâетский писатель, apare o nouă carte a lui Liviu Damian în limba rusă, Праздник , în traducerea inspirată a
Larisei Vasilieva.
1976
E tipărit în ediţie aparte eseul lui Liviu Damian Pâinea, în viziunea grafică a lui Isai Cârmu.
La Riga (Letonia) vede lumina tiparului o selecţie de versuri din cartea Sunt verb , în traducere letonă de Leons Briedis şi Imants
Ziedonis.
Liviu Damian este ales secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova, funcţie pe care a deţinut-o până la
sfârşitul vieţii sale.
În cadrul Zilelor literaturii sovietice în Moldova, la Chişinău soseşte şi Nichita Stănescu. Marele poet român îl remarcă pe Liviu Damian
alături de Grigore Vieru şi de alţi scriitori reprezentativi.
Pe parcursul anilor Liviu Damian dedică mai multe poezii marelui Nichita Stănescu.
1977
Poetul e prezent în faţa cititorilor cu cartea de versuri Mândrie şi răbdare şi cu o nouă culegere de traduceri – Martorul (din poetul
grec Iannis Ritsos).
I se publică eseul Pâinea , tradus în limba rusă (Хлеб ) de Mihail Hazin.
Liviu Damian se căsătoreşte cu Anastasia Galai. Se naşte a doua fiică – Gabriela.
1978
În cartea Altoi pe o tulpină vorbitoare autorul include un amplu ciclu de poezii inedite, versuri reluate din volumele sale anterioare,
precum şi traduceri din Imants Ziedonis (Letonia) şi din Montes de Oca (Mexic).
1979
În prestigioasa colecţie Biblioteca şcolarului (Editura Literatura Artistică) e tipărită cartea de versuri a lui Liviu Damian Salcâmul din
prag , cu o prefaţă de Mihai Cimpoi.
Aceeaşi editură chişinăuiană scoate de sub tipar cartea Наша дîля пîлета , versiune rusească a cărţii Partea noastră de zbor , realizată
de Aleksandr Brodski, Lev Berinski şi L. Ţâvian.
1980
Liviu Damian este prezent în librării cu o carte de publicistică (Dialoguri la marginea oraşului) şi cu o suită de versuri Maraton ,
inspirată din mişcarea sportivă din Grecia Antică şi consacrată Jocurilor Olimpice desfăşurate în acel an la Moscova. Cartea apare în
limbile română şi rusă, traducerea aparţinând poetului Aleksandr Brodski.
1981
La o nouă întâlnire cu cititorii săi, Liviu Damian vine cu cartea Inima şi tunetul , remarcabilă prin ciclul de versuri Eminesciana şi prin
poemul Melcul .
1982
Poetul publică cartea de versuri Coroana de umbră , distinsă curând cu premiul anual al Comitetului de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi
Comerţul cu cărţi.
La Riga (Letonia) vede lumina tiparului, în limba letonă, culegerea Pâinea , avându-i drept autori pe Liviu Damian (eseul titular) şi pe
Imants Ziedonis, care, traducând eseul confratelui de breaslă român, a aşternut pe hârtie o seamă de meditaţii profund poetice pe aceeaşi
temă.
Editura Literatura Artistică lansează, în colecţia Romanticii , celebrul roman al lui Jules Vernes Un căpitan de cincisprezece ani ,
versiunea românească aparţinând lui Liviu Damian.
1984
La Chişinău, în Editura Literatura Artistică, vede lumina tiparului cartea Pâinea în două cânturi , cuprinzând eseul Pâinea şi poemul
Un spic în inimă de Liviu Damian şi poemul Gemănarul, spic-cu-două-inimi de Imants Ziedonis, în versiunea românească a lui Liviu
Damian.
Cartea Dialoguri la marginea oraşului apare în limba rusă (Диалîăи на îкраине ), în traducerea lui Mihail Hazin.
O carte de versuri ale lui Liviu Damian, Maraton , se tipăreşte la Kiev în limba ucraineană. Selecţia de versuri din cărţile poetului român
a fost prefaţată de cunoscutul scriitor ucrainean Ivan Draci. La traducere au participat Svetlana Iovenko, Dmitro Pavlîciko, Boris
Oleinik ş.a.
Liviu Damian se învredniceşte de Premiul de Stat al Republicii Moldova (pentru cărţile Dialoguri la marginea oraşului şi Maraton ) şi
de ordinul Insigna de Onoare.
1985

În Editura Literatura Artistică sunt publicate două volume de Scrieri alese ale lui Liviu Damian, cu o prefaţă de Eliza Botezatu.
La Teatrul popular „Prometeu“ de la Casa orăşenească a tineretului din Chişinău este montat poemul dramatic în două acte Întoarcerea
fiului încărunţit după poeziile lui Liviu Damian (conducător artistic – Victor Ignat).
Cu ocazia jubileului, la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă“ are loc o amplă serată de creaţie a scriitorului.

În revista Moldova apare poemul Cavaleria de Lăpuşna , evocare inspirată şi curajoasă pentru acele timpuri a lui Ştefan cel Mare.
Pentru a putea fi publicat, capitolele poemului sunt precedate de câte două citate din Istoria R.S.S. Moldoveneşti şi din cronicari.
Scriitorul întreprinde o călătorie de serviciu în Yemen, care s-a soldat cu un amplu ciclu de versuri Deşertul şi oaza , inclus ulterior în
cartea Poezii şi poeme (1986).
Lui Liviu Damian i se conferă titlul onorific de Maestru emerit al artei.
1986
20-Jul
În urma unei boli grave, scriitorul se stinge din viaţă şi este înmormântat lângă mama, în satul natal Corlăteni. Pregătit pentru tipar de
către autor, este publicat volumul Poezii şi poeme , pe care Liviu Damian n-a reuşit să-l vadă.
1987

La Teatrul popular municipal „Ion Creangă“ e montat poemul Cavaleria de Lăpuşna (conducător artistic – Silviu Fusu).
1988
În Editura Literatura Artistică vede lumina tiparului o selecţie de versuri pentru copii ale lui Liviu Damian, întocmită de confratele său
de breaslă Ion Hadârcă şi intitulată Aştept un arici .

La Moscova, în Editura Худîжестâенная литература, apare culegerea de versuri ale lui Liviu Damian Тяжесть крыльеâ , selecţie şi
prefaţă de Mihai Cimpoi, versiune rusească de Aleksandr Brodski, Lev Berinski, Larisa Vasilieva etc.
1989
Octombrie
La mormântul din Corlăteni a fost inaugurat un monument al scriitorului. Bustul din bronz a fost realizat de sculptorul Alexandra
Picunov şi de arhitectul Anatol Gurici. Inscripţia Cuprinde-mă cu linişte, pământule, cum te-am cuprins şi eu... a fost selectată din
creaţia scriitorului de către Grigore Vieru.
1990
În colecţia Orfica a Editurii Hyperion apare culegerea de poezii Sunt verb , selectată şi prefaţată de Ion Ciocanu. Ea cuprinde opere
dintre cele mai reprezentative ale scriitorului.
1995
Are loc inaugurarea Muzeului literar „Liviu Damian“ în satul de baştină al scriitorului, la iniţiativa Centrului Naţional de Studii Literare
şi Muzeografie „Mihail Kogălniceanu“ din Chişinău.
Liceului Teoretic din oraşul Râşcani i se conferă numele lui Liviu Damian.
Cu ocazia comemorării scriitorului, la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe din Moldova are loc Simpozionul
„Liviu Damian: nevoia de modernizare a poeziei“.
1996
În colecţia Poezii de duminică a Editurii Uniunii Scriitorilor vede lumina tiparului culegerea de versuri ale lui Liviu Damian Melcul şi
steaua , coordonare de Leo Butnaru, prezentare grafică de Nicolae Răileanu, pictor – Andrei Sârbu.
Un ciclu de versuri ale lui Liviu Damian e publicat în culegerea colectivă Aduceri aminte , editată de către Departamentul Cultură al
Primăriei municipiului Chişinău (selecţie de Ianoş Ţurcanu).
2000
Octombrie
Pe casa din str. George Coşbuc, 24, în care a locuit scriitorul în ultimii săi ani de viaţă, a fost dezvelită placa memorială „Liviu Damian“
(pictor Valeriu Doicov, arhitect Victor Sava).
2002

În Editura Cartea Moldovei din Chişinău apare cartea lui Liviu Damian Un spic în inimă , cu o prefaţă de Mihail Dolgan.
O altă carte a lui Liviu Damian, Coroana de umbră , vede lumina tiparului în Editura Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti, cu o
prefaţă de Mihai Cimpoi.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Saltul din efimer ,
Grupul Editorial Litera
Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Liviu Damian, poetul „inimii şi tunetului“, al „mândriei şi răbdării“, face parte din generaţia şaizeciştilor basarabeni, având toate
însemnele unui luptător postlabişian cu inerţia, ale unui recuperator de întreg fiinţial naţional prin restabilirea punţilor sfărâmate – cu
trecutul, cu valorile, cu firescul (organicul), cu „focul din verb“ ce vine „de dincolo de ieri“. Înarmat cu fulgere de Jupiter tonans, poetul
oficiază – cu deosebită însufleţire, cu un patetism irezistibil – actul justiţiar de refacere a Întregului . De aceea, în poemul de mari
proporţii Cavaleria de Lăpuşna Ştefan Vodă i se adresează lui Daniil Sihastrul: „Dar mă-ntreb, părinte, să răspund nu-s gata: / de-am
primit întregul, să-l dăm cu bucata // celuia ce pruncii-n ieniceri ni-i schimbă, / ca să-şi uite neamul şi străbuna limbă? // Suflet ce se
naşte în creştinătate / Să-l înveţe-n datini şi în cruce-a bate?“.
Faptul face ca filonul neoromantic, bazat pe cultul trăirii concrete, dar spiritualizate, însufleţite să se întreţese cu filonul expresionist,
conturat prin trăiri tensionate, chemări şi îndemnuri care sugrumă meditaţia etică şi-i dă o tentă didacticistă. Avem de a face cu un
moralist de secol XX, care caută să populeze şi zona gingăşiilor afective şi cea a misterului existenţial la care face mereu trimitere: „Dar
mai întâi să treacă / le e dat prin suflet / acestor pâini / în care păsări cântă / şi bat izvoare / fără de-alinare / şi se frământă / o rostire
sfântă“ (Sufletul toamna...) ; „Nu se poate trăi în şabloane. / Nu se poate pune obloane / Între gândul ce vine de-afară / şi suflarea ce stă
în cămară“ (Saltul din efemer) ; „Tot ce-i atins de laude dispare. / Am lăudat cetăţile – şi nu-s. / Păduri am lăudat cu disperare – /
Pădurile de pe la noi s-au dus. // Încât mă tem să laud astă pâine / şi apa de la gura altor miei, / Parfumul sfânt al florilor de tei / şi tot ce-
n noi statornic mai rămâne. // Între cuvânt şi grele necuvinte / M-am rătăcit ca-n plase un strigoi – / şi, sfâşiat, de-acolo iau aminte / La
foametea de laudă din noi“ (Sub laude) .
Figura Poetului e centrală în poezia lui Liviu Damian, apărând ca simbol al ardorii etice, care este invocat în scopuri purificatoare,
înnobilatoare şi iluminatoare. El are nu doar misiunea mitică de a fi cântăreţ, rapsod (pindaric, orfic), ci şi rolul social, moral de a fi
judecător etic.
Logosul implică, astfel, organic Ethosul şi Axiosul. Cuvântul, rostit sfânt, are şi menirea de a pune în lumină valoarea şi nonvaloarea,
de a „ruşina conştiinţa colectivă“, precum se spune în prefaţa la volumul Coroana de umbră . Această coroană de umbră (fie de rouă, de
fulgere sau de idei) se cere împărţită cu cititorul, fără de care mesajul etic este irealizabil. Damian transformă mitopoetica într-o
mitopoetică , în care accentul cade evident pe discursul esenţialmente etic (gnomic). Eminescu este „foc gânditor“, „Astronautul“,
întrupătorul „dorului de-a se-ntoarce spre marele-nceput“, suitorul „în slăvi cu plugul peste larmă“, duh („precum un dulce dor nemistuit
pe rug de suferinţă“), Pindar este nu doar Poetul, ci şi Ciobanul, Prorocul, Nănaşul (de rude), Amnarul (ce bătea aspru răul), Stăpânul
(plămadelor de imne nemurite), Divinul („Pindar-divinul care de zei era poftit la masă“). Dosoftei îi sugerează imaginea poetului ca
„hire de ogar în stele adulmecătoare“. Stănescu este simbolizarea luptei cu imaginaţia („El dezleagă mai mult decât se poate“). Melcul
este identificat cu rapsodul din care însoreşte şi dă fiinţă – în chip barbian – universul, trăind pe jumătate în casă, pe jumătate în cetate. Poetul se identifică verbului, „verbul

În chip încifrat „esopic“, Liviu Damian cultivă o poetică a rezistenţei şi continuităţii, apelând la simbolurile rădăcinilor, salcâmului,
cetăţii, codrului, dealului, fântânilor: „Rugaţi-vă pentru nemurirea salcâmului meu / poeţi cu lire înstelate / şi voi stejari de pe cetate / şi
peşti ce fulgeraţi în heleşteu. // Că el curat răsărind din lut / prin trai sfinţindu-şi locul / la răi nu s-a vândut / spre a-şi spori norocul. //
De căngile rădăcinilor sale / se mai ţin casele, dâmbul / Cum de norme morale – / Sufletul, blândul. // E aerul sfânt în lucrare. / Îl ară
albinele, trezele. / Graiule – fulger şi floare – / pure ţi-s meterezele“ (Salcâm în floare) .
Poeziile sale sunt „construite“ după principiul piramidei logice platoniciene cu adevărul esenţial în centru. Spiritul de opoziţie netă faţă
de rău, absurd, cinismul de gheaţă, automatizare, găseşte o manifestare patetică, Themis fiind zeiţa protectoare a poetului. Umbra
divinităţii greceşti stă în actele de conştiinţă ale poetului, în verdictele decise, în observaţia acidă instituită asupra propriului sine, în
nestrămutarea voinţei, în îndărătnicia ţărănească a dovezilor, în tratarea severă a „metehnelor omeneşti mari sau mici“, în logica de fier
a raţionării, în contrapunerea elementară a albului şi negrului, a spiritului şi sărăciei cu duhul, în cultul „statorniciei rădăcinilor de lut“.
Sub aspect ontologic, poezia lui Damian se colorează de un tremur generat de conştiinţa inevitabilităţii destinului. Poetul coboară mereu
în planul existenţial al întrebărilor fundamentale, al „stării totale“, al complexităţii care sfidează labişiana inerţie („Îmbrăţişându-vă
gândirea / şi cugetul să fie clar.../ Tot ce-i înscris pe seama noastră / Alături nu va fi să treacă: / şi-aripa ce ne suie zborul / şi-adâncul
care ne îneacă“). Raţionalistă în fond, poezia lui Damian coboară adesea în registrul baladesc, imprimând concretului forţă vitală şi expresivitate. Dintre poemele de mare în
Meniuc: Într-o zi de vară, venind la editură, am fost rugat să citesc un manuscris.

Caietul de debut al tânărului Liviu Damian m-a surprins prin dorinţa de a rămâne independent, nealterat de influenţe, fără modele din
„folcloristica“ unor poeţi contemporani. Erau versuri libere, uşoare, băieţeşti, ca nişte scăriţe de lemn ce coboară de pe streşini înalte. Se
făcea că văd nişte fâşii de curcubeu plutind în aer, nişte cete pestriţe de copii jucându-se pe toloacă, nişte semne indescifrabile în satele
de după război. Se auzea, din pagini, răsuflând un suflet cinstit, sincer, îndrăzneţ.
Tot atunci, la editură, o femeie necunoscută mi-a vorbit elogios despre elevul ei de la şcoala medie, cum că citeşte mult, are dragoste de
literatură, umblă numai cu cărţile toată ziulica. Elevul era Liviu Damian, iar necunoscuta, ce-mi zugrăvise atât de cald portretul lui,
învăţătoare de limbă şi literatură în satul Strâmba, lângă Bălţi. M-a mişcat ceva în frământările învăţătoarei (poate m-am gândit la
învăţătorii mei din liceu, la vârsta aceea când orişice carte e o adevărată descoperire), şi-mi părea că vroia să-l ajute să-i apară versurile
cât mai repede.

Adevărul spus atât de simplu din gura unei modeste învăţătoare l-am resimţit abia după câţiva ani când plachetele lui Liviu Damian au
început să apară în vitrina literară şi să atragă lumea prin originalitatea, profunzimea şi bogăţia lor poetică sau, poate şi mai mult, prin
iubirea infinită, înfăţişată în ele, de pământul natal. Îndemnul de a scrie izvorăşte dinăuntru sau vine din afară? Amândouă se
echivalează? Pasărea cântă pentru că e născută cu cântecul. Nu învăţul o face meşteră în arta ei. Şi totuşi, omul e o fiinţă care cugetă,
suferă, luptă, nu-i deloc nepăsător de ce vede, ştie, ascultă, şi deci îşi dăruie sufletul, anii pentru cele mai nobile şi luminoase idealuri.
Liviu Damian a avut ce învăţa de la marii înaintaşi: Eminescu şi Creangă, cronicarii şi meşterii creaţiei noastre populare. El are un stil
foarte personal, gătit cu multă trudă şi caznă, apropiat de geografia nostimă a acestui plai: ai urcat dealul, te aşteaptă valea, ai trecut
valea, te aşteaptă dealul următor. La fiecare pas soarele şi luna apar sub alte unghiuri de vedere…

Amintirile din copilărie sunt ca oul din care a ieşit puiul. Ele diferă de la om la om, parcă-s nişte creioane colorate, dar imaginile
cristalizate se unifică, se întretaie când ne gândim la multe miracole ce le descoperim la vârsta asta fragedă, ca să nu le mai uităm
niciodată. Liviu Damian nu se lasă ademenit de sentimentalisme, evită dulcegăriile atât de frecvente în cărţile unor literaţi dădăcitori.
Pentru Damian lumea copiilor a rămas şi la o vârstă mai înaintată o cercetare filosofică a problemelor vieţii. Capătă suflet uneltele tatei,
uşa casei, acoperită iarna cu chidie de omăt, laiţa, furca, grâul, tot ce constituie elementul veşnic viu al traiului ţărănesc.
Însă vraja poeziei nu apare numai de la idei şi sentimente (altfel, le-am putea exprima şi în proză). Modul cum este folosit tezaurul
graiului nostru hotărăşte atmosfera emoţionantă, muzicalitatea interioară a versurilor. Cascadele poeziei curg încontinuu, forţa motrice a
imaginii artistice este limbajul, stilul. La Eminescu chiar şi licenţele poetice sunt atrăgătoare, plăcute la auz, sună firesc. Geniul lui
Eminescu scotea din mineralul secular al cuvântului energii muzicale nebănuite, focuri cosmice. Fără o limbă aleasă, ambiţiile poetice
sunt vane…
Afirm asta nu numai pentru că Damian dedică marelui Eminescu un grupaj de versuri de-o rară frumuseţe, dar vreau să atrag atenţia
asupra atitudinii sale creatoare faţă de tainele limbii, ce se cer intuite şi explorate în profunzime. Liviu Damian atinge cele mai sensibile
coarde ale vorbirii noastre sfinte, ascultă muzica vremii şi a metaforei descoperite, îndelung, retras în sine. De asta, aş zice, citeşte
asiduu, călătoreşte mult, leagă prietenii durabile, traduce din operele celebre ale poeţilor contemporani.
Este mereu în mişcare, în lucru. Ca o scoică enormă de mare inima lui inspirată ascultă tunetul de primăvară al acestui secol accelerat şi
dur.
George Meniuc, Cascadele poeziei curg încontinuu , în cartea: Liviu Damian, Inima şi tunetul , Chişinău, Editura Literatura Artistică,
1981

Ciocanu: O particularitate a gândirii lui Liviu Damian rezidă în evitarea permanentă a viziunii unilaterale asupra lucrurilor. Lupta nu e
înţeleasă de el în sensul unei acţiuni care se soldează neapărat şi întotdeauna cu izbândă. Viaţa e o luptă în care s-ar putea prea lesne să
cazi, pare să ne spună autorul Filei cu dor . Dar nici conştiinţa acestui adevăr nu înseamnă să te retragi din luptă ori să te laşi învins
înainte de a o începe. Damian îşi confirmă – şi în Fila cu dor – principiul etic de o viaţă: „Şi şă-ţi păstrezi chiar dreptul de-a cădea /
cum cade apa stâncilor bătrâne, / dacă-n cădere se va mai afla / o şansă de-a răspunde şi-a rămâne...“
Un luptător conştient de greutatea, pericolul şi chiar de finalul nefast al luptei, totodată însă dârz şi perseverent, – ar fi o formulă
potrivită pentru Liviu Damian, fire oarecum enigmatică în viaţa sa cotidiană sau, în orice caz, aflată adesea între omul viguros,
netemător de nimic şi de nimeni, şi cetăţeanul cu suflet blajin, chiar fragil în urma năpastelor îndurate în copilărie. El nu s-a simţit stejar
„cu frunza-n nori, cu trunchi voinic“, nici râu ce „trece în galop nebun / şi n-are-n lumea asta frâu“; printre cauzele care l-au oprit de la
atare gesturi sunt „ursita“ şi încă „o sută de chestiuni“, „apoi... pornirea de a scrie, / Apoi o lacrimă amară / Pe care din copilărie / Nu
pot s-o dau din mine-afară“. Poezia Să zic , din care am citat, poate servi drept sursă de înţelegere a alcătuirii sufleteşti şi intelectuale a
scriitorului. Mai exact, ea poate servi drept punct de pornire în acest sens, de vreme ce gingăşia şi asprimea, ca date naturale înnăscute,
în nenumăratele şi imprevizibilele lor doze şi raporturi, ne fac să ne deosebim adesea categoric unul de altul, în pofida unor asemănări
superficiale amăgitoare.

Poate a fost şi poză în afirmaţiile poetului privind caracterul enigmatic al firii sale, dar a fost şi ceea ce venea din natura tulbure a
timpului şi în genere a vieţii. A vieţii ca situaţie compusă din mai multe necunoscute, a căror conştientizare se dovedeşte – nu o dată,
chiar în cazurile unor oameni de artă geniali, – greu sau cu totul imposibil de realizat. Poetului nu-i rămâne decât să se conformeze în
mod realist enigmelor realităţii obiective. Drept care Damian n-a cultivat o lirică directă, clară, angajată în sensul academic al noţiunii.
Instrumentele preferate de el au fost metafora sugestivă, simbolul polivalent, aluzia fină, echivocul – acolo unde acesta se preta...
... O izbândă a lui Liviu Damian a fost – şi este – poemul Cavaleria de Lăpuşna, a cărui tipărire în revistă i-a căşunat o mare pierdere
de nervi. Astăzi, când despre ilustrul domnitor al Moldovei se scrie şi se publică mult şi îndrăzneţ, poate să nu fie înţeles de toată lumea
calvarul poemului şi al poetului. Dar este suficient, cred, să urmărim negru pe alb că mai fiecare capitol are câte un moto sau chiar două,
mai cu seamă din „Istoria R.S.S. Moldoveneşti“ şi să citim cu legitimă insatisfacţie postfaţa semnată de H. Corbu (sita ideologică sigură
din epoca stagnării), ca să ne convingem că poemul a fost citit şi răscitit cu lupa. Deşi susţinut de cârjele-moto-uri cerute de condiţiile
concrete ale timpului (n-am îndoială că lucrul acesta n-a fost o iniţiativă benevolă a autorului), poemul se citeşte cu legitim şi mereu
crescând interes pentru blestemele aruncate de Ştefan cel Mare şi Sfânt duşmanilor noştri („Ciorile din zare, corbii negri-n stoluri, / cât e
lungul ţării să le dea ocoluri. / Să-i cuprindă setea şi să mi-i usuce / cum se uscă-n soare, fără coajă, drucii. / Să-şi înghită limba, la ospăţ
să taie / lutu-n hrinci ca pâinea, şi să bea văpaie...“), pentru toastul domnitorului („Boieri dumneavoastră, codreni de ispravă, / să bem pentru ţarina asta moldavă / bătută cu
De rând cu cele mai rezistente scrieri din volumele anterioare, poemul comentat expeditiv aici şi o seamă de poezii din volumul editat în
1986 adeveresc o dată în plus tendinţa constantă a scriitorului de a se smulge dintr-un climat nefavorabil curajului şi îndrăznelii
indispensabile creatorului autentic şi de a intra în unul descătuşat ca şi conştiinţa acelui fecior al Strâmbei de altădată, cultivat la
literatura universală de calitate, care scria cu intuiţia timpului care pe atunci abia se anunţa: „Nu se poate trăi în şabloane. / Nu se poate
pune obloane / între gândul ce vine de-afară / şi suflarea ce stă în cămară“. A scriitorului care a fost şi rămâne Liviu Damian.
Ion Ciocanu, în cartea: Liviu Damian, Sunt verb , Chişinău, Editura Hyperion, 1990, pag. 7-8, 9-10

BantoŞ: ... Liviu Damian este un antimioritic, credinţa sa de nestrămutat îndreptându-se spre omul marcat de capacitatea competitivă,
spre tipul uman capabil de eroism, spre marea ca ritm primordial , din ale cărei valuri viaţa renaşte mereu. L. Damian e atras de un
peisaj amintind monumentalul grecesc din care se iscă mişcarea. Faptul se datoreşte şi familiarităţii sale cu poezia grecului Iannis
Ritsos, din care a şi tradus şi a cărui tinereţe umbrită de tragedie era marcată de atracţia mării.

...Un mijloc similar de aflare a accesului la miracolul lumii sau a unui loc înalt al metamorfozei îl tentează şi pe poetul de la Chişinău,
pentru care îngândurarea e o stare frecventă, cu sensul de melancolie, dar şi de punere pe gânduri sau punere la îndoială. Melancolica
atmosferă serală sau autumnală se confruntă la L. Damian cu limpezimile de cleştar şi seninătatea în care orizontul se distinge cu
claritate. De precizat că atât „toamna“ cât şi „seara“ din versurile sale sunt de sorginte blagiană. La Lucian Blaga aceste două momente
ce semnifică un timp în declin indică asupra unei lumi echivalente „paradisului în destrămare“. Tentaţia personajului liric de a se
complace în starea de suferinţă nu lipseşte: „Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume / cu toamna şi cu seara ei / mă doare ca o rană. / Spre
munţi trec nori cu ugerele pline. / Şi plouă“ (Melancolie) .

La Liviu Damian melancoliile sunt cenzurate de un eu interiorizat ce nu le permite să se extindă, trăirea fiind concepută într-un regim al
veghei neîntrerupte: „E seară şi din bezne-adie / Suflare tainică şi rece. / Iubito, să păzim copiii / de întunericul ce trece“.

Atitudinea trează, în cazul lui L. Damian, vorbeşte despre închiderea excesivă a eului în forul său interior. La o prea mare profunzime a
spiritului, ne previne Nietzsche, „însăşi rana poate da forţa necesară vindecării“. Acest lucru se întâmplă şi în versurile lui Liviu
Damian: ramul creşte din rană . Astfel, blagienei supradimensionări a capacităţii sufletului uman de a suferi îi corespunde, în versurile
lui L. Damian, supradimensionarea capacităţii omului de a îndura fără a se lăsa învins. Ascetismul prin care se remarcă personajul liric
al lui L. Damian anume astfel se explică. Prozaicul şi poeticul, cotidianul şi insolitul, realul şi fantasticul sunt polii între care se
coagulează substanţa dramatică specifică poetului nostru, în ale cărui versuri miraculosul şi comunul se separă în mod distinct.
Ana BantoŞ, Sacru şi profan în poezia lui Liviu Damian . – În cartea colectivă Orientări artistice şi stilistice în literatura
contemporană , vol. I, Chişinău, CE USM, 2003, pag. 224-225.

Dolgan: Ca şi toţi poeţii moderni de la Baudelaire încoace, L. Damian este refractar la doctrina imitativă (adică la ideea de mimesis ) şi
la cea expresivă , declarându-se un adept consecvent al doctrinei imaginative a poeziei, care permite creatorului să se folosească de un
limbaj născând sau, în terminologia lui Andrй Breton, de un limbaj care „germinează“. Dacă, bunăoară, Baudelaire considera imaginaţia
drept „regină a însuşirilor“, L. Damian echivalează poetul cu un „prinţ al imaginaţiei“, cu un „maestru al metaforei“, pe care le „muşcă“
din chiar eul său creator, mereu gata să extragă „focul din verb“.
 Zbătându-se mereu între actual şi general-uman, între discursul reportericesc al cotidianului şi discursul pur al adevărurilor absolute,
între modern şi tradiţional-clasic, L. Damian a găsit formula cea mai potrivită pentru propriul său mod poetic: două calităţi îţi conferă
titlul de scriitor modern – „artistul de azi stă între mit şi reportaj, adică între notarea, pătrunderea faptului crud şi încercarea de a ajunge
prin suma acestor fapte la esenţe, la un contur de nouă mitologie“. Altfel spus, e vorba de starea de martor, de participant, de cronicar şi
de starea de vizionar, de profet, stări care decurg una din alta şi care trebuie să se afle într-o fericită simbioză, fără a absolutiza pe una în
dauna celeilalte.
Mihail Dolgan, Conceptul modern de poezie la Liviu Damian . – În cartea colectivă Orientări artistice şi stilistice în literatura
contemporană , vol. I, Chişinău, CE USM, 2003, pag. 80, 86.
Liviu Deleanu 1911
Se naşte la 8 februarie, la Iaşi, într-o familie de funcţionari. Studii la un liceu din oraş.
1927
Debutează cu placheta de versuri Oglinzi fermecate . Redactează revistele literare Prospect şi Vitrina literară .
1937

Scoate de sub tipar volumul Ceasul de veghe , menţionat de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent .
Publică versuri în Bilete de papagal , Adevărul literar şi artistic , Dimineaţa , Єantier , Almanahul ilustrat ş.a.
1940
Vede lumina tiparului a treia plachetă de versuri Glod alb .
Creaţia lui Liviu Deleanu de până la 1940, conform afirmaţiilor lui Ion Ciocanu, „a stat sub semnele modernismului: atmosfera
macabră, pustiul, urâtul, tăcerea. Se simte influenţa lui Baudelaire, Bacovia, Pillat. Viziunea grotescă asupra realităţii are un puternic
substrat demascator“.
În 1940 se refugiază la Chişinău. În acelaşi an devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1942
Este invitat la Moscova în calitate de colaborator la ziarul Moldova Socialistă , redactat în evacuare.
1944
Soseşte în Moldova, la Soroca, unde se afla conducerea republicii. O întâlneşte pe tânăra absolventă de liceu Baca Deleanu, soţia şi
scriitoarea de mai târziu.
Activează cu precădere în domeniul literaturii pentru cei mici.
1947
Apare de sub tipar volumul Poezii pentru copii .
1950
A plătit vamă regimului sovietic, ideologiei comuniste cu poemul Krasnodon (Tinereţe fără moarte), apărut mai apoi în alte ediţii în
1957, 1971, 1975, 1981, 1987.
1951
Aceeaşi vamă a plătit şi cu basmul Buzduganul fermecat , reeditat mai apoi şi în anii 1979, 1990.
1952
Placheta Vremuri noi este, de asemenea, un tribut plătit ideologiei comuniste.
1954
Apare volumul de versuri pentru maturi Poezii şi poeme .
1955
Propune cititorilor mici volumul Mi-i drag să meşteresc .
1956
Vede lumina tiparului placheta de versuri Bucurii pentru copii .
1958

Apare în librării cu volumul selectiv Stihuri alese , de asemenea, scoate de sub tipar şi volumul Cânturi de ieri şi de azi .
1961
Propune cititorilor mici volumul Licurici .
1962
Iese de sub tipar volumul de poezii pentru maturi Freamăt .
1963
Apar volumele de poezii Ieşire din legendă , apărută în ediţia a doua în 1973, şi Triluri vesele .
1966
Propune cititorilor volumul Dragostea noastră cea de toate zilele .
1967
Apar concomitent două volume: Versuri şi Cartea dorului .
La 12 mai poetul se stinge din viaţă după o boală grea şi îndelungată.
I se acordă Premiul Tineretului din Moldova.
1970
Apare volumul postum: Destăinuire , selectat şi îngrijit de soţia sa, scriitoarea Baca Deleanu.
1976
Apar cele două volume de Scrieri şi Strigăt din mină .
S-a format şi a activat un timp în cadrul literaturii române, servindu-se de o limbă curată şi expresivă chiar şi după 1940. S-a manifestat
în chip strălucit mai ales în poeziile de dragoste. A cultivat cu măiestrie sonetul, această „poezie cu formă fixă, compusă din 14 versuri
împărţite în patru strofe“.
1980
Vede lumina tiparului volumul Cu cântări şi flori pe plai .
1982
Sub redacţia scriitoarei Baca Deleanu apare volumul Єi de n-ar fi cuvântul iubire .
1988
Apare cartea de poeme Mi-e drag , selectate de soţia poetului Baca Deleanu. Urmată de volumul Poezii .
1996
Editura Literatura Artistică propune cititorilor o frumoasă antologie „O sută de poezii de dragoste“.
1999

Graţie soţiei, care a avut grijă să păstreze epigramele scrise cu diferite ocazii de-a lungul anilor, apare volumul Epigrame cu adresă .
Timp de mai mulţi ani a condus Cenaclul literar „Luceafărul“ de pe lângă ziarul Tinerimea Moldovei . A tradus din operele scriitorilor
ruşi: A. Puşkin, I. Krâlov, S. Esenin, M. Lermontov, S. Mihalkov, K. Simonov, K. Ciukovski ş.a.
2001
La Editura Augusta din Timişoara apare volumul selectiv Răscolite tăceri , îngrijit de soţia poetului Baca Deleanu, Nicolae Rusu şi
Vasile Romanciuc.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Liviu Deleanu a rămas pe întreg traseul creaţiei sale în chip programatic un clasicist, un adept al formei disciplinate care preferă, fireşte,
sonetul, cântecul, idila, crochiul, pastelul. Dulcele stil clasic este obţinut prin „frumoasă dăltuire“, prin „turnarea cu granit“ şi punerea în
„tipare de grai răzvrătit“ şi de fină emotivitate. Artele poetice sunt multe, fiind scrise în aceeaşi cheie a profesiunii de credinţă şi a
pledoariei constante pentru cuvântul modelat ca lutul şi fiind asemănător inimii unei sculpturi: „E-o muncă deşartă / Şi-nşirui pripit... /
Cuvântul nu iartă / De-l laşi necioplit //Căznit cu durere, / Să-l torni cu granit, / Căci stihul se cere / Frumos dăltuit // Găseşte-i tipare /
De grai răzvrătit / Şi fă-l a tresare / Când este citit“ (Ars poetica) .
Este un poet modelat de poezia modernistă română, având şi note de provincialism moldovenesc în sensul lui Demostene Botez. Deşi
tematica oficială a fost abordată stăruitor în poezii, piese şi poeme întinse ca Tinereţe fără moarte (iniţial intitulată Krasnodon ) şi
Buzduganul fermecat , Liviu Deleanu (care nu a avut funcţii oficiale) a salvat adesea artisticul prin grija pentru cuvânt, disciplină
clasicistă şi cultivarea general-umanului. În primele sale volume apar toate atributele poeziei moderniste: timpul bolnav, ravagiile
urâtului, vidul, femeile ofticoase, „pustiul şi noaptea închisă cu lacăte“, tăcerea de sicriu, atmosfera macabră, populată de draci şi
strigoi. Sensurile alunecă în abis („semnele pătrunse în nepătruns se-nsemn“), lucrurile se reflectă într-o oglindă cu semnele moarte, care
îl cheamă pe poet („Sunt semne dar nu ştii ce-nseamnă“). E o poezie a urâtului, pustiului şi morbideţii în linia Baudelaire-Arghezi-
Bacovia cu note satanice (nu şi sarcastice), învederate în „hohotele sălbatice“ şi „horele de draci“. Paşii Măriei Sale Poezia, bolnavă
bineînţeles, sunt Melancolia, Tristeţea, Deznădejdea şi Jalea (Întoarcerea din vid) . Simbolismul se autohtonizează vădit, la Liviu Deleanu, în spiritul poeziei lui Ion Pillat, t
Lirismul cultivat de Liviu Deleanu e unul miniatural intimist, casnic, generat de universul mic şi purtând marca unui romantism desuet
cu patos cenzurat, vecin cu sentimentalismul preţios, afectat, turnat în tipare clasiciste atinse de o tentă manieristă: „Ar bea acea lucoare
/ Atotpotolitoare / A stelelor târziu / Arzânde până-n zi // Acea lucoare care – / Asemeni vremii-are / Aici şi în tării / Adâncuri de vecii. /
Aş bea-o ne-ncepută, / Aşa precum o ciută / Ar bea la un izvor. // Aşijderi ei – lucoarea / Ar potoli ardoarea / Afundului meu dor“ (Aş
bea , sonet monoiniţial). Јѕ¤

Poetul se retrage într-un spaţiu intim străbătut de tăcerea „dinlăuntru şi de-afară“ şi rămâne în aşteptarea unor semne enigmatice („Şi de-
aievea şi din vise“ care se prefiră dintr-o „umbră veşnic vie / A ce-a fost şi-a fi să fie“). Sfera tematică şi motivică este foarte îngustă,
limitându-se la artele poetice şi la secvenţele de trăire a dragostei. Identificarea cu Poezia, făcută altar, constituie agentul structurant al
întregii creaţii lirice a lui Liviu Deleanu: „Îmi fac altar din poezie / Şi-n cânturi dragostei mă-nchin“. Poezia înseamnă, în definitiv,
cântec, cântec de dor, căutarea ferventă a rafinamentului cantabil fiind firească. Poeziile publicate în perioada interbelică par totuşi nişte
simulacre ale poemelor scrise în anii ’30. O bună parte din creaţia lui Deleanu este extrem de ideologizată (Krasnodon ş.a.)
Sonetele consacrate clasicilor sunt piesele cele mai realizate ale autorului Glodului alb: „Sfătosule bunic din Humuleşti, / Cât haz ai
pus, cât păs şi câtă jale / În tâlcul slovei tale ţărăneşti / Din negura copilăriei tale. // Ai ticluit nepoţilor poveşti / Pe prispele Ţicăului din
vale, / Ca-n Sadoveanu apoi să dăinuieşti / Şi-n alţi rapsozi de slove şi chimvale. // Aidoma jitarului străbun / Ai desluşit ce-a fost şi rău
şi bun / Sub pana ta şi tristă şi glumeaţă. // Iar când a fost să pleci pe la chindii, / Tot astfel ai intrat şi-n veşnicii: / Cu zâmbetul şi
lacrima pe faţă“ (Creangă) .

Samson: Spre acest sfârşit de sezon literar, trebuie să mai înregistrăm încă apariţia volumului de versuri al dlui Liviu Deleanu.
Oglinzi fermecate – sub acest titlu sunt cuprinse poemele poetului, ieşean dacă nu ne înşelăm – înseamnă încă un câştig pentru poezia
noastră modernistă.
Hotărât lucru: în materie de poezie, tinerii noştri sunt modernişti, după cum înainte cu vreo câteva zeci de ani, tot la noi, şi tot tinerii
noştri, trebuiau să fie, în ce priveşte ideologia lor politică, numai şi numai socialişti, indiferent dacă pentru mai multă sau mai puţină
vreme!
Aşadar, poeţii de astăzi sunt modernişti.
Autorul Oglinzilor fermecate e un modernist temperat. Fără a scrie strofe indescifrabile, asemenea unor creaţii pentru care nu există
încă metode de rezolvare, dl Liviu Deleanu şi-a dat seama că poezia nu poate fi simţită cu dicţionarul şi, ajutat de talent, ne-a dat câteva
versuri de bună calitate. Are d-sa o viziune poetică ce-şi are un apreciabil ecou sufletesc.
Dl Deleanu are preferinţa veşniciei, a morţii pe care le solidifică în vers prin aparatul sufletului său (...).
A. P. Samson, Rampa, decembrie, 1927
Sadoveanu: Volumul de versuri Ceasul de veghe al dlui Liviu Deleanu ne-a prilejuit o seamă de reflecţii pe marginea tendinţelor noi în
literatură.

Instrumentul de care se serveşte elanul poetic al lui Liviu Deleanu nu este încă perfectat. El este graiul primar al vieţii de toate zilele (...)
În această poezie proletariană răsună accentul unui adevărat elan poetic, şi se realizează de multe ori în mod fericit aliajul dintre
formulele familiare, sau aşa-zisul limbaj natural şi limbajul purificat pentru uzul special al poeziei. Pentru ca acest aliaj să se
preschimbe în combinaţie chimic realizată, (...) iar această formă – în materie preţioasă a gândirii ce se înalţă deasupra cotidianului (...),
trebuie ca poetul să posede la perfecţie tehnica cea mai rafinată a poeticii.
Acesta a fost cazul tuturor celor care s-au avântat în creaţiuni singulare şi ciudate şi s-au răzvrătit împotriva expresiunii de autoritate şi
tradiţie.
IS. SD. (Isabela Sadoveanu), Adevărul literar şi artistic, 27 iunie 1937
CĂlinescu: Ceasul de veghe , culegerea dlui Liviu Deleanu, vine cu preocupări umanitare, cu simpatia pentru mineri, lucrători,
croitorese, vagabonzi. Materia nu trebuie să sperie. Dl Deleanu o tratează cu foarte multă îndemânare în stilul lui Aron Cotruş sau mai
degrabă al dlui Tudor Arghezi: „Precum şi codrii plini de nopţi /l-aveau în frunte pe Jianu, / mă îndrăgeau dulăii toţi, / eu, fruntea lor, /
liviu deleanu“.
Nimic nu e reprobabil în poezia dlui Liviu Deleanu, dimpotrivă, găsim în ea sensibilitate, imagini. Lipseşte o consecvenţă a stilului (...).
Iată însă două strofe sobre, mişcătoare: „S-a împlinit şi sfertul meu; / până la douăzeci şi cinci, / am făcut cuib în inimă, mereu, / altor
Ilene şi altor Catinci (...)“
G. CĂlinescu, Adevărul literar şi artistic , 12 septembrie 1937
Popescu: (...) Ceasul de veghe al dlui Liviu Deleanu aduce stiluri încărcate – unele cu dinamita revoltei împotriva nedreptăţilor de la
fiecare pas, altele încărcate de oftatul omului amarnic doritor de libertate, de un mai bine (...) În toată cartea dlui Liviu Deleanu sunt
frumuseţi nesilite, spuse simplu, din inimă şi cu atâta mai emoţionante.

Prietenul obidiţilor, prietenul celor năpăstuiţi cheamă Ceasul de veghe să mărturisească toate caznele, toate năpăstuirile necăjiţilor (...),
ca să vadă măceluri şi torturi, ca să vadă cum pământul e „încins cu sabie, cu oftică...“ (... ) Un suflu universal îi împărtăşeşte rostul
poetului (...) În versuri vii, puternice, lucrurile sunt spuse dârz, fără prea multă fasonare, fără ocol, lovind în inimă, zguduind: „Taică
mic şi mumă dragă / cu picioare tremurânde, / plugul nu mai vrea să tragă /peste lumile flămânde: / Dealuri beau din jgheab, ca boii, /
norii pasc în turmă cerul, / câmpul ars, din apa ploii, / suge măduva şi fierul“.
D. Liviu Deleanu realizează o poezie viguroasă, poezie ce se vrea strigată mulţimilor, nu declamată piţigăiat (...) şi dacă sunt poezii în
care poetul Liviu Deleanu nu reuşeşte să închege, să cristalizeze gândurile sale puternice, sănătoase (...) totuşi Ceasul de veghe, arătând
o stare de fapt, năzuieşte la statornicirea unor legi universal valabile, care să realizeze mulţumirea unanimă – propovăduită de
doctrinele fără poză, fără uniforme şi parade.
Ştefan Popescu, Dacia nouă , 13 februarie 1938
Vlad: Glod alb , poeme şi balade de Liviu Deleanu (Ed. Cultura poporului, Buc., 1940). Masivul volum de poeme al dlui Liviu Deleanu
vădeşte un real temperament poetic, cu destule posibilităţi de realizări lirice. Abilitate de versificaţie, imagini îndrăzneţe. Poezia e sub
covârşitoarea influenţă a liricii argheziene (...) Aspecte felurite, în care se întrevăd numeroase drumuri de dibuire. Prezintă un amestec
de explozii moderniste, de exaltări romantice, de realism pictural (...) Cu excepţia puternicei influenţe argheziene, care trebuie neapărat
înlăturată deoarece ameninţă să înăbuşe autenticul talent al autorului, poemele dlui Liviu Deleanu se citesc cu interes, având un farmec
ciudat, propriu lor.
Aurel Vlad, Preocupări literare , nr. 4, 1940
Cosmescu: (...) Peste delicata lume a senzaţiilor interioare aveau să vină bulziş viforele epocii: crizele, autodafeurile, lagărele de
concentrare, bombardamentele, evacuaţiile (...) Liviu Deleanu avea să străbată toate ciclurile, să treacă prin toate vijeliile epocii
acesteia, – care i-a însemnat viaţa, care a însemnat multe cărţi, – până a ajunge la liniştea înţeleaptă a ultimei sale cărţi în care-şi face
totalul vieţii şi crezul său (...).
Alexandru Cosmescu, Tinerimea Moldovei , 21 mai 1967

Codru: Demiurg al condeielor de aur cu gama camertoanelor de argint în piscurile lor, Liviu Deleanu imprima discuţiilor noastre literare
un aer solemn, auster, în care confruntările de opinii îşi garantau până la urmă prioritatea adevărului necontestat asupra superficialităţii
şi a vorbelor de clacă. Metafora, pe care o cerea maestrul discuţiilor şi poeziei noastre tinere, era aceea care îmbrăţişa ideea de fapt trăit
(...), fără gratuitatea dantelată a aproximaţiilor (...). Nu era răzbunător, nici categoric, ci direct, un apărător al apariţiilor de adevăr. Şi în
clipa când acest adevăr se zvârcolea pe aproape, ridica în apărarea lui fortăreţe şi armate întregi de argumente, dinamizându-le cu cele
mai sublime demonstraţii şi puneri la punct. Bătăliile lui literare n-aveau izul prafului de puşcă, nici somaţia tunurilor butaforice, ci
solemnitatea steagurilor care înveşmântau bolţile poeziei cu neîmblânzitele flăcări ale triumfului (...).
Anatol Codru, Tinerimea Moldovei , 19 ianuarie 1973

Ciocanu: (...) Fire delicată, sensibilă la eufoniile cuvântului meşteşugit cu osârdie, Liviu Deleanu care debutează editorial la numai
şaisprezece ani cu volumul Oglinzi fermecate – debut rarisim în istoria literelor noastre (dacă facem abstracţie de cazul Iuliei Hasdeu) –
îşi menţine poziţia elegantă a versului pe parcursul întregii sale munci în poezie, fiind adesea un etalon contemporan al expresiei
cantabile, inspirate (...) Liviu Deleanu mi se prezintă ca o balanţă, un echilibru fidel dintre gând şi silaba artistică, poetul fără să devieze
peste „tabu“-urile pe care şi le-a creat (...) Deleanu a fost în anii lui una din solidele pietre de temelie pentru cetatea acestui adevăr.
Anatol Ciocanu, Glasul naţiunii, 7 februarie 1991

VodĂ: (...) Nobil şi binevoitor, îngăduitor şi gata mereu să asculte, să pătrundă gândurile şi imaginile celor buluciţi la porţile poeziei,
sincer şi convingător în opiniile dumisale, bucurându-se până la lacrimi atunci când versul vreunui tânăr avea în el sacra scânteie a
talentului. Lăsaţi copiii să vină la mine, astfel era scris pe chipul poetului. Şi copiii veneau la dânsul, fără vreo chemare sau fără a fi
împinşi de cineva. Veneau atraşi de farmecul poetului, de versul lui limpede, sunând în graiul cel mai ales, veneau cum numai lui puteau
să-şi destăinuie gândurile aşternute pe foaie, încercările poetice în care palpita dorinţa de a face poezie...
Gheorghe VodĂ, Literatura şi arta, 7 februarie 1991

Matcovschi: ... Deleanu ştia de minune să parlamenteze şi cu Tudor Arghezi, dar şi cu orişicare ţăran moldovean. El nu era dintre acei
care îşi uită limba şi vorbesc acolo unde se cuvine şi nu se cuvine o altă limbă – „mare“. El nu schimba limba noastră cea română pe nici
o altă limbă din lume (...), era bolnav de ea, în sensul frumos al cuvântului. Poate că anume din această cauză, mai marii acestei lumi nu
l-au onorat cu tălănci şi clopoţei, cu ordine şi medalii adică. L-au onorat însă poporul şi confraţii lui de condei. Deleanu a fost, este şi
rămâne să fie pentru noi o mare personalitate – un poet dăruit cu har divin...
Dumitru Matcovschi, Literatura şi arta, 8 februarie 1991
 Botezatu: (...) Chiar de la primele sale cărţi (...), poetul îşi afirmă un mod personal de a concepe şi rosti poezia. Pornirile onirice,
impulsurile şi viziunile halucinante, exilul interior, neputinţa umană şi crizele ce afectează omul într-o lume opacă şi surdă la frumos şi
la durere sunt motive frecvente în literatura română din anii ’30. Ele alimentează şi poezia lui L.Deleanu. Descinde şi el în sferele difuze
ale visului, în spaţiul neliniştitor al urbei, cu nevrozele paralizante, spaimele şi neliniştile care se asociau cu senzaţia închiderii într-o
odaie fără uşi şi fără ferestre (este spaţiul claustromorf simbolist)... Se conturează un univers diform, iar din pustiul şi molozul
dărâmăturilor se desprinde sfâşietor vocea omului însetat de primăveri şi de stele...
Pe lângă structura simbolic-parabolică a poemelor sale (...), poetul a plăsmuit şi versuri care anunţau limpezimea de mai târziu a poeziei
lui – o artă generatoare de emoţii, izvorând din solidaritatea poetului cu dezmoşteniţii lumii (...) Sintetizând mai vechile preocupări,
L.Deleanu şi-a păstrat şi în anii ’60 timbrul inconfundabil, rămânând acelaşi subtil creator de atmosferă, cu o fină şi mobilă capacitate
de asociere, cu un erou liric recognoscibil – reflexivul interiorizat, romanticul îngândurat, elegiacul şi contemplativul, „tăcutul Deleanu,
poet şi copil“.
Eliza Botezatu, Basarabia, nr. 2, 1991

Dolgan: Liviu Deleanu este, în contextul poeziei postbelice din Moldova, reprezentantul cel mai tipic al liricii de factură tradiţional-
clasică, cuceritor de firească şi sinceră, de o lucrătură şi curăţenie estetică exemplare (...) Deleanu s-a străduit în permanenţă să
descifreze rosturile condiţiei umane şi mobilurile omenescului, pe de o parte, iar pe de altă parte, să atingă acea perfecţiune artistică
superioară pe care o reclamă poetica adevăratei clasicităţi (...) „Amară-i pâinea de poet“, repeta frecvent Liviu Deleanu. Dar fără ea,
„voievodul cuvântului“ nu-şi putea imagina existenţa, pentru că tot el afirma: „Îmi fac altar din poezie“... Şi mai „amară“ este această
pâine astăzi, dar cititorul, ne-ar plăcea să credem, nu se poate dispensa de poezia adevărată cum nu se poate lipsi de aer. Iar poezia lui
Liviu Deleanu este adevărată ca aerul pe care-l respirăm.
Mihail Dolgan, Literatura şi arta , l ianuarie 1997
Vieru: În cele mai frumoase poeme, Liviu Deleanu n-a despărţit litera şi limba strămoşilor noştri de simbolul ţării, care i-a pus în mână
cea mai nobilă unealtă, Limba Română. Frumoasa Limbă Română, în care şi-a scris versurile, dar şi literele latine cu care şi-a semnat
manuscrisele au fost o formă de protest contra vremurilor de tristă amintire pe care le-am trăit. În acest sens, dincolo de tributul
ideologic pe care a trebuit să-l plătească şi dânsul, s-ar putea spune că Liviu Deleanu a fost unul dintre primii scriitori disidenţi din
Basarabia (...).
Grigore Vieru, Literatura şi arta , 17 aprilie 1997
Ciocanu: Primii paşi în literatură ai lui Liviu Deleanu au fost ghidaţi de o intuiţie sigură a poeziei (...). Creaţia lui de până la 1940 a stat
sub semnele neîndoielnice ale modernismului: atmosfera macabră, pustiul, urâtul, tăcerea (...). Faptul că s-a format şi a activat, un timp,
în teatrul literaturii române, servindu-se de o limbă română curată şi expresivă, i-a permis lui Liviu Deleanu să se distingă – şi după
1940 – printr-o scriitură nu numai corectă, dar şi plastică, de cele mai multe ori sugestivă. Vocabularul poeziilor sale nu conţine
rusisme, de care limba vorbită la est de Prut nu se poate debarasa nici până azi, frazele sale nu sunt calchiate mecanic şi greşit după
fraze ruseşti. Se adaugă, bineînţeles, munca asiduă a scriitorului întru cizelarea sau – după cum se exprimă el însuşi – „cioplirea“
versului, ca acesta să „sune“ frumos şi să exprime cât mai bine sentimentul, ideea, atitudinea autorului. În acelaşi scop, Liviu Deleanu
apela adesea la cuvântul neaoş, uneori la cel arhaic, potrivit în contextul dat, ori alcătuia cuvinte noi în deplină corespundere cu firea
limbii române autentice (...) În felul acesta, Liviu Deleanu dădea tuturor colegilor de breaslă un exemplu concret de atitudine creatoare faţă de măria sa Cuvântul (...) Talent
Ion Ciocanu, Literatura română contemporană din Republica Moldova , Editura Litera, Chişinău, 1998, pag. 94
Ion Druţă 1928
3-Sep
Se naşte, la Horodişte, Soroca (azi raionul Donduşeni), Ion Druţă. Tatăl său, Pentelei, era fecior de răzeşi din Slobozia şi profesa
meseria de zugrav bisericesc. „Era plin de demnitate, arţăgos şi încăpăţânat“ (nuvela autobiografică Horodişte ). Mama, Sofica, „era
dintr-o familie de ucraineni nimeriţi într-un sat moldovenesc şi moldovenizaţi aproape cu totul“. Avea „ochii negri, faţa bălaie,
încununată de un zâmbet plin de bunătate creştinească, bunătate omenească, încât orice cerşetor, orice pui rătăcit de cloşcă, orice fir de
iarbă călcat de roţi pe-o margine de drum, găseau înţelegere şi compătimire în inima ei“. Pentelei Druţă a participat la primul război
mondial şi, auzind că „a început revoluţia, a pornit de unul singur, de la graniţa Rusiei cu Persia, a pornit având un butoiaş cu
scrumbie...“. Acest detaliu îl întâlnim în Povara bunătăţii noastre . „Mulţi dintre eroii cărţilor mele au împrumutat anumite trăsături de
la tata“, face o mărturisire în acest sens însuşi scriitorul.
1939
Începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale este evocat în capitolul Maci roşii , maci fierbinţi al Poverii bunătăţii noastre . Familia
Druţă se mută în satul Ghica Vodă din preajma Bălţilor.
Încheierea pactului Ribbentrop-Molotov.
1940
28-Jun
Trupele Armatei roşii intră în Basarabia. „Autorităţile române erau obligate să elibereze toţi basarabenii din armată, şi iată-1 pe Onache
Cărăbuş pe podul dintre Iaşi şi Ungheni. Are în spate un grănicer român, în faţă – un grănicer sovietic“. Încep deportările intelectualilor
basarabeni în Siberia.
1941-1944
Ani grei de război. „O vreme, cât mai ţinea războiul şi se tot întorceau oamenii, Onache, nădăjduind că poate se întorc şi băieţii lui,
smulgea macii, îi tăia cu hârleţul, îi fărâma cu călcâiele, dar în vara următoare ei răsăreau din nou.“
1944
Al doilea val de deportări.
8 decembrie Apare hotărârea „Despre activitatea Uniunii Scriitorilor sovietici din Moldova“, prima dintr-o serie de hotărâri care impun
literaturii politica partidului comunist.
1945
Ion Druţă urmează cursurile de tractorişti.
1946
Studiază la o şcoală de silvicultură.
1947
Este secretar la Sovietul sătesc (Sfatul popular) din Ghica Vodă. Fiind chemat în armată, se dedică unor lecturi pasionante şi începe să
scrie primele poezii şi nuvele. „Serviciul militar e una din cele mai grele încercări din viaţa unui băiat... Mai ales atunci, în primii ani de
după război, mai ales după foamea ceea, când eram cu toţii istoviţi, şi nici ruseşte nu prea ştiam, nici lume nu prea văzusem...“ (eseul
La umbra cuvântului ).
1946-1947

Secetă cumplită în Basarabia. „Secetele s-au ţinut de noi ca o umbră pe tot parcursul istoriei, dintre care ultima, cea din 1946–1947, a
fost poate cea mai grea şi mai necruţătoare“ (eseul Pământul, apa şi virgulele ). „A fost, însă, mare secetă, s-au uscat păpuşoii de-abia
daţi în floare, iar puţinul ce-a rodit a fost dus la gară până la un grăunte... S-a uscat pelinul pe haturi şi asta era culmea“ (Povara
bunătăţii noastre ). Pe Stalin numai reacţia unor ţări străine îl determină să trimită ajutoare în 1947.
1948
noiembrie
Hotărârile CC al PCUS şi Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Moldova „cu privire la istoria literaturii sovietice
moldoveneşti şi măsurile pentru îmbunătăţirea ei“.
1949

Începutul colectivizării. La îndemnul lui Stalin de a nimici „clasa chiaburilor“ are loc o largă campanie de deportări ale tuturor ţăranilor
înstăriţi. Începe şirul unor monstruoase experimente în domeniul agriculturii, care au continuat până în anii şaizeci-şaptezeci şi care a
fost numit de Druţă „un tămbălău demonic, ce se voia declarat drept un început de înflorire totală“: instituirea cotelor (postavka),
înfiinţarea gospodăriilor agricole de producţie (colhozuri), a staţiilor de maşini şi tractoare, „împărţirea şi răsîmpărţirea“ raioanelor,
crearea unor mari complexe agroindustriale, întocmirea unor planuri grandioase de felul Dunărea-Nistru-Nipru etc. „Tradiţiile, normele
etice, bunul simţ – toate date peste cap ca fiind necorespunzătoare momentului. A doua lovitură avea s-o suporte bruma de intelectuali,
mai ales oamenii de cultură, ei fiind cei mai sensibili la surparea tradiţiilor şi moralei.“
1951
aprilie
Debutul literar al scriitorului cu povestirea Problema vieţii în revista Octombrie . Începutul colaborării la gazetele Юăranul sovietic ,
Moldova Socialistă , Femeia Moldovei , în care publică mai multe schiţe.
1952

Debutul editorial cu placheta de nuvele La noi în sat . „Sincer vorbind, mă prinde şi acum jalea, când mă gândesc la anii ceia. Aveam ce
scrie, dar n-aveam unde. La redacţie (e vorba de redacţia gazetei Юăranul sovietic – n.ed.) veneau zilnic sumedenie de versuri, începea
marea revoluţie agrară, colectivizarea şi las’că mai erau deştepţi în Moldova, nu eram singurul. Trebuia să stau şi să le scriu de ce
versurile lor nu sunt bune. Acasă, în odăiţă, era zgomot – zi şi noapte vuiau maşinile, urcând la deal, scrâşneau din frâne coborând la
vale – şi toate acestea la un pas de ferestrele mele.“
Încep să apară în republică, după câţiva ani de dezbateri, ediţii postbelice ale clasicilor literaturii române.
15 noiembrie Hotărârea „Despre activitatea Uniunii Scriitorilor sovietici din Moldova“.
1953
5-Mar
Moartea lui I.V.Stalin.
1954

Apare cea de-a doua carte de nuvele, Poveste de dragoste. Critica relevă în cele două volume laconismul, arta detaliului, lirismul şi
umorul. „Comicul din povestirile lui Druţă nu-i voit, dar îi parte organică a povestirii“ (V. Coroban. Octombrie , nr. 3/1953).
1955

Scrie romanul Frunze de dor , al cărui ax narativ este dragostea dintre un simplu plugar, Gheorghe, şi învăţătoarea Rusanda. Faptul că
pe sufletul eroului pune stăpânire glasul pământului, iar pe acela al eroinei glasul cugetului, îi înstrăinează. Relevând anumite „merite
incontestabile“, critica literară basarabeană a obiectat cărţii „slaba rezonanţă a vieţii sociale“. „Într-un moment istoric de frântură, când
şi cei mai obişnuiţi ţărani ai Moldovei aveau preocupări politice extrem de ascuţite, eroii Frunzelor de dor au fost în mod nefiresc
uşuraţi de acest potenţial al conştiinţei active“ (Andrei Lupan, Scrieri , 3, 1973, p. 192). Revista Nistru o publică după o discuţie
îndelungată şi deosebit de polarizată în numărul din martie 1957.
1956

Congresul XX al PCUS, care condamnă cultul personalităţii lui Stalin, stimulează începutul unui proces de democratizare a vieţii
sociale în URSS, reluat în forme radicale, după o perioadă de stagnare, după 1985, când la cârma ţării vine M. S. Gorbaciov.
30 iunie Comitetul Central al PCUS adoptă Hotărârea „Despre lichidarea cultului personalităţii şi a urmărilor lui“.
1957

La Editura de Stat a Moldovei apare Frunze de dor . Ion Druţă absolveşte Cursurile superioare de literatură din Moscova, începute în
1956. Se stabileşte la Moscova : ,,Nu ştiam nici eu că cei doi ani se vor transforma în douăzeci, iar ceea ce vine după douăzeci nu se
mai socoate, numindu-se destin, iar destinul, după cum bine se ştie, rămâne destin...“ (eseul La umbra cuvântului ).
1958
Apare la Editura Sovietski pisateli din Moscova traducerea în ruseşte a Frunzelor de dor , întâmpinată elogios de cronicarii literari
moscoviţi.
1959
Volumul de nuvele Dor de oameni .
Scrie eseul Lumea lui Cehov , care consfinţeşte ataşamentul intim faţă de modelul estetic cehovian: cultul laconismului, al simplităţii
narative, prezenţa subtextului, împletirea planului relatării neutre, „cenuşii“ cu filonul liric, umoristic sau cu semnificaţiile simbolice,
caracterul degajat, „suprimat“ al narării, Cehov e, în viziunea lui Ion Druţă, mai mult decât un scriitor; e Scriitorul, e mitul-realitate care
face taina vieţii palpabilă: „Ca nuvelist, Cehov e unic în literatura universală. El a scos certificatul de naştere al povestirii scurte şi i-a
făcut drum, înscăunând-o în literatura cea mare. El a format gustul cititorului pentru bucăţile mici şi a dat o nouă sclipire limbii ruse.
Arta scrisului literar, apărută cu mii de ani în urmă, a mai fost o dată descoperită pe masa lui de scris. Astăzi nu-i în lume dramaturg ori
nuvelist care să nu fi făcut ucenicie literară la Cehov. Unii s-au folosit de metoda cehoviană numai pentru început, alţii au căutat să-i
rămână pururea credincioşi; dar şi pentru unii şi pentru ceilalţi, chipul medicului cu ochelari rămâne să-i urmărească, şi de pe poliţele
unde stau volumele cu povestiri cehoviene se cer scoase multe volume, considerate până la el drept literatură mare“.
Scrie drama Casa mare .
1960
27-May
Inaugurarea Decadei artei şi literaturii moldoveneşti la Moscova, se trag unele concluzii în controversele critice declanşate de Frunze
de dor , în care se considera că Druţă „nu urmăreşte dezvăluirea fondului social al evenimentelor“, „ocoleşte intenţionat vremea, epoca
în care se petrece acţiunea, scrie cu încântare despre vechile împrejurări sociale, le zugrăveşte cu măiestrie adevărată, însă trece în
surdină perioada nouă, fenomenele noi de viaţă“, iar în roman lipsesc „momentele socialiste“, „caracterul pozitiv al noului“ (din
referatul lui George Meniuc la Consfătuirea din ianuarie 1958 a scriitorilor din Moldova). Controverse sunt declanşate şi de Casa mare ,
dramă psihologică respinsă de revista Nistru pentru că aducea, chipurile, elogiu lumii patriarhale a satului. Deşi au preluat unele teze
ale criticii oficiale basarabene (lipsa temelor contemporane, preferinţa pentru Moldova veche), scriitorii ruşi care au participat la
dezbateri în cadrul Decadei au evidenţiat lirismul, adâncimea analizei „lumii interioare a omului“, viziunea originală asupra lumii:
„Povestirile lui Druţă constituie un mare succes al literaturii moldoveneşti şi, aş zice, un mare succes al literaturii sovietice“ (D. Naghişkin)
Este decorat cu Ordinul „Drapelul Roşu de Muncă“.
1961
Se montează la Teatrul Central al Armatei Sovietice spectacolul cu piesa Casa mare , Teatrul naţional din Chişinău fiind abia al
şaisprezecelea colectiv teatral care a montat, în 1962, această operă dramatică ce a înregistrat un succes răsunător în URSS şi în unele
ţări din Europa.
Frunze de dor apare în limba ucraineană.
1962
La Editura Cartea Moldovenească apare povestirea pentru copii Cenuşica .
1963
La aceeaşi editură ies Balade din câmpie , prima parte a dilogiei Povara bunătăţii noastre şi placheta pentru copii Povestea furnicii.
Scrie nuvela Ultima lună de toamnă. Balade din câmpie sunt traduse în limba letonă, iar o culegere de nuvele, în estonă.
1964
Volumul de nuvele Piept la piept .
1965
După scenariul lui Druţă se turnează, la studioul „Moldova-film“, pelicula Ultima lună de toamnă , distinsă cu Crucea de Sud în cadrul
Festivalului Internaţional de Film de la Mar-del-Plata (Argentina).

În urma unor grave critici aduse de oficialităţile de partid, filmul Ultima lună de toamnă este interzis: „Ultima lună de toamnă e despre
altceva. L-am apreciat pozitiv, îmi place şi acum acest film. Dar... în Moldova pe atunci erau colectate 850 mii tone de grâu. Consumam
850 mii iar pe ecran s-a perindat un episod care, printre altele fie spus, lipseşte şi la Druţă. Un şir enorm de maşini încărcate cu grâu se
îndreaptă spre Est, spre Moscova adică. Iar în întâmpinarea lor veneau o căruţă cu lemne, o capră pipernicită. Eu am spus: filmul e bun.
Dar detaliul acesta nu-1 accept. Nu trebuie să scuipăm în fântâna din care bem apă. Şi am citat cifrele de mai sus. Dar filmul n-a fost
interzis. Am putut eu să-mi spun punctul meu de vedere?“ (Din interviul acordat de fostul prim-secretar al C.C. al Partidului Comunist
al Moldovei, Ivan Bodiul, revistei Nistru , nr. 10/1988).
1966
Ultima lună de toamnă apare în maghiară şi în germană (RDG).
1967

I se decernează Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti pentru Balade din câmpie, Ultima lună de toamnă şi câteva nuvele.
1968

Apare partea a doua a dilogiei Povara bunătăţii noastre , care atrage asupra scriitorului o acerbă şi îndelung susţinută campanie de
presă, secondată de luări drastice de atitudine din partea oficialităţilor republicane. Reacţii dure au produs episodul cu porumbul care
putrezea în grămezi în gara Pământeni în timpul foametei, fondul „religios“ al romanului, scena întâlnirii lui Mircea Moraru cu ofiţerul
român Nică. „Au rămas în afara romanului frământările care au avut loc în satul moldovenesc în primii ani de după război – lupta
partidului pentru instaurarea noii orânduiri sociale, rezistenţa păturii chiabureşti, şovăielile mijlocaşilor – într-un cuvânt, lupta de clasă,
ce se ducea permanent, când pe ascuns, când făţiş în satul moldovenesc în această perioadă“ (D. Tăbăcaru, O ciutură de băutură
amară , Moldova Socialistă , 12 martie 1970).
Scrie drama Doina .

Volumul de versuri Numele tău , al lui Grigore Vieru, apare cu o prefaţă semnată de Ion Druţă: „Versurile lui vin fierbinţi, palpitând
până la ultima virgulă, vin să strecoare în sufletul cititorului un fior de dragoste şi sfinţenie pentru pământul natal.“
1969
Apare în limba rusă, la Moscova, volumul de nuvele Pădureanca .
1970
Povara bunătăţii noastre şi Frunze de dor apar în limba lituaniană. O culegere de nuvele apare, la Moscova, în limba engleză. Scrie
eseul Eminescu, poet naţional .
Scrie nuvelele documentare despre republicile baltice Mozart la sfârşitul verii .
1971
Colectivul redacţional al revistei Drujba narodov (Prietenia popoarelor) propune romanul Povara bunătăţii noastre pentru Premiul de
Stat al URSS. Fostul prim-secretar al CC al PCM, I. Bodiul, expediază o scrisoare lui N. S. Tihonov, preşedintele Comitetului pentru
Premiile Lenin şi Premiile de Stat al URSS în domeniul Literaturii şi Artei, în care se menţionează că romanul „denaturează tabloul
transformărilor socialiste din satul moldovenesc“ şi „politica interioară postbelică a statului sovietic“, că lupta de clasă e substituită prin
ideea pseudo-umanistă a unităţii oamenilor indiferent de originea socială“. „În roman se exprimă compătimirea autorului faţă de un
ofiţer român, nu se face o distincţie între armata sovietică şi armata fascistă a lui Antonescu“ (Nistru , nr. 9/1988).
Povara bunătăţii noastre apare în limba bulgară şi cazahă. O culegere de nuvele este tradusă în gruzină.
Teatrul „V. Maiakovski“ din Moscova montează un spectacol cu piesa Doina .
Scrie drama Păsările tinereţii noastre .
1972
Placheta pentru copii Bobocel cu ale lui la Editura Cartea Moldovenească din Chişinău.
Povara bunătăţii noastre şi Casa mare apar în limba ucraineană.
Scrie romanul Clopotniţa , apărut şi în România.

Piesa Păsările tinereţii noastre obţine Premiul I în cadrul concursului unional consacrat celei de-a 50-a aniversări a formării URSS,
fiind montată în acelaşi an la teatrul chişinăuian „Luceafărul“, iar ulterior în zeci de teatre din URSS, România, Bulgaria.
1973
Campania de presă în Moldova contra părţii a doua a dilogiei Povara bunătăţii noastre , la care Ion Druţă răspunde printr-o Scrisoare
deschisă către colegiul de redacţie al revistei Codrî , publicată în revista Nistru , numărul 9 din 1988: „...Celor care dau tonul în
republică li s-a părut însă prea puţin, şi ca urmare cea mai mică referire la roman a fost pusă sub interdicţie. Premiul de Stat al
Moldovei, decernat autorului, n-a schimbat întru nimic situaţia, deoarece n-a apucat să se usuce bine fotografia mea, expusă la Expoziţia
agricolă printre alţi laureaţi ai republicii, că s-a şi dispus înlăturarea ei de pe panoul respectiv. Din programele şcolare s-a eliminat tot ce
se referea la numele lui Onache Cărăbuş şi, în plus, printre cărţile ce nu trebuiau recomandate cititorilor în bibliotecile săteşti s-a înscris
şi Povara bunătăţii noastre .“ Cât priveşte cele două episoade care stârneau obiecţiile critice ale „polemiştilor“– descrierea foametei şi a
scenei întâlnirii dintre Mircea şi Nică – Druţă contraobiectează că „la şaisprezece ani în calitate de secretar al Sovietului sătesc, am
eliberat certificate de deces pentru aproape un sfert din consătenii mei şi preceptele morale ale strămoşilor nu-mi permit să trec pe lângă mormintele acestea“ şi că, „în loc s

Scrie drama Horia şi romanul cu acelaşi subiect, Clopotniţa . Este tradusă în japoneză nuvela pentru copii Balada celor cinci motănaşi .
1974
Apare în volum, la Chişinău, Păsările tinereţii noastre .
Casa mare apare în limba georgiană.

Publică în volum, în limba rusă, nuvela despre Tolstoi, Întoarcerea ţărânii în pământ , după care Teatrul Mic din Moscova va monta un
spectacol de răsunet. Nuvela este scrisă în 1969-1970 şi evocă ultimul an de viaţă al scriitorului rus. Sufletul măcinat de contradicţii al
lui Tolstoi cunoaşte o oră a calmului înţelepciunii. Moartea marelui scriitor este o moarte „filosofică“, prefigurând-o pe cea a lui Călin
din Frumos şi sfânt şi aduce aminte, bineînţeles, de moartea „cosmică“ a păstorului Mioriţei.
Scrie drama Frumos şi sfânt (Tot ce-avem mai sfânt), jucată la Teatrul Central al Armatei Sovietice din Moscova în 1977, iar ulterior la
Teatrul „Luceafărul“ din Chişinău, la Teatrul naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, Teatrul naţional din Craiova, Teatrul Quartier d’Ivry
din Paris şi în alte teatre.
1975
Scrie nuvela autobiografică Horodişte . Începe romanul Biserica Albă .
1976
Apare în limba poloneză Frunze de dor , în limba ucraineană o culegere de nuvele, Povara bunătăţii noastre în slovacă.

17 septembrie Piesa Tot ce-avem mai sfânt este jucată în premieră la Teatrul de dramă din Vilnius (Lituania). Aceeaşi piesă este
reprezentată de teatrele naţionale din Iaşi, Craiova şi Târgu-Mureş. Casa mare pe scena Teatrului „Maria Filotti“ din Brăila, iar
Păsările tinereţii noastre la Teatrul din Braşov şi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi.
1977
Începe comedia tragică Cervus divinus .
Apare în limba bielorusă Povara bunătăţii noastre . Apar la editurile din Moscova un volum antologic de proză, Câmpul sufletului
uman, şi un volum de piese, În numele pământului şi soarelui .
1978
17 martie Drama Horia (Clopotniţa) este montată la Teatrul Dramatic „V. Komisarjevskaia“ din Novocerkask.
3 mai Drama Întoarcerea ţărânii în pământ este reprezentată, în premieră, la Teatrul Academic Mic din Moscova.
27 decembrie Se joacă, în premieră, piesa Doina la Teatrul Academic „V. Maiakovski“ din Moscova.
Ultima lună de toamnă apare în slovacă, iar Frumos şi sfânt în armeană.
Scriitorul împlineşte 50 de ani, eveniment care prilejuieşte apariţia, în presa basarabeană, a unor articole scrise de criticii „oficiali“,
care, alături de „meritele incontestabile“, menţionează „neajunsurile“ creaţiei lui.
1979
Ultima lună de toamnă apare în limba ucraineană.
1980
Ultima lună de toamnă apare în limbile uzbecă şi azerbaidjeană, iar Povara bunătăţii noastre în cehă.
1981
Tot ce-avem mai sfânt este reprezentată pe scena Teatrului din Quartier' Ivry.
Încheie prima variantă a comediei tragice Cervus divinus .
Povara bunătăţii noastre apare în limba estonă, iar Întoarcerea ţărânii în pământ în letonă.
Termină prima variantă a romanului Biserica Albă .
1982
Apare, la Chişinău, volumul antologic De la verde până la verde .
1983
Apare, la Chişinău, volumul pentru copii Daruri . Romanul Biserica Albă apare la Moscova, într-un volum care include şi Povara
bunătăţii noastre .
1984
11 februarie Piesa Biserica Albă este jucată în premieră la Teatrul Academic Central al Armatei Sovietice.
La Chişinău apare Clopotniţa , iar la Moscova două volume de scrieri (Izbrannoie) şi un volum de piese, Frumos şi sfânt (Sviataia
sviatîh) .
1985
Romanul Biserica Albă apare la Berlin şi la Paris.
1986
Acelaşi roman e tradus în limbile cehă şi bulgară.

14 octombrie Comedia tragică Cervus divinus este reprezentată în premieră pe scena Teatrului de satiră din Moscova.
Nuvela Samariteanca apare în Republica Federală Germania.
Apar, la Editura Literatura Artistică, primele două volume ale Scrierilor lui Ion Druţă, ediţie care reproduce pentru prima oară
variantele definitive şi necenzurate ale operelor sale.
1987
Termină varianta a doua a Bisericii Albe şi a comediei tragice Cervus divinus .
Lansează ideea de a înălţa, prin donaţiile tuturor cetăţenilor republicii, un monument al Poetului Anonim.

iulie-august Se referă, în articolul Pământul, apa şi virgulele , publicat pentru întâia dată în săptămânalul Literaturnaia gazeta , ca şi în
numeroase luări de cuvânt în faţa cititorilor, la „marea dramă“ a Moldovei dintre Prut şi Nistru, în care „noua“ structură social-politică
şi economică „a mutat în altă albie însuşi caracterul neamului“. Ţăranul şi pământul „au ajuns în situaţia celor două vase care aproape că
nu comunică“. „Agrochimia a pus pământurile întregii republici la dispoziţia unor experimentatori nesăbuiţi, declanşând o adevărată
catastrofă: concentraţie, supraconcentraţie, agro-industrializare, supra-agro-industrializare...“ Procesele de înnoire (perestroika şi
glasnosti) nu sunt nicăieri atât de neputincioase ca în Moldova. Tragică e şi soarta limbii române, menţionează autorul, în satele
basarabene: „Ciudata babilonie care a cuprins mai toate satele, nu numai că subminează principiile estetice ale limbii, dar ea, pur şi
simplu, îi pune în mare încurcătură pe vorbitori, dat fiind că nu se pot dumeri ce-a vrut să zică unul, ce i-a răspuns celălalt...“
Este ales preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1988
An de bilanţuri şi de ,,întoarcere acasă“.
Apare, la Editura Literatura Artistică, Biserica Albă .
octombrie La Chişinău are loc o adevărată sărbătoare naţională consacrată scriitorului, care culminează cu un festival teatral „Ion Druţă
şi teatrul contemporan“, la care participă teatre şi critici teatrali din Moldova, Federaţia Rusă, Franţa, Estonia, Lituania, Letonia,
România.
I se decernează Premiul „Mihai Eminescu“ al Societăţii bibliofililor din Republica Moldova. Premiul „Vasile Alecsandri“ al Uniunii
oamenilor de teatru din Moldova.

Premiile şi unele onorarii sunt vărsate în fondul monumentului Poetului Anonim şi pentru restaurarea bisericii din satul natal.
I se conferă titlul de Scriitor al poporului din RSSM.
Este decorat cu Ordinul „Lenin“.
Scrisoare de felicitare din partea Biroului CC al PCM.
Apare, la Editura Cartea Românească, Bucureşti, volumul Clopotniţa , care include romanul titular, nuvelele Horodişte , Ultima lună de
toamnă şi povestiri.
1989
25-Feb

Este ales deputat al poporului din URSS. La Congresul I al deputaţilor poporului din URSS este ales membru al Parlamentului ţării.
31 august Activ angajat în procesele de înnoire din Republica Moldova în perioada perestroikăi , participă la sesiunea Sovietului
Suprem al Moldovei, care decretează oficializarea limbii române şi revenirea la grafia latină. Conduce Glasul, prima revistă cu grafie
latină.
decembrie Cu câteva săptămâni înainte de începerea revoluţiei populare din România, prezintă la „Europa Liberă“ textul Cine a stins
lumina ? Scrierile se reiau cu grafie latină.
1990
26-Sep
Rosteşte o cuvântare-program în cadrul Congresului VIII al Scriitorilor din Moldova: „Grea şi încurcată este viaţa verbului mioritic pe
pământul basarabean. Pornind de la nişte poezioare scrise pe teme ocazionale, literatura contemporană moldovenească a ajuns până la
celebra lozincă, scandată pe tot întinsul republicii – scriitorii şi poporul. Acest drapel sonor, răsărit din inima neamului, este
confirmarea supremă a meritelor literaturii noastre în procesul de deşteptare a Moldovei la o viaţă nouă.“

13 octombrie Publică un proiect alternativ de reformă agrară, care urmează să fie discutat în Parlamentul Republicii Moldova.
noiembrie Este ales membru de onoare al Academiei Române, alături de poetul Grigore Vieru.
27 august Republica Moldova îşi proclamă independenţa.
1992
Devine membru titular al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova.
1998
Editează volumul de eseuri Ora jertfirii , în care include valoroase pagini despre scriitori clasici precum M. Eminescu, A. P. Cehov ş.a.,
şi contemporani: V. Solouhin, I. Ziedonis, despre actori de mare talent, note de călătorie prin republicile baltice (Mesteceni, pâine şi
bărbăţie).
1999
Editează epopeea creştină în două acte Apostolul Pavel .
2001

Apar două volume ale epopeii teatrale Harul Domnului . De altfel, unele drame, cum ar fi Horia , au devenit romane (Clopotniţa), după
cum unele nuvele şi romane (Povara bunătăţii noastre, Biserica Albă) au fost rescrise şi în variante dramatizate.
De-a lungul anilor, Ion Druţă a colaborat la publicaţiile Octombrie , Moldova Socialistă , Femeia Moldovei , Nistru , Literatura şi arta ,
Săptămâna , Patria tânără ş.a. din Chişinău; Literaturnaia gazeta , Moskovskie novosti , Drujba narodov , Teatr , Novyj mir ş.a. din
Moscova; Candela , Neamul românesc , Caiete critice , Academia , Exelsior etc., la posturi de radio şi televiziune din Chişinău,
Moscova, Bucureşti, Europa Liberă ş.a.
Operele lui Ion Druţă au fost traduse în limbile rusă, franceză, germană, spaniolă, engleză, japoneză, polonă, ucraineană, bulgară,
kazahă, gruzină, letonă, maghiară, lituaniană, cehă, slovacă, armeană, uzbecă, azeră ş.a.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Atât în proză, cât şi în dramaturgie se impune un constant principiu baladesc al structurării (narative şi dramaturgice), al lirismului
intens colorat de atitudinea emoţională, de „adevărul sentimentului“. În baladescul liric şi epic se manifestă veridicitatea şi sinceritatea
scriiturii. Druţă şi-a rescris mai toate operele de proporţie (Frunze de dor, Povara bunătăţii noastre, în special) pentru a depăşi
mentalitatea epocii în care au fost scrise şi a le pune în lumina unei conştiinţe estetice mai avansate. Cultul Omului încorporat organic
Naturii este promovat în întreg scrisul său; Omul şi Natura sunt „sfânta sfintelor“ vieţii noastre. Dramaticul psihologic cedează locul
dramaticului etic, accentul căzând pe examenul faptelor morale; filonul lirico-simbolic se împleteşte din ce în ce mai stăruitor cu cel
lirico-parabolic. Pe fundalul unităţii omului şi naturii se proiectează cele două categorii existenţiale: viaţa şi moartea. Eroii se întreabă
mereu care este rostul lor în viaţă şi în istorie, ce reprezintă sufletul, cinstea, binele, frumosul, adevărul, fericirea ca sentiment al
respectului absolut al principiilor morale. Se fac adesea raportări la ordinea naturală a lucrurilor, iar cititorul este introdus metodic în sfera legilor morale, ferm respectate d
Lupan: Cu Ion Druţă participăm la un examen de demnitate civică pe o cotă de înaltă tensiune. E şi examenul nostru. Fiecare, la vremea
lui, a fost solicitat şi chemat să răspundă. L-am trecut, examenul, cum am putut: unii mai modest, alţii mai bărbăteşte. Au fost corigenţe,
au fost şi repetenţi. Şi din asta putem extrage învăţături de folos. Cred că toţi suntem de acord că Ion Druţă a trecut cu capul ridicat prin
epicentrul greului. Să ne oprim la răspântiile de înfăptuiri cu nume bine cunoscute: Frunze de dor , Casa mare , Povara bunătăţii
noastre (cu deosebită culminaţie – partea a doua) şi mai departe – Păsările tinereţii noastre , Doina , Horia , Frumos şi sfânt , Drama
lui Tolstoi ... Toate vin din izvoare vitale, chemate parcă de o imperioasă necesitate pe frontul mobilizării revoluţionare de astăzi.
Mulţi scriitori sovietici de talent au atacat probleme grele, răscolind sedimentările inerţiei, demascând abuzurile criminale şi
fărădelegile de neiertat. Druţă ne-a întors să privim în conştiinţa noastră şi să vedem totul prin trăirea fiinţei umane. Împlineşte un mesaj
de excepţională actualitate. Vine cu un program de explorări supraîncordate, împlinit fără compromis şi cu suferinţă, pe o durată de
peste trei decenii.
Andrei Lupan, Druţiana . Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1990
Vasilache: Ion Druţă ne-a înveşnicit cu mulţimi de oameni simpli: găseşti acolo aproape toate straturile sociale ale acestui meleag
„eminamente agricol“, pentru că aşa, umilul, a intrat în istorie. Autorul zugrăveşte zilieri ai anilor 30-40, dar şi nomenclaturişti ai anilor
70, dintre cei legaţi prin fir direct cu Kremlinul. Îl mai are în opera sa şi pe Lev Tolstoi, şi pe Ecaterina II... Ciudat, zilierul sau păstorul
zilelor noastre îşi ţine la curent pe câte un prieten sus-sus înălţat cum merg treburile în satul natal. Aparenţele parcă vor să ne spună:
coliba şi palatul, iată-le, dănţuie, se ţin de mână în hora Moldovei cu istoria. Ei, ce facem mai departe? Ierte-mi-se comparaţia, însă şi
opera omagiatului seamănă cu o arătură de toamnă, în care noi, cei grăbiţi şi zăpăciţi de tobe şi alămuri, de chiote şi chimvale, horind în
plină zi albă, încă nu ne dăm seama cu ce fel de semănătură va să însămânţăm iastă ţărână de ogor. Oare ce ar rodi, ce i s-ar cuveni istui
pământ brăzdat de Ion Druţă? Ba că tâmpi şi nerozi fiind, ne mai întrebăm: „Dar dacă ceva a şi fost semănat, iar noi de colo băgăm
pământ peste grâu de vară? Nu ne-om face noi de ruşine peste lume?“.
Vasile Vasilache, Druţiana. Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1990

Ciocanu: În contextul literaturii moldoveneşti contemporane Ion Druţă deţine locul unui rege al prozei nu datorită specificului realizării
artistice a temelor, după cum se afirmă adesea (lirism etc.), ci datorită, în primul rând, tematicii abordate. Nuvelele sale Bătrâneţe haine
grele , Dor de oameni , Trânta , Pe urma unei doine şi altele au fost poate primele proze scurte ale literaturii sovietice moldoveneşti, în
care am găsit exprimate trăsături cu adevărat specifice moldoveanului. Ele veneau din miezul realităţii noastre, fără să treacă prin filiera
vreunor nefaste influenţe livreşti. În optica lui I. Druţă crearea unor opere literare perene urmează numaidecât calea de la explorarea
unei psihologii profund naţionale la evidenţierea psihologiei Omului (în sens general-uman).
Acelaşi credo scriitoricesc – explorarea psihologiei cu adevărat naţionale – şi-a găsit o realizare excelentă în Frunze de dor şi în Ultima
lună de toamnă , opere de mare răsunet în presa unională.
Dar lucrarea care îl consacră definitiv, situându-l printre scriitorii cei mai talentaţi, veniţi în marea literatură din periferiile ţării, este
Povara bunătăţii noastre . Nicăieri în proza noastră n-am întâlnit acea cântare inspirată a unor valori naţionale, acea sete de ideal
privind perpetuarea lor, pe care le simţim la lectura cărţii lui I. Druţă.
Ion Ciocanu, Druţiana . Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1990
LeviŢchi: Druţă a avut tăria să lupte, a ales calea fără compromisuri, a crezut în forţa cuvântului său. Această opţiune constituie în
ultimă instanţă şi dovada certă a neobişnuitului său talent, întrucât înzestrarea artistică presupune curaj, abnegaţie şi mai ales
interpretare spirituală – calităţi proprii sufletelor mari.
Dârzenia, creaţia sa multiplă sunt o minunată lecţie de conduită scriitoricească, un strălucit exemplu pentru fiecare doritor de a sluji prin
condei binele şi frumosul, pentru orice om care – tulburat în faţa foii albe de hârtie – se încumetă să creadă că poate spune ceva
semenilor săi.
Operele lui Druţă sunt o mărturie a credinţei cu care le-a ţinut condeiul între cele trei degete, asemenea creştinilor care de două mii de
ani încoace le-au împreunat pentru semnul crucii. A crede în bine şi în dreptate, a propovădui prin scris cinstea şi adevăratele virtuţi ale
omului, a persevera în omenie şi a înfrunta cu stoicism încercările, nedreptatea, obida, aşa cum se înfăţişează simbolicul cioban din
Toiagul păstoriei , a pune dăruirea de sine în vederea ajutorării oamenilor mai presus de orice alte îndeletniciri în scurta trecere pe
pământ, cum a făcut-o Maica din Samariteanca , – iată numai câteva din reperele artei cu adevărat impresionante, pe care Druţă a lăsat-
o cu dărnicie spiritualităţii noastre şi întregii umanităţi.
Vasile LeviŢchi, Druţiana . Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1990

OskoŢki: Caracterizând lirismul pătrunzător al lui Ion Druţă, va fi cu dreptate să recunoaştem că şi în proză, şi în dramaturgie scriitorul
se impune ca poet şi pictor – atât de însufleţit şi de elevat este verbul, atât de plastice şi expresive sunt culorile sale.
Valentin OskoŢki
Anninski: În acest univers artistic omul este apropiat de colectivitate, de pământ, chiar de lucrurile însufleţite... Calea personalităţii este
determinată, la Druţă, de tăria spirituală a poporului.
Lev Anninski

Velehova: Relaţiile naturii cu omul sau periclitarea acestor relaţii constituie conţinutul coliziilor latente ale pieselor lui Druţă. În aceasta
constă noutatea, originalitatea şi irepetabilitatea dramaturgiei sale. Ceea ce a făcut Druţă în acest sens este unic. Mă gândesc că numai
înrudirea cu poezia populară i-a deschis dramaturgului calea în sfera naturii umanizate, a „sfintei sfintelor ei“.
Nina Velehova
Coroban: Druţă are facultatea neîntrecută de a purifica lucrurile şi întâmplările de zgura lor banală şi sufletele de toropeală şi a le
prezenta în stare inocentă, curată, sub formă de profund adevăr uman.
Întreţesută din dureri şi bucurii, din observaţii maliţioase, proza lui Ion Druţă exprimă profunde năzuinţe ale sufletului popular. Scriitor
de o sensibilitate şi o bunătate autentică, Druţă râde şi plânge împreună cu eroii săi...
Vasile Coroban
Parhon: Prin asprimea confruntărilor, prin ireversibila raportare a vitalului la legea morală, ca şi prin resuscitarea generală a valorilor
tradiţionale ale comunităţii săteşti, universul ţărănesc al lui Ion Druţă aminteşte, fără îndoială, de lumea satului ardelenesc al lui Slavici
şi Agârbiceanu, având totodată indiscutabile afinităţi de simţire şi statornicie umană cu lumea lui Sadoveanu. Pe de altă parte, însă, prin
austeritatea dimensiunii tragice, consubstanţială oamenilor şi locurilor, prin sentimentul dominant al frustrării, convertit totuşi într-o
mioritică împăcare cu soarta şi, poate mai presus de orice, printr-o îndârjită, patetică înrădăcinare vitală, acest univers spiritual se
particularizează, având trăsături distincte şi definitorii. Oamenii lui Druţă sunt aprigi dar blânzi, cu o structură şi o sensibilitate
patriarhale, în vreme ce lumea pe care ei înşişi o constituie sau căreia trebuie numai să i se adapteze este de acum o lume modernă,
infinit mai „dură“ şi incomparabil mai „rece“. Ca să supravieţuiască, omul trebuie să-i facă faţă, dar ca să trăiască, trebuie să se salveze
pe sine, tot ceea ce-l face o fiinţă unică şi irepetabilă. Cât despre lume, nici ea nu este o lume de învinşi şi învingători, pentru că, de obicei, învingătorii sunt nişte înfrânţi pe

Prin piesele de teatru, ca şi prin schiţe, nuvele şi romane, Ion Druţă este una dintre marile conştiinţe morale ale veacului nostru...
Victor Parhon, revista Teatru , decembrie 1983
Chiper: Ceea ce este cu adevărat remarcabil în aceşti ani contraproductivi este apariţia lui Ion Druţă, mai întâi ca autor de proză scurtă
(La noi în sat , 1953; Poveste de dragoste , 1954), apoi ca romancier – Frunze de dor (1955), operă de proporţii reduse, disputată de
roman şi nuvelă – şi în fine ca dramaturg – Casa mare (1959).
 Druţă este primul prozator basarabean care sparge clişeele realismului socialist de cea mai joasă speţă practicat la Chişinău. Personajele
lui nu mai adoptă schema maniheistă primitivă. Druţă renunţă la „chipul secretarului de partid“, care primise „viză de reşedinţă“ în
literatura sovietică. Personajele şi situaţiile în care sunt puse acestea denotă complexitate şi firesc, inimaginabile până la Druţă. El
adoptă o formulă de lirism care să facă proza sa mai digerabilă de către regim. Acad. Mihai Cimpoi a observat că proza lirică, apărută
atunci, se înscrie într-o arie mai extinsă, comună şi pentru alte literaturi naţionale din fosta URSS, fără ca formula autorului basarabean
să fie una de împrumut (Mihai Cimpoi, op. cit. , p. 176). Totodată Druţă cultivă în literatura sa un tip blajin, refractar, cumva atemporal
şi mioritic. Unii critici din generaţia mai tânără i-au atras atenţia scriitorului de la Moscova şi tratează fenomenul ca pe o carenţă de
ordin ideologic: de a fi propagat smerenia şi ideea de a nu te opune sub nici o formă răului dintr-un regim totalitar.

Druţă îşi culege personajele şi îşi plasează subiectele, ca şi atâţia alţi scriitori, în cadrul rural. Acest fapt, dublat de un talent nativ
incontestabil, îi conferă prozei lui (dar şi a altor prozatori proveniţi din acelaşi mediu) naturaleţe şi credibilitate. Va apela la chipuri de
intelectuali foarte târziu, când cea mai importantă parte a operei sale va fi deja scrisă. Implicarea sufletistă directă în viaţa de zi cu zi a
eroilor săi îi va marca într-un mod iremediabil şi regretabil limbajul. Mihai Cimpoi spune că această neglijenţă a lui Druţă faţă de
limbaj, apoi redactările numeroase care s-au succedat de-a lungul timpului ridică mari probleme asupra identificării unui stil al autorului
(Contrafort , 2002, nr. 9-10).
Modalitatea pe care o alege Druţă (şi nu numai el) este de a implica mereu naratorul în substanţa descrisă, de a-l situa alături de
personaje, niciodată diferenţiat de acestea prin limbaj şi mentalitate. Această unică perspectivă şi omniscienţa vor domina şi autoritar
peisajul prozei din Basarabia şi se vor concretiza, în definitiv, într-o neglijenţă supărătoare faţă de limbaj şi faţă de instrumente.
Vocabularul popular şi regional predomină în toată proza de această factură, inclusiv în a lui Druţă. Chiar şi George Meniuc, scriitor de
o altă formaţie, în general atent la mijloacele de expresie, utilizează numeroase regionalisme care distonează cu ţinuta sobră a prozelor
sale. La Meniuc, naratorul inteligent şi superior, îşi permite inadmisibil de multe regionalisme care nu colorează discursul, ci îl
alienează.

Druţă este unul dintre primii scriitori care valorifică resursele detaliului artistic, ale suspansului, ceea ce îi aduc în scurt timp o faimă
locală şi câţiva epigoni. Tot Druţă este scriitorul absolut dezinteresat faţă de subiect. Această latură a literaturii lui, plus lirismul
incurabil, vor afecta profund proza şi câteva generaţii de cititori. Ca orice fenomen suprasolicitat, proza lui Druţă, în fond involutivă, se
transformă dintr-o lume a delicateţelor distilate ţărăneşti într-un univers în care obiectul descrierii sale, ţăranul, nu mai poate fi regăsit.
În Toiagul păstoriei (1984) eroul central este deja un surogat ţărănesc, o schemă în acţiune, un purtător al ideilor scriitorului.

Se poate deduce că acest lirism druţian, uneori fin, manierat, alteori rudimentar, dar totdeauna patriarhal, a fost permis de regim, o dată
ce a cuprins aproape concomitent un teritoriu atât de vast al URSS. Prin intermediul patinei lirice în mare vogă şi al vocaţiei sale, Druţă
a reuşit, strategic, să se impună în faţa confraţilor şi să generalizeze o manieră de scriitură devenită repede o frână într-o societate, cum
este cea basarabeană, aflată în condiţii vitrege şi slab pregătită pentru a crea o emulaţie, pentru a propune un turnir intelectual.
Grigore Chiper, Proza scurtă între diletantism şi profesionalism, în O istorie critică a literaturii din Basarabia, Chişinău, Ştiinţa - Arc,
2004, p. 71-73
Nicolae Esinencu 1940

La 13 august (după alte informaţii – 13 ianuarie) în satul Chiţcani, raionul Teleneşti, într-o familie de ţărani, se naşte Nicolae Esinencu.
1957
Viitorul scriitor absolveşte şcoala medie din satul natal.
1960
Absolveşte Tehnicumul Moldovenesc Republican de Cultură Fizică din Chişinău.
1961-1963
Se află în rândurile armatei.
1963
Intră la Universitatea de Stat din Moldova, de unde peste un an şi jumătate este exmatriculat cu scandal.
1964
Se căsătoreşte cu Antonina Varfolomei, rusoaică de naţionalitate, româncă autentică prin dragostea pentru soţ, pentru limba şi cultura
română. Se apucă serios de scris. Publică în ziarele şi revistele timpului.
1968
Debutează editorial cu Antene (versuri), Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, şi Sacla (povestiri), în aceeaşi editură. Este primit în
Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova.
1970
Apare cartea Krupiţa jizni (O fărâmă de viaţă), în limba rusă, Editura Lumina, Chişinău. Vede lumina tiparului cartea Portocala
(povestiri), Editura Lumina, Chişinău.
1971
Nicolae Esinencu e prezent în librării cu cărţile Sens (versuri), Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, Pânza cerului (pentru copii),
şi Trompeta (povestiri), Editura Lumina, Chişinău.
1972
Îi apar cărţile Toi (povestiri), Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, şi Harbuzul lui Fănel (miniaturi pentru copii), Editura Lumina,
Chişinău.
1973
Absolveşte Cursurile Superioare de Literatură de pe lângă Institutul „M. Gorki“ din Moscova.
1974
Scoate volumul de versuri Dealuri , Editura Cartea Moldovenească, Chişinău.
1977
La Editura Lumina (Chişinău) îi apare cărţulia pentru copii Bună dimineaţa.
1978
Publică, în ruseşte, cartea Porog liubvi (Pragul dragostei), Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1979
Îi apare Copilul teribil (poezii), Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1980
Ptiţa readom so mnoi (Pasărea de lângă mine) , poezii, Editura Literatura Artistică, Chişinău. Nunta (nuvele), Editura Literatura
Artistică, Chişinău. Lumina albă a pâinii , Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1983
Stai să-ţi mai spun (versuri). Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1984
Idut muzîkantî (Vin muzicanţii , povestiri), în limba rusă, Editura Literatura Artistică, Chişinău. Roman de dragoste (povestiri), Editura
Literatura Artistică, Chişinău.
1986

Cuvinte de chemat fetele (versuri), Editura Literatura Artistică, Chişinău. Veriovka v nebo ili sovsem propaşcii (Frânghie la cer sau cu
totul pierdut), poezii, Editura Sovietski pisateli, Moscova. Moja-poleb (Pojar-doc), microroman, în limba estoniană, Editura
Loomingu, Tallin. Fumuarul (piesă), montată la Teatrul Naţional din Chişinău.
1987
Moia semia i naşi stariki (Familia mea şi bătrânii noştri), povestiri, în limba rusă, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1988
L’orange (Portocala) , pentru copii, în limbile franceză şi spaniolă, Editura Literatura Artistică, Chişinău. Tunul de lemn (nuvele),
Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1989

Contraprobă (versuri), Editura Literatura Artistică, Chişinău. Doc (microroman), Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1990

Ce facem cu cerul (pentru copii), Editura Literatura Artistică, Chişinău. V ojidanii konia (În aşteptarea calului , poezii), în limba rusă,
Editura Literatura Artistică, Chişinău. Un moldovean la închisoare (roman), Editura Literatura Artistică, Chişinău. Este distins cu titlul
Om emerit în artă din Republica Moldova. Îi apare o carte – Povestiri – în limba gruzină, în Editura Merani, Tbilisi.
1991
Gaura (nuvele), Editura Hyperion, Chişinău. Dereveannaia puşka (nuvele), în limba rusă, Editura Sovietski pisateli, Moscova. Devine
membru al PEN-Clubului.
Premiul pentru cel mai bun scenariu „Tunul de lemn“, festivalul de film, Costeşti, România.
1992
Derevo naşei jizni (Copacul care ne uneşte) , nuvele, Editura Hudojestvennaia literatura, Moscova. Devine laureat al Premiului de Stat
al Republicii Moldova, pentru microromanul Doc.
1993
Cu mortul în spate poem), Editura Universitas, Chişinău. Devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.
1995
Disciplina mondială (versuri), Editura Art & X, Chişinău.
1996

E distins cu Ordinul „Gloria Muncii“. În Editura Uniunii Scriitorilor (Chişinău) îi apare cărţulia de versuri pentru copii Carul cu mere .
1997
Premiul pentru literatură „G.Bacovia“, Bacău, România.
1998
De ce au murit dinozaurii (versuri), EUS, Chişinău. În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Copacul care ne uneşte,
Grupul Editorial Litera
1999
Scrieri alese , vol. 1-4, Editura Prometeu, Chişinău.
1999
Frig (versuri) Editura Prometeu, Chişinău.
2000
SRL Moldovanul (piesă), Teatrul „Satiricus“, Chişinău.
2001
Doi saci cu moldoveni (scenariu), regizor A.Slonovschi, Tele-film, Chişinău.
2003
Scrieri alese, vol.5, dramaturgie, Editura Prometeu, Chişinău. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie.
2004
Scrisoare mareşalului (nuvele), Editura Prut Internaţional, Chişinău. În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Copilul
teribil, Grupul Editorial Litera ReferinŢe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
O figură insolită de copil teribil care sfidează starea de „normalitate“ a limbii şi acceptă numai paradoxul, ciudăţenia face Nicolae
Esinencu. Starea de opoziţie, replica sunt statutul poeziei groteşti, ironice a lui Esinencu: sentimentale, lirice, grave, şăgalnice, fireşti şi
nastratineşti… şi mai cum? Poate fi oricum, numai să se dea în spectacol, să se încadreze în joc. Nazul, „moftul“, capriciul – ciudăţenia
în genere – întemeiază poezia lui Esinencu. El doreşte, bunăoară, ca trenul să plece, mobilizând toate mijloacele (cărbuni, apă, ciomege,
căldări cu gazolină) şi toate forţele posibile, dar – apoi – nu mai vrea să plece trenul („vecinul vroia să meargă înapoi“); el doreşte apoi
să urnească (să demareze) maşina din loc, dar apoi o opreşte, căci fratele său nu voia să meargă încolo. Naraţiunea parabolică continuă
în acelaşi sens (toţi vor să plece, în afară de… poet: „Eu încotro mă duc? / Eu nu mă duc nicăieri! / Eu aştept calul!“) Dincolo de
spectacolul paradoxurilor axate pe capricioasa alternanţă vrere-nevrere, e sugerat teatrul lumii care anulează voinţa individului,
stimulează automatismul şi complicaţia în dauna firescului, organicului. În Disciplina mondială rămâne copilul teribil care arată cu degetul spre monstruoasa scenă politică

Primul lucru cert care se poate spune despre Nicolae Esinencu, personajul nelipsit al vieţii noastre şi – am zice – al scenei noastre
literare de pe la 1968 încoace, este că se înfăţişează ca un om foarte dăruit, un spontan parcă făcut numai din gesturi şi un actor abil
care, pe lângă capacitatea de a trăi adânc şi sincer, fără transfigurări şi travestiuri, mai are şi harul de a scoate şi a mânui panglici
multicolore şi a se juca (şi a ne de-juca) atâta cât îi place şi precum îi place.
Este un personaj spectaculos, în sens că se dă mereu în spectacol, atrăgându-i cu o uimitoare putere de seducţie şi pe alţii, astfel încât
cei care îi cunosc partea spectaculară a comportamentului său de toate zilele – stâlp de cafenea, incendiator şi provocator de discuţii,
care de fapt sunt nişte monologuri а tiroir , în foileton de parcă scoate matrioşcă din matrioşcă , eliberator de fire critice sau laudative
mereu la limită, radicale, povestitor „naturalist“ cu sincerităţi fără pierdea şi expresii tari – sunt dispuşi să-l confunde cu scriitorul din
numeroasele cărţi.

Se înşală, fireşte. Sub masca actoricească pe care o afişează e un fond de omenie, o candoare infantilă, o deschidere vie şi plină de
dragoste spre lume. Căci conştiinţa că el e al lumii şi lumea este a lui care duce la identitatea Eu sunt lumea desfiinţează pragurile,
obstacolele, opreliştile. Totul se petrece, la el, sub semnul lumii ca teatru (şi, bineînţeles, al teatrului ca lume, ziceţi cum vă vine la
socoteală). Farmecul lui Esinencu – poetul, prozatorul, dramaturgul, cineastul, scriitorul „oral“ – constă în faptul că el joacă însuşi jocul
lumii, şi arlechinul şi arlechinescul dintr-însul se revelă ca om al lumii şi ca omenesc.
Asta explică totul în scrisul lui şi în comportamentul lui ca „personaj“ pitoresc al vieţii cotidiene.

Arlechinul, figurantul scenei italiene îmbrăcat cu o haină din petice multicolore şi „înarmat“ cu o sabie de lemn, semn că nu e în stare de
nimic, ia, la Esinencu, înfăţişare de personaj principal, dinamic şi marcat de însăşi starea agitată şi tensionată a lumii de azi, „înarmat“
cu un tun de lemn, singurul mijloc naiv cu care se poate apăra de ororile istoriei. Naivitatea, ingenuitatea firii, predispoziţia copilărească
de a spune adevărul („regele e gol!“), ironia şi autoironia, „nebunia“ don-quijotescă, vorbirea în doi peri (ambiguă în sens modern,
ludică în sens postmodern) este o armă eficientă împotriva acţiunilor neantizatoare ale timpului, împotriva „absurdului“ lumii, este un
mod de a fi, adică – mai simplu zis – de a vieţui şi a supravieţui (căci astfel se pune problema în zilele noastre).
Nicolae Esinencu mânuieşte această armă cu strălucire.
E arma spirituală şi morală a copilului teribil, care, pe lângă naivitate, are şi înţelepciune, pe lângă spontaneitate are dexteritate, pe
lângă capacitatea de a mima este dotat cu darul trăirii sincere şi adânci, pe lângă mască îmbracă o pelerină de romantic tăbăcită de
vânturi sau o cămaşă înrourată de copil.
Căci aşa-i copilul teribil: este format şi modelat din paradoxuri, din contraste. Spune adevărul din naivitate, este deschis, direct, sincer,
credul, simplu – toate acestea frizând excesul, limita – dar şi ciudat la culme, teatral, îndrăzneţ la vorbă, impertinent chiar, abuziv,
iscoditor şi provocator.
 Or, acest amalgam de trăsături îl face complex şi adânc, prin toate acţiunile şi gesturile sale determinându-ne să înţelegem lumea şi să ne
înţelegem pe noi, să intuim şi să percepem esenţialul în ea şi în noi. El ne dă pur şi simplu cu obrazul în grămada de sensuri şi
nonsensuri ale existenţei, ne aminteşte ceea ce uităm, ne aduce aminte că suntem între naştere şi moarte, între cer şi pământ, că suntem
în trecere şi întru trecere, suntem sub acţiunea timpului şi destinului, că există o ordine a lucrurilor şi o (in)disciplină mondială.

Astfel, ne atrage atenţia că plutim, iar cineva face valuri ca să nu mai ajungem la maluri, că „viitorul viitorului este trecutul“, că din
punct de vedere „filosofic“ „oriunde dau – dau peste mine“, că fiecare îşi deapănă ghemuşorul lui, însuşi globul fiind un ghem de aţă
(Politică), că printre frunzele măturate e „şi o frunză din viaţa ta“, că fugim înaintea sau în urma glonţului, că am putea răsfoi cărţile „ca
pe femei“ (Sex), că moldoveanul „cum vede pe undeva un jug, vâră capul“ (Moldoveanul), integrarea nu-i decât meşteşugul de a
pătrunde fundamental în visul femeii, că am putea măsura zborul femeilor iubite cu respiraţia noastră…
Copilul teribil zâmbeşte şiret, visează, strigă, plânge şi râde cu sensurile încurcate ale râsului-plânsului nostru românesc, ne trage de
mânecă, dar reuşeşte prin aceste gesturi ciudate să ne coboare în câte-o situaţie naţională ca acea din Cu mortul în spate , sau din Un
moldovean la închisoare , sau din Gruzia , sau într-o situaţie curat supranaţională, universală, cu adevărat existenţială ca cea din
excepţionalul poem Neantul : „Neantul e groapa în care / Nu poţi coborî. // În neant poţi sări / Sau să fii aruncat. // Neantul n-are fund, /
Neantul n-are uşi – / Pe unde intri / Nu mai ieşi. / Poţi răcni / Că tot n-are cine / Te aude. // În neant te poţi ţine / Doar de păr / Sau de
fundul pantalonilor“.
Cu astfel de mijloace învârstate, menţinute în registru grav şi totodată ironic, în lungi discursuri narative, preponderent epice sau în
scurte (ultrascurte!) poeme parabolice, eliptice, în cheie sentimental-ironică, Nicolae Esinencu se impune ca o prezenţă vie, originală în
cadrul literelor noastre, pe care le-a descătuşat de rigiditate.

ciocanu: Citeşti dialogul de dimineaţă al părinţilor lui Doc şi te pomeneşti martor (iar în mod imaginar, chiar participant) la o competiţie
verbală marcată de un umor gras, trivial pe ici, colo, de elementul imprevizibil, atât de necesar stabilirii unui contact într‑adevăr intim
şi strâns cu opera de artă. Comicul autentic al dialogului rezidă în faptul că personajele, mai ales mama, sunt atât de ocupate cu
problemele mărunte ale existenţei, încât nici nu-şi dau seama când se trezesc în situaţii dintre cele mai nostime. Îi zice soţul, în glumă
desigur, să arunce afară ceaunul cu lapte pus la fiert, şi biata femeie, obsedată de gândul că întârzie la lucru, în chip absolut mecanic îl
aruncă, pentru ca abia după aceea să se dumerească asupra faptei şi să încerce sentimentul vinei („Sfinte, ce-am făcut: l‑am opărit pe
cineva!“).

Lectura e antrenantă în adevăratul sens al cuvântului. Nicolae Esinencu se dovedeşte, şi aici, un maestru al situaţiei pe cât de simple şi
obişnuite, pe atât de neaşteptate şi surprinzătoare ca factură şi ca expresie verbală. Apoi – şi al dialogului spumos, hăzos, îndărătul
căruia stă confruntarea metodică a două firi: soţia zăpăcită, mereu grăbită (de aceea irosind timpul cu acţiuni şi vorbe de clacă) şi soţul
flegmatic, indiferent, care reduce totul la glumă, alteori – la anecdotă.

În nuvela Doc scriitorul şarjează intens, apelează frecvent la caricatură, exagerează în scopul dezvăluirii cât mai adânci a unei stări de
lucruri, a unui stil de comportare, a unui tip de conduită. Râdem cu hohote la lectura paginilor în care Nicolae Esinencu descrie
metodele mamei lui Doc de a realiza cu orice preţ planul: până şi pe propriul său bărbat îl tunde şi-l rade (de câte două sau chiar trei ori
pe zi), ba încă în prezenţa şefei frizeriei, numai să împlinească planul şi să vadă şefa că ea este o frizeriţă mereu asaltată de clienţi.
Registrul comicului esinencian cuprinde şi gluma simplă şi nevinovată, dar şi grotescul desfiinţător şi causticitatea neiertătoare, atât de
rar întâlnite în proza noastră de azi.
Ion Ciocanu, Cu faţa spre carte , Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1989
Iulian Filip 1948
27 ianuarie În familia Anei şi a lui Ion Filip se naşte cel de al doilea copil – Iulian, poetul de peste ani, care şi-a calificat Sofia natală
drept cel mai frumos sat din lume, iar starea deosebită de spirit a baştinei sale o explică prin criteriile de alegere de către boierul Hasnaş
a familiilor de întemeiere a satului Sofia (de lângă Bălţi): câte o sută de familii din satele Mândâc, Bădiceni, Strâmba şi douăzeci şi
cinci de familii de caţapi , meşteri notorii la zarzavaturi. Care au fost năzuinţele nobilului proprietar la începuturile acestui sat? Oricum,
a ajuns să devină baştina scriitorilor Lidia Istrati, Valeria Grosu, Boris Schiţco, actorilor Iulian Codău, Iulian Pâslaruc, savanţilor
Nicolae Filip, Nicanor Babără, medicilor Iulian Glavan, Grigore Bârnă, inginerilor risipiţi prin toată Moldova.
Filipii Sofiei au fost oarecum deosebiţi: erau fântânarii satului. Străbunelul poetului, Costache Filip, a vieţuit până la 105 ani, iar din
ultima fântână a ieşit la 65 ani, constituind pentru strănepot un motiv permanent de referinţă. Au săpat fântâni bunelul Timofte Filip şi
tatăl poetului.
Elev fiind, s-a implicat artistic în mai multe „probe“ – muzică, teatru, chiar şi dansuri. Prin clasa a 7-a cunoaşte cenaclul literar din
şcoală, al cărui modeartor era profesorul Gheorghe Popovici, care l-a descoperit scriind versuri.
1965-1970

După absolvirea şcolii medii din Sofia (11 clase „hruşcioviste“) face un an de fizică şi matematică, apoi susţine din nou admiterea la
litere la aceeaşi Universitate „Alecu Russo“ din Bălţi. Frecventează cenaclul literar de aici, avându-i colegi pe mai vârstnicul Ion
Negură, care susţinuse o importantă corespondenţă în anii de serviciu militar cu poetul Liviu Damian, pe Iuliu Gheorghiciuc, Gheorghe
Calamanciuc, Ion Berghie. Se afirmă în diferite publicaţii, în serate literar-artistice TV, îndeosebi în celebrele competiţii studenţeşti
TVC. „Binecuvântarea“ publică a lui Liviu Damian – în Cultura din 14 februarie 1970 – a încununat firesc câţiva ani de întâlniri
periodice cu valorosul poet, lecţii de autentică şcoală poetică.
1970
După absolvire – doctorand la sectorul folclor al Institutului de limbă şi literatură, Academia de Ştiinţe a Moldovei. Se manifestă în
cenaclul literar „Luceafărul“ de pe lângă ziarul Tinerimea Moldovei .

Se căsătoreşte cu studenta fiziciană Lilia Berezovschi, fiică de profesori (tatăl Ion, din părţile Kirovogradului, mama Vera, din Baraboi,
prima învăţătoare a lui Liviu Damian), ulterior bine cunoscuta directoare şi fondatoare a liceului român-italian „Dante Alighieri“.
1971-1972
Se naşte fiul Adrian. Serviciul militar într-o unitate rachetară lângă Moscova.
1972-1974
Continuarea doctoranturii. Colaborator ştiinţific al AŞ, folclorist, angajat după prezentarea tezei. Tema de cercetare şi de inimă –
Teatrul folcloric (popular).
1974
Debut editorial – Neîmpăcatul meşter , plachetă de versuri, deschizătoare a colecţiei Debut , care a însemnat şi afirmarea generaţiei
„Ochiului al treilea“ (Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Leonida Lari, Efim Tarlapan, Leo Butnaru, Marcela Benea). Referinţe calde,
bune.
1977

Îi apare adevăratul debut (remarca lui Mihai Cimpoi) – placheta de versuri Cerul fântânilor , salutată de Liviu Damian, Mihai Cimpoi.
1978
Placheta de versuri Dialoguri primordiale e atacată de mai toate publicaţiile de profil prin Gheorghe Mazilu, Vasile Nastasiu, Tudor
Paladi, Ilie Tomşa.
1980
Apare prima carte de versuri pentru copii – Casa fiecăruia . Premiant al unui concurs organizat de Ministerul Culturii, Ministerul
Învăţământului şi revista Femeia Moldovei – pentru piesa Cenuşar-voinicul şi Cenuşăreasa-mireasa (pentru cea mai bună lucrare
literară dedicată copiilor).
1981
Apare cartea Cenuşar-voinicul şi Cenuşăreasa-mireasa la Editura Literatura artistică. Deşi citită mai întâi la teatrul „Licurici“, piesa
pentru copii Moara cu plăcinte e montată şi prezentată în premieră la 1 martie 1981 în regia lui Ilarion Stihi la Teatrul academic Puşkin
(acum Teatrul naţional „Mihai Eminescu“). Piesa e o dezvoltare a poeziei Plăcinţele cu mărar , întâmplată – vorba autorului – cinci ani
în urmă la o „provocare“ a fiului Adrian (care se visa muşchetar la revelion şi avea nevoie de rol ), poezie care i-a marcat toată opera
pentru copii.
Activitatea ştiinţifică se manifestă în expediţii folclorice, articole de popularizare, participări la conferinţe de profil... În cadrul
corpusului academic „Creaţia populară moldovenească“ îi apare volumul Teatru popular (prefaţă, comentarii, texte – în colaborare cu
Gheorghe Spataru) la Editura Ştiinţa.
Se naşte fiica Adriana.
1983
În colecţia Mărgăritare a Editurii Literatura Artistică îi apare volumul de teatru popular Primiţi Căluţul? şi placheta de versuri Hulub
de poştă.
1984
La prestigioasa Editură Sovietskii pisatel din Moscova apare volumul de poezie în traducere rusă Trevojnâi hudojnik (Neîmpăcatul
meşter ).
1981-1985
Autor şi prezentator al revistei lunare televizate Almanah literar .
1985
La studioul „Telefilm-Chişinău“ – filmul muzical Єtiubeiul de aur după scenariul şi versurile pentru copii ale poetului.
La Editura Literatura Artistică apare volumul de teatru pentru copii Facă-se voia ta, Sfârlează! , care „nimereşte“ (împreună cu volumul
Primiţi Căluţul? ) într-o poştă intensă, metodică, de doi ani, cuprinsă între prima scrisoare adresată primului secretar al CC al PC al
RSSM Simion Grossu şi ultima scrisoare adresată secretarului general al CC al PCUS Mihail Gorbaciov. „Divorţează“ de Academie,
care face jocul „vigilenţilor“.
1987
Placheta de versuri Unde eşti? la Editura Literatura Artistică.
1988
La aceeaşi editură îi apare volumul de teatru pentru copii Colacul marele, frate bun cu soarele (muzica Ion Dascăl), iar la „Moldova-
film“ – filmul cu desene animate Deşteptătoarele după scenariul poetului.
La Palatul „Octombrie“– o seară de voie bună cu poetul şi folcloristul Iulian Filip.
1989
În traducere rusă asociaţia „Kinokonţert“ din Moscova îi editează cartea Budilniki .
Editura Literatura Artistică îi editează placheta de versuri Cafea neagră .
Premiera spectacolului pentru copii Cenuşar-voinicul şi Cenuşăreasa-mireasa la Teatrul de păpuşi „Licurici“ (regia Mihai Brehnescu
din Iaşi).
1990
Vede lumina tiparului cartea de poezii şi cântece pentru copii (muzica Anatol Chiriac) Copăcel, copăcel la Editura Hyperion. La
aceeaşi editură apare în traducere rusă cartea pentru copii Kto cego hocet? (Cine şi ce vrea? ).
Acceptă funcţia de şef al Departamentului Cultură al Primăriei Chişinău, mânat de ideea şi proiectul „Satului trei iezi“, concepţie
originală a unui parc tematic de tip Disneyland.
Coautor al manualului de Literatură moldovenească pentru clasa a VI-a, apărut la Editura Lumina, 1990.
1991

Premiera operei-rock Mioriţa la teatrul „Ginta Latină“, pentru care poetul a scris libretul. Pe baza piesei Moara cu plăcinte, la studioul
„Telefilm-Chişinău“ se toarnă lungmetrajul Moara, cu Iurie Darie în rolul principal (regia Elena Iliaş). La Editura Hyperion apare
placheta Fir de nisip , iar la „Kinokonţert“, în Moscova, apare cartea pentru copii Deşteptătoarele – în româneşte.
1992-1996
Coautor şi prezentator TV al emisiunii-concurs lunare Cinel-cinel .
1993
La Palatul Naţional – încă o seară de bună voie cu Iulian Filip. I se conferă titlul de „Maestru în Arte“.
1994
Editura Litera îi scoate la lume placheta de catrene şi desene Dansul timizilor . Postfaţa semnată de Alexe Rău subliniază noutatea
absolută şi valoarea noutăţii: grafica lui Iulian Filip. La salonul de carte i se decernează Premiul „Ilie Gravorul“ pentru prezentarea
grafică a acestui volum.
1995
Într-o scurtă „alergare“ la Roma, Napoli, Montecassino (Italia) cu editorul Anatol Vidraşcu, la invitaţia avocatului Amedeo Carrocci din
Pontecorvo, tratează proiectul unei cărţi bilingve cu doi poeţi italieni.
1996

Apare la Litera cartea bilingvă cu poeziile lui Giacomo Leopardi şi Giusepe Ungaretti, selecţii foarte subiective – poeziile preferate ale
lui Amedeo din opera lui Leopardi şi preferinţele lui Iulian Filip din Ungaretti, care şi-a tradus ce a preferat. La transpunerea în română
a lui Leopardi poetul Vasile Romanciuc a colaborat cu valoroasa italienistă Ludmila Cojuşco, director adjunct la liceul „Dante
Alighieri“. Mihai Cimpoi cu Amedeo Carrocci au semnat câte o tabletă despre poeţii italieni şi aventura neolatină a poeţilor basarabeni.
La Editura Baştina îi apare în cărticică aparte poezia Au vrut melcii să se bată .

La Teatrul municipal de păpuşi „Guguţă“ are loc premiera spectacolului La izvor după piesa Broasca cu sângele rece .

Premiul „Simion Florea Marian“ al Academiei Române (alături de ceilalţi coalcătuitori – Grigore Botezatu, Victor Cirimpei, Nicolae
Băieşu, Andrei Hâncu, Sergiu Moraru, Efim Junghietu) pentru Cât îi Maramureşul , apărută în 1993 la Editura Ştiinţa.
La 29 mai se naşte nepoţica Maria, nou fir de legătură cu lumea copiilor, fiica Stelei şi a lui Adrian.
A doua oară în Italia – Roma, Montecassino, Pompei, Veneţia...
La 2 septembrie la Biblioteca Naţională se inaugurează vernisajul (aproape?) integral Iulian Filip cu 70 de uleiuri şi grafică. Tot aici
au fost lansate romanul-divertisment Cobaiul nu triumfă (Editura Cartier) şi volumul de poezie şi grafică Mergătorul (Editura Uniunii
Scriitorilor).
În octombrie un vernisaj similar e găzduit de biblioteca „Gheorghe Asachi“ din Iaşi. Împreună cu Vasile Romanciuc, Ianoş Ţurcanu,
Iurie Colesnic îşi lansează cele două cărţi noi alături de noutăţile editoriale ale colegilor.
Coautor al manualului Literatura română pentru clasa a VI-a, ediţia a II-a, Editura Lumina, 1994.
1997

Primăvara, într-o delegaţie a Primăriei Chişinău, ajunge la Londra, Durby (la un club Rotary), la Edinburgh, Scoţia, pentru a perfecta un
program legat de copiii sărmani ai Basarabiei. Descoperă cu durere postere numeroase cu imaginea copiilor nenorociţi de la Hânceşti
(cu menirea să-i înduioşeze pe britanici), postere care – de cele mai multe ori – constituie cam toată informaţia despre neamul nostru.
Vara participă la o conferinţă internaţională la Washington (împreună cu Vasile Romanciuc, Claudia Partole, Arcadie Suceveanu, Ianoş
Ţurcanu) – problemele globale ale familiei şi... ce-i de făcut?

În octombrie participă la premiera volumului de poezie şi grafică Mamutul din frigider , apărut în limba maghiară la Editura Pont din
Budapesta (editor şi traducător Geza Szavai). Au participat preşedintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, Bella Pomogatz, primarul de
Chişinău, Serafim Urecheanu, pretorul de Buiucani, Valeriu Nimerenco, compatrioţii noştri de la ambasadă, scriitori maghiari.
La Editura Museum, în colecţia Micile Americi, apare cartea pentru copii Din neamul lui Păcală .
1998
Susţine şi prezintă Primăriei argumentele de rigoare întru finanţarea antologiei bilingve Ecouri poetice din Basarabia (Moldova) ,
realizată sub conducerea profesorului Valeriu Rusu la Seminarul de traducători Mihai Eminescu de la Universitatea din Provence.
Celălalt „umăr“ înţelegător îl pune Editura Ştiinţa cu Gheorghe Prini în frunte.
Premiera spectacolului Da care-s sălbaticii? la Teatrul „Satiricus“.
La Teatrul Guguţă – două premiere: Moara cu plăcinte şi Albina salvează lumina.
La Editura Cartier apare cartea poetului Vasile Romanciuc Îndoiala de sine cu 50 poeme, însoţite – concepţia poetului – de tot atâtea
desene ale lui Iulian Filip.
La Editura Iulian îi apare în carte aparte poezia Vrei să creşti mare?
La Editura Cartier – cartea de poezie şi grafică Seminţele mărului oprit, „provocată“ de primarul Serafim Urecheanu, care i-a înmânat
la serata jubiliară (la Opera Naţională) un contract cu obligaţiile părţilor...
La Editura Prut Internaţional îi apare cartea pentru copii Ruga iezilor cei trei , formulă originală de ABC, menţionată ulterior cu
premiul Cartea cea mai bună a anului (la Salonul cărţii pentru copii).
La Editura Litera apare volumul Biobibliografie Iulian Filip .
I se conferă Medalia „Mihai Eminescu“.
1999
La Editura Prut Internaţional îi apare cartea-surpriză Plăcinţele cu mărar şi Nucul cu o singură nucă , care conţine poeziile şi poveştile
alcătuite cu ani în urmă pentru Adrian şi Adriana.
Lansează proiectul „2 ore ў 3 iezi“ (împreună cu echipa de creaţie de la Departamentul Cultură), constituit din programul duminical 2
ore cu cei mai frumoşi copii ai Chişinăului şi două reviste în consecinţă – una săptămânală TV şi una lunară tip magazin color „2 ore ў
3 iezi“.
Premierea spectacolului Pâinică de la iepure la Teatrul Guguţă.

Este invitat şi participă la Săptămâna poeziei basarabene în Franţa, împreună cu Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Vasile Romanciuc, Ion
Hadârcă, Ana şi Alexandru Bantoş, săptămână în care a fost lansată antologia Ecouri poetice din Basarabia (la Paris, Universitatea din
Provence, Bandol, Avignon, Marseille). În aceste zile s-a constituit consiliul director al „Gintei Latine“ pentru reanimarea programelor
de consolidare lansate de înaintaşii noştri Vasile Alecsandri şi Frederic Mistral.
2000

În cadrul Zilelor Dante la Chişinău, la inaugurarea Salonului de carte străină Dante, programele „Gintei Latine“ continuă cu două
lansări de carte, semnate de poetul italian Dante Cerilli: Dal pensiero ai segni. Idee e versi alle soglie del terzo millenio con dieci poeti
moldavi contemporanei (Bastogi, Editrice Italiana) şi Ombre d’estate – Umbre de vară (Prut Internaţional), a doua bilingvă,
traducerea română realizată de Adriana Filip şi Iulian Filip. În acest context, volumul român-francez Un ochi de Vasile Romanciuc,
lansat la 31 august la Casa Limbii Române, antologie şi prefaţă de Valeriu Rusu, ediţie îngrijită de Constantin Manolache şi Estelle
Variot (Editura Libertas, Ploieşti, 2000), apoi noua colecţie lansată de Amedeo Carrocci cu Editura Litera – completează sugestiv
impresia de seriozitate a „noilor latini“.
La invitaţia Institutului Suedez cunoaşte obiectivele culturale mai valoroase din capitala Suediei şi vizitează Târgul cărţii pentru copii al
ţărilor nordice, târg desfăşurat în Danemarca lui Hamlet (Copenhaga).
La Editura Augusta din Timişoara îi apare volumul de versuri şi grafică Amărâtele hărţi .
2001

8 martie Se stinge din viaţă Lilia Filip, soţia poetului, director-fondator al Liceului român-italian Dante Alighieri din Chişinău.

La 40 de zile de la trecerea directoarei apare la Editura Litera volumul antologic Căutarea păstorului, dedicaţie Iuliei Filip...

La Editura Prut Internaţional inaugurează colecţia de cărţi miniaturale Cartea de vizită cu primele şase volume – volumul propriu
Єtiutorul să mă ierte , linii şi catrene iuliene, E toamnă, cad măştile de Vasile Romanciuc, În deşert şi pe ape de Nichita Danilov (din
Iaşi), Coloana nătângilor de Efim Tarlapan (care a împrumutat titlul cărţii de la denumirea unui desen iulian ), Єi atât de Ianoş
Ţurcanu, Globul de mătase de Ion Hadârcă. Condiţiile poetului sunt acceptate de editură: colecţia să includă doar poeţi valoroşi şi…
dragi lui Iulian Filip. Noutatea concepţiei – fiecărei pagini de text îi face replică o miniatură grafică a lui Iulian Filip. Poeţii, care comit
şi ei jocuri grafice, îşi ilustrează volumul cu mâna proprie. E cazul lui Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Leo Butnaru…
2002

Colecţia Carte de vizită continuă cu volumele Unicul cer de Grigore Vieru, Aşchii de stele de Nicolae Dabija, Senzaţii de Nicolae
Motoc (din Constanţa), Strictul necesar de Leo Butnaru, Blândeţea tăcerii de Vasile Spinei, Pilat din… poantă de Ion Diviza.
Coautor al manualului de Limbă română pentru clasa a II-a (Editura
Prut Internaţional).
2003

La Editura Libertas din Ploieşti îi apare volumul bilingv, româno-francez, Un spin – Une epine, Antologie şi postfaţă de Valeriu Rusu,
ediţie îngrijită de Constantin Manolache şi Estelle Variot , traducerile în limba franceză fiind realizate sub conducerea lui Valeriu Rusu,
de către seminarul poetic Mihai Eminescu de la Universitatea din Provence.
La Editura Grafema libris îi apare o selecţie din tabletele publicate timp de mai mulţi ani în fiece joi în săptămânalul Literatura şi arta
în volumul Foarfeca lui Urecheanu . Volumul cu acest titlu i-a fost „inspirat“ de atacul „colegial“ al lui Serafim Saka, publicistul care i-
a calificat rubrica multianuală de fiece joi Serafimopisanie , laude primarului general al Chişinăului, al cărui subaltern a fost mai mult de
zece ani Iulian Filip.
Colecţia Carte de vizită continuă cu volumele La capătul podului de Nicolae Esinencu, Corabia de la mansardă de Arcadie
Suceveanu, Pe noi nouă adu-ne de Alexe Rău, Epigrama de dimineaţă de Gheorghe Bâlici, Gol sfâşiat de Ana Blandiana (Bucureşti),
În urechea timpului de Ioan Baba (Novi-Sad).
La Teatrul Guguţă – premiera spectacolului Comoara tâlharului , proiect susţinut financiar de Asociaţia femeilor juriste în probleme de
trafic .
Participă, însoţind Teatrul Eugene Ionesco, la Bienala Kaze , teatru din Tokio.

La Editura Biblioteca din Târgovişte apare antologia Poezia acasă: Poeţi contemporani basarabeni , pe baza rubricii lunare Poezia
acasă susţinută de Iulian Filip la revista de cultură Litere (coalcătuitor, profesorul Mihai Stan) timp de trei ani.
2004

Apare ediţia a II-a a cărţii Plăcinţele cu mărar – Nucul cu o singură nucă la Editura Prut Internaţional, reeditare impulsionată de
solicitările considerabile evidenţiate de un program al Naţiunilor Unite pentru completarea bibliotecilor din Republica Moldova.
Apare la Ploieşti, la baştina lui Nichita Stănescu, într-o colecţie de poezie basarabeană, îngrijită de Victor Adam, volumul de hayku-uri
Cules-ales , ecou ori aventură niponă, datorată acelei invitaţii a lui Petru Vutcarău în Japonia. Ilustraţii Inga Edu. Lansarea cărţii, cu
participarea autorului, a avut loc la 19 noiembrie la Biblioteca Judeţeană din Ploieşti.
Formaţia etnofolclorică Opincuţa , a cărei membră e nepoata Maria, şi-a lansat propriul disc compact cu un repertoriu de cântece
folclorice autentice.
2005

La 25 ianuarie la biblioteca Onisifor Ghibu un alt proiect – Acasele iuliene , vernisaj complex, provocat de doi prieteni, ambasadorul
Aurelian Dănilă şi poetul Ianoş Ţurcanu, cărora le aparţine consepţia originală de vernisare a picturilor, graficiim ceramicii (chiar!) în
vecinătatea cărţilor ilustrate de Iulian Filip. Se lansează şi aici cartea de haiku- uri Cules-Ales (editura CONFESSION din Ploieşti), dar
şi un registru bibliografic 30 de ani editoriali , realizat şi prezentat de Biblioteca municipală B.P.Haşdeu . Au vorbit colegii şi prietenii
Ion Hadârcă, Mihai Cimpoi, Lidia Kulikovschi, Aurelian Dănilă, Nicolae Dabija, Ianoş Ţurcanu, Andrei Vartic...

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

În volumele de poezii Un spin - Une йpine (2003) şi Cules-ales (2004), Iulian Filip complementează copilul (personajul-cheie al
creaţiei sale) cu ipostaza mai carnavalescă a copilului teribil , care se dă în însuşi spectacolul existenţei (vieţii/morţii), al de-ve-ni-rii.
Sunt surprinse atât momentele de iluminare sufletească („Din soare-n floare gâlgâie lumină, / spre floarea-soarelui“), cât şi cele marcate
de viziuni mai umbroase şi accidentate de întrebări şi tâlcuri parabolice, ca în cazul Amintirilor din Apocalipsă în care poetul îşi
imaginează grămezile de pietre ca pe nişte resturi de materie.

Poeziile lui Iulian Filip, care e cuprins de o febră constantă a imediatului, iau formă de momente-iluminări, prinse din zborul imaginaţiei
şi pecetluite rapid, în sensul fixării lor, pe hârtie. Sunt pur lirice sau ironice, epigramatice, de notaţie jurnalieră sau de meditaţie.

„A plouat atât de bine - / cald şi lung a mai plouat /– a-ncolţit ce-am îngropat / şi-mi răsare-un dor de tine“ (Paştele Blajinului) ; „După
toate ce rămâne? / Care bun şi care bine, / când se dă pământ pe mine / şi uitare peste tine?“ (Cimitir) ; „Sub moderne-post!!!“ - lumini /
ne mâncăm ca nişte / câini , fraţi români, smeriţi creştini... / Trist e c-am rămas puţini“ (Festă-siestă naţională de post).
Haiku-urile încoronează lucrarea momentan-miniaturală a poetului, demonstrând facultatea de modelare japoneză pe revelaţii auditive
şi vizuale foarte fine: „Dorul de tine / mi-a lărgit ferestrele / Aproape te văd“ (Ferestrele hotelului) ; „Farul din fereşti - / într-o unde-s şi
unde eşti – / pare-o inimă“ (Far din noapte de toamnă niponă ).

Bineînţeles că, având astfel de însuşiri ludice, Iulian Filip e în elementul său în basmele, poveştile şi piesele pentru cei mici. Casa
Greierului (2002) şi Nucul cu o singură nucă (2004) confirmă darul poetului de a se copilări nu în sens mimetic şi convenţional, ci în
sens serios, el fiind participantul sincer, necontrafăcut la joc. El îi atrage pe micii cititori în joc, fără a-l impune ca joc al său cu ei.
Jocul se înfiripă cu de la sine putere şi cu o disponibilitate reciprocă. Sensul moralizator e insinuat sub formă de alegorie şi parabolă.
Călătoria lui Titi în Împărăţia Rădăcinilor prin deschiderea unei nuci pe care a sădit-o lângă un nuc mai bătrân este una iniţiatică: micul
personaj află de la un bunic plecat în acea împărăţie că sunt rădăcini care visează şi rădăcini care nu visează din cauza că oamenii rup
fructele când sunt încă verzi. Cobora un căţel din cer este o parabolă a prieteniei dintre copii şi animale, iar Chiriaşii e o alegorie a
redobândirii demnităţii, valorii: un salcâm uscat găzduieşte păsări călătoare.
În poeziile pentru copii se impune discreţia, colocvialitatea, ironia bonomă, tonalitatea şăgalnică: „În poiană, în pădure / creşte-un brad
frumos. / Nu se teme de secure, / n-o să-l deie jos. // Căci sub brad, la rădăcină, doarme-un urs flocos. / Lasă răii ca să vină , / bradul nu-
i fricos“ (Paznicul) .
Iulian Filip e, în toate, poetul momentelor iluminătoare .
Iulian Filip, scriitorul, pictorul şi şeful Departamentului Cultură al municipiului Chişinău, şi-a adunat tabletele sale publicistice într-un
volum aparte, care poartă un titlu (deosebit de lung, dispus tipografic în coloană, încât nu-l putem reproduce decât prin linioarele de
despărţire: „Foarfeca lui Urecheanu / ori / Serafimopisanie / ori / Coloane şi Ciolane / ori / Desăvârşirea Dezamăgirii / ori / Ghid
Basarabean – Detectiv istoric neterminat / ori / Scriitorii tac?“. Lungimea titlului ţine să sugereze substratul polemic şi (de ce nu?)
moralist al demersului său, care asociază într-un tot notaţia publicistică propriu-zisă, confesiunea intimă (cu note sentimentale),
comentariul ironic, creionarea portretistică sumară (face „portrete din mers“ ale primarului general al municipiului Chişinău, ale
oamenilor de cultură din republică şi din afară, ale colegilor din anturajul departamental) şi cu o cronică mai generală a evenimentelor
culturale mai importante.

E un jurnal sui-generis de consemnare cronicărească, contopit cu o „carte de învăţătură“ pentru cei ce înţeleg/nu înţeleg rosturile
culturii. Trecerile de la grav la umor, de la tonul obiectiv-serios la cel colocvial (chiar familial şi uşor-argotic), de la notaţia
reportericească exactă la stilul parodic şi „intertextual“ într-un spirit ludic susţinut sunt lejere şi înfeudate unei pledoarii pro domo sua ,
care vor să fie şi o pledoarie generală pentru cultură, pentru valori într-o perioadă a nesocotirii acestora şi a complacerii în incultură.

E, în această carte insolită, un spectacol al umorilor: autorul jubilează atunci când consemnează fapte culturale deosebite, deschideri de
şcoli, librării, biblioteci, pinacoteci, instituţii cu profil cultural şi academic, vernisaje de expoziţii, realizări de programe educaţional-
culturale pentru copii, acţiuni de promovare a valorilor de protecţie a limbii române, de susţinere a slujitorilor ştiinţei, învăţământului;
se întristează atunci când proiectele (în special marele său proiect de vis „Satul Trei iezi“) nu se realizează; îi blamează şi îi blestemă
creştineşte pe cei care nu susţin oficial cultura sau pe cei ce ignorează din nepăsare cinică şi morală procesul de formare intelectuală a
propriului copil. La imperativele generale ale culturii şi culturalizării se adaugă cele ale normalităţii europene (folosirea majusculelor –
un fapt curent, sensibilizând cititorul asupra acestor obiective-cheie), ale globalizării, multiculturalismului. Argumentul etic este arma
publicisticului: „Incultura e mama dreaptă a tuturor problemelor. Doar prin cultură ne poate veni salvarea (ziceau ceva în sensul ăsta Socrate, Dostoievski şi alţi deştepţi de

Acest ton constatativ-moralist, cu insinuări ironice şi cu invocări de argumente teorematice, domină întreaga salbă de texte înşirate pe
un fir al demonstraţiei spovedaniei . Tot pe acest fir sunt „agasate“ portretele: al primarului – „om la locul lui“, al lui Valeriu Rusu, care
„construieşte punţi culturale“, al lui Tudor Tătaru, „ce-şi valorifică gospodăreşte toate darurile sale şi darurile noastre comune“, al
inginerului-constructor Anatol Josanu, „mecenatul Chişinăului“, al lui Traian Brad, „prietenul Basarabiei cea fără carte suficientă“,
constructor de pod de cărţi, al lui Ianoş Ţurcanu, poetul „în fierbere şi în neaşezare“.

(De altfel, Iulian Filip e angajat cu portrete-sinteză ale colegilor săi basarabeni în originala revistă Litere din Târgovişte.)

Cartea lui Iulian Filip e, de fapt, un autoportret al unui om de cultură – animator de cultură, convins de rosturile înalte ale faptelor sale.

CoandĂ: La 53 de ani, Iulian Filip este un poet care a reuşit, printr-un infatigabil şi inspirat travaliu, să-şi impună numele – şi nu oricum
– în orizontul contemporan al poeziei româneşti. Harnic, dar fără ca să facă nici un fel de compromis, ci, dimpotrivă, străduindu-se pe
măsura apariţiei celor 18 cărţi de versuri, pe care şi le-a ilustrat cu ingeniozitate, să-şi articuleze cât mai bine demersurile lirice, Iulian
Filip a glisat, ferindu-se de clivaje periculoase şi, deci, de seisme în tectonica poeticii sale, între registre ludice şi introspecţii filozofice.
Această amiabilă glisare o regăsim cu evidenţă în cea mai recentă carte a sa – o antologie de autor, rezultat al unei selecţii riguroase din
toate volumele editate până acum –, sugestiv titrată, autodefinindu-se astfel intropatic Căutarea păstorului.
Ceea ce atrage atenţia imediat, chiar de la prima lectură, în poezia lui Iulian Filip faţă de mulţi dintre colegii săi din Basarabia, este
evadarea sa în modernitatea lirică din edulcoratul şi clasicizantul limbaj liric „moldovenesc“, marcat de sugestii ca atmosferă sau ca
fundal pe care-şi proiectează stările psihopoetice, din poeţii veacului al XIX-lea sau începutului de veac XX. Derobarea sa de la o astfel
de versificaţie s-a făcut simţită de la primele volume – Neîmpăratul meşter şi Cerul fântânilor –, care, chiar dacă sunt opere de tinereţe,
ne relevă şi, totodată, ne revelează un poet înscris temerar pe o spirală ascendentă, lirismul său fiind degresat de impurităţile unui –
reiterez ideea – limbaj cu iz arhaic. Căci, iată cum se exprimă – cu trimiteri în ontologie – poetul: „Acasă / mamele / ne privesc îndelung
în faţă / şi ne scutură de fire nevăzute / hainele. / Taţii / ne observă călcâiele / roase / într-o parte sau alta / şi ne-nvaţă să călcăm /pe
toată talpa“ (Acasă) , ori: „Nu mai ajungeam acasă în seara ceea... / Când părea că deschid poarta ogrăzii,/ se clătina ce am durat în doi /
şi iar cutreieram în lungul străzii. // Un ochi din steaua tânără a noastră / ne-o fi pândind cum străjuiam – copii – /eu într-o parte, tu-n cealaltă parte /a unei poezii prea timpu

Iulian Filip, cu fiecare volum scos de sub tipar, s-a tot maturizat şi şi-a clarificat expresia şi expresivităţile – receptoarele sale lirice au
fost şi au rămas ale unui copil uimit privind cu nesaţ „corola de minuni a lumii“ şi, tocmai de aceea, n-a alunecat în mondenităţile unor
„modernisme“ care ar fi putut produce o păguboasă extincţie a genuinului său –, el este, conceptual, un ironic, filozofia sa, care nu este
paradată, are ceva din Blaga, dar şi o transfiguraţie nietzscheiană, şi, aş mai putea spune că Iulian Filip este şi un spirit solar. Iar ceea ce
frapează, sub raportul textului, este lipsa metaforelor spectaculoase, poetul creând metafore globale: „Ploaia nu-i pentru noi – / e
plângerea celor din ceruri / către cei rămaşi sub pământ. / Ceva / parcă am înţelege / după fiece ploaie, / ceva ni se limpezeşte: / astfel
auzim, / astfel vedem. / Dar ploile nu-s fără capăt.../ şi nu-s pentru noi / aceste lăcrimări... / Plâng cei din ceruri/. Către ce-i de sub
pământ / (încă sub pământ!) – / pista de unde / se lansează îngerii“ (Cosmogonică) . Iulian Filip, aşadar, ne oferă în Căutarea păstorului,
George CoandĂ, Revista Litere, nr. 6, iunie 2001, Târgovişte
CoandĂ: Editura Bibliotheca din Târgovişte a făcut, recent, un excepţional gest de recuperare a poeziei româneşti contemporane din
Basarabia. Gestul aparţine directorului acestei edituri, scriitorul Mihai Stan, şi excelentului poet din Chişinău, Iulian Filip, dar şi
Ministerului Culturii şi Cultelor, care a înţeles să subvenţioneze antologia Poezia acasă , Poeţi contemporani din Basarabia . Trebuie
spus că selecţia textelor lirice, titlul antologiei şi grafica aparţin lui Iulian Filip. Şi, apropo de grafică, este cazul să amintesc şi
contribuţiile altor importanţi poeţi (pentru a-şi ilustra propriile versuri), cum sunt Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Ianoş Ţurcanu şi Leo
Butnaru. Pe lângă numele amintite, în antologie mai pot fi întâlnite şi numele altor poeţi, din diferite generaţii, dar uniţi într-un acelaşi
cuget şi simţire românească, militanţi fervenţi şi frecvenţi întru românism într-un spaţiu supus, nu o dată, unei rebarbative dezromânizări
de către „Siberiile de gheaţă“ ale unui imperiu ţaristo-comunist bântuit permanent de furii expansioniste şi antiumane. Ei se numesc
Vasile Romanciuc, Liviu Damian, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Petru Zadnipru, Anatol Codru, de care mă leagă o frumoasă amintire... Nicolae Costenco, Leonida Lari, A
A spune că lansarea pe piaţă de către Editura Bibliotheca a acestei antologii este un act de cultură, înseamnă a nu spune decât o vorbă
de circumstanţă, deci un poncif, dar a spune că este un act de recuperare şi punere în valoare a unei părţi regăsite de conştiinţă naţională,
înseamnă a recunoaşte că şi prin această antologie ne revalidăm existenţa în unitate a spiritualităţii româneşti în eternitatea civilizaţiei
culturale universale.
George CoandĂ, jurnal de Dâmboviţa, 29 ianuarie 2004

Cioculescu: Cât de mult suntem acasă, citind, într-o antologie, recolta lirică a poeţilor contemporani din Basarabia? Iată întrebarea
asupra căreia meditam după acea lentă parcurgere a fiecărei file din cartea cuprinzând operele a treizeci de poeţi, cei mai mulţi de vârste
mature, consideraţi de dnii Iulian Filip şi Mihai Stan ca reprezentativi pentru Moldova din stânga Prutului. Acea Moldovă cu privirile
aţintite mai mult către Răsărit, din cauza maleficului conflict transnistrian, ce-i mobilizează atenţia, dar şi dintr-o înrădăcinată
obişnuinţă, după îndelungata ei frângere de trup şi în urma permanentei cântări de sirenă a marelui vecin rus, istoric specializat în
deznaţionalizări simultan prin frăţietate şi Siberie.
Pentru noi, cei din dreapta Prutului, actuala situaţie ce face din Republica Moldova cel mai sărac stat din Europa, supravieţuind
economic din munca imigranţilor, înseamnă o egală doză de rea conştiinţă, aceea a unui eşec, produs – dar parcă e doar o părere –,
atunci când reunificarea a părut la o lungime de braţ. Probabil că un asemenea moment nici n-a existat, dar nostalgia persistă, oricât ne-
ar dezvinovăţi consideraţia acelor mari interese pe plan global care au primat, însă sentimentul nostru de culpabilitate are o mai veche
sorginte, cu urme în interbelic. Faptul că la două apariţii în limba română în Republica Moldova apar şaptesprezece în limba rusă este,
desigur, întristător, dacă nu descurajant, şi nu pentru că apar prea multe cărţi în limba rusă, ci fiindcă văd prea puţine cărţi în limba
română lumina tiparului.
Cu asemenea gânduri, lectorul recentei antologii, cu sursa în paginile din ultimii ani ai revistei Litere – o admirabilă iniţiativă – se
descoperă înclinat să afle în versurile poeţilor basarabeni din trei apropiate generaţii, mai întâi date despre sufletul basarabean, în a
căror lipsă înţelegem greu sau greşit ce se întâmplă în cel de al doilea stat românesc. Acesta nu ar fi un pas pe alături, în măsura în care
o antologie bine întocmită, precum cea de faţă, răspunde şi unei necesităţi enciclopedice. Cu atât mai mult cu cât o antologie de poezie
este mai dăruitoare decât oricare alt artifel literar, prin chiar etajele construcţiei ce se pierd în nori. Când cel care o alcătuieşte, dl Iulian
Filip, este şi el poet, iar cel care o structurează – dl Mihai Stan, profesor –, o asemenea antologie, conţinând nu 61 de semnatari precum
precedenta, din 1987, ci doar 30, are avantajul unei mai stricte selecţionări, poate, am zice, în suferinţa celei mai tinere generaţii de
poeţi ai republicii, neonoraţi academic şi statal cu premii, însă nu mai puţin activi. Oricum, cei treizeci de poeţi antologaţi sunt, cu toţii,
notorii, în statul vecin, ca să nu mai vorbim de cei ce s-au stabilit definitiv în România şi, fireşte, se simt la ei acasă.

Cei mai mulţi din poeţii antologaţi şi-au început cariera în comunism, regim de o factură deosebită de acela din ţara noastră deoarece
urmărea ceva în plus, anume deznaţionalizarea Moldovei când cu mijloace aparţinând genocidului, când, precum şi în prezent se
operează, pe calea uzării partidei naţionale, prin desfacerea ei cu satanică obstinaţie, în tăcerea internaţională ce înconjoară noua
federaţie rusă, în plină expansiune economică. Nu numai că poeţii în cauză au debutat, dar cei mai mulţi s-au şi format şi au creat grosul
operei în comunism, anii de libertate succesori prăbuşirii centralei moscovite însemnând mai mult o reparaţie decât o ruptură, climatul
unei tranziţii de o ambiguă cruzime luminând o situaţie ce nu este necunoscută.
De aici, factorul care răsună în sentimentul lectorului nostru, înlăturând inerţia unei lecturi convenţionale, nu se opreşte la lipsa unei
lirici ocazionale, angajate, partinic principiale, ci la gradul de puritate, de claritate, de proprietate a termenilor poetici, de genuitate, de
evidenta luxurianţă a limbii, la majoritatea poeţilor, degustători înzestraţi, experimentaţi ai expresiei, jucători în forţă ai unui nesecat
vocabular poetic.
Cititorul care ia cunoştinţă de complexitatea florilegiului liric din Poezia acasă rămâne indecis între ipoteza unei oarecare toleranţe de
care s-ar fi bucurat poeţii basarabeni sub ţarismul sovietic sau un miracol, acela pe care şcoli sociologice dau să-l explice ca specific
zonelor de margine, de maximă presiune, unde, prin reacţie, existenţa comunităţii este funcţie de păstrare a limbii, fenomen ce-i conferă
acesteia savoare, robusteţe, nuanţe şi înnoiri lexicale necunoscute în zonele neprimejduite, leneşe, să spunem. Ceea ce de îndată apoi va
remarca lectorul va fi plăcerea pentru miez tematic – modalitatea hai ku-ului o slujeşte optim! – a liricilor basarabeni, uşor în
detrimentul pâclei metafizice. O netă, prin urmare, determinare conţinuitistică, indiferent cât de diversificat va fi productul liric şi de
personal glasul bardului, de unde, în pofida oricărei aventuri a formei, clasicitatea de fond, decelând o certă stare de insularitate, punctul
de despărţire de lirica celorlalte româneşti pajişti şi urbe, dar guvernate de Capitală şi în trenţe postmoderniste, vestind globalizarea,
până la desfigurare.

Loc în care se ridică întrebarea ce au putut asimila în foarte specialele lor condiţii poeţii basarabeni, unii cu sârma ghimpată a graniţei
tăindu-le gospodăria, alţii cu ani grei de Siberie, cu toţii ager cenzuraţi şi încontinuu suspicionaţi, adresându-se, la rândul lor, unui cerc
de cititori pe un prag de cultură nu mai puţin supravegheat şi unde o tălmăcire din Walt Whitman sau Robert Frost făcea în prim rând
operă de culturalizare, de spargere a unei încercuiri, împrejurări care nu au putut împiedica o remarcabilă activitate lirică, cu câte un
impresionant număr de volume de cap de poet în decursul câte unui deceniu.
O antologie, iar Poezia acasă nu face excepţie, înmănunchează între coperţi voci mai degrabă diferite decât divergente, fie că adoptă
ordinea alfabetică a numelor, fie pe cea cronologică, fie una mai tainică, aceasta este urmarea unei opţiuni cu joc de naştere a aleşilor
între anii 1935-1948. Iulian Filip, semnatarul fiecărui medalion de poet, poet el însuşi în colanul propus şi încheietor al antologiei, se
înfăţişează astfel drept „poet proteic în scrisul căruia comentatorii identifică teme şi motive prin care-1 alătură pe rând lui Alecsandri,
Bolintineanu, Bacovia, Ion Barbu sau Marin Sorescu“ , acesta din urmă semnificând momentul reîntâlnirii cu lirica vie, modernă
românească.

Publicate în Litere , începând din ianuarie 2001, medalioanele dau la iveală nume dinainte cunoscute publicului nostru şi altele noi, ce se
împământenesc acum, într-o fericită, necesară ofertă de reciprocitate, promiţând interferenţe. Încă de la primul poet antologat, Vasile
Romanciuc, o tentă a specificităţii liricii din Republica Moldova ni se descoperă: lapidaritatea (vezi Cântec basarabean : „Basarabia –
frunză / pe două ape, / frunză/ pe două ape / un val o scufundă, / un val o ridică,/ ah! cum o poartă“) şi; mai în genere o plăcere a
limpidităţii, vădind şi depărtarea de lirica-matcă. Am putea vorbi de aceeaşi diferenţă care sare în ochi comparând lirica ardeleană –
Blaga, Cotruş, Doinaş –, cu puncte de contact central europene, cu aceea din Muntenia – Arghezi, Barbu, Nichita Stănescu, vibrând de
vecinătatea Balcanilor, pe şleau dunărean.

Dar spre a susţine această aserţiune, o cercetare a fiecărui poet antologat, se impune de la sine, cu regretul că în suita poemelor
antologatorul nu a indicat şi anul conceperii. Dacă ceea ce îl interesează pe sociolog îl interesează şi pe istoricul literar...
Barbu Cioculescu, Litere, nr. 4-5, aprilie – mai 2004, Târgovişte

Dabija: Despre Iulian Filip s-ar putea spune ceea ce spusese un mare prozator român despre sine: „Eu sunt omul care vede idei!“
A vedea, a simţi, a pipăi ideea e un har şi un dar.
El e autorul ideii să-ţi tipăreşti o carte de vizită cu o sută douăzeci şi opt de pagini (cărţile din colecţia Carte de vizită ). Sau al celei de a
îndemna lupii să construiască minunata localitate „Satul cu trei iezi“ din inima Chişinăului.

Sau al iniţiativei de a aduna duminică de duminică cei mai talentaţi copii ai republicii în cadrul şezătorii săptămânale. „2 ore Ş 3 iezi“.
Pe nedrept se uită de poezia lui. Cea care pentru el e viaţă şi moarte, dar şi mai mult decât atât.
Poezia lui, aş zice, are prospeţimea de la debut. Unele „consemnări“ par scrise de un adolescent. Se pare că aşa şi este sufletul lui Iulian
– de adolescent. Cel prin care îşi trece poemul, înainte de a-l aşterne pe filă.
Iulian Filip e un om care nu pune preţ pe cuvinte.
El face doar ca ele, cuvintele, să aibă preţ. Iar preţ au pentru el doar acele cuvinte care sunt dublate de fapte.
El nu se bate cu pumnul în piept. Pentru ca să nu-şi sperie inima pusă pe lucruri bune.
În tot ce face, Iulian Filip rămâne poet. Şi-n desenele sale, şi-n prozele sale (iar multe dintre eseurile sale sunt veritabile nuvele). Şi-n
discursurile sale. Mai ales cele rostite în faţa copiilor. Dar şi a şefilor. Pe care ştie să-i convingă. Ca aceştia să lucreze întru binele
Neamului.
El nu se laudă, aşteptând, poate, să-l laude alţii. Dar cum aceştia nu se prea grăbesc s-o facă, Iulian Filip mai deschide o bibliotecă, mai
inaugurează un centru cultural, mai editează o serie de cărţi de-ale altora, mai pune la cale dezvelirea unui monument sau botezarea unei
noi pieţe din Chişinău.

La Sofia, localitatea unde a văzut lumina zilei, în fiecare poartă străluceşte câte o fântână, cele mai multe săpate de străbunelul poetului
– care a fost şi el poet, doar că-şi zicea mai simplu – fântânar. Acolo mi-a încolţit odată visul de a săpa şi eu o fântână în satul de baştină
de la sudul meu fără fântâni. Îi datorez această realizare de tinereţe lui Iulian Filip.
Nicolae Dabija Literatura şi arta , 30 ianuarie 2003
 Dabija: Iulian Filip prezintă cititorului de limbă română o antologie a poeziei basarabene, aşa cum o vede el, prin volumul Poezia
acasă. Poeţi contemporani din Basarabia , apărută în zilele acestui sfârşit de an la Editura Bibliotheca din Târgovişte. La alcătuirea
acestei antologii şi-a adus aportul şi distinsul poet şi om de cultură din fosta capitală a Ţării Româneşti – Mihai Stan.
Cartea a apărut ca o consecinţă a rubricii „Poezia Acasă“, iniţiată de revista Litere încă în noiembrie 2000 şi susţinută de-a lungul mai
multor ani de Iulian Filip.
Poetul nostru a adunat, generos, ceea ce i s-a părut mai valabil din cărţile poeţilor tuturor generaţiilor, de la Nicolae Costenco, Petru
Zadnipru, Grigore Vieru, Vasile Romanciuc, până la optzeciştii Irina Nechit sau Nicolae Popa.
În numărul de la 3 ianuarie 2002 al săptămânalului Literatura şi arta poetul menţiona: „La un an de la această înţelegere, a început
prezentarea lunară în revista Litere din Târgovişte a câte unui poet din Chişinău, iar domnul Mihai Stan, directorul Editurii Bibliotheca,
îmi dă ghes să edităm o antologie a poeţilor basarabeni prezentaţi în Litere .

Fiecare poet basarabean se bucură de o prezentare generoasă, scrisă de Iulian Filip, şi de publicarea unui ciclu reprezentativ de poeme,
alese de acelaşi harnic coleg, care le însoţeşte cu desene proprii. Volumul se încheie cu un compartiment „Feţe cu obraz“, album cu
fotografii inedite din colecţia autorului textelor, care vizează lumea scriitoricească de la Chişinău. E o carte-sărbătoare, pe care Iulian
Filip ne-a făcut-o cadou şi şi-a făcut-o cadou cu ocazia zilei sale de naştere, pe care şi-o aniversează în acest început de gerar.
Felicitări, dragă prietene!
Nicolae Dabija, Literatura şi arta , 1 ianuarie 2004

Şlehtiţchi: În anii ’70 în literatura română din Basarabia se afirmă o nouă pleiadă de scriitori, numită, în mod tradiţional deja, generaţia
„ochiului al treilea“, în literatura pentru copii această generaţie foarte înzestrată s-a impus prin scrierile lui Constantin Dragomir (1977),
Nicolae Dabija (1980), Iulian Filip (1980), Ion Hadârcă (1981), Vasile Romanciuc (1982), Valeria Grosu (1982), Arcadie Suceveanu
(1983), Lidia Codreanca (1984), Iurie Colesnic (1986), Leonida Lari (1988), Leo Butnaru (1989), Gheorghe Calamantiuc (1998) ş.a.
După debutul din 1980 (Casa fiecăruia) Iulian Filip semnează ulterior un şir de volume care au împrospătat sensibil domeniul literaturii
pentru copii: Cenuşar-Voinicul şi Cenuşărea-sa-Mireasa (1981), Primiţi căluţul? (1983), Facă-se voia ta, Sfârlează (1985), Colacul-
marele, frate bun cu soarele (1988), Copăcel, copăcel (1990), Deşteptătoarele (1991), De neamul lui Păcală (1996), Ruga iezilor cei
trei (1998). Poetul pune în valoare mai ales substratul folcloric al literaturii (Leruim), precum si motivele literare din fondul de aur al
literaturii române pentru copii. Iulian Filip, ca şi congenerul său Ion Hadârcă, apelează la tehnicile moderne ale literaturii,
intertextualizînd ludic pe motive crengiene. Dincolo de preocupările literare, Iulian Filip este autorul unui proiect cultural de edificare la
Chişinău a unui Centru al Copilăriei a Satului Trei Iezi, înglobând şi la nivel cultural imaginea familiară lui Ion Creangă, însuşită
ulterior, în plan artistic, şi de Spiridon Vangheli. Autor de poezii, basme dramatice, texte de cântece pentru copii, Iulian Filip apropie
copilul de miracolul textului. Poeziile din placheta Din neamul lui Păcală sunt citabile pentru evoluţia limbajului artistic al poeziei pentru copii. Notele didacticiste şi mora
Volumul Ruga iezilor cei trei este compus din cîntece şi jocuri pentru copii, toate avînd ca finalitate didactică însuşirea alfabetului, o
atitudine continuînd linia autorilor de abecedare, iniţiată cu ani în urmă de Grigore Vieru. De altfel, în acest sens Iulian Filip lucrează în
colaborare cu compozitoarea Daria Radu. Anume în această carte intertextul şi citatul sînt folosite ca tehnici asumate (Nănaşul poznaş,
La trei iezi). Totodată, atestăm la Iulian Filip, chiar în acest segment, mai puţin obişnuit, al literaturii pentru copii o serie de arte
poetice. Citim în poemul Poezie -vorbă năzdrăvană aluzii transparente la mutaţiile sociale şi culturale prin care trece cultura şi
societatea moldavă de astăzi, devenită în ultimul deceniu un spaţiu în care poezia şi-a pierdut poziţia privilegiată. Cu toate acestea,
dialogul poetului cu citi-torii săi mici continuă în chip firesc în alte şi alte texte. Interogîndu-şi cititorii, autorul le arată subtil şi înţelept
ce e de făcut pentru a creşte un om bun şi inteligent: „Dacă ştiţi, citiţi mai bine/ în oglinda ce vă ştie/ şi pe undele ei line/ înţelegerea vă
vie:// voi sînteţi între minuni/ cea mai nouă uluire,/ cînd dă ploaie creşteţi buni/ şi vi-i dor de... oglindire“.
Maria Şlehtiţchi
Emilian Galaicu-Păun 1964
22 iunie În familia lui Vasile Galaicu şi a Eleonorei Galaicu (născută Păun), din satul Unchiteşti, comuna Cuhureştii de Sus, Floreşti,
vede lumina zilei fiul Emilian. Este botezat în cinstea bunicii sale pe linie paternă, Emilia, fiinţă de care va fi deosebit de ataşat şi pe
care o va evoca în repetate rânduri, în poezie şi proză. La ţară, are parte de o copilărie fericită, care se „rupe-n două“, în 1971, o dată cu
plecarea la Chişinău – o adevărată „izgonire din paradis“ –, unde urmează şcoala generală, mai întâi nr. 10, iar începând cu clasa a
doua, nr. 1. Publică primele poezii în revista Scânteia leninistă (nr. 7/ 1973), iar din 1979 îşi semnează creaţiile literare cu pseudonimul
Emilian Galaicu-Păun.
1981-1986

Îşi continuă studiile la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău. Pe durata studiilor, este preşedinte al cenaclului literar
universitar „Mihai Eminescu“, funcţie pe care o „moşteneşte“ de la Nicolae Popa şi o transmite Angelei Plopi, şi totodată membru activ
al cenaclului „Luceafărul“ de pe lângă ziarul Tinerimea Moldovei . Pe 17 ianuarie 1986 îşi vede tipărită, în seria Debut a Editurii
Literatura Artistică din Chişinău, prima culegere de poezie, Lumina proprie , cu o prefaţă de Eugen Lungu.
1986-1989

Este doctorand pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki“ din Moscova, cu o teză consacrată creaţiei lui Grigore Vieru. Atmosfera din
capitala URSS – în plină perestroikă gorbaciovistă – se dovedeşte a fi deosebit de prielnică: citeşte cu aviditate, cu precădere în
Biblioteca de Limbi Străine, frecventează teatrele, sălile de concerte, muzeele, complexele arhitecturale din raza „inelului de aur al
Rusiei“. La Moscova formează împreună cu poeţii Eugen Cioclea, Valeriu Matei şi Nicolae Popa un „careu de aşi“ ai diasporei poetice
moldoveneşti. Se apropie de pictorii Nicolae Guţu şi Ion Coman, ultimul ilustrându-i cel de al doilea volum de poeme, Abece Dor ,
apărut la Editura Literatura Artistică, în 1989. Pe 26 decembrie 1987 se căsătoreşte cu Violina Pogolşa, doctorandă la Conservatorul „P.
I. Ceaikovski“ din Moscova, care-i naşte o fiică, Rareşa, pe 4 aprilie 1988.
1990-1993

Revine la Chişinău, unde lucrează într-o primă perioadă la revista Glasul , iar din septembrie 1991 la Literatura şi arta . În iunie 1990
publică în ziarul Tinerimea Moldovei eseul Anul literar 1984-1989 – un cincinal de poezie patriotică , denunţând neo-sămănătorismul
militant al versurilor semnate de starurile „momentului ’89“. Textul stârneşte reacţii virulente în tabăra protocronistă, iar la Congresul
Uniunii Scriitorilor din toamna aceluiaşi an, Leonida Lari cere de la tribună excluderea lui Emilian Galaicu-Păun din rândurile acestei
organizaţii. Continuă să scrie articole polemice, pe teme ce ţin de actualitatea literară, pe care le publică în presa de cultură din
Republica Moldova şi din România (Contrapunct) .
În martie 1990 îl cunoaşte pe poetul Aurel Dumitraşcu, aflat pentru câteva zile la Chişinău cu o trupă de artişti din Piatra Neamţ. Este
întâlnirea a două afinităţi, urmată de un schimb intens de scrisori, până la fulgerătoarea trecere în nefiinţă a poetului nemţean, la nici 35
de ani, în septembrie a aceluiaşi an.

În august 1991 vede lumina tiparului, la Editura Hyperion din Chişinău, volumul de poeme Levitaţii deasupra hăului , care-i va aduce
Premiul Ministerului Tineretului şi Sportului din Republica Moldova. În aceeaşi lună părăseşte redacţia săptămânalului Literatura şi
arta şi, după o scurtă activitate de muzeist la Centrul de studii „M. Kogălniceanu“, întregeşte echipa suplimentului literar al cotidianului
Sfatul ţării formată din Eugen Lungu şi Nicolae Popa. Până la desfiinţarea ziarului, în 1993, vor reuşi să scoată 5 numere – astăzi
„istorie literară“. Schimbă mai multe redacţii, tot atâtea efemeride – Observatorul de Chişinău , Generaţia –, pentru a ajunge în cele din
urmă la revista Basarabia .

În 1993 devine redactor pentru Basarabia al revistei Vatra din Târgu-Mureş, unde susţine o rubrică de cronică literară.
1994
31 august În chiar ziua în care semnează contractul, cu Editura Dacia din Cluj, pentru volumul de poeme Cel bătut îl duce pe Cel
nebătut , trece în lumea celor drepţi bunica Emilia. Cartea apare pe 16 noiembrie, dată la care bunica Emilia ar fi împlinit 85 de ani.
Volumul se bucură de o primire foarte caldă, obţinând mai multe premii (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova; Premiul
special al Uniunii Scriitorilor din România; în urma unui sondaj naţional, găzduit de revista Observatorul cultural , se situează printre
primele zece, cele mai bune, cărţi de poezie ale deceniului 1990-2000). Alcătuieşte, împreună cu Eugen Lungu şi Nicolae Popa (pe
copera cărţii va figura doar numele lui Eugen Lungu, ceilalţi doi numărându-se printre poeţii selectaţi), antologia Portret de grup. O
altă imagine a poeziei basarabene , Editura Arc, 1995.
1995
Bursă de creaţie la Berlin. Participă la Festivalul Est Ouest de la Die Drфme (Franţa).
1996

Publică la proaspăt înfiinţata Editură Cartier din Chişinău un volum de proză, Gesturi. Trilogia nimicului (Premiul Uniunii Scriitorilor
din Republica Moldova). În cadrul Salonului de Carte din Europa Centrală şi Orientală (Die Drфme, Franţa) lansează volumele La
Moldavie dans le dialogue culturel de l’Europe, coordonat de Antonin Liehm, pentru care redactează un scurt eseu, Cortina de fier,
feregeaua şi Frumoasa fără corp , şi Une Anthologie de la poesie moldave. Edition bilingue franзais/anglais , prefaţă de Sorin
Alexandrescu, incluzând o selecţie din creaţia sa poetică.
1997

Consilier editorial, iar apoi redactor-şef al Editurii Cartier. În august, participă la Festivalul Francofoniei (Antananarivu, Madagascar).
1999

Vede lumina tiparului culegerea de eseuri Poezia de după poezie. Ultimul deceniu, Editura Cartier (Premiul Uniunii Scriitorilor din
Republica Moldova). În vara aceluiaşi an apare, la Editura Vinea din Bucureşti, volumul de poeme Yin Time, despre care criticul Al.
Cistelecan afirmă că „este, fără îndoială, cartea cărţilor de până acum ale lui Emilian Galaicu-Păun“. Prezent în numeroase antologii din
România (O mie şi una de poezii româneşti, Editura Du Style, 1997; Antologia poeziei româneşti culte, Editura Teora, 1998; Poezia
română actuală, Editura Pontica, 1998; Antologia poeziei române de la origini până azi, Editura Paralela 45, 1998; Romanian Poets
of the ’80s and ’90s, Editura Paralela 45, 1999) şi din străinătate (Macedonia, Turcia, Franţa, Germania, Suedia, Italia, Austria, Anglia,
SUA etc.).
2001
Apare la Editura Cartier studiul lui Jean Michel Gaillard şi Anthony Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la
sfârşitul secolului al XX-lea, în traducerea sa (Premiul Uniunii Latine).
2002
Apare la Editura Cartier studiul lui Robert Muchembled, O istorie a diavolului. Civilizaţia occidentală în secolele XII-XX, în
traducerea sa (Premiul Uniunii Latine). Publică în seria „La steaua/ Poeţi optzecişti“ a Editurii Axa din Botoşani volumul antologic
Gestuar (Premiul revistei Cuvântul , Superlativele 2002). Revista austriacă Literatur und Kritik îi publică un fragment din nuvela Ibi
sunt leones... , pentru care obţine o bursă de două săptămâni la Viena.
2003
Apare la Editura Cartier studiul lui Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate
până în zilele noastre, în traducerea sa. În decembrie a aceluiaşi an, activitatea sa de traducător din franceză este recompensată cu o
bursă de stagiu a guvernului francez la Paris.
2004
Vede lumina tiparului, la Editura Litera Internaţional, volumul Yin Time. „Emblematic pentru toată cartea (pentru toată imaginea,
„neantologică“), este „poemul“ Figuri în repaos (...) Este un text dispus pe versete de factură biblică, este o viziune plastică, а la Dali,
suprarealistă ca imagine, dar şi conceptuală, esenţială ca gândire, de scurgere a timpului, a trupului, a existenţei ... spre o naştere
inversă, în nadirul „jocului secund, mai pur“ (Mircea V.Ciobanu)

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Iată toate aceste topoi -uri şi întreg spectacolul ludic al abstracţiilor într-o singură secvenţă de poem al lui Emilian Galaicu-Păun:
„MOARTE LIMPEDE CU FLUX DE AMĂNUNTE / se revarsă-n lucruri, urcă-n ochii / necuvântătoarelor: pe Limba-mi / gustul de
potop revine-n valuri / ca-ntr-o Iliadă hexametrii. / Niciodată bănuit adâncu-i / după cercurile alergânde-n / unde – circ roman pe
suprafaţa / mării – ne absoarbe în natura lucrurilor… flux de amănunte… / – şi corabia pluteşte: Ave Caesar Imperator, morituri / te
salutant…“ Pe un submarin lăsat în derivă zice că ne aflăm cu toţii Grigore Chiper, care caută mereu un fir al Ariadnei prin toamnă când
„cerul se sparge în miile de fragmente ale crengilor pustii“ şi care nimereşte mereu în „plasa îndoielilor“, având sentimentul –
eminescian – că „trăieşte de parcă cineva ar povesti despre clipele astea“. „Cum poţi fi o dată tu / şi altă dată gândul tău despre tine?“ se
mai întreabă el, deconcertat, riscând şi o definiţie a poeziei: „Poezia e abia tangibilul, primul semn / Restul / e uşoară înlănţuire de
vocale şi consoane, / valuri ce nu răzbat dincolo de hotarele verii“. Poetul face gestul „de a ridica sus de tot, până în genuni, / Să adulmec limitele nemaiştiute ale sufletului,

Criticul Andrei Ţurcanu spunea pe bună dreptate în prefaţa la volumul Abia tangibilul că titlul lui sugerează un program, precum
programatice erau titlurile Ochiul al treilea al lui Nicolae Dabija, Piaţa Diolei al Leonidei Lari, Numele tău al lui Grigore Vieru, şi
Sunt verb al lui Liviu Damian: „Abia tangibilul este reflexul unui alt „sfârşit“ de secol (şi sfârşit de epocă), şi concomitent, o replică
(indirectă, implicată) gestului în poezie, maximalismului, forţei direcţionale, fie egocentriste, fie etnocentriste. „Sfârşitul de secol“ e o
modalitate marcată de o stingere a potenţelor energetice (subiective şi obiective), de oboseală, de dispersare a integrităţii realului şi a
percepţiei lui, de închideri şi de secţionări succesive până la pragul limită al „abia tangibilului“. Perspectiva temporală a
„Fărădeîntoarcerii“ e subliniată obsesiv, torturant, până la epuizare“.

Captivaţi de aspectul metafizic al morţii, neantului şi limitelor fiinţei, care sunt deopotrivă şi ale cuvântului, optzeciştii basarabeni nu
uită nici de destinul istoric al Basarabiei pus pe o roată „ce se mişcă cu greu de-a rostogolul spre marile siberii morfolind nămolul“ şi al
păstorului fără mioare despre care scrie o elegie rock Teo Chiriac. Volumul Salonul 33 al acestui poet stă sub semnul Christului lui
Salvador Dali, reprodus pe copertă. Isus este şi personajul-simbol central al lui Emilian Galaicu-Păun (cu toate implicaţiile ce le
generează asocierea cu destinul Basarabiei: trădare, crucificare, „Înălţare“, reÎnviere „prin moarte pe moarte călcând“, coborârea de pe
cruce), al lui Valeriu Matei şi al lui Arcadie Suceveanu, poet care se încadrează în sfera motivică a optzeciştilor.
Singurul adolescent mai puţin grav, rimbaldian, eruptiv şi extatic al generaţiei, Emilian Galaicu-Păun, colorează prin accente
expresioniste viziunile sale supravegheate, înrămate raţionalist într-un scenariu. Gesturile sunt largi, teatrale, poetul trecând cu pletele
răsfirate prin aer, incendiindu-l cu flăcările senzualităţii (topos al întregii poezii optzeciste româneşti) şi răcindu-l deopotrivă cu
„angoasa“ sa de sorginte livrescă. Cum se întâmplă adeseori într-o astfel de poezie, faţa (citeşte personalitatea) nu se vede, căci o
estompează şi o acoperă propriile gesturi. Discursiv, pletoric, whitmanian, îşi înmoaie viziunile în culori apocaliptice, axându-le pe
cunoscutul strigăt existenţial ce-l transpune poetic pe cel din pictura lui Munch. Levitaţia, plutirea aeriană, desprinderea gesturilor de
trup, motive frecvente de la Nichita Stănescu şi Cezar Baltag încoace, realizează, la el, un scenariu al căderii în hăuri (de obicei,
concentrice) şi al aruncării mitice în jos a lui Christos (aluziile la crucificarea Basarabiei sunt evidente); „Era un hău mai tânăr ca
celelalte hăuri / şi mai adânc format prin prăbuşirea / În sine a unui hău mai vechi (aproape o râpă) care încercă să iasă (pe brânci) la suprafaţă prin surparea / metodică a bu
Fără adâncime filosofică şi fără consistenţă epică (sunt preluate câteva formule cunoscute şi sunt textualizate şi intertextualizate
naşterea, descoperirea sexului, actul sexual propriu-zis, starea „civilă“ şi psihică a însuşi autorului), Gesturi (Ed. Cartier, Chişinău,
1996) de Emilian Galaicu-Păun este un poem existenţial în variantă anecdotico-delfinistă (presupunând că delfinii sunt adulţii) şi sub
formă de silogism cioranian despre moarte, nimic şi fiinţa omului care trăieşte groaza şi neliniştea (kierkegaardiană), generate de
acestea. Bineînţeles, nu vom găsi o tensiune a trăirii pe cont propriu; e vorba doar de o plăcere de ordin literar de a construi (de-
construi) o schelărie silogistico-parabolică ce să ne amintească de spectacolul absurd al existenţei.

Emilian Galaicu-Păun face figură de experimentator total, de manierist en vogue din stirpea dedaloizilor pentru care nu firul Ariadnei e
călăuza râvnită, ci încâlcirea lui progresivă într-un labirint intertextualist care se labirintizează de asemenea progresiv.

E o adevărată artă a contrapunctului fugos, a executării melodiilor paralel cu tema de bază, a punerii în partitură a notelor diverse ale
interpretării în cheia divagată, fantezistă, capricios-ironică a divertismentului. Nonşalanţa deambulării (termenul e frecvent la
optzecişti) în diferite registre motivice, tematice, stilistice e impresionantă. Tehnicismul lettrist-ingineresc se manifestă în sens
dicotomic constructivist/deconstructivist, structurant/destructurant, impunând şi o sintaxă arborescentă, barochizantă întinsă în vaste
construcţii spaţiate, în fluxuri neowtitmaniene mânate de o frenezie incontrolabilă a curgerii. Sunt valorificate toate procedeele
montării/demontării în spiritul unui fragmentarism postmodernist monstruos, dus la limite: colajul, flaschul (bliţul, insertul), puzzle,
push-pull (folosirea elementelor contrastive opozitive), mozaicul punctuaţional, fotograma, suspansul aducător de discontinuitate,
puseul. Unul dintre autorii studiilor despre Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Leahu, i-a inventariat toate procedeele de „acrobaţie
lingvistică“ enumerând jocuri de cuvinte de tot felul (cuvinte compuse, vocabule în şi între vocabule, lexeme frânte, citate în relief şi false citate, torentul de majuscule, para
Textul, ajutat de memoria cultural-fenomenală, se naşte din text; tehnicismul e, de fapt, un mnematehnicism. Poetul e un Dedal ce se
construieşte pe sine însuşi, labirintul cretan e labirintul propriului eu. De altfel, vaca dedalică cu funcţii magice reapare în versurile sale,
ca un alter ego ironic al său, trecută prin grilă biblică:
„Tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum
Eu pe pământ îţi sunt vaca legată cu funia mu
Care funie e predicat fiindcă: 1) arată ce face subiectul şi
2) că răspunde la întrebarea ce face? Familia, şcoala m-au învăţat că subiect este „vaca“: ea smulge – diateza activă – priponul de mic
vaccinatu-m-au
anti-
dumnezeu: pentru mine priponul l-a smuls
tatăl meu pământesc păpuşarul l-a dat la fier
vechi a pus mâna pe funie
şi m-au dus bou la şcoală să-nvăţ

Împreună cu alţii papă-lapte a-mi pune întrebarea al cărei răspuns îl cunosc. Cât pe ce să mă-ntorc vacă. Ah tu inocenţă pierdută o dată
Cu primul „de ce-s?“
şi ca unui copil ce-şi surprinde părinţii
Făcând dragoste astfel mi s-a înfăţişat adevărul
Te recunoscui: voi muri! a fost ca şi cum mă născusem din nou.“

Discursul cu memorie culturală reconstitutiv, prezentat în cheie funambulescă, excentrică sau fantezist-ironică este dublat de un discurs
constitutiv cu conştiinţa unui prezent basarabean, românesc, general-uman, care colorează versul în tragic existenţial.
MUŞLEA: Asumarea oricăror riscuri merge, în cazul „levitaţiilor şi hăurilor“ lui Galaicu-Păun, mână în mână cu transgresarea oricăror
limite, fie ele religioase, lingvistice sau erotice. O neaşteptat de brutală şi proaspătă, inedită şi inspirată limbă românească ne va
conduce paşii înspre spaţiul privilegiat al unor de tot stranii epiphanii; miracolul poeziei ni se va dezvălui într-o violentă împreunare/
împletire a viziunii cu un delir trăit sau provocat, însă perfect controlat (...), imaginea morţii-naştere va deveni cea a unei
apropieri/suprapuneri de stranii, neaşteptate sau – nu o dată – cutremurătoare efecte (...).

Mă întreb, însă, ce altceva – în afara definirii unei scriituri cu totul aparte – ar mai putea înlesni circumscrierea acestui adevărat „şoc
Galaicu“, dacă nu cumva pomenirea/evocarea acelui athanor în care lecturi anume cum şi, poate, unele experienţe... impenitente vor fi
amestecat în chip meşteşugit otrăvurile şi esenţele rare ale unor Ossip Mandelstam, Ion Barbu sau Nichita, Brodsky sau Caraion,
Mazilescu, Doinaş şi (nu numai) Mircea Ciobanu, adăugându-li-se acestora (pentru noi, intraductibilul) marele Pasternak, cum şi – de ce
nu? – ecourile (decisive?) ale unei formaţii filologice undeva în sminteala Moscovei anilor din urmă, ai unei dizidenţe făţişe sau ai unor
libertăţi şi... transparenţe neîngrădite.
Oricum aş sta să cumpănesc lucrurile, nu văd cum pot renunţa să identific în „Levitaţii deasupra hăului“ altceva decât unul dintre cele
mai autentice şi convingătoare volume de versuri apărute în anul de graţie 1991, la noi, în România .
Ioan MUŞLEA, Єocul Galaicu, Tribuna, nr. 39/1991

POPESCU: De multă vreme nu am citit un volum atât de matur închegat precum Levitaţii deasupra hăului (Ed. Hyperion, 1991), unde
fibra întunecată, expresionistă să fie pusă în valoare cu aşa decizie. Tânăr încă, autorul, despre care ştiu puţine lucruri, demonstrează o
lectură atentă a poeticilor moderniste şi postmoderniste, o stăpânire rară a limbii poetice, ductilă până la manierism şi performanţă în
sine, o însuşire a diverselor tehnici poetice, de la imaginea scandaloasă, şocantă, la răsuciri în jurul unui ax semantic , până când sunt
stoarse toate posibilităţile expresive ale diverselor combinaţii ale unei metafore-matrice. Dar impresia nu e nicidecum de tehnică
parnasiană, sau incifrat-elaborată, pe linia unui Ion Barbu, să spunem, ci de strigăt . Celebra reprezentare plastică a lui Munch figurează
de altfel pe copertă şi locul său e chiar acolo, rezumând cumva starea de spirit a cărţii. Adică tensiunea extremă, angoasa şi scrâşnetul
mecanismelor lumii, o lume care e cuprinsă de vârtejuri demonice şi absorbită în maelstromuri ale nimicniciei.
Adrian POPESCU, Un expresionist postcomunist , Steaua , nr. 10/1991

CODRUŢ: Gândită şi construită în jurul unei idei, cartea propune o structură coerentă, o organizare minuţioasă, pe care puţine volume
de poezie o urmăresc. Există, fireşte, suficiente alte piste pe care se poate angaja recenzentul, dar cea mai profitabilă mi se pare mie
aceea a destinului Basarabiei, asociat cu cel al lui Isus: trădarea, supliciul şi „înălţarea“ sunt etapele mari ale ambelor „istorii“ (...)

Ca observaţie generală îmi rămâne numai de spus că poetul Levitaţiilor deasupra hăului , bun cunoscător al poeziei moderne universale,
dar şi al celei româneşti (avangarda, I. Barbu, N. Stănescu, generaţia ’80 par a-i fi maeştrii), exploatează toate modalităţile stilistice
specifice acesteia (ironia, autoironia, inserţia, ludicul, asociaţia, metafora etc.) Dar ingambamentul, aliteraţia şi repetiţia – din care
scoate efecte şocante – sunt cele mai frecvente, constituind aproape mărcile distinctive ale acestei poezii stranii, o poezie uneori excesiv
de incifrată, de întortocheată, de „muncită“, dar, de cele mai multe ori, puternică, proaspătă, incitantă.
Mariana CODRUŢ, Nevoia de strigăt a limbii , România literară , nr. 13/1992
CISTELECAN: Lungi şi late, scrise parcă din nostalgii epopeice şi decise parcă nu doar să-şi exaspereze cititorul, ci de-a binelea să-l
sufoce, poemele lui Emilian Galaicu-Păun sunt mai degrabă viziuni constrânse decât eruptive. Elaborarea scenariului de semnificaţii,
supravegherea planurilor şi a impactului dintre registre şi chiar migala sunt elemente ce predomină asupra suflului şi a stihialităţii
imaginarului. Nivelul voluntar al poeticii şi iniţiativa conştientă sunt cele care mobilizează primele, abia ele suscitând starea freatică a
limbii şi febra halucinatorie a imaginaţiei. Galaicu-Păun nu este un simplu grefier al transei şi al frisonului, un rentier al viziunii ori al
temperamentului. El nu stă să înregistreze şi să transcrie emergenţa – ori chiar fulminaţia – acestora, ci le prevede şi le construieşte.
Febra lui vizionară e rezultatul unei iniţiative şi se bazează pe inducţia entuziasmului imaginativ în structurile realului şi pe exasperarea
lui în violenţe şi contorsiuni expresioniste. Prin pre-conştienţa viziunii, prin scenariul scrupulos al sensurilor şi motivelor, prin conceptul
„abstract“ al construcţiei asupra căruia se prăbuşeşte, incitată, stihia limbii, ca şi prin grosul substrat cultural pe care creşte, în fuzee controlate, poemul, Emilian Galaicu-Pă
Emilian Galaicu-Păun nu se-ncurcă cu „stările intermediare“, luând-o abrupt spre cele radicale, ultime, şi administrându-şi un regim
voltaic al discursului, acţionat fie de iluminări şi revelaţii, fie de urgenţe tragice. El ţine poemul într-un câmp ontologic de mare
presiune, mereu racordat la raţiuni şi motivaţii metafizice. Realul însuşi nu e decât epifania acestor principii şi el se manifestă ca simplă
transparenţă a transcendentalului. Banalitatea lui Galaicu-Păun are vertije metafizice şi ea nu e, în cele din urmă, decât parabola unei
situaţii originare, spre care glisează cu rigoare (...) Un limbaj încărcat de sensuri parabolice şi simbolice invelate într-o concreteţe
sanguinică şi alertat de un frison politic sau de spasme vizionare, poezia lui Galaicu-Păun se naşte la confluenţa patetismului politic şi a
ardenţei. Cel bătut îl duce pe Cel nebătut e, fără îndoială, unul din marile poeme politice scrise în româneasca postbelică, un poem care
aruncă istoria de azi în abisul conotaţiilor deopotrivă biblice şi mistic-folclorice. Rumoarea mitică din subtextul poemelor nu face, însă,
decât să intensifice senzaţia brutală a realului, dând imediateţii vehemente o frecvenţă de rezonanţă care atinge orizontul primordialelor.
Migălite şi magmatice în aceeaşi măsură, cu o fulminanţă cizelată şi o eruptivitate controlată, poemele lui Emilian Galaicu-Păun sunt, în
primul rând, ale unui arhitect al viziunii.
Al. CISTELECAN, Viziuni – pe cât de lungi, pe-atât de late , Cuvântul , nr. 2/1995
BOLDEA: Volumul său Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (Ed. Dacia, 1994) e semnificativ atât pentru viziunea poetului cât şi pentru
mijloacele artistice pe care le pune în joc. Poetul se detaşează, înainte de toate, prin pregnanţa imaginilor sale, de o uimitoare
concreteţe, mizând pe detaliul de o acută relevanţă, în care încărcătura de realitate e absorbită în densa ţesătură a textului printr-o
personală tehnică a extazei ontice şi a iluminării prin vaga presimţire a lui au dela . Recursul la gest îşi are, în acest context,
semnificaţiile sale, trădând firea duplicitară a poetului, disponibilă atât la banalitate, la anonimizarea de fiecare zi, cât şi la misterul
inefabil al hierofaniei purtătoare de sens major (...)

Emilian Galaicu-Păun nu e defel un caligraf al durerii ontologice, nu e deloc încercat de tentaţia calofiliei. Dimpotrivă, versul său e
abrupt, deziluzionat, tensionat, la limita fragilă dintre reflectarea cu acuitate perceptivă a concretului şi proiecţia sa în imaginar. De aici
derivă, poate, dificultatea versurilor sale, deloc comode la lectură, tranşante şi posesive, refuzându-şi euforia autoiluzionării ori efluviile
melancolice ale utopiilor poetice. Formula scenică a poemelor sale, structura lor diagonală nu fac altceva decât să întreţină şi să
potenteze tensiunea lirică, ce înregistrează cu fidelitate starea de criză care defineşte identitatea eului.
Iulian BOLDEA, Scena poemului , Vatra , nr. 5/1995
ALEXANDRESCU: ...Emilian Galaicu-Păun atinge fără îndoială o culme a scrierii post-moderne, pe care puţini în România se
încumetă s-o escaladeze. El se dovedeşte aici în mod cert unul dintre marii poeţi care scriu astăzi în spaţiul limbii române, capabil de-o
unică virtuozitate verbală. Volumul Cel bătut îl duce pe Cel nebătut este de fapt un adevărat „manual“ de poezie post-modernă
moldovenească pentru că rescrie în cheie post-modernă mai toate temele tradiţionale din poezia acestei ţări. Farmece reia motive
folclorice din basme şi descântece într-o naraţiune absurdă, suprarealistă. Plimbare de seară este un halucinant raccourci în care
Inchiziţia, văzută ca o perversă călugăriţă dornică de orgie, îşi sloboade ispita-ameninţare povestitorului, în diverse limbi romanice,
rotindu-i în ureche, la propriu, ca balaurul din poveste, mai multele-i limbi din gură. Fără rugăciunea de seară este construit,
dimpotrivă, pe obsesiile auto-acuzatoare ale intelectualului moldovean, ca variaţiuni pe tema „am închiriat istoria şi nu avem cu ce plăti
chiria“. Ch-ău , prescurtare de la Chişinau, este capodopera poeziei moldoveneşti şi a antologiei de faţă (...) Panorama oraşului, „oraş de câmpie pleoştit ca o balegă-n drum
Un tânăr provincial imitând în delir un Joyce imposibil de imitat. Sau poate copilul-minune al poeziei româneşti din Moldova. Sau poate
poetul pe care viitorul îl va decreta vizionarul liric al acestui sfârşit de veac, sufocându-se, scriind ca să nu se sufoce, la marginea unui
imperiu ce nu mai există, într-o ţară care încă nu există, o superbă poezie pentru a ne convinge că ea, ea există.
Sorin ALEXANDRESCU, O nouă poezie română în Moldova , România literară , nr. 38/1997
VOINESCU: Evoluând cu egală virtuozitate pe diapazonul liricii ca şi pe acela al prozei sau al criticii, Emilian Galaicu-Păun s-a
remarcat ca unul dintre condeiele interesante ale ultimilor ani. Prezenţele sale în volume sau în paginile unor reviste literare îl
recomandă drept unul dintre aceia care ştiu să depăşească handicapul experimentalismului prin alimentarea structurii formale cu un dens
conţinut ideatic şi, ceea ce e tot atât de important, cu pătimire poetică. Volumul de poeme Yin Time (...) face, dacă mai era nevoie,
proba unui autor lucid, hrănit nu numai cu formule lirice şi cu texte dar în măsură să adauge propria ardere intelectuală şi propria
revelaţie senzorială celor asimilate.

Iată că se poate scrie într-un limbaj de acută (post)modernitate dar cu sentimentul şi patetismul suferinţei şi, mai mult decât atât,
impregnând versurile cu simbolistică şi cu ideologie. Imaginea materializării jertfei în sacra candelă sui-generis este una dintre cele mai
izbitoare în tot ceea ce s-a scris în literatura română a ultimilor ani din punct de vedere al exprimării ororii faţă de un sistem azi revolut
şi al transfigurării simbolice a durerii. Chiar dacă lexicul este unul de extracţie tehnologică, impactul nu e mai puţin copleşitor. Ba chiar
am spune că intervine şi ceea ce am numi reacţia pozitivă la reuşita găsirii unui cod care să unească originalitatea cu banalul în
transcrierea unor emoţii a căror intensitate nu poate fi pusă la îndoială.
Radu VOINESCU, Versantul întunecat , Luceafărul , nr. 3/2000

POENAR: Preferinţele lui Galaicu-Păun pentru acest prim nivel al poeticii sale (haina pe care o poartă în lumea literară) e dovedită şi
de accentul pus pe sonor . Poemele caută muzicalitatea, ritmul le e necesar, versurile caută să te agaţe, îţi sugerează vorbirea continuă,
amplă, deloc istovitoare. Poetul e cuprins de tentaţia predicii. Refrenul e o tehnică des (abu)zată. Jocul lui Galaicu-Păun e preţios şi
rafinat. Am folosit mai devreme cuvântul „baroc“, dar ar fi trebuit să spun „rococo“. Ornamentaţia e plină de frivolitate, pluralitatea
culorii e străbătută de stridenţe, poemele cresc nestăvilit şi neregulat, iar poezia dă senzaţia unui şuvoi fără albie, multidimensional.
(...) De ce o formă goală? Această formă goală are însă mai multe de spus, dincolo de lipsa de conţinut. Poezia pare a fi constituită,
tradiţional, din forme pline (orice definiţie a literaturii se va baza în cele din urmă pe o plinătate semantică sau tehnică). Dar poezia e
realmente o formă goală, un stil ce o conţine fără a exista în afara acestei conţineri. Poezia e un invizibil ce face restul posibil (vizibil),
precum lumina sau aerul din picturile renascentiste. Aşa cum parţial am spus, poezia lui Galaicu-Păun e o colecţie de piste false.
Emilian Galaicu-Păun nu e, dincolo de aparenţe, de retorică, de metatextul manifest, un postmodern. Avem de a face în Gestuar cu un
nostalgic. Un modernist. Un îndrăgostit de poezie aşa cum un textualist nu mai poate fi. Pentru el lumea poate fi într-adevăr poetică (...)
Poezia, formă goală, îşi compune un asemenea trup pe care îl lasă în urmă. Galaicu-Păun mizează, modernist, pe o prezenţă poetică
stabilă, ce rămâne şi poate fi refăcută. O asemenea prezenţă nu e accesibilă decât pentru o poezie ce are acces dincolo de scriitură. O
poezie-gest. Autorul crede în Poezie şi în Carte, doar că nu în cele postmoderne, pândite de uniformizare ierarhică. Poezia lui Galaicu-Păun e încă un soi de centralitate; form
Horea POENAR, O mireasmă vărsată , Steaua , nr. 7/2002
 HANU: Poezia lui Emilian Galaicu-Păun – sunt nevoit să mă repet – e un caz oarecum aparte în concertul (concernul?) poeticilor
postmoderne, acolo unde este plasabilă mai mult în virtutea faptului că respectă o anumită fervoare sintagmatică, e clar însă că ea nu se
limitează la câmpurile fizice şi, prin intuiţiile paradigmatice care o susţin şi de care face risipă, saltă în câmpul metafizicii – nu ştiu dacă
neapărat mai fertil, însă mai convertibil în funcţie conotativă forte –, de unde şi religiozitatea, sentimentul reformulat dar nealterat al
sacrului, prezente în această poezie, nedevenită niciodată encomion al acestuia sau simplu vehicul al trecerii sale atemporale pe bolta
simţurilor noastre, ci angajare euristică în redimensionarea şi recontextualizarea sacrului, mod de articulare a unui limbaj al coincidenţei
lumilor, precum acela căutat de Jakob Bohme. Inserţiile biblice sfârâie în corpul textului, îl iluminează dar îi şi cauterizează (a se citi:
ponderează) avîntul jocurilor estetice excesive. Artizan al propriilor clişee poetice , înţelese ca form(ul)e poetice participante la integritatea textuală şi subordonate viziunii d
Chiar mă gândeam, în vremea lecturii, că despre o asemenea carte e păcat să scrii (doar) o cronică. Ar trebui adoptată şi adaptată (critic)
metoda de poetizare a lui Galaicu-Păun – puzderie de ochi puşi la treabă, rotindu-se (roind) în toate părţile – şi textul ar lua-o cătinel
spre o …carte. Carte pentru Carte. Asta pentru că, între timp, Emilian Galaicu-Păun a avansat. El nu mai provoacă şocuri , ci are
revelaţia marelui joc , a arhitextului.
Dan Bogdan HANU, (Gestaţie şi gesticulaţie în) arhitextul Galaicu , Convorbiri literare , nr. 8/2003
SUCEVEANU: Credem că poemele lui Emilian Galaicu-Păun exprimă în gradul cel mai înalt, poate mai consecvent şi mai convingător
decât poezia multor poeţi optzecişti, noţiunile de postmodernism, textualism şi intertextualism, pe care poetul nostru vrea să le împingă
până la ultimele consecinţe. Nici poeţii Cenaclului de Luni n-au reuşit să rămână atât de fideli acestor precepte teoretice şi demersuri
programatice ca acest „samurai textual“ basarabean, cum îl numeşte Marin Mincu, redutabilul exeget şi teoretician al acestor direcţii şi
tendinţe poetice. La nivel expresiv-lingvistic şi prozodic, fiinţa poemului poate fi asemuită unui aliaj în care sunt adunate şi topite
laolaltă lucruri provenind din domenii foarte diferite, heteroclite: cuvinte, simboluri, idei eterogene, unele în limbile franceză, latină,
germană, rusă, sintagme biblice, cimilituri, postulate filosofice, bocete, expresii uzuale desprinse din reclame, parafraze după Eminescu,
Cehov, Nabokov, Goma, Mateevici, Sorescu, Gr. Vieru, arhaisme şi neologisme de ultimă oră etc., etc. Am spus mai sus că toate
acestea sunt adunate şi topite în plasma poetică, în creuzetul poemului, pentru a sugera că autorul, trecându-le prin retortele sale de adevărat alchimist, reuşeşte în final să co

Textul poetic e o împletire febrilă de noduri semantice, ca nişte „cercuri alergânde“ – aşa cum se exprimă undeva poetul –, ce se
revarsă, într-un delir supravegheat, în adevărate vertijuri intertextuale, în cascade de viziuni, trădând o virtuozitate de prestidigitator. De
cele mai multe ori, poemul se naşte abrupt şi sfârşeşte la fel de abrupt, ca o tornadă, al cărei suflu dragonic aspiră totul: case, drumuri,
maşini, citate, numere, mituri culturale, reminiscenţe livreşti... Fraza se dezlănţuie vijelios, în rafale, cuvintele se recontextualizează
periodic, se desemantizează şi se resemantizează după nişte reguli ştiute şi intuite doar de poet (...)
Livrescă, anagramatică, intertextualistă, insurecţională, poezia lui Emilian Galaicu-Păun este grea de sensuri şi se citeşte greu. Pentru a
ajunge la miezul ei cititorul este nevoit să deschidă dicţionarele şi să dezghioace sensuri provenite din surse eterogene, să înnoade şi să
deznoade lanţuri frazeologice, să învingă zeci de obstacole grafice şi prozodice: paranteze, ghilimele, linii punctate, trimiteri la subsol,
cuvinte criptogramatice ori sincopate, puncte de suspensie etc., etc. În schimb, revelaţia, atunci când reuşeşti să ajungi la ea, şi
satisfacţia estetică justifică orice efort.
Arcadie SUCEVEANU, Emilian Galaicu-Păun şi ghilotina Robespierre , Sud-Est , nr. 1/2004
Ion Gheorghiţă 1939
Se naşte la 2 aprilie, în comuna Larga, judeţul Hotin, într-o familie numeroasă cu 9 copii. Rămâne de mic orfan de tată, care se stinge
din viaţă împreună cu fratele său Vasile, în urma foametei din 1946.
1958
Susţine admiterea la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi.
1963
După absolvirea Universităţii, activează la ziarul Zorile Bucovinei (şef de secţie).
1969
Debutează editorial cu volumul Nelinişti matinale , tipărit la Editura Carpaţi din Ujgorod (Transcarpatia).
Tot în acelaşi an 1969, apare la Editura Cartea Moldovenească din Chişinău volumul Mărul discordiei. Trece cu traiul, împreună cu
familia, la Chişinău.
1970
Editura Cartea Moldovenească lansează volumul de versuri Brad de munte. Scrie poemul dramatic Zodia Inorogului , montat la Teatrul
Dramatic de Stat „A. S. Puşkin“.
Este redactor literar la revista Moldova .
1971

Apare volumul de poezii pentru copii De-a baba oarba . Vede lumina tiparului volumul de poeme La marginea câmpiei .
1974
Editura Lumina pune la dispoziţia tânărului cititor volumul Freamăt verde.
1976
În capitala Estoniei, Tallin, apare în traducere volumul de poeme Ruude Roheline Kohin.
1977
Apare cartea Să vezi şi să crezi .
1979
Propune cititorilor volumul Ochi de stea, urmat de un alt volum – Înălţimi constante.
1981
Scoate de sub tipar cartea de poeme Simplu.
Apare în librării cu volumul Din pragul casei.
1982
Publică volumul Vorbe năzdrăvane .
1983
Vede lumina tiparului volumul de publicistică Ecoul de a doua zi .
1985
Apare cartea pentru copii Mure din pădure .
1986
Editează cartea De cu zori până la iarnă.
1988
Publică volumul Râde hârb de oală spartă , snoave.
1989
Propune în librării volumul Oaspeţi proaspeţi .
A fost redactor-şef al Colegiului pentru traduceri al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1991
Vede lumina tiparului volumul Viaţa în continuare (piese). Publică traducerea integrală a marelui poem semnat de Taras Şevcenko
Cobzarul (din ucraineană).
Ion Gheorghiţă a fost asasinat la 29 noiembrie 1991.
1992
Vede lumina tiparului volumul antologic (post mortem) Dans în piatră . Este „Cântecul de lebădă“ al poetului.

Este distins post-mortem cu Premiul „Gheorghe Asachi“ al Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului din Republica Moldova.
Ion Gheorghiţă a susţinut pe parcursul anilor o creativitate fructuoasă şi în domeniul traducerilor. Începând cu anul 1972, când apare
traducerea Frăţiorul de S.Alekseev, poetul a semnat următoarele volume: Îmblânzite cuvinte de poeta G.Mistral (1973); Iano de F.
Kral (1975); Măreaţa simplitate de H. Marti (1977); Viaţa toată şi moartea , avându-l de autor pe A.Rutko (1977); O întâmplare în
Antarctida, semnat de O.Tarutin; Fiul regimentului, avându-l de autor pe cunoscutul scriitor rus V.Stefanik (1971); Înspre soare
răsare de St.Telniuk (1975); Harâtia de
M. Koţiubinski (1976); Poveşti ucrainene (1986); Povestea lui Jenel de Gr. Usaci (1987).
A fost autorul volumului selectiv de poeme pentru copii Peste leagăn, apărut în 1980; ediţia a doua în 1988.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Ion Gheorghiţă a fost un poet identificat total cu copilul , dând naştere unui personaj romantic prin excelenţă al Poetului-Copil,
conceput ca un om al începuturilor mitice reiterate dotat cu ingenuitate, simţ înnăscut al jocului şi dar al mirării continui şi al cunoaşterii
prin întrebări naive.

Lumea e privită prin ochii inocenţi ai copilului, care o măresc hiperbolic sau o micşorează litotic şi o înconjoară cu un nimb auroral de
bucurie simplă sau de tristeţe uşoară, care o însufleţeşte sub semnul unui animism universal. Disponibilitatea jovială, predispoziţia la
ludic, instaurator de unitate prin armonizare, printr-o punere într-o ordine esenţial metaforică. Logica firescului lucrează autoritar într-o
asemenea gândire şi simţire înfrăgezită, matinală: „–Brăduleţ de munte drag, / Ce să-ţi dau, să-mi creşti în prag? / –Dă-mi un cer senin
pe frunte, / Iar la rădăcini un munte!“ (Brad de munte) Sensurile parabolice mai adânci apar prin insinuarea unor întrebări mai grave,
„mature“ asupra existenţei: „–Unde creşte masa, tată? / Eu l-am întrebat odată. / –În pădure creşte masa, / În pădurea cea frumoasă. //
–Unde creşte pragul, tată? / L-am mai întrebat odată. / –În pădure creşte pragul, / În pădurea noastră dragă. // –Poarta unde creşte, tată?
/ L-am mai întrebat alt’ dată. / –În pădure poarta creşte / Şi-n ogradă-mbătrâneşte“ (În pădure) .

Poetul-copil se completează cu poetul-copil al firii (el se simte şi ca un fiu al câmpiei) care surprinde totul într-o viziune naturistă: „Mă-
ntorc din câmpie, / simt miresmele zămislirilor noastre. / Vânturi neprihănite adie / şi mă îmbracă în ierburi, / în nesfârşite-amintiri, / în
adieri eterne de viaţă. // Cine-ar putea să mă vadă / că ochii-mi fac muguri / ce cresc din ţărâna / aşezată adânc în inima mea? / Mă-ntorc
din câmpie. / Chipul meu se împlântă / ca o umbră-n amurg. //“ (La marginea câmpiei) .

O poetică a gândirii şi simţirii originare, marcată de naturalitate, nu poate să beneficieze de un limbaj originar, şi Ion Gheorghiţă îl
însuşeşte din folclorul copiilor (din ghicitori, poveşti, frământări de limbă, repetiţii, aliteraţii, formule-tip ş.a.: „Buburuză-ruză, / Zboară
de pe frunză, / Până la nori urcă / Şi cu aripioarele / Fă o ferestruică / Să se-arate soarele“ Cântecul buburuzei ). În lirica propriu-zisă (şi
e de menţionat că este un adevărat liric) el valorifică mijloacele idilei, eglogei şi baladei. Satul este văzut ca un spaţiu al începuturilor
aurorale, protoistorice iar sătenii ca nişte figuri fabuloase, marcate de primitivitate arhaică crengiană: „Al lui Boboc, / năprasnicul Petre,
/ prindea tot cerul în palme / şi îl turna / peste creştetul său. / Iar noi îl priveam / Cum îi zboară păsări din ochi, / cum i se leagănă-n gene
/ Spicele coapte, / iar obraji-i erau ca şi cum / în unul creştea răsăritul, / în altul apusul creştea. // Şi tot aşa / năprasnicul Petre / se
războia cu dorul cumplit / de a prinde tot cerul în palme“ (Galerie cu vecini – Al lui Boboc) .
Poetul-Copil apare şi în poezia erotică drept un Cloe ingenuu, cuprins de flăcări vegetale şi marcat de o sinceritate eseniană: „De ce mă
faci cu-atâta-ntârziere / Din amintire iar ca să te scot! / Eu inima nu-mi stăpânesc cu vrerea, / Eu inimii să-i poruncesc nu pot“;
„Crizanteme albe, frunze-ngălbenite / Dau năvală astăzi dragii mele-n păr. / Pe oglinda apei-şi scutura iubita / De pe frunte-al toamnei
adevăr“ (O floare în ulcior) .
Sub semnul acestei ingenuităţi primordiale e scrisă o eglogă modernizată sub formă de „sonete cotidiene“, în care apar rădăcinile
atavice ale sufletului, flăcările senzuale, iluminările tainei mute a existenţei, „zbaterile năprasnice“, „gândurile dezmăţate“, curgeri
potopitoare ale simţurilor „aşteptări de ducă“, „porniri pustiitoare“. E un ritual al eternei reîntoarceri şi al continuităţii. „Nimic nu ar
putea să mă despartă / de totul ce mi-i drag şi-apropiat. / Nici zborul de hangere care poartă / licăr de-adevăr înveninat, / nici moartea
baciului răpus din spate / şi-n gândul meu pe veci reînviat“ (Sonete cotidiene – 2).
TeleucĂ: Ion Gheorghiţă nu e numai un poet, un dramaturg, un eseist, ci şi, nu în ultimă instanţă, un stilizator al scrisului altora care au
trecut prin mâinile lui. Zic nu e numai un poet. Şi nu la întâmplare. El rămâne să fie în conştiinţa celor care l-au cunoscut şi l-au citit
căutând în scrisul lui „grăuntele cela raţional“ în jurul căruia se învârte universul omului pornit spre nişte „nebănuite trepte“ care îl
aşteaptă undeva, deşi nimeni nu ştie unde se află ele.
Pentru mine el a fost nu atât dintr-o altă generaţie de scriitori, cât dintr-o altă lume. Venea la noi la Chişinău de la Cernăuţi, iar Cernăuţii
pentru noi este legat de numele lui Aron Pumnul şi al lui Eminescu. Şi nu numai atât. Ion Gheorghiţă „nordic“ fiind, îmi era într-un fel
apropiat, un fel de rudă de loc, având în fond aceeaşi baştină...
Victor TeleucĂ, Moldova suverană , 3 aprilie 1999

Victorov: Ion Gheorghiţă este autorul cărţilor Brad de munte, De-a baba-oarba , Freamăt verde , Să vezi şi să crezi ş.a. A scris şi
poveşti în versuri, poezii hazlii, miniaturi lirice şi o ghirlandă întreagă de cântece de leagăn – toate adresate preşcolarilor.

Am citit cu interes aceste versuri, care mi-au dovedit că autorul lor locuieşte în oraş, dar este încântat de natură şi, fiind îndrăgostit şi
vrăjit de ea, o ocroteşte. Prin asociaţie, mi-am amintit de o povestire a remarcabilului scriitor-naturist Iurii Dimitriev, în care copiii unui
mare oraş s-au strâns ciucure în jurul unui cal nimerit cine ştie cum şi-l privesc cu multă curiozitate. Când scriitorul i-a întrebat: ce e mai
bine să ai – o maşină sau un cal, copiii secolului XX au răspuns: „E clar că-i mai bine să ai un cal, deoarece îl poţi mângâia, netezi“.
Majoritatea poeziilor lui Ion Gheorghiţă, de care am luat cunoştinţă, au fost traduse textual în limba rusă. Fireşte, şi având la îndemână
doar astfel de echivalenţe aproximative, poţi să-ţi faci o idee despre subiectul poeziei, iar mergând pe calea intuiţiei, poţi să bănuieşti
desenul ritmic, structura strofei, să pătrunzi forma; e mai greu, însă, să simţi culoarea, aroma poeziei scrise într-o limbă pe care n-o
cunoşti.

Totuşi, chiar ţinând cont de o asemenea incomoditate, trebuie să mărturisesc că îmi place scrisul lui Ion Gheorghiţă, mai cu seamă
modul lui de a scrie, de „a face“ versurile. O consideraţie aparte o am pentru miniaturile sale lirice, în care conceptul original este
înfiorat de sentiment şi străluminat de raza viziunii poetice. Voi menţiona în acest plan poeziile despre Patrie. Într-un şir de versuri,
poetul obţine o simplitate aforistică de natură folclorică, fapt care vorbeşte despre un anumit nivel al măiestriei artistice.
Victor Victorov, Învăţământul public, 23 ianuarie 1985
Ciocanu: În majoritatea operelor sale despre şi pentru copii Ion Gheorghiţă nu încetează să fie copil „în simţire, chiar pare să se
identifice cu copilul (altfel nu i-ar vorbi de la egal la egal), dar până la urmă, printr-o imagine sau printr-o întorsătură neaşteptată a
situaţiei imaginate, de obicei în final, se detaşează de copil şi-i serveşte afirmaţia sau, în cazurile fericite, sugestia ce ţine locul alinării,
dorinţei, îndemnului, poveţei.

Poezia pentru copii a lui Ion Gheorghiţă beneficiază în mod constant de elementul umoristic tonifiant, scriitorul imaginează situaţii
basmice captivante, este ingenios în folosirea creatoare a verbului, după cum s-a văzut mai ales în cartea Mure din pădure (1985).
În poezia pentru adulţi scriitorul este un moralizator, dar unul modest totuşi, imaginile fiind încălzite sau chiar liricizate intens de
calităţile pe care i le ascute în permanenţă cultivarea versurilor pentru copii. Cu alte cuvinte, se afirmă – şi aici – starea de uimire, de
descoperire neaşteptată a realităţii, frăgezimea simţurilor, atât de necesară în operele pentru copii. Tema – răscunoscută, abordată de
mai toţi scriitorii – a dragostei pentru patrie capătă în poezia lui o expresie confesională, de la inimă, de aceea memorabilă: „De patrie
să scrii e ca şi cum / Ai pune în cuvinte leac de rană, / Te-ai aşterne în pustie drum, / Ai zugrăvi pe cer icoane. / De parcă ai
îngenunchea solemn / În faţa ne-nceputelor izvoare / Şi ai lăsa pe lume veşnic semn / În viaţa asta mult prea trecătoare...“
Ion Ciocanu, Literatura şi arta , 30 martie 1989
Vieru: Fiind un poet ataşat cu trup şi suflet la problemele omului de la ţară, de acel care a trăit din plin şi durerile războiului, şi
foametea, şi represiile staliniste, şi toate câte au mai fost să le îndure, I. Gheorghiţă e considerat, şi pe bună dreptate, un poet al
ţăranilor. Orice poezie, orice vers din cărţile sale parcă e rupt dintr-o realitate a satului, dintr-un mediu unde s-a născut şi a copilărit
însuşi autorul, dintr-un univers care nu s-a stins niciodată în inima lui.
„Nouă prunci ai crescut, mamă,
Înveliţi într-o năframă...“
(Clăteai floarea dorului)
ori:
„Ploua cu soare din cer.
Pământul era una cu-naltul...
Mamă, de mâncare nu-ţi cer,
Aşterne-mi doar patul“.
(Halucinaţie)
ori:
„Tu, numai tu îmi poţi da toate faptele,
Cum alergam prin rouă şi cum prindeam
Fluturi cu pălăria, şi cum cădeam cu nasu-n omăt
la săniuş. Şi cum pizmuiam pasărea-n zbor.
Cum, îndrăgostit şi neştiind ce să fac
De fericirea prea mare, strângeam lacrimile
În băsmăluţă să le păstrez. Pentru când? Tot tu ştiai.
Şi tot tu m-ai învăţat ca să scriu
Că piatra e piatră, izvoru-i izvor şi focul e foc...“
(Mama)
Parcă o văd şi astăzi pe mama poetului, pe mătuşa Daria, o femeie uscăţivă şi tăcută din fire, cu chipul încovoiat de toate poverile vieţii,
ţinând în mână o nouă carte a feciorului. O întorcea de pe o parte pe alta, o răsfoia cu un fel de teamă şi ochii îi jucau în lacrimi. Ce fel
de lacrimi erau acelea, de bucurie ori de durere? Nu m-am încumetat să înţeleg. Abia mai târziu am aflat semnificaţia lacrimilor din
ochii mătuşii Daria, citind poezia Iertare mamei , semnată de Ion Gheorghiţă şi datată cu ziua de 15 septembrie 1984, când ea nu mai
era în viaţă:
Eu numai de la tine-mi cer iertare,
Buna mea lumină ce asfinte.
Cu raza ta atotmângâietoare
Ispitele mi-am îmblânzit cuminte.
Mi-am pus în suflet soarele-răsare
Şi şansa unică să-mi făuresc un nume...
 Da, într-adevăr, ce-ar însemna o viaţă de om? Şi mai ales o viaţă pusă în slujba luptei pentru cauza adevărului, pentru destinul
poporului, al istoriei? Eu cred că aceasta e cea mai mare menire a unui poet, şi în primul rând, de-a cunoaşte lumea în cele mai adânci
straturi ale ei, de a fi nu numai un martor ocular al istoriei neamului tău, ci de a participa direct şi activ la făurirea acestei istorii. Şi în
persoana lui Ion Gheorghiţă aceste lucruri le avem îndreptăţite din plin.
Ion Vieru, Literatura şi arta, 30 martie 1989

Palladi: Precum „împărţită şi’n zece, Lacrima „întreagă rămâne“, la fel şi poezia, oricât ai încerca a o împarte în lumini şi în umbre, în
gând şi în imagine, ea va rămâne ce-a fost şi ce este – un tot despre om, despre bucuriile şi durerile, despre aspiraţiile şi încercările lui,
despre ceea ce îl întoarce cu faţa la sine, la „marginea câmpiei“ din sine, la universul trăirilor proprii, la modul său „simplu“ de a fi
privit autocritic chiar şi „din pragul casei“. Comparaţiile respective ne-au însoţit ori de câte ori am reluat lectura cărţilor lui Ion
Gheorghiţă, poet care practică un vers civic şi elegiac, simplu şi sonor, plin de un iz autohton, vers de la pământ şi deschizător adesea de
asociaţii şi perspective ideatice concret-sensibile.

„Câmpia / este dragostea mea, / mântuitoarea mea / bucurie“, zice personajul liric al poeziei lui Ion Gheorghiţă. Adică viaţa „reluată“ a
poetului, „o rază luminoasă“ vrea să spună autorul volumelor La marginea câmpiei şi Simplu . Interesant că undele „străalbastre“ ale
celor două „izvoare“ poetice pomenite, care i-au încetăţenit autonomia versului său lirico-contemplativ sau meditativ, investit într-un
limbaj simplu şi firesc, cu nuanţe epico-dramatice de esenţă obişnuită a fiinţării şi devenirii noastre, poartă şi susurul lor dragostea faţă
de pământul natal ce ne-a zis pe nume de la origini încoace. Este gestul unei pioase şi largi plecăciuni a poetului lărgean (de la Larga) în
faţa freamătului interior ce dă naştere divinităţii umane – cântecului, acestei lumini a vârstelor interioare ce ne măsoară cu vrerile şi cu
dorurile, cu drumul inimii şi al fanteziei noastre, descuiate de „timpul din noi“.

Dacă am căuta un vers din volumele precedente demn a-l exprima şi la această oră pe Ion Gheorghiţă, după noi, acest vers ar fi fireşte
următorul: „Cântându-ţi intrarea’n dreptate“. Gândul nu ne-a dus întâmplător la el, pentru că versurile sale sunt pline de gânduri, şi a
alege doar unul dintre ele e mai mult decât riscant. Însă riscăm nu de dragul riscului, ci pentru a ne îndreptăţi actul reluat al lecturii sub
unghiul de vedere al conştiinţei poetului faţă de semeni şi faţă de sine, faţă de meleag şi faţă de pământ, faţă de om şi faţă de societate,
faţă de timpul social şi faţă de acel timp inexprimabil niciodată deplin al inimii, al sufletului, adică faţă de timpul uman.
Tudor Palladi
Alexandru Gromov 1925
Se naşte la 22 aprilie, în oraşul Ismail, într-o familie de funcţionari. Şcoala primară la Brăila.
1934
Îşi face studiile la Liceul „Sf. Andrei“ din Bucureşti, după care urmează un stagiu îndelungat la „universităţile vieţii“: şcoala de meserii,
devenind lăcătuş, strungar.
1944
Este secretar al organizaţiei comsomoliste la o mare uzină metalurgică din Ural. Acolo face primele încercări literare.
1947
Se întoarce în Moldova, activează la ziarul raional din Durleşti. Concomitent, îşi continuă studiile, fără frecvenţă, la Institutul Pedagogic
„Ion Creangă“ din Chişinău, pe care-l absolveşte în 1953.
1956
Este redactor de literatură artistică pentru copii la Editura Şcoala Sovietică, apoi la Editura de Stat a Moldovei, mai târziu la Cartea
Moldovenească.
1957
Semnează prima carte – povestirea ştiinţifico-fantastică Taina Luceafărului , pe care a scris-o în caloborare cu academicianul Tadeuş
Malinovski. A fost prima lucrare de acest gen de literatură din RSS Moldovenească.
1959
Apare romanul Lăstarii răzbat primăvara .
Colaborează la publicaţiile periodice, semnând eseuri şi povestiri de anticipaţie.
1960
Apar volumele Povestea celor 7 voinicei , Era sputnicului .
1963
Publică volumele Єi unul pentru toţi! , O vacanţă în cosmos .
1964
Publică volumul Єtefan de pe linia 22 .
1967
Semnează volumele Ascensiune şi Noi trei şi Atoatevăzătorul .
1969
Propune cititorilor cartea de eseuri Sâmburii adevărului .
1970
Vede lumina tiparului volumul Comoara cu brâu de argint .
1971
Publică volumul Itinerare (nuvele, momente, meditaţii).
1976
Vede lumina tiparului volumul de proză Secolul vitezei .

Începând cu anul 1966, când este angajat în calitate de secretar de redacţie şi redactor-stilizator la revista Moldova , şi până în 1996,
colaborează la această publicaţie împreună cu colegii-scriitori Anatol Gugel, Mihail I. Ciubotaru, Mihail Gh. Cibotaru, Boris Marian,
Anatol Ciocanu, Victor Dumbrăveanu, Larisa Turea, Al.Bantoş, M. Vătavu, Anastasia Rusu ş.a.
1980
Publică volumul Avanpostul aşteptărilor .
1983
Apare volumul Alba culoare a înţelepciunii .
1985
Scoate de sub tipar volumul Culorile începutului (povestiri, nuvele, momente).
S-a manifestat şi ca un remarcabil traducător din franceză, italiană, rusă, propunând cititorilor romanele Ciociara , Madam Bovari ,
Războiul lumilor ş.a.
1995
I se conferă titlul de „Maestru al literaturii“.
1996
Se învredniceşte de Medalia „Mihai Eminescu“.
2002
Este laureat al Premiului de excelenţă al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Actualmente colaborează la revista Limba Română , susţinând rubrica „Infern terminologic“. Promovează corectitudinea limbii şi
terminologia română în cadrul unor rubrici permanente la radio şi televiziune.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
 Alexandru Gromov este un scriitor de frontieră, care îmbină ingenios realul şi visul, misterul cu datele exacte pe care ni le oferă ştiinţa;
este un creator inspirat de utopii, simbolic legate cu antiutopiile, cu coborârile pe pământ şi întoarcerile la izvoare, este cronicarul,
poetul şi filosoful ştiinţei care stă la hotarul dintre cronica ştiinţifică şi proiectările imaginarului.

Este un voluptos al călătoriei, explorării, aventurii, expediţiei, cercetării, toate puse sub semnul tutelar al Ouraniei, reînviata muză a
ştiinţei: „Era printre cele nouă (muze – n. n.) o fecioară cu fruntea încununată de stele şi cu un pergament în mână. Îi spunea Ourania şi
era protectoarea unicei dintre ştiinţele naturii, existente pe atunci – astronomia. Modestă la început, prindea zi de zi tot mai multe puteri,
pătrundea taine nebănuite. Şi cu timpul anume ea, muza ştiinţei, a ajuns să poată impune tăcere gurilor aruncătoare de moarte“.
În condiţiile marilor cuceriri ale ştiinţei şi descinderilor în Necunoscut, care rămâne marea obsesie a cutezătorilor (cutezarea ca dat
ontologic al omului modern, după cum ar spune Heidegger, cutezătorii fiind în primul rând poeţii), Ourania capătă o supremaţie faţă de
muzele-surori: „Da, astăzi Ourania e atât de puternică, încât poate face să tacă toate surorile ei. Însă cine mai poate descătuşa
formidabile energii, despica drumuri spre aştri, pune în slujba omului bogăţii fabuloase? Cine mai poate transforma întreaga noastră
planetă într-un imens amfiteatru pentru flautul lui Euterpe, cântecele Polymniei, dansurile Terpsihorei?“ (din prefaţa la volumul
Călătorii în Necunoscut ).

Coautor al primei lucrări de science fiction Taina Luceafărului (împreună cu savantul Tadeuş Malinovski) în context basarabean,
Alexandru Gromov a imaginat nişte lumi şi locuri ale Universului, care sunt nişte realităţi ideale, care pornesc din fantezia
pământenilor, sub chip de basme ştiinţifice, de utopii în care realul se spiritualizează, se însufleţeşte, se înnobilează prin ridicare la nivel
de proiecţie cosmică. Găsim, astfel, în Taina Luceafărului Ţara Spiritelor Împietrite, Locaşul Visurilor, Bătătura Vânturilor Reci,
Acoperişul Vremurilor, Poporul Apelor, Locaşul Odihnei Veşnice, Peştera Osândei, Acul Răzbunării, Locaşul Zvonurilor Vrăjite, Ziua
Reculegerii, Locaşul Neprihănirii, Locaşul Zvonurilor.
Fireşte, în astfel de construcţii ştiinţifico-fantastice se întrevăd anumite clişee ideologice ale literaturii sovietice, fapt pe care îl
recunoaşte autorul în unele prefeţe. Dincolo de această disimulată ideologizare, scriitorul ne propune o meditaţie despre Necunoscut ca
tărâm al pustietăţii, al solitudinii, al tainelor care trebuie despecetluite. Străbătând această imensitate cosmică, personajele cutezătoare,
adevăraţi exponenţi ai cutezanţei poetice, visătoare, înfruntătoare de rutină cotidiană, se întorc acolo de unde au plecat. Această
întoarcere la Ithaka constituie dimensiunea etică a itinerarelor cosmice, legătura cu originile, cu „rădăcinile“ rămânând temeiul fiinţei
lor cutezătoare.
Alexandru Gromov a fost constant un paznic de far la limba română din Basarabia, cultivând un scris inteligent, elegant şi plin de
savoare.
Gugel: Alexandru Gromov scrie portrete, recenzii, studii publicistice, proză. Activează la radio şi televiziune, în sfera cinematografiei.
Priveşte lucrurile în faţă – de aceea, la controversatele „mese rotunde“ e necondiţionată prezenţa lui. Şi punând în relief ba probleme
acute, ba ipoteze bizare, ba soluţii surprinzătoare, rămânând în toate la fel de convins şi exersat, are oare aerul unui profesor de
perpetuum mobile?!
Întotdeauna i-a fost dragă munca asupra slovei. La editură. La gazetă. La revistă aşijderea...
Anatol Gugel, Moldova , 1995, nr. 1-3, p.25
Mânăscurtă: Oameni integri, caractere integre, situaţii limită, dar întotdeauna plasate în limita veridicităţii – asta ar fi caracteristica de
ansamblu a preferinţelor autorului Alexandru Gromov.
Ioan Mânăscurtă, Literatura şi arta , 1985, 18 aprilie
Anatol Gugel 1922
Se naşte la 6 aprilie la Iaşi, într-o familie de intelectuali, fiul lui Moise Gugel, avocat, şi al Olgăi (n. Perelmuter), asistentă medicală,
descendentă dintr-o familie de farmacişti.
1945
Studii: şcoala primară şi liceele „Al. Donici“ şi „B. P. Hasdeu“ din Chişinău. Susţine bacalaureatul, apoi urmează Institutul Pedagogic
„Ion Creangă“ din Chişinău. Secretar general de redacţie la Tinerimea Moldovei .
1946
Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1951
Debutează editorial cu volumul Generaţia mea .
1952
Apare al doilea volum de poezii Schimbul nostru . Din aceşti ani începe să promoveze la Tinerimea Moldovei pleiade de tineri poeţi
basarabeni, mulţi dintre care vor deveni nume de referinţă în lirica basarabeană.
1954
Apare poemul Povestea gorunului .
1956
Apare volumul de poeme Fereastra cu trei muşcate .

Publică prezentări la cărţile de debut ale lui Emil Loteanu şi Vitalie Tulnic. Editează volumul de publicistică Nistrule, pe malul tău...
1959
Vede lumina tiparului volumul Poezii şi poeme .
Apare în librării placheta Vânt de april .
Este angajat secretar responsabil la ziarul Moldova Socialistă .
1960
Este decorat cu Ordinul „Insigna de Onoare“.
1962
Editează volumul de versuri Ostroave verzi .
1965
Vede lumina tiparului volumul de poezii Sonata lunii .
1966
Este angajat în postul de redactor-şef adjunct la revista Moldova . Susţine mai mulţi ani la rând rubrica De la Naslavcea la Giurgiuleşti ,
publicând schiţe, eseuri, tablete despre oameni şi locuri din Moldova, demonstrând, totodată, calităţi remarcabile de cetăţean şi slujitor
al cuvântului elegant, al frazei scrise cu talent şi dăruire.
1968
Vede lumina tiparului volumul de tablete Cutia de rezonanţă .
Premiul internaţional de la Praga pentru sonata Balada viorii , scrisă împreună cu compozitorul Alexei Stârcea.
1969
Apare în librării volumul de poeme Scoica sarmatică .
1972
Propune cititorilor volumul Lumini de cleştar . I se conferă titlul de „Lucrător emerit al culturii“.
1978
Editează volumul Lanterna magică .
1982
Vede lumina tiparului volumul de versuri Crug .
Poetul abordează tema evreiască în Balada unui minut , tradusă în limba rusă sub genericul Muki odnoj minuty .
1998
I se decernează Medalia „Mihai Eminescu“.
2000
Este redactor-fondator al revistei de cultură a Uniunii organizaţiilor evreieşti din R. Moldova Nu vom iuta (Ne zabudem!) . Colaborează
la almanahul literar al scriitorilor evrei din Basarabia Vetka Ierusalima .
2004
Editura Pontos lansează volumul selectiv Am fost odată ca niciodată .

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Anatol Gugel şi-a realizat o sinteză a volumelor de poezii risipite pe parcursul a 6 decenii, intitulând-o cu o formulă ludică ce-i este
caracteristică: Am fost odată ca niciodată . Structura prevede şase capitole „întocmite nu atât în succesiune cronologică, cât după factura
artistică“.
Constantele şi inconstantele liricii sale se pun sub semnul unei unităţi nedezminţite de-a lungul timpului. Volumul face dovada unui curs
liric ingenuu neabătut, din care nu lipsesc nota elegiacă, dicteul automat suprarealist, producător de desene sufleteşti fantasmagorice,
sentimentul acut al copilăriei, adevărată forţă motrice a poeziei.
Deşi a rămas permanent fidel dulcelui stil clasic, a mers totuşi pe nişte linii stilistice flexibile, ciudate care ascultă nu atât de disciplina
formală cât de nodulii tensiunii, de sinuozităţile gândirii şi simţirii.
Lirismul se ţese cu îndemânare nativă şi naivă (vorba vine!), ca firul de mătase din crisalida nucleară care ia înfăţişare de „ascunzătoare
a copilăriei“, „cutie de rezonanţă“, „scoică sarmatică“, de „zid al plângerii“, de „chilie“.

Regimul liric obişnuit e cel al rezonării dintr-un centru, dintr-o cavitate, dintr-un interior închis monadic. Poetul nu face altceva decât să
„vâneze“ suprarealistic ecouri, rezonanţe, sunete „aburoase“, „vuietul“ adâncului şi înaltului, „apocalipticul vacarm“ al globului care îl
sfarmă în fragmente, în „hârburi“ râsul / plânsul amintirilor ce vin din „lungi singurătăţi“. Portretul poetului-vânător de imagini sonore
se impune printr-o voinţă de ordine în versuri: „Mă cer neprihănite vii de chihlimbar – / cu zorii aburesc peste imagini. / E timpul să fie
ordine în tot ce-am scris – / ca-ntr-o oglindă mă privesc în pagini.// E noapte. Şuieră mărfarul undeva. / O stea ca pe gheţuş se dă de-a
dura. / Iar eu vânez – alerg după un cuvânt. Şi-l prind. / Îi simt în colţul buzelor arse“ (Portret auster).

Natura se scrie ea însăşi pe sine, este text poetic prin definiţie, este poezie ca atare. Am putea vorbi de o natură textualizată, la Gugel,
de un naturism suprarealistic. Invocarea lui Mark Chagall nu este întâmplătoare; aşa cum natura se scrie ea însăşi în poezie, tot astfel
natura se pictează ea însăşi în pictură: „Din miezul cerului răstorn / Ciocârlii pe-acoperişuri,/ bat în cuie luna şi torn / viaţă peste
mărunţişuri. // Viorile cântă pe smârc/ şi-n cuşca zmeului, goală/ Uite: scrie un cocostârc/ numele meu pe coală! / Ba se clatină fără risc
/ vântul pe-un fir de aţă, / ba florile trezite pe pisc / de pensulă se agaţă. // Ascult, încălecat pe zid, / cum creşte un fir de iarbă, / Năuc,
într-o ramă închid / timpul ciupindu-l de barbă“ (Chagall) .

Fiorul liric al candorii şi sensibilităţii infantil / adolescentine se dramatizează, se pătrunde de logica dinamică a contradictoriului, se
existenţializează. Modigliani e pomenit anume pentru groaza cu care privesc femeile spre univers, femei ce „visează, plâng şi fug de
sine însele“ (Modigliani) . „Ciuda, calvarul şi pizma“ sunt programate şi ele în sufletul poetului. Culorile apocalipticului ev se strecoară
în ciclul Lăuntricul pustiu , intensificând nota elegiacă: „Spun nopţii în lung şi-n lat / încă o toamnă a plecat.// Spun vânturilor îndelung
/ că la soare n-am s-ajung. // Spun florilor cu pâlnii reci / că nu mai zburd pe poteci. // Spun stelelor ce m-au trezit / că dorul e demult
cosit. // Spun drumului cu nuci şi mosc/ că sub tălpi nu-l recunosc...“ (Încă o toamnă) . Din miezul cenuşiu apare conturul convenţional
al teatrului absurdului jucat „cu trandafiri de carton / şi cu mutre de ceară“ (O viaţă de om) .
Lirismul se densifică, se toarnă în esenţe dramatice de glossă, un gen în care Anatol Gugel excelează (ciclul Memoria viitorului ).
Poezia ia o turnură filosofică, sunând ca o sentinţă morală. Relaţiile eului cu lumea, cu universul, cu veacul se toarnă în strofe hieratice
care sfârşesc cu un vers aforistic, ca apoi sfârşitul gloselor modernizate să le reia într-o sinteză: „O, Doamne, sfârâie ca un titirez
pământul!/ M-am căţărat cu mâna şi voi muri-n picioare. / Din sfârcul ars am supt şi eu un strop de lapte, neotrant de vanitate şi
blazoane. / Dezgrop din lut şi din nisipuri, zei şi ştreanguri. / Tresar – aud bătăi de tobe şi ceasuri / Dar anotimpul cibernetic trece
printre / esenţe şi nimicuri hiperstrofate. / Surpându-se ceva, se naşte-n altă parte“ (Alter ego).
Încărcat de „păreri de rău, dureri, obsesii, gratii, mituri“, liricul ingenuu s-a transformat în lirosof.
LOTEANU: Fiecare mânuitor de condei, galopând un Pegas al său, pătrunde în adâncul vastelor câmpii înmiresmate, neasemuite prin
frumuseţea lor, pătrunde în ţara Măriei-sale Poezia. Adică cu alură de jocheu continuă să galopeze în limitele periferiei stârnind
admiraţia diletanţilor.

Poetul Anatol Gugel, pare-mi-se, descălecând, şi-a luat Pegasul de dârlogi şi 1-a dus pe cărări strâmte spre vârf de munte. L-a dus vreme
îndelungată pe drum anevoios acolo unde liniştea cuvântă, pulberea stelelor se macină darnic pe fruntea ostenită a drumeţilor.
Parcurg ultimele pagini ale volumului... Gugel a rămas acelaşi reuşind să devină până la urmă altul. Simplu şi multiplu ca un freamăt
lung de pădure, necesar ca o gură de apă rece în toiul arşiţei. Matur prin felul de a vorbi – prin excelenţă – omeneşte, prin vibraţia
adâncă a unei dragoste statornice...

Acestea mi-au fost gândurile aşternute în grabă pe un colţ de hârtie după un scurt popas la ultima filă a volumului de versuri.
Când liniştea cuvântă – dialog intim între cititor şi poet, crâmpei de vreme din vremea noastră mă îndeamnă să-1 recitesc. O dată, de
două, de trei ori...
Emil LOTEANU, Tinerimea Moldovei, 5 iulie, 1964
VIERU: Venisem prin ‘53 la studii în Chişinău şi aveam în cufăraş, alături de pâinea de acasă, şi câteva poezioare peltice, care nu prea
erau de acasă. Prietenii mă sfătuiseră să mă duc la poetul Anatol Gugel, care se trudea pe atunci la ziarul Tinerimea Moldovei . M-am
dus. Tot Tinerimii se adresau şi Pavel Boţu, Spiridon Vangheli, Gheorghe Vodă, Liviu Damian, Petru Cărare, Emil Loteanu, Serafim
Saka, Andrei Strâmbeanu, Victor Teleucă, Arhip Cibotaru, era printre ei şi mult prea sfiosul Mihai Ciubotaru, care atât de frumos a
reînviat în ultimii doi-trei ani.
Gugel nu speria nicicând poezia tinerilor şi n-o ruşina. El ştia ca un vrăjitor să se apropie de ea, precum o face în cele mai frumoase
versuri ale sale.

Făceam sport pe schiuri prin ‘58, împreună cu Anatol Gugel, în nişte păduri iernatice. Gugel se oprea la fiecare pas, admirând brazii
înzăpeziţi, ascultând vreo pasăre ori taina albei tăceri din jur, pentru că dumnealui este un poet care se miră mereu în faţa naturii şi
existenţei umane. Rareori reuşeam să-1 atrag spre văgăuni. Zborul cu schiurile îl ştiam de mic. Arătam poetului cum să zboare peste râpi
fără să cadă jos. Mă bucuram că pot să fac şi eu ceva pentru poetul care mi-a publicat primele înfiripări literare.
Este foarte necesar ca Anatol Gugel să-şi adune culegerile, să aleagă cele mai miezoase poezii într-o singură carte. Poate că 1-ar găsi
mai uşor atunci şi critica noastră literară, care este în stare uneori să treacă uitucă pe lângă creaţia unui poet sensibil şi curat ca albul
zăpezilor.
Grigore VIERU, Nistru , nr. 1, 1971
CIUBOTARU: Am în lumina ochilor o carte a domniei tale care, prin dimensiunile sale fizice, e atât de mică încât încape pe podul
palmei; sunt doar o sută de pagini...

O, dar e o carte-bijuterie, o cutie de rezonanţă cu expresia concisă a unei trăiri, a sufletului în care freamătă întreagă ţara Nistrului, de la
Naslavcea la Giurgiuleşti, cu oamenii şi locurile, cu minunile descoperite din pas în pas cât e drumul veacului. Totul e Poezie.
 Mihail I. CIUBOTARU, Literatura şi arta, 4 aprilie, 2002

BOTEZATU: Poetul notează senzaţii, stări sufleteşti, meditează, îşi aminteşte ce surprinde în momentul de cumpănă al vârstelor.
Temele sau aspiraţiile noi, intervenite drept consecinţe ale modificărilor organice de orizont, se ordonează într-o poezie de reflecţie care
aduce adesea o vibraţie lirică profundă... Anatol Gugel se complace în poezie cu simboluri ascunse, tendinţa lui spre simbol şi meditaţie
fiind stabilă şi încărcată de tensiune, iar poezia – emotivă, aluzivă, trecută prin temperamentul său...

Experienţa umană e concepută ca un cutreier prin lume, prin sutele de enigme ce ne înconjoară existenţa, ca o căutare continuă. Această
experienţă nu-şi capătă valoare reală decât după ce vine şi o investigaţie lăuntrică, o călătorie în interior.
Eliza BOTEZATU, Cultura , 28 martie 1970

BELICOV: Anatol Gugel este, ca să folosesc un clişeu, legenda vie a ziaristicii noastre, pe care a slujit-o cu devotament şi onestitate, cu
verticalitate pilduitoare, fără să-şi încovoaie ca pe-o secere şira spinării în preajma cutărui demnitar; tinerii autori aveau în persoana lui
atât un apreciator şi povăţuitor, cât şi un susţinător şi promotor al însăilărilor acestora.

Autor a peste 40 de cărţi, inclusiv 10 de publicistică, adică având „bucuria unor frumoase realizări lirice“, a susţinut două decenii la
rând în revista Moldova rubrica De la Naslavcea la Giurgiuleşti , căutată de toată suflarea pământului nostru, autorul mereu fiind
conştient că „viaţa strigă după ajutor“ şi că până şi cerul îşi are ascuţişurile lui, pe care ochiul nu poate să le vadă.
Serafim BELICOV, Viaţa Basarabiei, nr.2, 2003
TULNIC: La masa lui de secretar al redacţiei, cu machetele viitorului număr în faţă, poetul Anatol Gugel căuta locul fiecăruia în pagina
literară. Poet sensibil şi de aleasă cultură, el ştia ce înseamnă un cuvânt bun şi rostit la timp pentru cineva care de abia îşi desface
aripile... De la el am învăţat, eu şi mulţi colegi de-ai mei, că se poate face poezie autentică şi într-un reportaj, şi într-o recenzie, cu
condiţia ca peniţa să-ţi fie purtată pe hârtie de fiorii inspiraţiei şi neliniştii... Poetul ştie să se bucure şi să se entuziasmeze de tot ce „rod
în lume o să poarte“.

Urc pe strada Puşkin şi-mi amintesc că mai sus posibil se mai află o clădire mică, prin geamurile căreia răzbătea întotdeauna zgomotul
strident şi grăbit al maşinilor de scris, mi se pare că, dacă m-aş încumeta într-o seară să urc cele trei trepte şi să deschid uşa, m-aş întâlni
cu tinereţea serilor noastre literare, unde cel mai tânăr era poetul Anatol Gugel...
Vitalie TULNIC, Cultura , 1 aprilie 1972

CIOCANU: Mă apropii cu un sentiment de timidă îndrăzneală de confesiunile poetului pentru a-mi explica mie însumi tainele scrisului,
tainele unor miraculoase trăiri, acele trepte ale inspiraţiei pe care păşeşte... Poetul niciodată n-a pozat în faţa anumitor situaţii, nu s-a
afişat şi n-a cerşit ca să se vorbească despre el de la înaltele tribune ale criticii literare. El a ţesut în jurul lui mătasea fină a Poeziei...

Mă apropii din nou de mărturisirile poetului: „Fiecare poezie e o cutie de rezonanţă“. Şi dacă mi s-ar permite, aş adăuga: în această
cutie de rezonanţă se zbate ca un porumbel inima poetului. El, acest porumbel, are trasee înalte şi îndepărtate, el zboară, trece
nenumărate spaţii de azur, de vis şi speranţă şi revine aici, în cutia de rezonanţă pentru a intui şi a trăi încă o dată toate cele văzute.
Anatol CIOCANU, Moldova Socialistă , 3 aprilie, 1982

TOMŞA: Revenirea la aceleaşi motive e tehnica preferată de lucru a poetului care se reîntoarce mereu la copilărie. Căutându-şi verbe
„cu rezonanţe de viori“ el aşază la temelia vieţii dragostea în afară de care omul nu mai poate percepe freamătul vieţii. Exteriorizându-şi
frământările, poetul îşi schiţează un autoportret care, raportat la mărimi universale, devine cosmic: „Pământe, părinte, / culcă-ţi trupul
pe iarbă, / picotă văzduhul / cântă cucii sub roţile Carului Mare.“
 Ilie TOMŞA, Literatura şi arta, 1 aprilie, 1982
CIBOTARU: A fost primul scriitor, primul colaborator redacţional în genere, căruia am îndrăznit să-i încredinţez una din încercările
mele literare. Era în preajma Anului Nou 1958. Colectivul Tinerimii Moldovei , din care de câteva săptămâni făceam şi eu parte,
pregătea numărul de revelion. Aşternusem şi eu o schiţă. De dragoste, bineînţeles. Dar fiindcă nu fusese planificată, nu îndrăzneam s-o
prezint la secretariat. Anatol Gugel, care la acea vreme nu avea decât 36 de ani neîmpliniţi, deţinea postul de şef al „statului-major“ –
secretar general (pe atunci „responsabil“ de redacţie). Nu ştiu de ce, însă dintre toţi colaboratorii am îndrăznit să mă apropii anume de
domnia sa, deşi anume pe dumnealui îl cunoşteam cel mai puţin. Dar îi citeam atât poezia, cât şi publicistica ce o făcea în paginile
Tinerimii... , care, la acea vreme, era cea mai bună publicaţie din republică – şi în privinţa limbii, şi în privinţa tematicii, şi îndeosebi în
privinţa îndrăznelii de a ataca probleme din cele mai stringente şi, deci, destul de „vulnerabile“. Fapt oarecum paradoxal parcă. Însă nu
tocmai. Căci, fiind unul dintre scriitorii mei preferaţi şi, deci, nescăpând nimic din ceea ce publica, mereu descopeream în persoana dumisale o fire blândă, plină de bunătate
Mihail Gh. CIBOTARU, Luceafărul , 5 aprilie, 2002
Ion Hadârcă 1949
Se naşte la 17 august, în familia lui Dumitru şi a Ninei Hadârcă din comuna Sângereii Vechi, judeţul Bălţi.
1965
Debutează cu primele versuri la revista Cultura Moldovei .
1966
Absolveşte Şcoala medie generală din Sângerei. În acelaşi an se angajează la redacţia ziarului raional Calea leninistă .
1968
Este înrolat în Armata Sovietică.
1970
Susţine admiterea la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă“ din Chişinău.
Pune în discuţie primele cicluri de poeme în cadrul Cenaclului literar „Luceafărul“, iar ziarele Tinerimea Moldovei , Moldova
Socialistă , Cultura îi publică versuri.
1974
Studiază în calitate de doctorand la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi activează în calitate de
colaborator.
1977
Apare în colecţia Debut , sub numărul 19, prima plachetă de versuri – Zilele , în prefaţa căreia criticul literar Mihai Cimpoi remarca:
„Nu poetul alege temele, ci temele îl aleg pe poet, după cum nu poetul are de căutat dimensiunea temporală, cărei este predestinat, ci
Prezentul l-a încadrat organic în sine“.
1978

Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Activează în calitate de redactor, apoi şef de secţie la Editura Literatura Artistică.
1979
Editează o selecţie (antologie) de poezii, poeme şi eseuri Faţa pâinii . Pentru placheta de debut Zilele i se decernează Premiul „Boris
Glavan“ al tineretului din republică.
1981
Publică culegerea de poezii pentru copii Baciul mieilor chirilici .

Părăseşte editura din motive ideologice, neîmpărtăşind politica cenzurii oficiale, care se înăsprise mult în perioada tipăririi în Occident a
romanelor lui Soljeniţîn, activizării mişcării disidente „Solidiaritatea“ din Polonia. Doi ani şomează.
A tradus şi a publicat volumul de versuri Trestia dulce de Mirta Agirre, poetă de limbă spaniolă.
1983
Preia conducerea Cenaclului literar „Luceafărul“ de pe lângă ziarul Tinerimea Moldovei .
1984
După multe tergiversări pricinuite de referinţele negative prezentate editurii de unii „colegi“ extrem de vigilenţi, îi apare volumul de
poezii Lut ars . A tradus şi a publicat Curcubeul turkmen de I. Pirkuliev.
1985
Apare ediţia a doua a antologiei de poezii, poeme şi eseuri Faţa pâinii .
Este invitat să conducă secţia Literatură pentru copii şi tineret a Uniunii Scriitorilor.
La Editura Literatura Artistică apar volumul de versuri Darul vorbirii şi culegerea de poezii pentru copii Noiţele .
1986
În perioada premergătoare, dar şi a mişcării de eliberare naţională, traduce din creaţia poeţilor ruşi A.Puşkin, Iu.Lermontov,
V.Hlebnikov, S.Esenin, Evg.Evtuşenko, basmul lui S.Marşak Daruri înţelepte .
1987

Apare în limba rusă volumul Baciul mieilor chirilici . Ediţia este tradusă de N. Sundeev şi ilustrată de pictorul V. Malearenko.
La Plenara din 18-19 mai este ales membru al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor. Tot atunci devine secretar al
Comitetului de conducere, ulterior – al biroului organizaţiei de partid a breslei scriitoriceşti.
1988
Se încadrează în mişcarea de eliberare naţională, de trezire a conştiinţei de neam a românilor basarabeni. Este fondatorul şi primul
preşedinte al Frontului Popular-Creştin din Moldova (1989-1992).
1989

Este ales deputat al poporului în Parlamentul URSS. Traduce şi publică volumul Versuri de cunoscutul poet ucrainean Ivan Draci.
1990
Este ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova de prima legislatură democratică. A îndeplinit funcţia de prim-vicepreşedinte al
Parlamentului.
1992
Devine laureat al revistei Flacăra . Din 1992 până în prezent este preşedinte al Cenaclului „M. Eminescu“ de la Biblioteca Publică „O.
Ghibu“.
1993
Îşi prezintă demisia din funcţia de prim-vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova.
1994
Este reales deputat în Parlamentul R. Moldova.
1996
La Editura Junimea din Iaşi apare, în colecţia Magul călător , volumul de poeme Ambasadorul Atlantidei .
În presa rusă apar traduceri din creaţia poetului, semnate de R. Olşevski, N. Sundeev şi A. Brodski, în cea de limbă ucraineană – versuri
în traducerea lui V. Baranov.
1997
I se acordă Premiul „Mihai Eminescu“ al Consiliului judeţean Suceava.
1998
Apare volumul Helenice (Editura Uniunii Scriitorilor din Moldova).
Traduce, scrie prefaţa şi prezintă grafic volumul Poem în aquaforte de Federico Mayor (Editura Prometeu, Chişinău). I se acordă
Premiul „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris...“ pentru volumul de poeme Helenice în cadrul celui de-al VII-lea Salon de Carte
Românească, Iaşi.
Apar volumul de sonete Două imperii (Editura Garuda-Art, Chişinău) şi un volum de sinteză – Cetăţile albe în seria Poeţi români
contemporani (Editura Eminescu din Bucureşti).
1999

La 17 august şi-a sărbătorit jubileul de 50 de ani. Cu această ocazie i-au apărut cărţile Duminica Mare , volum de versuri pentru copii
(Editura Cartea Moldovei, Chişinău), pentru care i s-a acordat Premiul Mare al Salonului de Carte pentru Copii de la Chişinău, ediţia
1999, şi premiul „Cartea pentru copii“ în cadrul celui de-al VIII-lea Salon de Carte Românească, Iaşi, 1999.
2000
Apare Cartea-surpriză Povestea Cerbului divin .
2001

Este coautorul noului Abecedar (Ed. Prut Internaţional – 2001, 2002, 2003), câştigător al Concursului Băncii Mondiale şi aprobat de
Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova drept manual de limbă română, cl. I pentru toate şcolile din republică. La Editura Junimea
din Iaşi, lansează Dezinfecţia de frontieră , iar la Editura Cronica (Iaşi) – Echipa de îngeri .
2002
La ediţia a VI-а a Salonului de Carte pentru Copii cărţii sale Bunicuţa zburătoare , Editura Garuda-Art, i se conferă titlul de cea mai
bună Carte a anului.
2004
Apare volumul de sinteză Teoria stării în colecţia Biblioteca şcolarului (Ed. Litera) şi cartea de eseuri Era barbară (Ed. Garuda-Art)
şi Arta obsesiei (Ed. Timpul, Iaşi). Este membru al Colegiilor redacţionale ale revistelor Limba română şi Viaţa Basarabiei . Este
redactor-coordonator al revistei literare Viaţa Basarabiei . Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Republica Moldova. Membru
al PEN-Clubului.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Pe linia reabilitării esteticului prin decantarea strălucitoare a expresiei se înscriu unele poezii ale lui Ion Hadârcă care a adoptat postura
de poet copil ce priveşte la lume nu atât prin copilăria maturului, cât prin maturitatea copilului, încercat deja de asprimile timpului şi
secolului. De aceea hamletizează în sens modern: „A fi în timp – aceasta-i întrebarea“. Formula fixează implicarea, participarea şi
risipa, consumul uman. Perdeaua tainei se aşază peste lucruri, făcându-l pe poet să se petreacă în ele, să lunece în neantul lor cu chipul
disparent: „Mă tot petrec în lucruri mai nou şi mai departe“. Ion Hadârcă, participant activ la renaşterea basarabeană, a îmbrăţişat şi
formula mesianică, a scris şi poezii sociologizante pe temele zilei despre carnetul comsomolist etc., dar în Darul vorbirii şi Lut ars este
„cioplitorul de bazalt“, constructorul dezinvolt al straturilor sonore ale graiului, utilizând cuvântul uşor arhaizant, înmuiat în mit şi taină,
în vraja copilăriei („iese toamna din alună / şi răcoarea din fântână. / Întâlneşte-mă cu luna / Luminează-mă cu mâna“). Deşi conţine
câte un tandru sonet de dragoste sau de amintire a copilăriei (Cocorii, Sonet cu miez de nuci) , umoarea neagră, sarcastică domină în Ambasadorul Atlantidei

După o tăcere (diplomatică?) de mai mulţi ani, Ion Hadârcă coboară din sala anti-teatrală a parlamentului în domeniul – mai familiar –
al Poeziei, unde încearcă să facă faţă ispitei goethiene a Preafrumoasei Elena, adică a antichităţii clasice greceşti. Postat pe ruinele (şi pe
tot ce se ruinează atunci şi acum, în plină contemporaneitate desfăşurată sub ochi – nişte ochi lucizi, scrutători şi împăienjeniţi de
golătatea Nimicului) Acropolei, el pre-textualizează şi post-textualizează o chemare a Ideii în chip platoniciano-socratic (Socrate fiind
ortografiat Sokrates). Deci, ca himeră, ca iluzie, ca lumină stinsă de peşteră sau răsfrântă prin fisurile ruinelor. E lumina himerică a
Adevărului însuşi, a căutării orbecăitoare a lui.
Consemnând şi acceptând intenţia programatică modestă a autorului – a surprinde doar „nişte pretexte de ecouri eline, survenite în urma
unor călătorii, reflexii şi lecturi“ –, nu ne vom împăca totuşi cu o stăruire prea mare în exerciţiul ludic eladesc şi postmodernist în esenţă
şi în crochiul reportericesc („haos Bauhaus de Corbusier / – lemn de lemn – rug/ cuie de lemn – crist/ lemn – pirogă – lemur / lanţ-
caravelă / glob / şi U-n-i-v-e-r-s-u-l / big-bang“), care subminează sperata adâncime a viziunii, materializată în rostirea adevărurilor sur-
prinse (sur-realiste?): „Un deştept / Vorbea-n deşert:// Multe ni-s / De nedescris // Multe nu-s / Demne de spus // Mult-puţinul / Mişcă
plinul // Ideală / Lumea-i goală“ – Poemul deşertului; Preafrumoasa Elenă (Eladă) a lui Ion Hadârcă rămâne o himeră a Ideii de început
absolut, de arhetipalitate de pre-(proto)text a pre-(post)textelor doar programatic, căci realităţile antice şi cele moderne (contemporane)
se suprapun, se re-activează reciproc. Meditaţia asupra antichităţii devine o meditaţie asupra contemporaneităţii: asupra puterii, artei (şi
raporturilor acestora), asupra statutului poetului, lumii ca teatru, timpului, eternităţii... Sunt, în fond – aşa cum îşi propune poetul – pre-texte – doar schiţate – de meditaţie a
Şi remarcăm ţinuta grafică excepţională (a lui Albert Popovici şi Vlad Cutureanu), ilustrând conceptul cărţii.
PĂunescu: Ion Hadârcă are destinul ciudat, între atâţia mari poeţi ca şi el, de a se bucura şi de contestaţii, datorită remarcabilei sale
activităţi politice. Deşi a fost secretar de partid, Hadârcă s-a radicalizat cu o mare rapiditate şi a ajuns să conducă Frontul Popular al
Moldovei, devenind, în acelaşi timp, şi al doilea om în ierarhia statului basarabean.

Poezia lui a rămas însă aceeaşi: o splendidă sinteză de simţire şi luciditate. Moldova suverană îi datorează mult şi luptătorului Hadârcă,
şi poetului Hadârcă. Citindu-l pe acest poet, după ce i-am tot citit pe ceilalţi, sunt obligat să constat că marea poezie de la Chişinău este
recunoaşterea revoluţiei de la Chişinău. Sper, pentru tot restul poeziei române, cea scrisă între hotarele de azi ale statului nostru, să se
molipsească de simplicitatea, de îndurerarea, de fatalitatea poeziei basarabene. O poezie care a dezrobit o ţară. Unul din numele acestei
lupte este acelaşi cu unul din numele acestei poezii: Ion Hadârcă.
28 septembrie 1990 Adrian PĂunescu, Vremea , anul 1, nr.5, octombrie 1990

Danilov: Remarcăm la poetul Ion Hadârcă o anumită eleganţă, deloc ostentativă, a rostirii. Poetul nu-şi caută formula, ci o găseşte cu
uşurinţă aproape întotdeauna. Atunci când sintaxa este însă întoarsă, el nu-şi abandonează ţinuta, ci, ca un adevărat arbitru al verbului,
care a dobândit înţelepciunea de a fiinţa într-un ţinut pe cât de miraculos, pe atât de ambiguu, mărginit de două imperii, unul lăuntric,
altul exterior, Ion Hadârcă înaintează cu aparentă uşurinţă pe marginea propriului său râu.
Să ascultăm o litanie incrustată cu migală pe un bob gingaş de sonet: „În faţa ta eu vin ca să mă neg / De urmele ce pleacă mai departe /
Cu grijile diurne şi deşarte / Ca-n faţa universului întreg.“
Actul orgolios de autoinstruire şi negaţie nu are loc în faţa unui idol mut şi orb, ci în faţa propriului eu. Eul diurn îngenunchează în faţa
Eului nocturn, cerând înţelegere şi iertare pentru gândurile deşarte pe care le înfăptuieşte fiinţa în încercarea ei de a exista în spaţiul
concret. Ruptura dintre stratul subconştient al fiinţei umane se produce pe un fundal armonios, mioritic al împăcării şi jertfirii de sine.
Secundele se scutură din ore şi zilele năpădesc ca nişte viespi cupolele pline de un dumnezeiesc nectar. Liniştea tremură împrejur şi
încremeneşte în granit.
Greşelile, o dată cu paşii, se amplifică la infinit.
Concluzia sonetului este următoarea: „Căci numai tu vei şti să dai contur / La tot ce-a fost şi va rămâne pur.“
Astfel, poetul vrea să spună că puritatea încă mai poate fi descoperită în orice faptă. Ea e sămânţa pe care, în bunătatea şi inspiraţiunea
sa, Creatorul a aruncat-o în orice fiinţă şi în orice lucru.
Nichita Danilov, august 1999
Husar: În 1999, Arena cu iluzii , un volum de „interviuri, discursuri“ apărut la Chişinău, prezintă o nouă faţă a poetului-cetăţean angajat
în fruntea coloanei intrată în istoria unui popor în zbuciumată căutare de sine. Incontestabil, volumul în care „se produce în ipostaza de
publicist şi eseist, scriitorul şi politicianul aflat, de prin 1987, în fruntea Mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni, fiind
lider al acesteia“ – cum ni-l prezintă redactorul său –, constituie pentru Ion Hadârcă frontispiciul, am spune, platforma întregii sale
creaţii.
 „Măria Sa Prinţul/ regent succesor/ dintr-o viţă hazlie/ de-mpăraţi ca şi Dânsul/ infinit de bogat/ când în piaţă-i scot plânsul…“ – cum ni
se prezintă în poezia Poetul din Echipa de îngeri (Editura Cronica, Iaşi, 2001) – acest prinţ al Moldovei – concomitent poet de
substanţă şi om politic de-o eleganţă londoneză şi fermitate latină, gata oricând să strige coram populo: ceterum censeo! – se afirmă în
unitatea dintre poet şi publicist. La nivelul sintezei, întreaga sa operă poartă – ar spune-o însuşi – „amprentele unei irepetabile
identităţi“. Poezia şi publicistica sa – două faţete ale aceluiaşi chip – apar ca două aripi ale unei construcţii unite sub bolta aceluiaşi
ideal. În suita celor zece volume de versuri, un volum de publicistică – oricând alături de Mustul care fierbe al lui Goga, impune un
poet, un om de care o ţară, un popor are nevoie în momentele cardinale ale istoriei sale.
Alexandru Husar, Poetul în zale , în revista Poezia, Iaşi, an.IX, nr. 3 (25)
Vasiliu: Când spun Ion Hadârcă, zic: nasc şi la Basarabia Poeţi! Când spun Ion Hadârcă, deja rostesc un vers în limba română! Când
spun Ion Hadârcă, mă gândesc, spontan, că mi-ar plăcea să tragem, împreună, clopotele, să sunăm colocvial talanga Junimii de la Casa
Pogor…
Lucian Vasiliu, Ion Hadârcă, Dezinfecţia de frontieră, Editura Junimea, Iaşi, 2001
Vlad Ioviţă 1935
25-Dec
Vlad Ioviţă se naşte la Cocieri, o localitate din stânga Nistrului cu uliţe înguste, şerpuitoare, cu garduri de piatră plină de muşchi şi de
cătină, cu case în stil vechi, sat din care pornesc în lume majoritatea personajelor scrierilor sale.
1945
Elev în clasa a şasea, este trimis la o şcoală de balet din Leningrad (Sankt-Petersburg) împreună cu alţi copii din Basarabia. Până la
absolvirea şcolii, doar cu aceştia va mai avea posibilitatea să comunice în limba română.
1954

Absolveşte Şcoala coregrafică „A.Vaganova“ din Sankt-Petersburg. Un timp activează în trupa de balet a Teatrului muzical-dramatic
„A.S.Puşkin“ (astăzi Teatrul Naţional „M.Eminescu“). Ulterior, va fi angajat la Studioul de Televiziune din Moldova.
1958
Debut publicistic.
1964

Absolveşte Cursurile superioare de scenarişti din cadrul Institutului Unional de Cinematografie de la Moscova şi până la sfârşitul vieţii
activează la Moldova-film. Tot în acest an editează primul său volum de proză la Moscova, Kapli jivoi vodî. Povesti i rasskazî.
1965
Debutul editorial în limba română cu Râsul şi plânsul vinului , volum de nuvele remarcat de critică. Iar în 1968 apare traducerea
rusească a volumului.
1966
Debut regizoral cu pelicula documentară Fântâna , care în 1967 obţine Premiul Mare la al VII-lea Festival zonal de filme documentare
de la Chişinău.
1968

Filmul Se caută un paznic (1967), turnat după scenariul lui Ioviţă de regizorul Gheorghe Vodă, obţine la Festivalul al VII-lea zonal de
la Riga două premii speciale ale juriului: unul pentru cea mai bună comedie cinematografică, altul pentru cel mai bun scenariu. Un alt
documentar apărut în acest an (Măştile iernii noastre) scoate la iveală calităţile de regizor ale lui Ioviţă.
Tot în acest an, la Berlin, apare volumul său de proză în limba germană Kadersargen in Paradies .
1969
Vlad Ioviţă realizează primul său film artistic – Nunta la Palat.
1970
Publică volumul de proză Dincolo de ploaie.
1971
Editează volumul Trei proze.
1972
La Moscova apare cel de-al doilea volum în limba rusă, Po tu storonu dojdea. Povesti.
1973
Realizează filmul artistic Dimitrie Cantemir , menţionat ulterior cu diplomă la Festivalul al VII-lea unional de filme de la Baku din
1973.
1974
Este editată nuvela Dimitrie vodă Cantemir.
1975

Filmul Durata zilei , scenariul căruia aparţine lui Vlad Ioviţă (în colaborare cu Valeriu Gagiu), este menţionat cu o diplomă specială la
Festivalul al VII-lea de filme de la Chişinău. În acelaşi an el regizează filmul de lungmetraj Calul, puşca şi nevasta.
1976
Vlad Ioviţă este distins cu Premiul de Stat al Republicii şi Ordinul „Insigna de Onoare“.
1979
Apare a doua ediţie a volumului de nuvele Dincolo de ploaie , cu un studiu introductiv de Vasile Coroban.
1980
Semnează regia filmului La porţile satanei (realizat după nuvela cinematografică Se caută un paznic ).
1981
La Editura Literatura Artistică apare nuvela cinematografică Făt–Frumos.
1981-1983
Activează în calitate de secretar al Comitetului de Conducere al Uniunii Cineaştilor din Moldova.
1982
I se conferă titlul de Maestru Emerit al artei din RSS Moldovenească.
1983
23-Jun
După o boală incurabilă, se stinge din viaţă la Chişinău prozatorul, scenaristul şi regizorul Vlad Ioviţă.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare cartea Un hectar de umbră pentru Sahara, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Fiind convins că spaţiul peisagistic basarabean „e aproape fără spaţiu“, că acest cadru n-ar favoriza cursul narativ întins, epopeic, că
romanul moldovenesc nu este decât un „conglomerat de nuvele“, mai reuşit sau mai puţin reuşit, unite printr-o atmosferă poetică, şi nu
printr-o structură romanescă, Vlad Ioviţă, prozator şi cineast, a cultivat un laconism programatic, uneori în dauna naturaleţei stilistice.
Proza sa este prin excelenţă comportamentistă, cu eroi care apar conturaţi zgârcit ca într-un basorelief. Destinele şi faptele eroilor sunt
predeterminate şi puse sub un fatum basarabeano-transnistrean. Este spaţiul în care respiră eternul, fac ravagii apa războiului şi mâlul şi
în care, bineînţeles, se moare. O nuvelă remarcabilă, care se reţine şi prin formula epică mai liberă, este Un hectar de umbră pentru
Sahara , cântecul de lebădă al prozatorului transnistrean. Nuvela are drept protagonist un dezrădăcinat, Simion, care, întors acasă din
rătăcirile sale, moare pe meleagurile natale, invadate de turiştii străini. Tema fundamentală a prozatorului Ioviţă, ca şi a literaturii
basarabene în genere, este înstrăinarea, iar eroul principal este înstrăinatul, dezrădăcinatul care, deşi se întoarce la vatră, moare din cauza invaziei străinilor.
Scrisul lui VIad Ioviţă, român originar din Transnistria, a fost pus – în mod programatic – sub semnul conştiinţei că la noi nu pot exista
veritabile construcţii romaneşti, imposibilitate argumentată prin lipsa unui spaţiu epic ca atare. Autorul Râsului şi plânsului vinului îşi
expunea un asemenea punct de vedere după cum îi era felul, nervos, trădându-şi mecanismul de catapultă ascunsă a afirmaţiilor sale,
care e şi o trăsătură particulară a formulei narative practicate de el. Spaţiul peisagistic moldovenesc, explica el într-un interviu acordat
lui Serafim Saka, e aproape fără spaţiu; deşi variat, frumos împodobit şi foarte intim; e un orizont în care dai adesea cu fruntea.
Cadrul natural mioritic ar exercita, conform unei asemenea opinii, acţiuni restrictive asupra cursului narativ, normând fantezia şi
limitând-o la săpare în sus şi în jos, în jos şi în sus: N-am cântat tot ce am întâlnit în cale ca un călăreţ de stepă, deoarece n-am avut
de călătorit în şa mai mult de două-trei zile. Poate de aceea nu avem nici epos. Baladele noastre din el s-au grupat în jurul mitului
Novac-Baba-Novac prin rubedenia sângelui şi nu printr-o construcţie literară de ansamblu (Aici şi acum , pag. 43). Romanul basarabean contemporan i se părea prozatoru

Laconismul, deşi cinematografizat şi nerăbdător prin punctările dese de suspensii, are încetineala epică a naraţiunii clasice. (În orice
caz, între ele nu e o deosebire de esenţă!). Prozatorul merge, însă, neabătut în albia intensităţii, stăruind într-o zonă net delimitată,
povestind o întâmplare sau o amintire (adesea suprapuse contrapunctic), călătorind, aşa cum spunea, nu mai mult de două-trei zile.
Verticalitatea sa epică este materializată cu o măiestrie ireproşabilă în nuvela Un hectar de umbră pentru Sahara – punct culminant al
creaţiei sale, care se impune şi ca una dintre cele mai bune realizări ale prozei româneşti contemporane.
Pe fundalul ritmurilor eterne ale Nistrului, al furiei stihialului dezlănţuit, se şi proiectează întâmplările nuvelei titulare a ultimului volum
al prozatorului. Lumea de aici, formată din românii băştinaşi, hărţuită de periodicele ravagii ale apei şi mâlului, de vizitele
vilegiaturiştilor-petrecăreţi veniţi din Rusia largă, şi, aşa cum vom vedea, amorali, de bubuiturile avioanelor cu reacţie, duce un trai
aşezat, sănătos. Şoselele, hidrocentrala au făcut să dispară sate, biserici, cimitire, deprinderi şi norme vechi, bătrânul însă rămâne un
copil al firii, comportamentul său fiind cu adevărat infantil: Bunelul se bucură acuma de toate ca un copil . Se vede că viaţa omului are
două copilării. Una la început şi alta la sfârşit. Acuma lui i se pare că tot ce a fost în viaţa lui a fost frumos . Spre deosebire de bătrân,
feciorul său Simion este un dezrădăcinat. O întâmplare tristă – vaca pe care o păştea în insula de la mijlocul râului este muşcată de un
şarpe şi el, bătut pentru neatenţie, este cuprins de friguri care se transformă într-o boală incurabilă – îl face să părăsească cuibul
părintesc. Revine însă în aparenţa de a găsi un remediu, decizia lui purtând un sens simbolic ascuns: însăşi întoarcerea la copilărie, care e o obsesie, pare să aibă un efect tăm

Sensul morţii eroului e unul învederar parabolic: el s-a întors în cercurile sale , destinul readucându-l acolo de unde a pornit în lume. E
tema fundamentală a literaturii române din Basarabia (şi, fireşte, din Transnistria). Nostalgia matricei stilistice româneşti s-a tradus şi-n
faptul că în manuscrisele prozatorului găsim doar grafia, interzisă oficial. O fatalitate insidioasă îl urmăreşte pe Simion, pecetluindu-i
soarta unică, romantică într-un fel. Drumul spre insulă devine drumul spre singurătatea pe care o va trăi întreaga sa viaţă.
Vlad Ioviţă este mai totdeauna un realist necruţător care nu cochetează cu destinul şi nu-şi menajează cu o iubire falsă personajele.
Visele dulci, de adolescenţă şi împliniri imaginare, sunt înfruntate cu realul sau chiar reîntoarse în sfera lui trează. Bovarismul
sentimental este amendat, răzbunat crunt, oglindit în faţa cenuşie a realului.
Parcurgând întreaga nuvelistică a prozatorului (anume că nuvelistică, romanul fiind un gen necultivat de el: Ioviţă rămâne şi prin această
temă de roman fidel afirmaţiei sale din interviu) din perspectiva ultimului său volum Un hectar de umbră pentru Sahara , iese mai bine
în vileag tendinţa de a absolutiza şi a impune o anumită formulă narativă care să cuprindă maximumul de sinceritate. Era o formulă
polemic îndreptată, pe de o parte, contra contemplativităţii lirice tradiţionale, iar pe de alta, contra părţii de vis din însuşi sufletul
eroilor.

Ceea ce urmăreşte Vlad Ioviţă este tensiunea epică a situaţiei care îl duce la baladesc. Nuvelele sale sunt, în fond, balade. Raiul lui
Vistian Pogor , derulează faptele anume într-o severă însuşire baladescă: enunţul unei vânători încheiate, apariţia „turcului“, furtul
calului serdarului, întâlnirea celor doi fraţi Pogor: vechilul lui Cobaş şi haiducul Vistian, ciocnirea dintre ei şi omorârea acestuia din
urmă. După toate legile cântecelor bătrâneşti expunerea se încheie printr-un comentariu lirico-filosofic, înveşmântat în parabolă.
„Grădina dormea somnul dulce al dimineţii. Nu dormea doar un pui de mierlă, care căzuse noaptea din cuib şi astfel rămăsese viu. Puiul
bătea din aripile firave, întindea gâtul alb-roşcat şi se cerea în cuib. Dar cuibul îi era dărâmat şi gol.

Bufniţa, care moţăia sătulă pe craca zgâriată, îl privea cu ochi stinşi şi nu-l vedea. Îl auzea însă, şi de atâta îşi ascundea ciocul plin în puf
şi sânge năclăit ba sub o aripă, ba sub alta. Pasărea răpitoare simţea că zburătoarele grădinii se trezesc şi curând vor sparge frunzişul şi
se vor înălţa spre ceruri. Trebuie să steie în ascunzişul ei ţeapănă şi tăcută, fiindcă e destul s-o zărească un codruş ori o florintă şi îndată
se adună mii şi mii de păsări, una mai mică decât alta. Ele ţipă toate într-un glas, dau târcoale duşmanului de noapte, şi, alegând din
stolul lor pe cea mai îndrăzneaţă, o aruncă bufniţei drept în ochi. Apoi năvălesc toate şi o sfâşie.“ Sunt, astfel, cazuri când situaţia e
neapărat potenţată, descifrată sau privită sub unghi parabolic, toate aceste mijloace focalizându-i puternic sensul, prozatorul visează un
spaţiu mai larg decât cel pe care i-l oferă evenimentul, construind ca şi cum nuvelele invers, de la orizontul posibil.

După cum ne demonstrează în special ultimul său volum Un hectar de umbră pentru Sahara , Vlad Ioviţă e stăpân pe o tehnică ce
refuză convenţiile, ascultând doar implacabila lege a timpului. Orizontul de „casă mare“ nu pregetă a fi festiv, reconfortant, ci proiectat
din dramele trăite în Zodia războiului în ciocnirile omului cu destinul şi cu ceilalţi oameni, cu propriile gânduri şi amintiri. Scuturat de
podoabe, sobru, exact, trasând liniile de forţă ale naraţiunii cu un creion de cărbune, scoţând energic de pe lucruri efigia lor fidelă, iar
de pe oameni esenţa etică a comportamentului lor, ambiţionând să fie laconic (şi nu epic!) cu orice preţ (de unde şi o cenzurare severă a
stilului, pe alocuri silnică), aspru în spiritul veacului, Vlad Ioviţă rămâne prozatorul marilor promisiuni.
COROBAN: Ioviţă ştie să îmbine în mod măiestrit momentele epice cu scenele prozaice, măreţia cu hazul, dramatismul cu situaţia
comică. Eroii nuvelei sunt în acelaşi timp personalităţi istorice cunoscute, oameni angajaţi într-o încordată luptă împotriva robiei
turceşti.
Nuvela Dimitrie Vodă Cantemir e o operă artistică în care omenescul se răsfrânge până în cele mai mici detalii. Există o modalitate
sprintenă de exprimare, de prezentare (mai ales!) a scenelor, care exclude prozaismul. Subiectul nuvelei este mijloc eficient de
cunoaştere a unui moment istoric important din viaţa Moldovei.
Vasile Coroban
CIOCAN: Într-o perioadă în care domina sămănătorismul proletar, scriitorul transnistrean utiliza în prozele sale tehnica faulkneriană a
punctelor de vedere. În multe din textele lui Vlad Ioviţă adevărul e „risipit“ între vocile distincte şi deosebite ale personajelor şi se
„încheagă“ pe măsură ce aceste voci se fac auzite. Naratorul omniscient îşi face rar apariţia în proza lui V. Ioviţă, fiind considerat un
dictator care transformă personajele în marionete. Un procedeu des întâlnit în nuvelele şi povestirile lui V. Ioviţă este flash-backul
(întreruperea bruscă a acţiunii, prin întoarcerea la o situaţie din trecut), ce arată personajele sub o altă lumină decât cea sub care apar ele
iniţial. Deseori flash-backul este, aşa cum spune naratorul din nuvela Magdalena , consecinţa faptului că „unele amintiri sunt mai
materiale, mai palpabile decât unele realităţi pe care le trăim imediat “. Mulţi dintre protagoniştii prozelor lui V. Ioviţă sunt „captivii“
unor frustrări, obsesii şi slăbiciuni ale căror rădăcini se află în trecut. „Depozitat“ în subconştient, trecutul irumpe la un moment dat,
bulversând existenţa plictisitoare a funcţionarului din nuvela Sirena .
 Iulian Ciocan
BURLACU: Proza lui V. Ioviţă, deşi mai puţin variată ca specie, mai restrânsă ca volum şi arie de cuprindere a vieţii, este
reprezentativă sub diverse aspecte. Receptiv la variate experimente şi inovaţii, mode ale vremii, scriitorul asimilează o artă de
transfigurare modernă, utilizând fluxul de conştiinţă şi monologul interior (Joyce), memoria involuntară (Proust), dialogul
hemingwayan, mecanismul sugestiei simbolice etc. Cu toate acestea, în contextul tendinţelor generale specifice prozei anilor 60-80,
Ioviţă este, mai întâi, cel care încearcă să autohtonizeze neorealismul italian, practicând o nuvelistică în care nu cuvântul are primatul, ci
vizualul. Elementul neorealist este un aspect revelator în debutul lui Ioviţă la nivel de expresie, viziune, compoziţie, temă, conflict şi
erou.

În literatura noastră, în pofida direcţiilor prevestitoare înnoirii, prioritate are lirismul pastoral ce împiedică afirmarea plenară a eposului
obiectiv, a polifonismului artistic. Pe acest fundal artistic debutează editorial scenaristul şi regizorul Vlad Ioviţă. Volumul de nuvele
Râsul şi plânsul vinului (1965) apare, desigur, după sporadice experienţe poetice, prin care trec mai toţi prozatorii timpului.

Cu vizibile reminiscenţe impresioniste sau neorealiste, debutul învăluie în transparenţe amăgitoare figuri de eroi neobişnuiţi,
circumstanţe şi conflicte mai puţin caracteristice. Trecând cu vederea peste eroii consacraţi ai prozei anilor 60, Ioviţă mizează pe
singularitatea situaţiei, pe bizareriile unor eroi – am putea spune traşi de păr – sau pe violenţa lor comportamentală, pentru a magnetiza
atenţia, a-i face memorabili. Astfel, fără să epateze asemenea poeziei de estradă, mult prea mult la modă, naratorul încearcă prin
extravaganţele comportamentale o modalitate de a evidenţia şi de a da expesivitate noutăţii personajului.
Hipnotizată de poetizarea unor scene, de decupajul măiestrit al episoadelor, de sincretismul formelor de artă, critica, obiectându-i
integritatea mesajului, divagaţiile naturaliste, fiziologismul strident, a supraestimat în general valoarea prozelor, fără să observe că în
nuvelistică venise un neorealist care, conform principiilor şcolii italiene, înainte de toate punea accentul pe concretul faptului de viaţă:
un bătrân îşi pierde în război pe cei şapte feciori; într-un lagăr al morţii în atmosfera de teroare şi exterminare încolţeşte o dragoste
nefastă; un fântânar mobilizat dezertează de pe frontul stalingrădean şi, întors acasă, trăieşte ascuns într-o fântână etc. Războiul,
destinele unei generaţii mutilate, trecutul mai îndepărtat al neamului determină de acum înainte în linii mari cadrul temporal şi social al
nuvelisticii sale.
În plan caracterologic, „noutăţile“ din majoritatea nuvelelor de debut sunt deja „învechite“. Formula lirică nu stimulează dezvăluirea
acuităţii caracterului; ce-i drept, ciudăţeniile unor figuri, aproape imuabile la noile condiţii ale existenţei concret-istorice, devin nişte
arhetipuri inalienabile ale prozei rurale.

Experienţa directă, caracterul autobiografic ce oferă un grad înalt de autenticitate, viziunea concretului şi a contemporaneităţii, aducerea
în prim-plan a lumii satelor şi caracterelor populare, descrierea simplă fără demonstraţii teziste, reflectarea în conştiinţe prin modificări
şi nuanţe, construcţia în cerc (subiecte care încep şi sfârşesc în acelaşi chip, sau cu finaluri fără finaluri) – trăsături stilistice ale
neorealismului sunt specifice mai multor nuvele ale lui Ioviţă, căpătând o individualitate artistică în care simbolul, parabola fuzionează
cu alte modalităţi expresive, în care se mizează pe tehnica sugestiei, tipică poeziei moderne.
Alexandru Burlacu, Critica în labirint , Editura ARC, 1999, p. 102–105
Lidia Istrati 1941
Se naşte la 22 ianuarie, în satul Sofia, judeţul Bălţi, într-o familie de ţărani.
1962
Absolveşte Institutul Agricol „M.V. Frunze“ din Chişinău (azi Universitatea Agrară), Facultatea Agronomie.
1965
Susţine doctoratul în domeniul biochimiei şi fiziologiei plantelor (Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti).
1968
Debutează în revista Nistru , organ al Uniunii Scriitorilor din Moldova, cu nuvela de proporţii Îngăduie, omule , moment ce a trezit
suspiciunile puterii, fapt pentru care autoarea a fost ostracizată, ani buni, interzicându-i-se publicarea în presă.
1978
Debutează editorial cu volumul de nuvele Nica , aducând, la acea vreme, un suflu nou în nuvelistica românească din spaţiul dintre Prut
şi Nistru. Cartea a fost înalt apreciată de către colegii-scriitori şi de critica de specialitate, fiind considerată drept una dintre cele mai
notorii realizări în proza scurtă din ultima vreme.
1987

Scrie un roman intitulat Tot mai departe , în care încearcă să recupereze prin document figura legendară a domnitorului Moldovei
Ştefan cel Mare, voievod care a devenit, la sfârşitul anilor optzeci, simbolul renaşterii naţionale a românilor basarabeni. Romanul a fost
o bună perioadă de timp pus la index, adică interzicându-i-se publicarea. Şi doar datorită susţinerii veteranului scrisului românesc din
Basarabia – Andrei Lupan – a putut vedea lumina tiparului.
1988
Activează în calitate de redactor, apoi şef de redacţie la Editura Ştiinţa.
1989
Este propusă în funcţia de Director al Muzeului Literaturii Române „M. Kogălniceanu“.
1990
Este aleasă deputat în Parlamentul Republicii Moldova.
Vede lumina tiparului volumul de proză Scara.
1992
Apare romanul Goana după vânt , o scriere ce ia în dezbatere probleme de morală, cultură şi omenie, autoarea încercând subtile
investigaţii în conştiinţa eroilor abordaţi.
1995
Publică volumul de proză Nevinovata inimă , îmbinând cu succes activitatea de parlamentar cu cea de scriitor.
1996
Este decorată cu Ordinul „Gloria Muncii“.
1997
Se stinge din viaţă la 25 aprilie într-o clinică din Germania. Este înmormântată la Chişinău, la Cimitirul Central.
A rămas în manuscris romanul Faţa albă de mătase...

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Prin debutul care a scandalizat autorităţile şi prin proza de mai târziu, de asemenea oficial contestată, fiindcă aducea în prim-plan figura
voievodului Ştefan cel Mare, simbol al renaşterii basarabene, Lidia Istrati are un dar indiscutabil de povestitoare care surprinde oamenii
la răscruce, „subt vremi“ şi legi. Adevărul spus de prozatoare e dur, manifestându-se uneori chiar cu o îndrăzneală naturalistă; ea face,
în fond, antropometrie, adică determină esenţa morală a omului după acţiunile sale concrete. Naraţiunea ia forma unui evantai de fişe
etice, caracterologice şi fiziologice. Gama picturală se reduce uneori la clarobscur. Pana prozatoarei e neşovăitoare în surprinderea
„zămislirilor de rău“ şi a „vicleşugurilor“ monstruoase (romanul satiric Goana după vânt ) urzite fie de boierii din tinereţea lui Ştefan,
fie de „boierii“ noi din spaţiul basarabean, peste care se aşază aerul fatidic al predeterminării istorice.
Lidia Istrati a avut o vocaţie de povestitor indiscutabilă, dar nu şi-a putut da măsura adevărată a talentului din cauza „tăgadei
zgomotoase cu care a fost învrednicită apariţia ei în literatură“ (Andrei Lupan).
Formula narativă pe care ne-o propune este ferită atât de stilul neutru, „de lucru“, cât şi de acela eseistic, cvasiintelectual, ce constituie
modalităţile-cheie ale prozei contemporane; un suflu aspru – fie dogorâtor, fie rece-şfichiuitor – străbate scrisul ei, acesta fiind chiar
suflul adevărului. Cititorul nu este nicidecum menajat printr-un adaos de podoabe sau de dulceaţă verbală: sobrietatea e steaua polară a
prozatoarei.

Prin ceea ce este istorie şi prin prezentul care abia devine istorie bântuie vânturile nemiloase ale destinului, încât nu este un titlu mai
semnificativ decât acela al compartimentului de secvenţe nuvelistice: Zilele omului . Oamenii înşişi sunt surprinşi la răscruci, „subt
vremi“ şi legi. Aerul predeterminării – dens, tare – se aşază peste faptele şi acţiunile lor. Ei sunt prinşi, fără nici o şansă de scăpare, în
mrejele destinului, ascultând, supuşi, şi de îndemnurile – adesea fatale – ale propriilor caractere.
Viaţa nu leagănă, nu învăluie cu dulci bucurii, ci supune legilor ei implacabile. Adevărul spus de prozatoare e dur, manifestându-se
uneori chiar cu o îndrăzneală aproape naturalistă.
Ceea ce o interesează în special pe Lidia Istrati este omul modelat de condiţia umană, ca şi de propriile date organice; ea face, în fond,
antropometrie, adică determină esenţa morală a omului după acţiunile sale concrete.

Dacă în placheta de debut (Nica , 1978) ce impunea în ţesutul narativ o optică feminină (ascuţită, neiertătoare), în prezentul volum, atât
nuvelistica ce abordează o accentuată tematică rurală, cât şi secvenţele de viaţă romanizată a lui Ştefan cel Mare sunt axate pe un punct
de vedere ţărănesc prin excelenţă. Zgârcenia cu care narează, obişnuinţa de a cumpăni faptele în lumina binelui sau a răului, îngăduinţa
cu care este privită înlănţuirea evenimentelor sub semnul destinului sunt însemnele specifice ale modului de a fi al ţăranului. Aşadar,
prozatoarea vede lucrurile (chiar şi actele marelui domnitor) din perspectiva lumii satului, constituită pe principii etice solide, milenare.

Pecetea acestei lumi e deosebit de sensibilă în desenul fiziologic conturat cu fermitate şi în observaţiile moraliste, strecurate stăruitor în
intimitatea descrierii: „Întotdeauna-i aşa: te sugrumi ca să nu te aibă lumea de bogat şi zgârcit şi te alegi cu zaviste şi prepuneri“.
Mişcarea epică în sine, desfăşurarea firului narativ în spaţiu nu solicită atenţia prozatoarei: faptele pornesc dintr-un punct al observaţiei
morale şi formează în jurul lui un semicerc, uşor de mânuit. E anume forma unui evantai de fişe morale, caracteriologice şi fiziologice.
Sunt pliuri care se strâng brusc sau se desfăşoară rapid, prezentând câteva secvenţe cu valoare simbolică, însă ele vor rezuma întreaga
epopee a domniei legendare.

Sub aspect cronologic Tot mai departe cuprinde doar câţiva ani (dacă ţinem cont de indicaţia autoarei „De zece ani adună bir
Moldova“, acţiunea începe pe la 1467 şi se încheie cu înscăunarea lui Laiotă Basarab în 1473, centrale fiind bătălia cu Matei Corvin la
Baia şi cu tătarii la Lipnic), dar acest răstimp e suficient pentru a efectua o secţiune transversală în mecanismul istoriei.
După înfruntarea tătarilor, tânărul Ştefan devine „vulturul în vârf de munte“, care vede lucid „cum se fură pământul Moldovei şi se
acoperă cu zgură şi întuneric frumuseţile ei“.

Limbajul e sadovenian, dar avem o bună dovadă că Lidia Istrati ne-a dat un Ştefan cel Mare al ei: un domnitor care devine tot mai
singur. Este drama omului de geniu, hiperionică în esenţa ei. Prozatoarea nu atât înconjoară pe domnitor cu o aureolă romantică, cât
accentuează condamnarea sa la singurătate prin înseşi excepţionalele sale izbânzi. Istoria lucrează pentru el, dar şi împotriva lui (prin
înmulţirea invaziilor din afară în scopul pedepsirii temerităţii sale, ca şi prin accentuarea tendinţelor acaparatoare ale marii boierimi).
Dacă marea scenă a istoriei e cuprinsă cam stângaci de autoare, în schimb prim-planurile (actele fariseice, intrigile, patimile mărunte,
aspiraţiile ascunse la putere) sunt conturate cu o siguranţă portretistică ce se reţine.
Lidia Istrati face pictură de tipuri, dispunând de o pastă densă. Gama se reduce la un clarobscur sobru, dispus, însă, în pete distincte,
expresive. Impresia e că ştemuieşte: chipurile se conturează rigid prin lovire şi presare. Iată dregătorii în preajma domnitorului, – toţi
înfăţişaţi cu asemenea trăsături tipice: „La hatâr de veselie stolnicul arată dinţi măcinaţi, obraz zbârcit şi găvane subţiate. Deodată el se
simţi bun de fariseu...“; „Iar de colo Bode vornicul cu ochi negri strădalnici şi obraz alb...“; „Goian surâdea într-un colţ de gură, şi în
surâsul dumnealui era atât îngăduitoare bunăvoinţă, cât şi cucernică hâtrie, ci vodă îl înţelese mai mult a bătaie de joc. Şi atunci el s-a
ridicat negru şi posomorât, jos de stat vârtos clădit, cum era...“.
Pana prozatoarei e neşovăitoare în prezentarea „zămislirilor de rău“, în împătimirea de acest viciu şi în contaminarea spiritului de
viclenie: „Stolnicul Alexe credea în vicleşugul cel ascuns şi în roada lui. Căci nimic nu dă mai uşor în colte ca un vicleşug bine
plăsmuit“.
„Vicleşugurile“ iau proporţii monstruoase în Moldova şi, urmărit de fantoma lor, de „roada“ viitoare Ştefan cel Mare devine „tot mai
singur“. În orice caz „tot mai departe“ îl cheamă insistent pe „tot mai singur“, această asociere oferindu-ne o cheie pentru lectura
bucăţii.
Prozele scurte ale Lidiei Istrati au aspect de secvenţe autobiografice trăite dramatic – toate rupte din tensiunea conflictului omului cu
lumea. Scara e parabola care ne vorbeşte despre dorinţa de împlinire a omului, zădărnicită de neînţelegerea şi răutatea celorlalţi, puşi
pe „mahinaţii şi îmbogăţit“. Moş Acridan îşi sacrifică scândurile prevăzute pentru sicriul său, spre folosul oamenilor, făcând trepte care
să le înlesnească urcuşul: „Apoi dintr-o dată s-a şi luminat de zi şi moş Acridan a văzut lespezile dezbârnate, prundişul scoghilit din
trepte, corlatele dezbătute şi a simţit cum dinspre scară vine să-l sugrume o jivină, de care întotdeauna a ştiut că este şi de care
întotdeauna s-a temut...“.
Zambila din nuvela omonimă este întruchiparea clasică a ţărancei aprige, iscusite, dar zgârcite, cu interese egoiste şi materializate la
maximum: „ În fiecare zi afară de aceea că spăla rufele, ştergea praful, închega laptele, Zambila vântuia cearşafurile şi dovedea la oraş
cu fruct şi zarzavaturi de vânzare“. Năravul i se călea, ne spune prozatoarea, pe măsură ce îmbătrânea; îngropa gavanoase buchisite cu
bancnote de cincizeci de ruble, la nunta feciorului ei n-a închinat decât zece ruble, încetul cu încetul s-a lepădat de toate rudele. Toate se
făceau după placul eroinei. Dar asupra casei ei apăru fantoma Morţii. Dispare soţul ei Gheorghe Maglavit, Zambila pregăteşte o masă
de pomenire, la care însă nu vine nimeni. Moare degrabă şi ea însăşi într-o casă plină de conserve de peşte şi de oale cu brânză de oi.
Observaţia morală a autoarei e ascuţită ca întotdeauna: „În noaptea ceea Zambilei i s-a închegat sângele în vine. Feciorul Patrache a
înmormântat-o cu tot obiceiul. Lume a fost puţină şi nimeni n-a scăpat o lacrimă. Ba unora le-a părut rău că de pe colină, de sus, de
unde era cimitirul, i se va arăta şi Zambilei satul cu salcâmul în floare“.

Dacă mai adăugăm şi secvenţele nuvelistice cu Nica, eroină cu care ne-am întâlnit şi în cartea de debut (Cu oile, Viţelul de lut şi
Nepoata), se conturează limpede orientarea autoarei spre formula realistică dură, atât de potrivită pentru a spune adevărul curat.
Malarciuc: Farmecul inedit al naraţiunii Lidiei Istrati cred că ţine nu de acţiune, fabulă, conflicte ş. a., ci de urzeala, de fondul pictural al
lucrării. Descoperim aici observaţii surprinzătoare şi un proces de creaţie a limbii, a expresiei n e o a ş e de o rară frumuseţe... Romanul
Tot mai departe este şi o cântare limbii române, o demonstrare strălucită a virtuţilor şi nesecătuirii graiului nostru. Îmbinarea dintre
arhaic şi modern este perfectă, într-o deplină armonie... Am certitudinea că primim, în sfârşit, un veritabil roman istoric de autentică
respiraţie epică, de o reală valoare artistică.
O carte de învăţătură pentru noi şi copiii noştri.
Gheorghe Malarciuc
 Lupan: Iată, în sfârşit, cartea cea dintâi a Lidiei Istrati. Vine ca de departe cu încetineală şi întârziere. Or fi zece ani de acum, de când
povestirea sa Nemulţumitului i se ia darul a izbucnit ca un strigăt de uimire în atenţia cititorilor. Nu aducea nimic senzaţional, căutat
sau scornit. Nimic din stridenţa setei de afirmare. Tema cea mai comună. Un sat obişnuit din Moldova, cu intelectualii săi în frământări
neliterare oarecum ştiute de noi toţi pe de rost: şcoala, directorul, învăţătorii, colhozul, preşedintele, câţiva tineri specialişti... Ciocniri
de tendinţe şi de caractere, uneori dramatice şi amplificate, alteori mărunte, rutinare, toate împletite în cea mai încurcată trăire
omenească. (...)
Pe lângă tabloul contemporan al satului povestirea zvâcneşte tot mai încordat şi mai patetic parcă anume încercarea asta aprigă de zbor
cu aripile îndărătnice, dar neantrenate. E o problemă de psihologie femeiască în care nu risc să mă afund. Dar e o problemă pusă cu
patimă şi cu o sensibilitate ascunsă, uluitor de cultivată. Un fel de recunoaştere în adânc şi un orizont larg de viaţă. Mi se pare că asta dă
povestirii rezonanţă umană şi valoare artistică palpabilă.
Am vorbit de povestirea de debut a Lidiei Istrati, care constituie şi temeiul covârşitor al acestei cărţi.

Vin şi celelalte, mai scurte, în care autoarea pătrunde în experienţe zilnice necruţătoare, dar mereu afirmând trăirea, chiar voluptatea
trăirii, pătrunde în adânc sufletul tânăr, cristalul de valoare al copilăriei în devenirea sa reală. Pătrunde fără literatură, ca un colte
sănătos şi curat hărăzit luminii. E de o rară plasticitate şi vigoare chemarea aceasta spre condiţia neprecupeţită a vieţii.

Te gândeşti să rămână trainică şi să dureze în creştere neînduplecată. Şi să biruie desfăşurându-şi energiile primare necorupte.
Andrei Lupan, Nica , Editura Literatura Artistică, 1978
Ciocanu: Majoritatea nuvelelor scurte ale Lidiei Istrati izvorăsc, aşadar, dintr-o cunoaştere concretă, amănunţită şi – nu ne temem s-o
spunem – adâncă a vieţii, a sufletului şi mentalităţii oamenilor. Faptul că diapazonul de teme şi varietatea tipurilor umane zugrăvite este,
totuşi, îngust nu-i poate fi luat în nume de rău unui debutant, cu toate că şi de aici el urmează să tragă concluziile cuvenite. În cazul
Lidiei Istrati faptul subliniat este compensat parţial de povestirea de proporţii medii Nemulţumitului i se ia darul , publicată mai demult,
analizată în mod detaliat şi întâmpinată de critică cu atitudini contrare, revăzută însă cu responsabilitate de autoare. Calităţile remarcate
în nuvelele scurte sunt prezente aici într-o măsură mai mare, formând un ansamblu tematico-ideologic bine orchestrat şi din punctul de
vedere al formei. Personajele povestirii nu mai sunt doar punctate, portretizările nu se reduc la câteva fraze, la cel mult un dialog-două;
autoarea profită de dimensiunea oferită de realitatea supusă investigaţiei şi recreează cu succes atmosfera psihologic-intelectuală şi
socială a unui sat (...) Esenţialul pentru Lidia Istrati rămâne modul intuitiv-contemplativ de zugrăvire a vieţii, prin care autoarea a adus în proza moldovenească personaje di
Ion Ciocanu, Nistru , 1979, nr. 3
Saka: Lidia Istrati a fost o mare spărgătoare a tăcerilor de gheaţă care ne cuprindeau în clipele de laşitate politică, dar şi de lâncezeală
literară, scrisul nostru pierzând – în marcanta persoană a Domniei sale – scriitorul, al cărui curaj artistic a scos literatura contemporană
din Basarabia mai în faţă şi a reîntors încrederea cititorului. De la Lidia Istrati încoace se va spune că nu tot ce s-a scris pe aceste
meleaguri este neapărat minciună şi fals.
Serafim Saka

Mazilu: Lidia Istrati a avut curajul civic şi ambiţia artistică, caracterul ferm să rişte... A plăsmuit o scriere inspirată, cu multe pagini
originale. E o încercare temerară de a reconstitui istoria în drepturile ei legitime, polenizând indirect cu actualitatea coruptă.
Gheorghe Mazilu
Vangheli: Lidia Istrati nu face paradă de cuvinte. Paginile cărţilor sale abundă de adevăr intransigent şi odată citite nu se uită – semn al
unei literaturi autentice.
Spiridon Vangheli
Leonida Lari 1949
Se naşte la 26 octombrie, în familia învăţătorilor Nadia şi Ion Tuchilatu din satul Bursuceni, judeţul Bălţi.
1964
Debutează în presă (Tinerimea Moldovei , revistele Moldova şi Nistru ) cu versuri.
1965
Absolveşte Şcoala medie cu Medalia de argint.
1966
Susţine admiterea la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova.
Publică, în anii studenţiei, cicluri de versuri în toate publicaţiile periodice. A luat parte cu un recital de versuri la una din şedinţele
Cenaclului „Mioriţa“ de pe lângă Biblioteca Naţională, condus de Mihai Cimpoi.
1971
Absolveşte Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova. Este angajată colaboratoare ştiinţifică la Muzeul Literaturii
Române „D. Cantemir“.
1974
Debutează editorial, în colecţia Debut , cu volumul Piaţa Diolei , cu o prefaţă de poetul-academician Andrei Lupan. Poeta fusese
etichetată ca afectată de misticism. La vârsta de 18 ani ia pseudonimul Leonida Lari (Lari în mitologia indiană simbolizează zeul
cuvântului).
1975
Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, se retrage din câmpul muncii pentru a se deda creaţiei.
1977
Este angajată redactor la Editura Cartea Moldovenească.
1979
Colaborator literar la săptămânalul Literatura şi arta .
1980

Lansează volumul de poeme Marele vânt (Editura Literatura Artistică, Chişinău), caracterizată ca o carte despre suflet.
1982
Apare de sub tipar volumul Lumina grăitoare.
1985
Propune cititorilor volumul Mitul trandafirului .
1987
Editura Literatura Artistică lansează volumul Scoica solară , calificată ca „scoica sufletului poetic“ al autoarei.

Participă activ la Plenara Uniunii Scriitorilor din 18-19 mai. Este aleasă în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1988
Face parte din liderii celui de al treilea val al Mişcării de Eliberare şi Renaştere Naţională din Basarabia (Primele două valuri avuseseră
loc între anii 1947-1949 şi 1965-1970).
Editează cartea de basme pentru copii şi adolescenţi Insula de repaos , care apare şi în varianta rusă, în traducerea lui S. Golubiţki –
Ostrov golubâh snov (1990).
1989

Este aleasă deputat al poporului în Parlamentul URSS. Cu sprijinul unor reputaţi confraţi de litere, în 1989, tipăreşte prima publicaţie de
limbă română (în grafie latină) din Basarabia postbelică, Glasul naţiunii , revistă la care este şi în prezent redactor-şef.
An de cotitură în istoria noastră, poeta Leonida Lari este supranumită „Jeanne d’Arc a Basarabiei“.
1990
Editura Hyperion lansează volumul de poeme Anul 1989 , un manifest al poetei întru susţinerea idealurilor naţionale.
Este aleasă deputat în Parlamentul Republicii Moldova.
1991

La Editura Univers din Bucureşti vede lumina tiparului volumul de sinteză poetică Dulcele foc (ediţia a doua, prima a apărut la
Chişinău, în 1989, în grafie rusească), îngrijit şi prefaţat de Doina Uricariu (care îşi trage obârşia, după mamă, din Nordul Basarabiei).
1992
Vede lumina tiparului volumul Lira şi păianjenul . Editura Porto-Franco din Galaţi lansează volumul Epifanii . Fiind mereu ameninţată
de duşmanii românismului şi ai reîntregirii, în timpul războiului din Transnistria este nevoită să se refugieze în ţara-mamă, împreună cu
familia. Din 1992 duce o activitate intensă în Parlamentul României.
1993
Editura Glasul scoate de sub tipar volumul de poeme Al nouălea val , care cuprinde poeme de o incontestabilă valoare artistică, socotită
de Cezar Ivănescu „mare poetă de azi şi dintotdeauna a românilor“.
Este distinsă cu Premiul Academiei Române pe anul 1993 pentru volumul antologic Dulcele foc .

S-a mai învrednicit de Premiul „Sf. Gheorghe“, acordat de Uniunea Scriitorilor din Voivodina, Iugoslavia; premiile revistelor
Literatura şi arta , Cronica din Iaşi, Totuşi iubirea şi România Mare din Bucureşti, Premiul „Mihai Eminescu“ de la Putna.
1995
Editura Crater din Bucureşti lansează noul volum de poeme al autoarei Scrisori de pe strada Maica Domnului .
1996
Un nou volum de poeme, intitulat Aldebaran (versiune româno-franceză) apare la Editura Geneze din Galaţi.
Iar Editura Eminescu pune la dispoziţia cititorilor volumul Lunaria .
1998
Editura SSR, Bucureşti, scoate de sub tipar volumul Între îngeri şi demoni .
1999
Apare în librării noua carte Avatar (Editura Geneze, Galaţi).
Iar la Editura Orion din Bucureşti apare un nou volum antologic Învingătoarele spaţii , cu o prefaţă de poetul şi criticul literar Tudor
Palladi şi o postfaţă de criticul literar Andrei Langa.

Leonida Lari a tradus din creaţia poeţilor Sapho, Byron, Lenau, Puşkin, Lermontov, E. A. Poe, A. Ahmatova, A. Maciadosia.
Este deputată în trei legislaturi în parlamentele celor două state româneşti.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Leonida Lari transcrie stări lirice pure proiectate fantasmagoric sub semnul unui romantism „desuet“, pe fundalul căruia se dă lupta între
spirit şi materie. Trăirea se vrea ideală, ardentă, purificată în cel mai înalt grad prin lumina solară. Actul poetic ţine de sacru şi nu poate
fi conceput decât ca spiritualizare, purificare, înnobilare. Poeta devine, cu timpul, mistică fără ca misticismul să fie acoperit artistic, şi
mesianică, făcând o cronică lirică a procesului de renaştere basarabeană în acorduri patetico-publicistice, solemn-civice sau mânios-
etice ce cântă idealurile naţionale şi veştejesc respectiv gusturile imperiale, răul, minciuna, vanitatea, nepăsarea, „gestul puterii,
mâncării, băuturii, iubirilor uşoare“, mediocritatea. Această Jeanne d’Arc a renaşterii basarabene, cum credea mulţimea, demonică,
mesianică, etic-necruţătoare a semnat versuri ce-au înfiorat adunările, dar inegale din punct de vedere artistic.
După cum observa Marin Sorescu în prefaţa la Lira şi păianjenul , poezia se confundă în cel mai înalt grad cu viaţa sa, iar viaţa-i devine
poezie: „Mi-e greu să-ndur acest blestem frumos, / Mi-e tot mai greu cu fiece trăire, / Ci ajunsă sunt de cântec şi în os, / şi pieptul ia
forma unei lire“ (Cerc) . Chintesenţă de existenţă destinală, poeta simte seismografic schimbările meteo-sociale, fiind învăluită de o
tristeţe adâncă iremediabilă „ca o apă mustind subterana“, generată de vânzarea de ţară, de trădarea „ca-n Mioriţa“, de lichelismul
bolşevic şi loialismul faţă de „ocupanţi“, de demonii albi, danteşii moderni „ce-n suflete împuşcă“, lupii lăsaţi la „stână pentru pace“, de
îmbolnăviţii de sine şi neant („Peste Moldova ceru-i deschis / Ca un ochi care plânge“ Glasul naţiunii ). Timpul aminteşte clipa
„căderilor ancestrale“, iar între Poet, identificat cu Geniul, Dăruitul suprem, Ascetul, şi lumea schimbătoare apare o piatră de hotar
prăpăstioasă. Conştiinţa, electrizată, a apariţiei acestei linii despărţitoare naşte versuri imprecative cu adresă, uneori stângace („Dar cui
să-i spui?… Şi ai noştri tineri / Deloc însinguraţi şi pali / Nu prin parizieni trecură, / Făcură carte la muscali“ Єi ai noştri tineri ; „Ieri comunismul, azi modernismul / Ne ca

Sorescu: Foarte rar se întâmplă ca poezia unui autor să se confunde atât de mult cu viaţa sa, iar viaţa să devină poezie într-un grad atât
de înalt, ca în cazul Leonidei Lari. A scris cu propria-i viaţă, cu datul unui neam, care-şi găseşte în ea instrumentul cântecului şi ecoul.
Marin Sorescu
Ivănescu: Leonida Lari este marea poetă de azi a Românilor şi acest adevăr mi s-a impus ca o evidenţă şi după lectura cuprinzătoarei
antologii de poeme Dulcele Foc , publicate la Editura Univers, o evidenţă care nu vrea să excludă opera unor alte mari poete ca Ileana
Mălăncioiu sau Angela Marinescu, Grete Tartler sau Gabriela Creţan, ci doar să înscăuneze o epocă plină de glorie a liricii feminine
româneşti...

Geniul ei poetic, ca şi al lui Labiş, inspiraţia continuă, se explică prin aceea că sufletul ei nu a ieşit o clipă din orizontul miracolelor şi
respiraţia versului are fluiditatea rugăciunii: eticul, esteticul şi religiosul se topesc într-un enunţ de o sublimă candoare...

Leonida Lari este marea poetă de azi şi dintotdeauna a Românilor şi pentru că chipul ei şi versul ei arată adevărata faţă a României, o
icoană frumoasă şi tragică, o Madonă Povertă adorată de sufletul copilăros al unui Francesco d’Assisi...

Fie ca destinul ei să fie armonios până la capăt şi Dumnezeu să o lase să-şi împlinească opera umană, poetică întru totul...
Cezar IvĂnescu, Prefaţă la volumul Al nouălea val , Ed. Glasul, 1993
Alexandru: Dixi et salvavi animam meam.

Ceea ce te câştigă în poezia Leonidei Lari, această mare poetă a neamului nostru, este acel stil propriu, acea marcă originală, acea stare
lăuntrică înaltă, inimitabilă; suflul ritual, bătaia inimii ce reuşeşte să topească gheţurile din jur şi să înceapă în sufletul ce-o aşteaptă. Nu
ceea ce spune străbate mai întâi inima, ci melosul, ardoarea de a atenţiona, dialogul ce s-ar putea urzi între Animus şi Anima , cum ar
spune Claudel, şi aceasta este marca marii poezii dintotdeauna. Gândul o urmează.
Profunzimea acestei poezii abia în tăcerea lecturii iese şi mai mult la iveală; ceea ce te câştigă, auzind-o mai ales rostită de către această
excepţională prezenţă a cuvântului, este darul verbului ce se lasă cuprins în chip tainic de către cei ce se apropie de el cu evlavia
cuvenită şi îi desfoliază înţelesurile mai din aproape.
Preocuparea centrală în jurul căreia se urzeşte şi se încheagă opera de până acum a Leonidei Lari pare a fi cuprinsă în aceste patru
versuri:
Numai cu moartea nu pot să vorbesc,
Căci stă aşa precum un hoţ la pândă.
Oare se află-n graiul omenesc
Acel cuvânt care ar face-o blândă?
 Este strigătul lui Eminescu reluat altfel: Unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul? Este grija centrală, esenţială, a sufletului pornit la
drum prin vămile unei limbi şi seminţii. Cum se moare la voi, cum muriţi voi cei de acolo, de la gurile Dunării, din Carpaţi? te întreabă
locuitorul de la răsăritul soarelui ori apuseanul, cum înfruntaţi voi moartea? Răspunsul va veni dinăuntrul graiului ce-şi va desfolia pe
sute de pagini fiinţa sa, căutătoarea cuvântului, a Logosului întrupat în istorie.
Ioan Alexandru, Prefaţă la volumul Dulcele foc, octombrie, 1989, Bucureşti

Uricariu: Marele Vânt e în întregime o carte despre suflet. Un foc lăuntric naşte toate versurile scriitoarei. Viaţa ei însăşi îngemănează
stihul (versul) cu stihia sufletului; condiţia poetului căruia i se spunea pe vremuri stihar cu neliniştea existenţială şi febrele conştiinţei.
Leonida Lari e o poetă a ardorilor şi pasiunii, mistuită de „dulcele foc“ care e dor şi dragoste. Dincolo de nostalgia continuă a versurilor
din Marele Vânt , româneşti prin chiar această nostalgie – pe care Noica o socotea definitorie pentru poporul nostru – şi de sub umbra
de luciditate tragică a poeziilor transpar puritatea şi puterea însufleţirilor, exprimând un elan romantic, o patimă convulsivă, o înfocare
trăită „fără frică şi fără prihană“, străină mereu de ritualul ori protocolul conservării de sine.

Citind numeroasele poeme de dragoste cuprinse în această carte, în toate ciclurile (Piaţa Diolei , Marele Vânt , Scoica solară , Mitul
trandafirului , Dulcele foc , Poeme ), tandre elegii şi înfiorate litanii, nu putem să nu recunoaştem câtă dreptate avea Blaga scriind că
orice carte închide în ea o suferinţă. Alături de lirismul erotic, metafizic şi filosofic, poezia supremei iubiri şi apartenenţe completează
chipul poetei cu o expresie în care umbra tragică e răsfrântă de cutezanţă şi nu de resemnare. Poeta ce-şi rosteşte cântul „din piept“, iar
nu „din gât“ (Cocorul) poate afirma oricând despre sine: „Am stat pe o palmă de ţară / şi focul aprins l-am ţinut“ (De Patrie) . Există o
putere mai mult decât afectivă în scrisul ei ce nu se mulţumeşte să ardă pe rugul cuvintelor şi al stilului pentru a ţine vie flacăra
conştiinţei de sine şi de neam. Cutremurată de trecere, Leonida Lari înţelege să nu treacă oricum prin această lume, amintindu-ne de
versul lui Pasternak: „Viaţa înseamnă mai mult decât să traversezi un câmp“...
Întreaga poezie a Leonidei Lari este o aflare , o cunoaştere, o beatificare a celor resimţite de ea ca cereşti şi, mereu, un dialog , un fel de
a convorbi cu aproapele nostru, în stare să-i restituie cuvântului sensul primar de comuniune şi întruchipare într-o adunare de oameni
(Spleen, Existenţială, S-a lăsat toamna, Dezlegarea, La Putna, Un înger trecea prin seară..., Lunaria, Să mă ierţi, primăvară..., Rugă
de noapte, Canon, Păstor) .
Doina Uricariu, Prefaţă la volumul Dulcele foc, Ed. Univers, Bucureşti, 1991

Rachieru: Încrezătoare în cuvinte şi condamnată la însingurare, poeta – o fiinţă de lut hrănită cu foc de taină – îşi „scrie pe aer“
poemele. E drept, uneori cu lejeritate versificatorie, cu neglijenţă surprinzătoare, oferind un relief axiologic accidentat. Ea este însă un
uriaş „strigăt de durere“ şi reprezintă – cum frumos şi drept scria Marin Sorescu (1993) – „un nume mare şi luminos“. Să aşteptăm,
încrezători, volumele care vor veni; fiindcă Leonida Lari ne asigură: „de vers sunt încă plină ca un stup“.
Adrian Dinu Rachieru, Prefaţă la volumul Infinitul de aur , Ed. Augusta, Timişoara, 2002
Vasile Leviţchi 1921
Se naşte la 15 noiembrie, în comuna Carapciu-pe Siret, judeţul Storogineţ, azi regiunea Cernăuţi.
În timpul războiului este pompier în armata română.
1948
Absolveşte Şcoala pedagogică din Cernăuţi.
1959

Cursurile Institutului Pedagogic „A. Russo“ din Bălţi. Profesor de română, director în mai multe şcoli din Nordul Bucovinei.
Debutează editorial cu volumul Versuri .
1964
Fondează şi conduce cotidianul Zorile Bucovinei (Cernăuţi).
Conferenţiar la Catedra de Literatură Universală.
1966
Editează volumul de poeme La izvoarele Siretului şi un alt volum – Mărturisiri în drum .
1969

Lector superior la Catedra de Filologie Română şi Clasică la Universitatea din Cernăuţi, unde i-a avut ca discipoli pe Ilie T. Zegrea, G.
Botezatu, Vasile Tărăţeanu, Arcadie Suceveanu, Simion Gociu, Dumitru Covalciuc, Ştefan Hostiuc ş.a.
1972
Apare în librării cu volumul de poeme Inima iarăşi...
Susţine rubrica O, santa simplichitas! la săptămânalul Cultura.
1973
Apare în librării cu volumul de schiţe şi povestiri umoristice O, sfântă naivitate .
Colaborează la mai multe publicaţii de la Suceava, Iaşi şi Bucureşti.
1975
Persecutat de ideologiile vremii, renunţă la postul de profesor universitar, devenind liber profesionist. Este unul dintre fondatorii
Societăţii pentru cultură românească „M. Eminescu“ din Cernăuţi.
1982
Editează volumul de poeme Întârziere de-o viaţă .
1985
Publică un nou volum, Se destramă o noapte albă .
1989
Apare în librării volumul Adaos la cartea de vise .
1992
Pune la dispoziţia cititorilor volumul de schiţe umoristice Centrul covrigului . Este distins cu Ordinul „Gloria Muncii“ şi titlul onorific
Maestru emerit al artei.

Se stabileşte la Chişinău şi luptă activ pentru punerea în drept a limbii române, reabilitarea valorilor noastre morale şi naţionale.
1996
E prezent în librării cu volumul Cerul încă nesfărâmat .
1997
Apare volumul de poeme Punte spre un mal inexistent . Sunt cărţi care i-au impus imaginea unui „poet structural romantic, poet care a
trecut întregul univers prin inimă“.

Este deţinător al Premiilor Uniunii Scriitorilor din Moldova, al Societăţii literare „Iancu Flondor“ din Rădăuţi, Premiul „Bacovia“ ş.a.
A tradus pentru editurile din Chişinău un şir de cărţi din literatura rusă şi ucraineană (L. Leonov, S. Mihalkov, A. Platonov, A. Tolstoi,
L. Ukrainka ş.a.).

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Cernăuţiul şi Chişinăul literar mai poartă amintirea unui bărbat „de modă veche“, adevărată ediţie bucovineano-basarabeană a lui
Nicolae Iorga, îmbrăcat în palton uşor ponosit şi purtând o umbrelă sub formă de baston şi o pălărie de fetru alb-lăptos, având aer
superior-profesional dar şi o anumită alură de om de lume, de boem predispus să stea „de poveşti“ ore întregi la un pahar de vorbă
lungă. Este omul emblematic al Nordului Bucovinei Vasile Leviţchi, poet şi apostol cultural care a făcut figură de iluminist, de om de
Renaştere într-o perioadă de vitregie pentru cultura română din această parte de ţară înstrăinată. A fost conferenţiar universitar, redactor-
şef la Zorile Bucovinei, unica publicaţie românească ce apărea pe atunci la Cernăuţi (din 1968), îndrumător de cenaclu, traducător. Din
mantaua lui – se poate spune – au ieşit poeţii de excepţie ai Cernăuţiului postbelic.
A rămas statornic un poet structural romantic, care a trecut întregul univers prin „inimă“ (topos-cheie), adevărată cutie de rezonanţă care
potenţează trăirea şi o eliberează de materialitate, proiectând-o în „punţi de vis“. Puritatea stărilor afective este accidentată dramatic de
conştiinţa dezrădăcinării („Iertaţi-mă, fraţilor, / Că vă uit numele“). Formulele sunt limpezi şi disciplinate în spirit clasicist metodic, pe
alocuri afectate de aer romantic convenţional (reziduurile clişeelor „realismului socialist“ se mai fac simţite) şi marcate de momente
psihice vag-simbolistice de spaime, reverie şi aşteptare. E o poetică generală a reveriei, a jocului oniric şi somnului blagian („în somn
căutând adăpost / De monstrul râvniţilor treze...“ De la a trăi – trăire ), a cântecului inimii ce tinde mereu să fie frumos şi care
presupune o fraternizare a elementului şi a poetului însuşi cu munţii, cu zările, cu arbori ninşi şi înfloriţi, cu „viaţa în joc“: „A-ndrăzni să
joci totul pe-o carte? / O miză, doar una? O, voi, îndrăzneţi! / Eu am fost înţeleptul ce nu le-a ştiut, / Doar de propria-mi viaţă ceva mă
desparte, / Am mizat fără risc – şi-am pierdut“ (Viaţa în joc).

Este complexul tipic al visătorului romantic ce concepe universul ca pe o carte de vise, în care visele se tot adaugă şi se tot potenţează
reciproc: complexul imposibilităţii de a atinge absolutul, de a se şti o jucărie a iluziei sau cel mult al mirajului vieţii în care se
proiectează rezonant frământările, însingurările, neliniştile, mâhnirile: „Hoinar pe ţărm şi-atât de fără tine, / Rămân în trei cu noaptea şi
cu marea, / Ca ele mi-e adâncă-nsingurarea, / în valuri simt neliniştea cum vine. // Din taină pline / şi încercând frământul să-mi aline, /
îşi trec prin mine calme tulburarea // Nocturn preludiu zilei însorite / Sclipirilor din faptul dimineţii, / Mâhnirea de pe faţă să mi-o spele,
// Când chipul tău ivit pe negândite, / În zori, pe mal, va da lumină vieţii / şi greu fior neliniştilor mele“ (Miraj).
Poezia Miraj este scrisă în 1974; cu timpul această ţesătură romantică de nelinişti, speranţe, dorinţe şi disperări s-a nuanţat, firul fragil
al visului devenind şi mai subţire, şi mai muiat în plasma enigmaticului existenţial.
Poetul a mers pe fineţe, acuitate senzorială, pe amestecul de stări şi senzaţii contradictorii, într-un cuvânt, pe interiorizare: „Aud
blândeţea secetei perfide / Trosnind în solul ars şi-n paiul sec, / Înşelătorul zvon care ucide, / Severul ritm al clipelor ce trec. // Aud
foşnind neliniştea pădurii, / Babilonia gâzelor prin ierbi, / În lumea mătrăgunei şi a murei – / Lucioase reci insinuări de şerpi. // Aud –
prin stetoscopul numit om – / Cum geme-adânc pământul în neştire, / Traumatizat de oameni: un sindrom, / O gravă penurie de iubire“
(Dragostea) .

În poeziile adunate sub genericul Din periodice, Încercări mai noi din ultimii ani şi din marea iluzie (volumul Punte spre un mal
inexistent , 1997) se vădeşte o romantizare progresivă prin potenţarea ludicului şi a stării de candoare: poetul se re-copilăreşte
programatic, intră în joc cu vântul şi cu cuvântul, evocă stări romantice de visare, iubire, „fantomaticele lunci“, „nestatornicile ape,
mereu trecătoarele ape“, pădurea ce-l „plânge în foşnete, ploile, verile, fântânile şi cerul“, „duhurile, tremurul, misterele“, fiorul tăcerii.
Totul tinde să obţină temperatura înaltă a arderii, a ardorii înseşi: „Corole închise pentru totdeauna / Atârnă palid una câte una / La trista
resemnărilor ispită / şi-n ele-n fiecare – cine ştie? – / Am ars câte o iluzie târzie, / Am ars pe rug chiar clipa netrăită“ (sonetul Clipa ce n-
a fost să fie ).
 Visătorul romantic, căzut în regimul „restaurării“ sentimentale a valorilor copilăriei şi dragostei, a „culesului de stele“ adolescentin,
rămâne constant rapsodul însufleţit, dar şi marcat de tristeţea şi drama înstrăinării, al plaiurilor carpatine ce cresc în blagiana „plutire
senină“: „În iarnă, meleagul meu iară spre munţi se îndreaptă, / Unde florile-s doar plăsmuite în joc irizant, / Unde cuvântul iubire
cuprins într-o singură şoaptă / Ajunge să clatine stânca pe celălalt versant“ (Юară de sus).
Ciocanu: Evoluţia lui Vasile Leviţchi a avut drept temei anume şi mai cu seamă căutarea asiduă de către poet a cuvântului artistic
original şi personal, scrutarea interiorului ros de „doruri vii şi patimi multe“ şi opţiunea etică justă, în consens cu normele noastre
autohtone milenare. Faptul se lasă remarcat în toate cărţile de după Inima iarăşi... , prezentate selectiv – de către poetul însuşi – în
volumul de totalizare Punte spre un mal inexistent.

Ironic, sarcastic, totdeauna fin în expresie, Vasile Leviţchi a introdus în volumul său de totalizare câteva poezii din placheta Inima
iarăşi... (Măceşul, Se desfac mugurii etc.) şi aproape toată recolta lirică cuprinsă în cărţile de după 1972. Marcată puternic de
tradiţionalism, poezia lui nu este cu totul străină de modernitate, de versul descătuşat ca formulă artistică. Predomină totuşi simţirea,
imaginaţia şi capacitatea plasticizatoare ale scriitorului format şi educat în mediul bucovineano-basarabean al timpului, ale scriitorului
preocupat, la un moment dat, de motivul „chindiei“, apoi şi de acela al toamnei, determinându-ne să resimţim adânc „resemnata trecere
a boabelor vii rămase / Verzi-crude în iarna prea timpurie“, când „peste visele toamnei tinere încă“ vine năvalnic „albul potop“ al iernii,
care încheie nu numai ciclul vegetal.
În contexte concrete – naturale şi sociale – dăinuie, continuă să dăinuie şi măceşul, acum şi călinul, şi – fără îndoială – poetul, cel mai
mare poet al Bucovinei, totodată unul dintre cei mai înzestraţi poeţi ai Basarabiei contemporane.
Ion Ciocanu
Suceveanu: Legat de tradiţie, nu este un conservator. Poezia sa, concepută iniţial mai mult ca o formă de rezistenţă într-o realitate ostilă
şi agresivă, a cunoscut o evoluţie consecventă şi fermă, cu deschideri spre orizonturile poetice înnoitoare, moderne. În poemele sale
lucrurile au mereu o sensibilitate rănită şi poartă însemnele unei întârzieri vinovate, ale regretului adânc după ceva ce ar fi putut să se
întâmple şi nu s-a întâmplat. E o poetică a preatârziului, în descendenţă romantică, a vergilianului fugit irreparabile tempus,
consumându-se sub spectrul timpului modern. Unul din simbolurile liricii sale este visul cu toată multitudinea sa de semnificaţii. Cartea
sa de vise reprezintă o „tălmăcire“ a fantasmelor nocturne, a întâmplărilor sufleteşti, fără a-şi fi impus rigorile programatice ale
onirismului estetic, aşa cum se întâmplă în Carte de vise a lui Leonid Dimov, de pildă. Visul lui Vasile Leviţchi e un adaos (o
continuare) la eminescianul vis himeric („trăire visată“ din care se naşte „terestrul şi dulcele-amarul / năprasnicul meu paradis“). De
aceea, cartea sa de vise nu poate fi niciodată întreagă, din ea vor lipsi mereu nişte file.

Ca structură estetică, poetul este un spirit eminamente liric şi sentimental, un visător lucid, ce tinde să ajungă la esenţe, la sâmburii
înţelepciunii. Obligat să conjuge betonul cu floarea, sentimentele vii cu cele produse de „imaginare inimi electronice“, el supune faptul
de viaţă unei scrupuloase analize lucide, deplasând obiectele şi fenomenele naturale în sfera trăirii umane. Înainte de a se aşeza la masa
de scris, Vasile Leviţchi pare să se închine la statuia Minervei — zeiţa înţelepciunii cu ochi de bufniţă... Cât priveşte aspectul formal al
„hidrei poetice“ (Paul Valйry), preferă s-o potcovească scrupulos cu rime rotunde, disciplinând-o conform rigorilor „dulcelui stil clasic“
sau ale versului liber şi dându-i să bea ape otrăvite de lună din izvoare onirice.(...)
Mulţumesc sorţii pentru şansa de a fi mers cu el în aceeaşi „luntre a clipei“, de a-l avea mereu în preajmă.
Arcadie Suceveanu, Contrafort , octombrie 1996
Emil Loteanu 1936
La 6 noiembrie, în familia învăţătorilor Tatiana şi Vladimir Loteanu din satul Clocuşna, judeţul Hotin, se naşte copilul botezat Emil,
dezmierdat în primii ani de viaţă „Lulu“.
1930
Copilul vizionează, împreună cu mama, într-un cinematograf din Cernăuţi, primul film, Diligenţa , semnat de celebrul regizor american
John Ford, peliculă de care avea mai apoi să-şi amintească toată viaţa, evenimentul marcându-i întrucâtva cariera de scenarist şi regizor.
1942
La vârsta de şase ani, Emil-Lulu este elev în clasa întâi a şcolii din sat. În familia Tatianei şi a lui Vladimir Loteanu se naşte al doilea
fiu, care este botezat Mircea.
1944

Familia se refugiază din faţa năvălitoarei armate sovietice la Rădăuţi, nu departe de Mănăstirea Putna. Continuându-şi şcoala în această
localitate din judeţul Suceava, elevul Emil va frecventa cercul dramatic, va participa la escapade teatrale, la spectacolele organizate de
copiii din şcoală. Căutându-şi un loc mai sigur în viaţă, Tatiana Loteanu cu fiul Emil şi cu cel mic, Mircea, se va transfera în oraşul
Râmnicu-Vâlcea şi de-acolo – la Bucureşti. În capitală Tatiana Loteanu va preda până la pensionare limba şi literatura rusă la Institutul
Pedagogic „Maxim Gorki“. La Bucureşti Emil va studia la Liceul „Sf. Sava“ (astăzi „Nicolae Bălcescu“), liceu unde au studiat încă în
primele decenii ale secolului trecut marele revoluţionar-democrat Nicolae Bălcescu, vestitul actor şi director de trupă Mihail Pascaly,
celebrul scriitor Ion Luca Caragiale, precum şi, mai târziu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi şi mulţi alţii.
1948
Emil Loteanu, liceanul, debutează cu o poezie în revista Contemporanul . Poezia este inspirată din viaţa de la ţară. Corespondează cu
Lucian, vărul său din Clocuşna, fiul Anastasiei, sora mamei. Vărul Lucian se laudă că este pionier, că a participat la Cernăuţi la o
olimpiadă, a primit un premiu pentru recitirea unei poezii de Taras Şevcenko, după care este premiant şi al unei olimpiade din Kiev,
unde ministerul culturii i-a acordat o bursă specială pe care a primit-o până la absolvirea clasei a şaptea. În sufletul liceanului Emil
Loteanu se naşte invidia şi dorinţa de a se întoarce în Basarabia, în Uniunea Sovietică. Prima încercare o face în 1949, dar moartea
tatălui la Rădăuţi îl va opri pentru un timp.
1952
La 16 ani Emil Loteanu primeşte buletin de identitate şi se „repatriază“ în Uniunea Sovietică, la Clocuşna, acum r-nul Ocniţa. Întâlnire
emoţionantă cu vărul Lucian. În acelaşi an se va mai „repatria“ de la Bucureşti încă un tânăr poet, pe nume Vitalie Tulnic (Manolescu),
născut în satul Enichioi, lângă Ismail. Se vor întâlni, spre sfârşitul acestui an, la redacţia ziarului Tinerimea Moldovei , pe strada
Şciusev, 65 din Chişinău, unde vor face cunoştinţă cu poetul Anatol Gugel, cel care avea a le dirija primii paşi în literatură. În ultima zi
a anului, 31 decembrie, este publicată pe paginile ziarului sus-numit poezia Cântecul marii iubiri semnată de Emil Loteanu. Sediul
redacţiei devine pentru descălecătorul de la Clocuşna a doua casă părintească. Poetul îşi va aminti peste ani: „Una din cele mai dragi
reminiscenţe biografice sunt zilele şi nopţile petrecute la Tinerimea Moldovei – dormitul pe masa de scris, naşterea ziarului, mirosul
ameţitor de tuş tipografic, parcă a cuptor de pâine, a sărbătoare…“. Tânărul poet va scrie fără oprire poezii, va apărea în faţa cititorilor
din Chişinău şi alte localităţi ale Moldovei, alături de alţi tineri colegi; în calitate de corespondent al ziarului Tinerimea Moldovei va călători mult prin republică, va scrie re
1954
Cu greu obţine, pe baza studiilor făcute la Liceul „Sf. Sava“ din Bucureşti, un atestat de absolvire a şcolii medii, eliberat la Chişinău. Cu
acest atestat va pleca la Moscova şi se va înscrie la Şcoala Teatrală de pe lângă Teatrul Academic de Artă (MHAT), unde îl va avea de
mentor la curs pe regizorul Vasili Toporkov, artist al poporului din URSS. Tânărul sosit de la Chişinău, care vorbea „într-un foarte
ciudat dialect al limbii ruse“, de la prima întâlnire plăcu directorului şcolii Veniamin Radomîslenski. Printre pedagogii şcolii erau
renumiţi maeştri ai scenei sovietice: Masalski, Livanov, Kedrov… Mai târziu Loteanu îşi va aminti: „Am avut la Şcoală profesori care
au stat la un ceai cu Cehov, care au fost prieteni cu Stanislavski şi Nemirovici-Dancenko, care au discutat cu spume la gură cu marele
Tairov… Noi, cei mai tineri – colegii mei au fost Oleg Tabakov, Valentin Gaft, Evgheni Urbanski, Maia Menglet – mari actori mai
târziu – îi ascultam cu evlavie de învăţăcei…“ La această Şcoală Emil Loteanu va interpreta primele roluri în fragmente montate pe
parcursul anului întâi şi doi: Loico Zobar din Staruha Izerghil de Gorki, Pavel Korceaghin din Aşa s-a călit oţelul după N. Ostrovski ş.a. Va avea cu sine un volumaş de ve
1956
Apare la Chişinău prima culegere de poezii Zbucium , care a constituit o adevărată explozie lirică. Pentru tinerii poeţi de la Chişinău
acest volumaş a fost aidoma unui far, poetul Emil Loteanu fiind solicitat, căutat, admirat, invidiat, citit şi răscitit. Apar numeroase
recenzii la volum.

În acelaşi an al debutului editorial, Emil Loteanu susţine examenele de admitere la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova
(VGIK). Îşi va aminti pe parcurs: „Intrarea mea la Institutul Unional de Cinematografie a fost uşoară şi plină de bucurii. Se vede că pur
şi simplu aveam noroc în viaţă. Examenele parcă s-au susţinut de la sine: eu am fost primit în atelierul de creaţie al lui Grigori Roşal,
mare regizor. Şi pentru Institutul Unional de Cinematografie acei ani erau o adevărată înflorire. Profesorii Institutului erau nişte oameni
pentru care cinematografia nu însemna o slujbă oarecare, ci chiar sensul vieţii lor – ei erau nucleul cinematografiei sovietice din
perioada respectivă…“ Peste ani, Emil Loteanu avea să-i dedice maestrului său Grigori Roşal povestirea Vioara Albă . Studentul Emil
Loteanu nu va rata ocaziile fericite să asiste la lecţiile altor profesori de la Institut, precum marii regizori Mihail Romm, Grigori
Kozinţev, A.D. Golovnea. Premierele filmelor de la Casa Centrală a Cineaştilor erau aşteptate oricând cu mare nerăbdare şi emoţie.
În aceşti ani Loteanu face cunoştinţă cu băieţii şi fetele de la studioul moldovenesc al Şcolii teatrale „Boris Şciukin“ de pe lângă Teatrul
„Evgheni Vahtangov“. Aici studiau viitorii actori ai Teatrului „Luceafărul“, scăpărătorii prin frumuseţe şi talent Ion Ungureanu, Sandri
Ion Şcurea, Ilie Todorov, Dumitru Caraciobanu, Ecaterina Malcoci, Valentina Izbeşciuc, Dumitru Fusu, Vasile Constantin, Vladimir
Zaiciuc, Nina Mocreac, Vera Grigore ş.a.
1960
Emil Loteanu plăsmuieşte primul său film de scurt metraj, lucrarea de curs „Măria Sa Hora“. Pentru realizarea peliculei este angajat
Ansamblul „Joc“. Tot în acest an va realiza încă o lucrare de curs, ecranizând un fragment din Amintiri din copilărie după Ion Creangă.
În rolul Smărăndiţei va debuta Lucica Dumitriu.
Semnează a treia lucrare de curs, scurtmetrajul Piatră. Timp. Cântec .
1962

Finalizează studiile la VGIK şi este repartizat la studioul „Moldova-film“ din Chişinău în calitatea de regizor de filme artistice.
Tot în acest an, la Editura Cartea Moldovenească îi apare cea de-a doua plachetă de versuri – Chemarea stelelor , primită aşijderi,
precum prima, Zbucium , cu entuziasm de către cititori şi critica literară.
1963
Editează cartea Vioara Albă . Este lansată pe ecrane pelicula Aşteptaţi-ne în zori , care constituie lucrarea de diplomă a tânărului regizor
Emil Loteanu. Printre protagonişti – prietenii regizorului de la Moscova: Dumitru Caraciobanu, Sandri Ion Şcurea, precum şi alţi actori
– Petre Baracci, Vasile Buzatu, Ilie Guţu, Vasile Brescanu, Iulian Codău ş.a.
1964
Prestigioasa Editură Sovietski pisateli din Moscova publică volumul Belaia raduga (Curcubeul alb) .
1965
Apare la Chişinău a treia culegere de versuri, intitulată Ritmuri .
1966

Este lansată pe ecranele republicii şi URSS-ului pelicula cinematografică Poienele roşii , lucrare considerată drept cea mai poetică
nuvelă cinematografică din istoria filmului moldovenesc, precum şi a celui unional. Această baladă mioritică s-a bucurat de mare succes
la spectatorii din mai multe ţări ale lumii. Grigore Grigoriu, Svetlana Toma, Dumitru Caraciobanu, Mihai Bădicheanu, Victor Soţchi-
Voinicescu au strălucit într-un film de o subliniată coloratură naţională şi poetică. Emil Loteanu, regizorul, cameramanii Vlad Ciurea şi
Ion Bolboceanu, actorii Svetlana Toma şi Grigore Grigoriu au obţinut premii – diplome speciale la cel de al VII-lea Festival de
cinematografie din Chişinău. Autorul muzicii, Serghei Lunchevici, este menţionat cu diploma „Pentru cea mai bună muzică“. Filmul
Poienele roşii devine pe parcurs o carte de vizită a studioului „Moldova-film“, pentru întreaga Uniune Sovietică.
Apare nuvela cinematografică Bucolica .
1967
La Editura Molodaia gvardia din Moscova, în populara colecţie Biblioteka izbrannoi liriki , apare volumul Stihi .
1968

Se lansează pelicula Această clipă , în care se evocă lupta unui detaşament basarabean plecat în Spania contra regimului franchist.
Protagonişti: Mihai Volontir, Svetlana Toma, Maria Sagaidac, Mircea Soţchi-Voinicescu, Gheorghe Dumitriu, un grup de voluntari
spanioli… Filmul este menţionat cu Premiul II la Festivalul interzonal de la Minsk (1970). La cel de al 10-lea Concurs-trecere în revistă
zonal al Republicilor Baltice, Belarus şi Moldova, Această clipă primeşte cel mai înalt premiu –„Marele Chihlimbar“– pentru „o
strălucită şi inspirată oglindire a temei internaţionalismului proletar“.
1969
Lui Emil Loteanu i se conferă titlul de Maestru emerit al artei din RSSM.
1971
Scenaristul şi regizorul Emil Loteanu lansează pe ecran superba peliculă Lăutarii .
„Am vrut să fac un film prin care să aduc pe ecranul mondial geniul popular românesc, geniu colectiv, nemuritor. Mi-am asumat un
mare risc, poate unic în cinematografie, pentru a obţine veridicul, adevărul, pentru a reconstitui şi a prezenta lumii un microunivers
muzical: toţi actorii din film sunt muzicanţi-profesionişti – Haralampie Berdaga, Dumitru Mocanu, Serghei Lunchevici, Dumitru
Hăbăşescu, Dumitru Scripcaru, Ilie Moschei… Tot ce am făcut până la Lăutarii au fost nişte trepte obligatorii pe care am păşit pentru a
ajunge la acest film…“ – se va pronunţa regizorul despre această peliculă. Dumitru Caraciobanu, Grigore Grigoriu, Svetlana Toma,
Victor Ciutac, Ion Arachelu, Sergiu Finiti, Valeriu Cupcea, Domnica Darienco, Andrei Băleanu, Mihai Curagău, Dumitru Fusu, Vasile
Zubcu – actori minunaţi pe care Loteanu i-a prezentat unei lumi întregi, au dovedit măiestrie, dragoste şi talent pe parcursul Lăutarilor .
Muzica lui Eugeniu Doga este cuceritoare în cele mai sensibile intonaţii folclorice naţionale. Serghei Lunchevici a făcut un irepetabil
Toma Alistar. Lupii marilor drumuri (titlul iniţial al Lăutarilor! ) au ieşit la lumina numeroaselor ecrane ale Globului: filmul este distins cu „Scoica de Aur“ la Festivalul in
1972
Apare la Editura Cartea Moldovenească nuvela cinematografică Lăutarii .
1974

Apare la Chişinău, la Editura Cartea Moldovenească, al patrulea volum de versuri al poetului intitulat semnificativ Sufletul ciocârliilor .
1975
În colecţia Mioriţa apare la Editura Lumina volumul Versuri .
1976
La studioul „Mosfilm“ din Moscova realizează pelicula O şatră urcă la cer , inspirată din primele nuvele ale lui Maxim Gorki Bătrâna
Izerghil şi Macar Ciudra , film aplaudat cu entuziasm de către spectatori din numeroase ţări ale lumii. Şi aici actorii favoriţi ai lui
Loteanu Grigore Grigoriu, Svetlana Toma, consacratul şi el deja compozitor Eugeniu Doga îi vor fi în preajmă, contribuind valoros la
succesul extraordinar al acestui film de excepţie. „Ţiganiada“ lui Loteanu devine expresia unei mitologii cinematografice moderne.
Filmul este achiziţionat de peste 100 de ţări ale lumii, privit, admirat, întâmpinat cu ovaţii. Pentru rolul Radei actriţa Svetlana Toma a
fost calificată drept cea mai bună actriţă a anului 1976, iar filmul este pe locul doi în toată URSS… La cel de al XXIV-lea Festival
Internaţional al Filmului de la San-Sebastian (1976) pelicula O şatră urcă la cer obţine cel mai mare premiu – „Marea scoică de aur“,
iar în Iugoslavia, 1977 – aşijderi festival internaţional – premiul pentru cea mai bună regie. Premiul pentru cel mai bun film al anului la
Praga (1977), Premiul pentru cea mai bună rezolvare a secvenţelor la Congresul XI UNITEX din Paris.
1978
Emil Loteanu, pasionat de una din povestirile lui Anton Pavlovici Cehov, şi anume – O dramă la vânătoare , toarnă la acelaşi studiou
„Mosfilm“ pelicula intitulată Dulcea şi tandra mea fiară . Comparativ cu filmul Stepa , turnat concomitent, tot după proza lui Cehov, de
către S. Bondarciuk, care rula cu sălile goale, filmul lui Loteanu a avut succes la spectatori şi critici. La festivalul celor mai bune filme
din lume de la Belgrad (1979) filmul a fost foarte bine apreciat. Actori de prestigiu: Oleg Iankovski, Galina Beleaieva, Grigore
Grigoriu… Muzica lui Eugeniu Doga – splendidă, irepetabilă (nemaipomenitul Vals!) a adus ovaţii sincere marelui nostru compatriot,
minunatului compozitor care se învredniceşte de înaltul titlu de Artist al Poporului din Federaţia Rusă.
1980
Lui Emil Loteanu i se conferă de asemenea titlul de Artist al Poporului din Federaţia Rusă. Regizorul şi scenaristul Emil Loteanu este în
„prima falangă“ a regizorilor sovietici: Andrei Tarkovski, Andrei Mihalkov-Koncealovski, Gleb Panfilov, Tolomuş Okeev, Tenghiz
Abuladze, Samşiev.
1983
Se lansează pe ecranele lumii marele film Ana Pavlova , peliculă care oglindeşte, metaforic şi real, viaţa marii balerine ruse care
debutează la Teatrul „Mariinski“ din Sankt-Petersburg şi va dansa mai apoi pe cele mai mari scene ale lumii. Filmul este conceput în
colaborare cu studiouri şi cineaşti din Anglia, Franţa, Cuba, RDG. Neobişnuitul film este distins cu Marele Premiu „Pentru cea mai
bună contribuţie în arta cinematografică“, cu Marele Premiu pentru cea mai bună coproducţie, Premiul „Pentru cea mai bună lucrare de
operator“, cu Premiul „Pentru cel mai bun film străin“. Cinci ani sacrificaţi pe altarul cinematografiei – în acest răstimp autorul
scenariului şi regizorul filmului Emil Loteanu a filmat un metraj cât pentru cinci serii, el propunându-ne numai două. Reprezentanţii
Studioului „Poseidon Films“ din Anglia au „improvizat“ din materialul de cinci serii un serial din 10 secvenţe, care au fost proiectate de
nenumărate ori cu un mare succes la televiziunea din Londra. S-au evidenţiat Galina Beleaieva, Sandri Ion Şcurea, Gheorghe Dumitriu,
Grigore Grigoriu, Serghei Şakurov, Piotr Gusev, Mihail Krapivin, Natalia Fateeva, Leonid Markov, actorul englez James Fox, francezul Jacques Debory, americanul John M
Emil Loteanu va prezenta publicului spectator câteva portrete cinematografice ale colegilor săi: Eugeniu Doga, Svetlana Toma, Grigore
Grigoriu. Mai amintim şi alte portrete cinematografice semnate de Emil Loteanu: scurtmetrajele Frescă în alb (1967), Academicianul
Tarasevici (1979), Ecoul văii fierbinţi (1974).
6-Jun
La Opera Naţională din Chişinău are loc premiera de mare succes a baletului Luceafărul de Eugeniu Doga, după un libret de Emil
Loteanu.
1986
Regizorul şi scenaristul Emil Loteanu lansează pe ecrane filmul artistic în două părţi Luceafărul , frescă dramatică a vieţii şi creaţiei
marelui nostru poet naţional Mihai Eminescu.

Actorii Vlad Ciobanu (Eminescu în copilărie), Vasile Zubcu (Eminescu matur), Sandri Ion Şcurea (Vasile Alecsandri), Grigore
Ciomârtan (Ion Creangă), Nicolae Sulac (Ocnaşul în lanţuri), Glebus Sainciuc (Flaşnetarul), Emil Loteanu (Dirijorul) au fost alături de
creator, ajutându-l să pătrundă în tragismul vieţii geniului. Svetlana Toma (Veronica Micle), Maria Sagaidac (maica Raluca) şi-au
dovedit încă o dată talentul de excepţie. Muzica lui Eugeniu Doga a întrecut, ca întotdeauna, toate aşteptările.
1988
La Televiziunea Moldovenească Emil Loteanu inaugurează emisiunea La steaua care-a răsărit…
1988
Pentru realizarea filmului artistic Luceafărul lui Emil Loteanu i se conferă Premiul de Stat al RSSM.
1990
La cinematograful moscovit „Rossia“ are loc premiera filmului artistic Găoacea , scenarist şi regizor Emil Loteanu. Din cei peste 500 de
protagonişti s-au distins Silviu Stănculescu şi Mircea Diaconu din Bucureşti, regretatul Innokentii Smoktunovskii, Ecaterina
Cazimirova, Veniamin Apostol, Boris Bechet, tânărul Anatol Pală, Emil Loteanu-junior, Alecu Croitoru.
„Filmul meu Găoacea este un bilanţ de trei decenii ale mele în jungla cinematografică“, se va exprima Emil Loteanu. Filmul este un
avertisment pentru toată societatea. Pelicula cheamă la speranţă, cheamă la iubire universală. După o lungă perioadă de mari aşteptări şi
deziluzii, cu speranţa că ultimul său scenariu intitulat Toată speranţa pentru cei din ştreang va fi sponsorizat de către guvern, Emil
Loteanu se simte total dezamăgit, neînţeles, neajutorat.
2001

În oraşul Alma-Atî din Kazahstan vede lumina tiparului cartea de poezii în limba rusă Zov liubvi (Chemarea dragostei) .
2003
18-Apr

Cel care a fost şi a rămas pentru noi toţi Emil Loteanu – marele om de cultură, fulminantul regizor şi scenarist, romanticul poet,
neîngenuncheatul patriot, cel care ne-a lăsat moştenire o operă scrisă, o superbă operă cinematografică şi, de urmat, o demnitate
naţională exemplară dorită azi de-a fi continuată de toate generaţiile viitorimii – se stinge din viaţă la Moscova şi este înhumat la
cimitirul Novodevicie. Chipul lui luminos ne va însoţi oricând – şi la bucurie, şi la durere…
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Chemarea stelelor ,
Grupul Editorial Litera

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Emil Loteanu este, structural, un expresionist neoromantic, zidit din chemări stelare şi din avânturi adolescentine, din „suflet de
ciocârlie“ şi din abnegaţii prometeice. Tonul romantic şi romanţios poartă marca convenţională a timpului, poetul debutând cu volumul
Zbucium în 1956, în context şaizecist tipic, pentru care sunt caracteristice avânturile sufleteşti, zborurile primăvăratice ale gândului,
visurile luminoase, identificarea cu Prometeu („Vreau să fiu Prometeu, / Vreau Prometeu să fie“), deschiderile de orizonturi largi, „
prăbuşirile în lumină“, dezlănţuirile năvalnice de dragoste.
Întreaga această schemă-clişeu realist-socialistă o găsim în Credo: „Vreau cântarea să-mi fie adiere de vânt/ Când pe frunţile voastre
adastă sudoare, / Alean şi nădejde în ceasul când / Cumpăna dorului se înclină prea tare. / Tărie şi vlagă să fie în clipa / Când luptă-n
vâltorile apei luntraşul – / Şi plumbi vreau să-mi fie cântarea atunci / Când plumbi cere-n piepturi vrăjmaşul. / Dragei mele îi dărui dorul
ochilor mei / Licărirea lor, limpezimea lor. / Bunei mele măicuţe mângâierea şi tihna / Mândria Şi dragostea de fecior, / Vouă, semenii
mei, vouă, oameni, vă dărui / Tot ce am pe lume mai scump, mai iubit: / Versul meu, viaţa pe care-am trăit-o / Şi viaţa pe care-o mai am
de trăit“ (Credo) .

Să remarcăm totuşi că Emil Loteanu este, prin structura sufletească şi temperamentală, un romantic , el gândind poetic şi chiar
mitopoetic în situaţii şi topoi romantici . Romantismul este marca sa ontologică, datul fiinţial. Este – adică – o fiinţă romantizată nu
doar circumstanţial, cerut de timp; este o fiinţă romantică nativă, zidită de natură. Între însufleţirea romantică şi însufleţirea lirică se
pune un semn de identificare absolută. Poezia este poezie, în măsura în care este romantică, marcată de entuziasm juvenil. Poetul
basarabean este – prin această candoare adolescentină, prin puritate etică, prin „sorbirea“ alcoolurilor tari ale adâncului – apropiat de
spiritul labişian. Ca şi la autorul luptei cu inerţia , Sadoveanu coboară „din marile tăceri / premergătoare primului cuvânt“.
Fuzionarea simpatetică cu mişcările naturii nu generează neapărat versuri discursive, despletite, teatralizate; uneori apare pastelul fin,
elegiac sau imaginea picturală, ingenios metaforizată: „Ah, cerul, cerul! Ochiul meu uriaş, / Prin care păsări pleacă în surghiun. / Ţarina
tunsă ca un puşcăriaş / şi goliciunea tufei de alun // Toamna: pierzanie şi dăruire, / Praznicul roadei aurind în pom / Şi clipele sunând a
despărţire / De pasăre, de frunză şi de om. // Ah, ceaţă, băutură tremurată, / Vinuri de iarbă arsă şi de dor, / Corabie mă simt,
naufragiată, / Şi-n vinurile toamnei mă cobor...“ (Ah, cerul, cerul !.. ); „Ecoul luminii în ape: / Scoica, Peştele, Alga. // Ecoul luminii
aici, pe pământ. / Omul, Fiara, Jivina. // Ecoul pădurii: / Pasărea. // Ecoul frigului: / Moartea. // Ecoul pasului tău: / Iubirea“ (Ecouri).

Prozele lui Emil Loteanu sunt de fapt nişte prozopoeme cu subiecte romantice, având o factură lirico-simbolică sadoveniană şi nutrindu-
se din mituri, legende, biografii proiectate imaginar ale marilor personalităţi: mitul Mioriţei, viaţa lui Eminescu sau epopeea unei bande
de lăutari. Această epopee a vieţii lăutăreşti este romantizată şi ea intens, până la contururi de vis etern neîmplinit, de fapt reducând-o la
o nostalgie după tinereţea şi dragostea pătimaşă, ca în cazul lui Toma Alistar. Caracterul convenţional al acestui personaj ni se
comunică prin faptul că, indiferent de cei care iau prima vioară, în memoria poetului romantic există un singur Toma Alistar – eroul e
învăluit în aburi de legendă şi, în cele din urmă, ajunge simbol... Avem de a face cu o proză lirico-simbolică în care faptele sunt
romantizate, transformându-se într-o parabolă.
LUPAN: Emil Loteanu este unul dintre cei mai străluciţi poeţi ai poeziei moldoveneşti tinere. Prin cartea sa Chemarea stelelor el se
afirmă, nu ştiu cum, în afara noţiunii de vârstă. Scrie o poezie foarte vie, răsunătoare şi contemporană. Talentul lui nu se grăbeşte spre
desăvârşire ci se zbate într-o nesăţioasă, se poate spune chiar plină de hazard, luptă a întrebărilor. Eu pricep lirica lui Loteanu ca o
pătrundere adâncă în realitatea înconjurătoare, poezia lui în multe privinţe coincide cu devotamentul meu în artă. Omul păşeşte pe
drumul nou al vieţii, pe acele culmi, greutăţi şi frumuseţi ale lumii, de dragul cărora face să trăieşti cu sufletul la gură, să lupţi şi să
suferi.
Andrei LUPAN

VODĂ: Deceniul al cincilea al veacului nostru grăbit îl aduce printre noi, tinerii sosiţi de la sate în aulele instituţiilor de învăţământ din
Basarabia pe foarte tânărul Emil Loteanu coborât şi el din nordul provincial, de pe meleagurile Clocuşnei, dintr-o vecinătate cu casa şi
monumentul înaintaşului scrisului nostru Constantin Stamati, pe tânărul cu cea mai curată poezie în seninul ochilor săi, din gura căruia
cuvântul sună proaspăt şi limpede de o rară plasticitate şi care ne luase pe toţi sub puterea lui cu adevărat fermecătoare. Tânărul Emil
Loteanu, poetul zbuciumului tineresc cu o gândire matură, graţie unor favorabile împrejurări în care crescuse, aducea cu el cuvântul
bine limpezit, aşezat, şlefuit în apele sufletului, transparent ca bobul de rouă în razele soarelui, cuvântul cel de toate zilele al străbunului
grai, dar primenit în hainele potrivite cu simţul şi priceperea pe care le avea întru strălucirea lui firească.
Gheorghe VODĂ

BUSUIOC: De la prima plachetă Zbucium până la Chemarea stelelor l-a dus probabil un drum greu, dar l-a dus în urcuş pe Emil
Loteanu. Şi l-a purificat de multe accesorii nefolositoare, nu mai afli multe vorbe de dragul vorbei în versurile lui, nici zorzoane din cele
ce plac la unii în copilăria poetică. Şi nu declaraţii pompoase face el contemporaneităţii, ci stă de vorbă cu ea ca de la egal la egal. Emil
Loteanu creşte deopotrivă cu ziua năvalnică şi poetică de azi şi nu-i pot dori decât numai să nu-şi piardă cadenţa. Şi, vorba lui, să înveţe
şi din căderi. Din zboruri – mai mult...
Aureliu BUSUIOC
DOLGAN: După Zbucium , prin Chemarea stelelor Emil Loteanu se afirmă ca un poet al patosului şi al energiei romantice. Vibrând
mereu la suflul marilor idei contemporane, în lumina înaltelor idealuri ale omului, poetul, prin acest volum vine să aprofundeze
conţinutul ideologic al poeziilor din prima culegere Zbucium şi să-şi extindă cu mult universul liric. Creaţia lui poetică, care pare să
denote şi unele afinităţi cu cele ale poetului rus Evgheni Evtuşenko, impresionează prin profunzimea mesajului, prin sinceritatea
sentimentului, prin îndrăzneala cu care poetul atacă temele majore ale contemporaneităţii, prin artisticitatea-i sporită.
Mihail DOLGAN
COSMESCU: Chiar şi cei care contestă, doar câte ceva pot, până la urmă, contesta la acest atât de fulgurant poet, atât de cu gust şi
mereu surprinzător cineast, în acest atât de incontestabil (măcar chiar în acest domeniu incontestabil, oricui şi tuturora) – descoperitor şi
răbduriu cultivator de talente care se cheamă Emil Loteanu. Ca un meteor i-a fost tinereţea, lăsând dâră sclipitoare pe cerul poeziei
tinere de la noi (şi poate nu numai pe-a celei de la noi?!). Ca un călăreţ printre pedeştri, apoi, ca bărbat, a fost printre cineaştii de la
„Moldova-film“ (cei mai mulţi închistaţi, între anodine, uneori chiar anoste scenarii şi procedee provinciale – el străbătând spre alte
peisagii, cu alţii, la figurat, ca şi la propriu, înflăcăraţi eroi, cântându-i el, răspunzându-i cu cânt ei – când înfocat ţigăneşte, când dulce
şi adânc româneşte... Acesta a fost şi este Emil Loteanu, în fondul său, dincolo de unele patimi ce l-au bântuit, drept e şi aceasta, şi pe
care, cu atâta ieftină meschinărie, unii au căutat să i le substituie fondului şi să i le umfle, invidioşi şi cârtitori. Călător cu expresele şi cu
transatlanticele fiind acum, către vârsta tot mai deplinelor împliniri, şi când faima, de talie internaţională, nici măcar oricât de răuvoitori ai săi nu i-o mai pot contesta.
Alexandru COSMESCU

GHEORGHIŢĂ: În poezie Emil Loteanu a adus prospeţimea imaginii şi curăţenia expresiei. Gestul său poetic, larg şi vibrant, năzuia
plinătatea Ј...¤. În cinematografie Emil Loteanu esenţializează epoci întregi, tot cu mijloace poetice, dar cu participarea colectivă a unui
popor înzestrat cu har. Emil Loteanu a dovedit că o tradiţie în cinematografia naţională constă în confruntarea fără compromis a
artistului cu viaţa, cu fapta ei, care îi asigură mişcarea înainte. Filmele lui Loteanu au ripostat inerţiei şi au destrămat ideea preconcepută
a lipsei de talente la noi. Talente pentru arta de film. De aici şi eroismul muncii sale, care constă şi în descoperirea şi promovarea multor
valori, azi de o incontestabilă notorietate.
Ion GHEORGHIŢĂ
DIOMIN: Toţi cei care au scris despre Loteanu încep cu aceea că el este poet. Da, într-adevăr, este un poet – în primul rând şi în
formaţia lui iniţială... Şi totuşi, profesia lui este aceea de cineast. În calitatea-i de regizor şi dramaturg, scriind scenarii pentru toate
filmele sale, Loteanu încearcă să corecteze tradiţionala, aşa-numita origine „realistă“ a spectacolului cinematografic. Inventând o rară
situaţie a subiectului sau o mizanscenă de efect, el recurge la aceasta din simţul său poetic. Sufletul său de poet se multiplică prin cel al
dramaturgului şi al regizorului.
Filmele lui Loteanu sunt POEZIA ÎNTR-UN CADRU PĂTRAT.
V. DIOMIN, Moscova

CHIRIAC: Precum opera lui Eminescu este măsura etică a spiritualităţii noastre, aşa şi filmul artistic Luceafărul va rămâne, cred, drept
punct de referinţă pentru ceea ce urmează să fie realizat în acest gen de artă. Anumite secvenţe ale filmului ar putea trezi şi obiecţii, dar
parcă aceasta contează? Scenaristul şi regizorul Emil Loteanu ne aduce pe ecran valoarea naţională supremă – pe Eminescu şi pe primul
erou cu adevărat naţional – LUCEAFĂRUL, pe care ni l-a coborât spre noi şi ne-a ridicat spre EL... În calitatea-mi de compozitor, aş
mai adăuga că Eugeniu Doga a realizat o partitură muzicală convingătoare, demnă de pana unui mare profesionist al genului.
Tudor CHIRIAC
 GROMOV: Filmul lui Emil Loteanu Găoacea a răsunat ca o replică dată dezmăţului, violenţei, bineînţeles în cheia proprie regizorului,
în intonaţie romantică. Emblematic îmi pare acel clopot care dă alarma, tot el, clopotul, insuflând şi speranţa. Dacă e să evidenţiez o
notă pur personală, din mesajul filmului se desprinde pietatea pe care a nutrit-o întotdeauna Loteanu pentru vechea intelectualitate
basarabeană. Încătuşată, deportată, decimată, a supravieţuit prin însuşi spiritul ei, ocrotind de pieire valorile perene, afirmând în spaţiul
de la est de Prut continuitatea culturii şi a civilizaţiei româneşti. În acest sens aş putea spune că ni s-a oferit o operă omagială, străină
însă de orice declarativism şi supralicitări.
Alexandru GROMOV
Cibotaru: Creaţia lui Emil Loteanu ocupă, incontestabil, un loc aparte în arta cinematografică. Filmele sale vădesc un stil unic,
inconfundabil, reliefându-se cu pregnanţă pe fundalul panoramei generale a producţiei cinematografice.
Ј...¤ Creaţiile profund originale, semnate de Loteanu–Doga, alte mostre ale cinematografului poetic moldovenesc, precum şi lucrările
„în proză“, merită o atenţie deosebită pentru aspectul lor muzical.
Eugeniu Cibotaru
Butnaru: Mereu animat, neliniştit, angajat în relaţii cu oamenii şi arta, Emil Loteanu şi-a păstrat o frumoasă proprietate a personalităţii şi
talentului său: capacitatea de a surprinde, de a fi interesant, necesar şi mereu aşteptat în noile sale manifestări, una dintre care este
recenta peliculă televizată, inspirată din viaţa şi opera Marelui Eminescu.
Ј...¤ Cineastul Emil Loteanu atrage atenţia încă de la nuveleta cinematografică A fost odată un băiat – vibrantă imagine a copilăriei lui
Ion Creangă.
Emil Loteanu e un nume de personalitate, un nume popular.
Leo Butnaru

DABIJA: Zeii mor şi ei. Lăsând în urma lor un gol imens. În care se pot înjgheba alte religii sau – nişte înnegurări banale. Au prins să
moară unul câte unul, tocmai când ne obişnuiserăm cu ei. Şi credeam că-i vom avea veşnic. Iar dânşii – au trăit între oameni. Au dus-o
ca noi. La fel de încâlcit. Se certau, bârfeau, cobeau, oftau şi ei ca şi noi. Şi ni-i consideram egali. Şi ne bucuram enorm că ne seamănă
în toate. Nu ne semănau doar într-un amănunt care ni se părea irelevant, nesemnificativ: ştiau să muncească şi au muncit ca nişte zei.
Creând lumi, universuri, destine. Şi după ce le-au modelat, după ce le-au dat viaţă, le-au făcut să trăiască – tocmai atunci ne-au părăsit,
mutându-se la ai lor, în ceruri. Ele, acele lumi, universuri, destine, cărţi, poeme, imagini, cântece, speranţe au rămas să trăiască şi să ne
iubească în continuare în locul lor.
...Şi zeii mor.
Au deprins şi ei slăbiciuni omeneşti şi au învăţat de la oameni cum să se răzbune pe cei între care au ales să trăiască, părăsindu-i tocmai
când aceştia din urmă aveau cea mai mare nevoie de dânşii.
Ei au ştiut să însemne pe acest pământ: destinul împlinit, înălţarea prin muncă, demnitatea şi curajul, viaţa şi moartea. Şi mai mult decât
atât.
Neuitaţi-i!
Nicolae DABIJA, Literatura şi arta , 2003
CUZUIOC: În jurul lui Emil Loteanu cei adunaţi stăteau ca pe craterul unui vulcan aşteptând să ţâşnească lava lui. Emil Loteanu,
muncind o viaţă întreagă în sudoarea frunţii, a luptat pentru a învinge. Şi a învins.
Ion CUZUIOC, Literatura şi arta , 2003
Dumitru Matcovschi 1939

20 octombrie În comuna Vadu-Raşcov, judeţul Soroca, se naşte Dumitru Matcovschi din părinţii Leonte şi Eudochia, plugari români.
1956-1961
Student la Institutul Pedagogic „Ion Creangă“ din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Filologie. Volens-nolens, absolveşte Universitatea;
or, în 1960 Institutul Pedagogic fuzionează cu Universitatea.
1960
Student în anul cinci, este invitat în calitate de colaborator literar la cotidianul Moldova Socialistă , unde va rămâne şi după absolvirea
Universităţii.
1962
21 octombrie Se căsătoreşte cu Alexandrina (născută Şoldan), studentă în anul patru la Litere. Prezintă manuscrisul primului volum de
versuri, care e discutat la Uniunea Scriitorilor şi recomandat spre publicare.
Devine membru al Uniunii Jurnaliştilor din U.R.S.S.
1 decembrie Este „chemat“ sub arme; trenul îl duce în oraşul lui Kant (Kцnigsberg, azi Kaliningrad).
1963
Apare prima plachetă de versuri, Maci în rouă, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău.
1964
noiembrie Este lăsat la vatră.
1965
Devine membru al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.
1966
Apare al doilea volum de versuri, Univers intim, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău.
Octombrie 1966 –noiembrie 1970 – redactor-şef adjunct la săptămânalul Cultura.
1968
Placheta Casă părintească, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău.
1969
Apare volumul Descântece de alb şi negru, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, care ulterior este topit. Cartea, în varianta ei
iniţială, nu a mai văzut lumina tiparului, deşi unele poeme au fost incluse în alte volume.
1970
Este eliberat din post, trimis la „muncă de creaţie“.
Se naşte primul copil al familiei Matcovschi, Dumitriţa.
1971
Volumul Melodica, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău.
La Editura Sovietski pisateli din Moscova apare volumul Melodica, în traducere rusă.
La Editura Cartea Moldovenească apare romanul Duda.
1972
Premiera spectacolului Preşedintele la Teatrul Academic „Puşkin“.
Se naşte Adriana, mezina.
1974
Premiera spectacolului Cântec de leagăn pentru bunici la Teatrul Academic „Puşkin“.
Volumul de versuri Grâul, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău.
Cartea pentru copii Greieraşul Puiu, Editura Lumina, Chişinău.
1975
Romanul Bătuta, Editura Lumina, Chişinău.
1976

Premiera spectacolului Tata la Teatrul Academic „A. Puşkin“. Ion Aldea-Teodorovici interpretează Sărut, femeie, mâna ta.
1977
Apare volumul de versuri Axă, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1979
Romanul Toamna porumbeilor albi, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1980
Toamna porumbeilor albi apare la Moscova, la Editura Sovietski pisatel’, în traducere rusă.
1981
Volumul de versuri Patria, Poetul şi Balada, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1982
Premiera spectacolului Pomul vieţii la Teatrul Academic „A. Puşkin“.
Piesa Pomul vieţii este montată la Tambov.
Apare romanul Focul din vatră, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1983
Apare, în limba rusă, culegerea de versuri Gosudarstvo cereşen, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1984
Apare, în limba rusă, Rodnoi oceag, Editura Sovietski pisatel’, Moscova.
1985
Volumul de versuri Armonii, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
Premiera spectacolului Troiţa la Teatrul „Luceafărul“ din Chişinău.
1986
Premiera spectacolului Abecedarul la Teatrul Academic „A. Puşkin“.
1987
Volumul de versuri Tu, dragostea mea, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
Apare o nouă ediţie a romanului Oseni belâh golubei, Editura Sovietski pisatel’, Moscova.
Apare la Vilnius, în limba lituaniană, romanul Toamna porumbeilor albi; e unul din foarte puţinele romane „moldoveneşti“ traduse în
ţările baltice.

Scrie poezia Basarabia. Mihai Dolgan, compozitorul, o cântă. Cerberii sunt cu ochii în patru. Cântecul are priză la „tot poporul“;
interpretat pe stadionul republican, cu ocazia unei sărbători a tineretului studios, pune în gardă puterea: tinerii prezenţi coboară din
tribune pe gazon şi îngenunchează. Cântecul este interzis. Şi totuşi, basarabenii începuseră a se trezi din „somnul cel de moarte“:
oriunde concertează ansamblul lui Mihai Dolgan, spectatorul insistă: Basarabia!
1988
Apare romanul Piesă pentru un teatru provincial, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
Piesă pentru un teatru provincial apare la Editura Sovietski pisatel’ din Moscova.

Apare în Literatura şi arta articolul Povara istoriei, care a „trezit“ interesul nomenclaturii de partid; autorul şi redactorul-şef al L. A. ,
poetul Nicolae Dabija, sunt persecutaţi cu aceleaşi metode bolşevice: mustrări, scrisori din partea „cititorilor“, „luări de atitudine“.
1989

17 mai Scriitorul e strivit de un autobuz. S-a întâmplat pe şoseaua de lângă blocul în care locuieşte... Era a treia zi după alegerile în
fostul Soviet Suprem al U.R.S.S., la care candidase şi Dumitru Matcovschi, avându-i concurenţi pe fostul preşedinte al KGB-ului
chişinăuian şi pe unul din liderii de mai târziu ai separatismului moldobanesc. D. Matcovschi câştigase alegerile...
Urmează o lungă perioadă de recuperare fizică şi morală; la Chişinău, Moscova, Bucureşti, scriitorul va suporta peste douăzeci de
intervenţii chirurgicale... În scurtele pauze dintre operaţii, va scrie. Numărul din mai al revistei Nistru (condusă de Dumitru
Matcovschi) inserează articolul lui Valentin Mândâcanu Veşmântul fiinţei noastre, care a declanşat lupta românilor basarabeni pentru
limba română şi grafia latină. Pentru apariţia acestui articol redactorul revistei îşi asumase toată răspunderea.

În capitala R. S. S. Moldoveneşti ia naştere Frontul Popular. Nici o legătură, poate, între articolul lui V. Mândâcanu şi Front; oricum,
însă, românii basarabeni începeau să se trezească. Dumitru Matcovschi şi Valentin Mândâcanu şi-au făcut datoria de români...
În aceeaşi lună mai urma să aibă loc premiera spectacolului Sperietoarea (după piesa lui Dumitru Matcovschi) la Teatrul „Vasile
Alecsandri“ din Bălţi...
1989
Apare volumul de versuri Soarele cel Mare, Editura Literatura artistică, Chişinău, distins cu Premiul de Stat.
I se conferă titlul de „Scriitor al poporului“.
1990
Septembrie Apare primul număr al revistei „Basarabia“.
1991
Imne şi blesteme, Editura Hiperyon, Chişinău.
1992
Volumul de versuri Floare-Basarabie, Editura Aveona, Bucureşti.
Volumul de versuri Măria sa Poetul, Editura Universul, Chişinău.
Volumul de versuri Năzdrăvanul Creangă, „moşul“, Editura Universul, Chişinău.
Volumul de versuri Părinte al limbii noastre, Editura Universul, Chişinău.
1993
Apare volumul de versuri Alării fiu, Editura Universul, Chişinău.
Volumul de versuri Capul şi sabia, Editura Fundaţiei Culturile Române, Bucureşti.
Premiera filmului televizat de lung metraj Troiţa.
Premiera spectacolului Destinul după piesa Ioan Vodă cel Viteaz la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“.
1995
Este onorat cu cea mai înaltă distincţie – „Ordinul Republicii“.
Este ales membru titular (academician) al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
1997
Apare în revista „Basarabia“ o nouă variantă a piesei Alexandru Lăpuşneanu, intitulată Bastarzii.
31 august Îşi anunţă demisia de la revista „Basarabia“.
Apare volumul Aici departe , Concernul Presa, Chişinău.
Este laureat al Festivalului internaţional de poezie „Nichita Stănescu“.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Dumitru Matcovschi nu are probleme legate de formă şi gen: pentru el a scrie înseamnă a trăi . Deci, a fi sincer, a fi în stihia sa, a fi
copil al firii. Scrisul este, esenţialmente, spovedanie, deschidere sufletească, rostire fiinţială.
Cuvântul este, la el, înfiorat, are încărcătura sufletească şi de aceea fluenţa îi este asigurată. Faţă de ceea ce fixează scriitorul are
întotdeauna o atitudine emoţională. Fiindcă este, de fapt, singurul povestitor. Proza şi dramaturgia sunt tot poezie sub pana lui. Spunem
„singurul“, dar ne grăbim a preciza că dăm şi de un alt personaj al creaţiei sale: satul cu multe personaje anonime... Multe din titlurile
poeziilor sunt, astfel, nume de oameni concreţi sau, poate, generalizate. Le citim, prin urmare, ca pe nişte file de baladă.
Firul acestei mărturisiri baladeşti nu se întrerupe niciodată: este continuu ca un tors, ca un şir esenţial ce se desprinde din mai multe
şiruri amestecate.
Epicul râureşte îndrumându-se după legile amintirii, adică ale timpului care a fost trăit şi care a fost depăşit prin trăire.
Tinereţea e fixată cu tot spectacolul de imagini multicolore, radioase: „Duda cea tânără seamănă cu părinţii ei şi e natural să semene,
suntem legaţi cu fir de dor de frunza cea verde, de foaia cea verde care ştie să doinească şi să facă umbră ţărânelor. Anotimpurile-inele
rămân în tulpină de pom, pe aceste inele omul îşi citeşte vârsta de aur, mai departe urma să înceapă vârsta de bărbat, cu grijile ei
pământeşti, statornice.“
Într-adevăr, proza şi dramaturgia vor da expresie şi acestei vârste de bărbat care nu mai stă sub semnul nepăsării tinereşti, ci sub semnul
conştiinţei existenţei unor probleme deosebit de spinoase.
Poetul care scria „simple adevăruri“, care înşira cu o detaşată seninătate întâmplări baladeşti din satul lui a resimţit cu toată fiinţa nevoia
de „a se întoarce la neam şi la durere“.

Şi iată ca în miezul sentimental al versurilor a apărut un nerv al spunerii mai apăsate a adevărului, poetul anunţându-se, energic, ca om
al Cetăţii. Culoarea purpurie sau chiar întunecată a Destinului a pătruns în ele, în versuri, şi le-a imprimat o tonalitate dramatică şi
militantă. Ultimele versuri ale lui Dumitru Matcovschi cheamă la demnitate, la conştiinţă, la ataşament sufletesc faţă de neam şi faţă de
valorile Vieţii: „E de os pământul/ Şi de gând/ Şi deloc nu este/ De pământ.// E de sens lumina/ Şi de scut,/ Şi deloc nu este/ De văzut.//
E de veghe steaua/ Şi de cer,/ Şi deloc nu este/ De mister.// E de-a fi cuvântul/ Şi-a trăi/ Şi deloc nu este/ De-a muri.“

Poezia lui Dumitru Matcovschi, în mod pragmatic străină „mievreriilor moderne“ (expresia aparţine lui Titu Maiorescu), se alimentează
stăruitor din sevele bogate ale tradiţiei. Ea este, esenţialmente, o expresie a unui strigăt existenţial, a unei stări de nelinişte dramatică
resimţită în faţa destinului şi, dacă e să vorbim filosofic, a abisului ontologic. Identificăm, fireşte, în această marcare sentimentală şi
elegiacă a versului un substrat biografic: după cum Goga are, să zicem, un suflet vulnerabil de ardelean, tot astfel Matcovschi are un
suflet înăsprit şi totodată mioritic-înseninat de basarabean.

Păstrând proporţiile, am putea spune că Dumitru Matcovschi îşi propune – pe alte meridiane şi în alt context temporal – să intoneze o
cântare „a pătimirii noastre“ în versuri accentuat mesianice peste care se varsă lacrima tremurată a unui colţ de ţară românească
înstrăinat, vitregit, bătut nemilos de vânturile istoriei. Tonalitatea elegiacă şi sentimentală, ca şi cea blasfematorie, încruntată, care se
infiltrează în dedesubturile înfiorate ale versurilor, ne vorbesc despre un dramatism organic sau chiar despre un suflu tragic ardent.

Poetul este situat între un dincoace şi un dincolo de hotarul existenţial, apărându-se de ameninţarea neantului printr-un sentiment
necontrafăcut al valorilor vieţii. Plenitudinea trăirii întregului spectru al acestui sentiment este salvatoare, este axul fiinţei poetului
deschisă frumosului, binelui, sublimului şi închisă tuturor nonvalorilor. În acest sens, poezia lui Matcovschi denotă un patos etic,
justiţiar, deontologic. Lumea se desface – maniheic – în antinomii bine delimitate.
Legătura cu folclorul este una consanguină, ca la cei mai reprezentativi poeţi basarabeni, configurând un program etic şi estetic care
presupune cultul rădăcinilor, originilor, solului, casei, pragului şi vetrei. Satul este un univers rotund, o cetate morală, o axis mundi care
sacralizează întregul univers. Infernul e alungat din acest univers al sănătăţii, elementarităţii rustice, stabilităţii şi permanenţei.
Rusticitatea are, aşadar, un efect terapeutic, excluzând oboseala inspiraţiei, decadentismul bolnăvicios, predispoziţia fragmentaristă
postmodernistă. Versul se arcuieşte fără eforturi şi artificii între imn şi descântec, între afirmaţie şi negaţie, între strigăt mesianic şi
şoaptă lăuntrică, între lacrima exteriorizată şi plânsul introvertit. Există, dincolo de acest fond impresional, o undă lirică, izvorâtă din
sentimentul acut al trecerii ireversibile a timpului, al clipei celei repezi a dragostei.

Dumitru Matcovschi preferă balada iarăşi din raţionamente etice şi estetice limpezi. Starea baladescă este, înainte de toate, profund
dramatică, colorat-existenţială. Obişnuitul se prelungeşte în neobişnuit, în miraculos, întâmplările şi situaţiile sunt puse sub semnul
destinului fără ostentaţie, legile primare ale firii sunt singurele care dictează desfăşurarea evenimenţială.
Aşa cum remarca Wordsworth în prefaţa la Baladele lirice , în cadrul vieţii umile şi rustice pasiunile esenţiale ale inimii găsesc un sol
mai prielnic în care să atingă maturitatea şi vorbesc o limbă mai simplă şi mai viguroasă, simţămintele elementare sunt mai durabile şi se
asociază cu formele perene şi frumoase ale naturii exterioare.
În această îmbinare a elementarului cu complexul stă farmecul poeziei lui Dumitru Matcovschi.
Ciocanu: Folclorică prin factură şi baladescă prin spirit, lirica lui Dumitru Matcovschi este una a dezbaterilor etice, a răspunsurilor şi
angajării civice. Ea atestă o împletire fericită a intimităţii (o plachetă de versuri a autorului, din 1965, se numea Univers intim ) cu
deschiderea largă spre elementul social. Јѕ¤
Filonul publicistic al acestei poezii nu înăbuşă trăirea puternică a personajului conştient de misiunea sa în istoria noastră de azi şi de
mâine. Јѕ¤
Dragostea pentru părinţi şi în general pentru înaintaşi, ale căror năzuinţe, idealuri şi fapte suntem chemaţi să le continuăm, este o temă
permanentă a poetului. Јѕ¤
De la mamă provine cuvântul matern, o altă permanenţă a universului tematic matcovschian. În creaţia lui Dumitru Matcovschi graiul
nostru are un specific inconfundabil, pe care poezia Limba maternă îl redă prin detalii concrete şi concludente, ca „busuiocul“, „dorul“,
„doinele“, „codrii“, „balada“, „mioara“, „luceafărul“. Metaforele izvorând firesc din textul alcătuit din cuvinte neaoşe au aromă
folclorică, merg drept la inima cititorului îndrăgostit de tot ce e al nostru, frumos şi nemuritor. „Limba maternă, ca floarea eternă/ De
busuioc şi de dor —/ Dor de ţărâne, de doine bătrâne,/ De freamătul codrilor“ e aceea care „ne adună cu soare şi lună,/ Cu viitor şi
trecut / Frunză de laur bătută în aur/ De-un meşter necunoscut“. Poetul recurge la asociaţii neaşteptat de rodnice în context, care sporesc
enorm expresivitatea imaginilor sale: „Limbă de pâine, de neam ce râmăne,/ Casă cu masă în prag./ Cântă şi plânge, când roua o frânge,/
Ramura verde de fag“. Chiar reluarea primei strofe, în finalul poeziei, sugerează dăinuirea în timp, continuarea fiinţării şi evoluţiei
limbii – „floare eternă“ Јѕ¤.
Dumitru Matcovschi simte până la durere nevoia noastră de rădăcini, aceasta fiind în concepţia lui una dintre ideile care nu trebuie
nicidecum trădate Јѕ¤.

Glorificarea inspirată a omului cu rădăcini înfipte adânc în humele strămoşeşti îl duce pe Dumitru Matcovschi la elogierea inspirată a
plaiului natal, a istoriei şi vitejiei străbunilor şi a altor realităţi în afara cărora nu există neamul. Poet patriot, autorul se destăinuie ca o
parte constituentă a pământului acesta şi a istoriei lui, de care îl leagă adâncile şi veşnic lucrătoarele rădăcini Јѕ¤.
Poetul îşi aduce contribuţia la procesul, deloc simplu, mai ales în cazul unor concetăţeni pasivi, indiferenţi şi chiar refractari la ideea
naţională, de conştientizare a rădăcinilor noastre şi a misiunii ce ne revine pe acest pământ. Јѕ¤
Succesele de creaţie ale autorului îşi au explicaţia şi în dragostea pentru cuvânt, mărturisită de el într-o inspirată profesiune de credinţă
intitulată Cuvântul . Convingerea scriitorului e că „la început a fost cuvântul/ Şi de aceea în cuvânt/ A-ncăput, rotund, pământul—/ Fir
de mac şi fir de gând“. Dumnezeu e, în concepţia lui Dumitru Matcovschi, fiinţa supremă care „dacă este, este-anume/ În cuvântul care-l
spui“.
Tocmai – şi numai! – o atare înţelegere a cuvântului ca element principal al textului literar poate favoriza o adevărată „artă a
cuvântului“.
Toţi vorbitorii unei limbi trebuie să se închine în faţa cuvântului matern ca în faţa lui Dumnezeu, dar în primul rând şi mai cu seamă este
chemat să facă acest lucru scriitorul Јѕ¤.
Ion Ciocanu, Literatura română din Republica Moldova (scriitori incluşi în programele de învăţământ) , în revista Limba Română, nr.
5, 1997
Botezatu: Axa programului poetic al lui Dumitru Matcovschi a fost şi a rămas simplitatea, măsura, echilibrul, armonia interioară,
definită de intuiţia organică a complexităţii trăirilor umane. O altă caracteristică a poeziei lui este muzicalitatea sugestivă, alimentată de
incantaţia cuvintelor, de aranjamentul lor în fraza poetică, nu întâmplător autorul îşi concepe multe texte ca pe nişte cântece ... Poezia
lui Dumitru Matcovschi e o creaţie ancorată în tradiţie .

Јѕ¤ Poetul are vervă şi spontaneitate, gândeşte ca un om modern, iar tradiţionalismul lui (agresiv!) vine nu din „ereditatea“ sa etno-
folclorică, ci dintr-o poziţie de viaţă şi de creaţie adoptată în mod conştient: poetul se vrea şi este exponent al spiritualităţii româneşti.
Eliza Botezatu, în Literatura şi arta, 27 noiembrie 1997

Nastasiu: Јѕ¤ Poetul nu se situează de partea unei beatitudini gratuite, nu creează pentru sine, ci e urmărit, în primul rând, de interesul
omului contemporan, de multele caverne dureroase şi ireversibile ale istoriei neamului, dar şi a spectrului contradictoriu al lumii
moderne. De aici şi punţile comunicabile ale unei asemenea poezii, ce ne sunt aruncate de către creator fără nici o umbră de echivoc:
„Am avut prieteni şi duşmani, fireşte!/ N-am trădat pe nimeni, Doamne mă păzeşte!/ M-au trădat pe mine. Cine – nu se ştie./ M-am
întors acasă tot la poezie./ Nimănui vreodată nu m-am plâns de viaţă,/ Adevărul, sfântul, l-am privit în faţă./ Ce-am avut a spune, am
spus sus şi tare,/ Ca un orişicine, ca un fiecare./ Am iubit femeie niciodată sclavă,/ Ţara şi pământul, limba mea moldavă,/ Am trăit cu
lumea, lângă soră, frate./ N-am râvnit nici lauri, nici eternitate“ (Armindeni).
Această splendidă poezie-manifest din placheta Armonii (care poate fi considerată şi drept o ars poetica ) nu e nici pe departe unica în
cărţile lui Dumitru Matcovschi. Apel, Va fi ca mâine, Îngerii roşii, Datorie, Vigilentul, Impostorii, Epocă, Pigmei, O, fir de mac,
Blestem, Cameleonii, Grelele păcate, Gurmanzii, Păcală, Coţcarii ş. a. sunt doar un buchet de flori din poezia de ieri, de azi şi de
ultimă oră a lui Dumitru Matcovschi, care, grupată tematic şi din punct de vedere socio-estetic, constituie un act artistic de o mare şi
generoasă îndrăzneală. E, cu alte cuvinte, o poezie sintetizatoare, ce creşte din înăuntru şi se înalţă înafară. Şi aceasta, oricât de uimitor
ar fi, se realizează cu cele mai simple mijloace prozodice. Fiindcă dominator (şi hotărâtor!) este sentimentul fierbinte, trăirea vulcanică
a ideii.

Dumitru Matcovschi-poetul cântă despre o dureroasă dragoste curată de viaţă şi de neam, şi face lucrul acesta cu credinţa: „Am ales
cuvinte simple din cuvinte,/ Sufletul în ele mi-am turnat, fierbinte“. Un asemenea distih, doar unul singur, defineşte permanenta lui
tendinţă de a echilibra frumuseţea şi măreţia dramatică a lucrurilor, a existenţei (deci şi a destinului!) printr-o infuzie de idealuri şi vise
proiectate pe un orizont al nostru, într-un spaţiu concret şi într-un timp precis.
Vasile Nastasiu, în Moldova Socialistă, 20 octombrie, 1989
 Popa: Devenind de la o carte la alta unul dintre cei mai populari scriitori ai Basarabiei postbelice, Dumitru Matcovschi rămâne în poezia
sa fidel propriului stil, pe care şi l-a cultivat cu răbdare şi responsabilitate într-o vreme când a lucrat în interiorul limbii române; a
potrivi cuvintele redându-le strălucirea originară, însemna să contribui la salvarea fiinţei naţionale. S-ar zice că la noi limba română în
timpurile cele mai grele şi-a născocit exact poeţii de care avea nevoie pentru a dăinui. Când măcinată de amărăciune şi mânie, când
acaparată de-un lirism molipsitor, venind în unison cu buna tradiţie a poeţilor ardeleni, poezia lui Dumitru Matcovschi are ce spune şi,
în consecinţă, are cine s-o asculte. Multe din poeziile sale au ajuns să fie cântate, auditoriul lor depăşindu-l mult pe cel din sălile de
bibliotecă şi aulele universitare. Acest volum selectiv nu-i decât încă o confirmare a rezistenţei Poeziei în timp.

Nicolae Popa Prezentare pe coperta a 4-a a cărţii lui Dumitru Matcovschi Pomul materiei , Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1996
Valeriu Matei 1959
Se naşte la 31 martie, în comuna Cazangic, judeţul Lăpuşna.
1973
Debutează în presă cu versuri pentru copii.
1976
Student la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie.
1979
Abandonează universitatea chişinăuiană şi pleacă la Moscova. Devine student la Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat „M. V.
Lomonosov“.
1981
Începând cu acest an, publică frecvent în presa literară din România: Orizontul, Luceafărul, Cronica, Transilvania, Convorbiri literare,
Ramuri, Tribuna, Steaua, Familia ş.a.
1983
Absolveşte secţia etnologie a Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat „M. V. Lomonosov“ din Moscova. În acelaşi an devine
doctorand al aceleiaşi facultăţi, dar curând este exclus din doctorantură pentru antisocialism şi naţionalism.
1984
Devine cercetător ştiinţific la Muzeul de Etnografie din oraşul Istra, regiunea Moscova.
1987
Deţine postul de reprezentant al Uniunii Scriitorilor din Moldova la Uniunea Scriitorilor din URSS.
Este montată pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ piesa Prologul .
1988

Debutează editorial cu volumul de poeme Stâlpul de foc , înalt apreciat la apariţie atât în spaţiul prutonistrean, cât şi în România.
Apare volumul de proză Peregrinările şi suferinţele Spătarului Neculai din Mileşti .
1990
Vede lumina tiparului volumul de poeme Somn de lup .
Este deputat în Parlamentul Republicii Moldova, reprezentând Partidul Forţelor Democratice.
1991
Se învredniceşte de Premiul pentru poezie „George Bacovia“.
1993
Deţine postul de redactor-şef al ziarului Mesagerul şi directorul Editurii Hyperion.
1994
Apare în librării cu volumul de poeme Moartea lui Zenon .
1995
Este deţinător al Marelui Premiu „Nichita Stănescu“, pentru poezie contemporană românească.
1996
Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române.
2000
Medalia „Mihai Eminescu“, România.
2002
Se învredniceşte de Marele Premiu „Nichita Stănescu“, acordat de municipiul Ploieşti.
2003
Apar trei volume de poeme: Dimineaţa marelui oraş, Orfeu şi singurătatea şi Grecia imaginară .

Creaţia lui Valeriu Matei a fost apreciată de prestigioşi critici literari din spaţiul românesc, printre care M.Cimpoi, Eugen Simion,
Alexei Ştefănescu, Th. Codreanu, Viorel Dinescu, Constantin Călin, Şt. Augustin Doinaş, Ion Pop, P. Manolache ş.a., menţionând că
„scrie în două registre“, unul mergând „în linia tradiţională, cu un sentiment mai acut al urgenţei şi o notă pronunţată de originalitate în
evocarea milenarei suferinţe...“, poetul fiind „...un răzvrătit cu bune lecturi din scriitorii moderni“, iar „al doilea registru, liric... este mai
acut, mai explicit modern, în stilul şi cu mijloacele poeziei româneşti din anii ’70 ’80...“ (E. Simion).

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

La Valeriu Matei săgeata este unită cu ţinta, lumea-i un amestec de apă, foc, ca la Empedocle, sufletul se arcuieşte rebel, iubita e
templul înălţat pe ruine. E o poezie a fervorii adolescentine („Am vârsta, când încep să simt lumina / şi umbra stelei răstignindu-mă în
vid…“), a ruperii timpului în două printr-un uriaş stâlp de foc, a unui dans pasional al fiinţei în care se proiectează umbrele vieţii şi
neantului, umbra lui Christos însuşi purtându-şi crucea spre locul răstignirii, a unui mare Duh ce bate-n porţi de taină.
Dacă Stâlpul de foc traduce ritualul trezirii firii şi sufletului adolescentin, Somn de lup este expresia dacismului ancestral al sufletului
proiectat în fantomele lupilor, aceste imagini fantasmagorice fiind călăuzite de un sentiment al pustiului şi nopţii, pe care le-a cunoscut
neamul nostru. Numele Moldova, Moesia, Altinum, Alba, Tyras, Tropaeum Traiani, Enisala, Elhov, Istrios, Ibru sunt salbe materne în
sângele poetului înfiorat de luptă, uitare şi jertfă plătită.

„Poet substanţial în descendenţă nichitiană“, după cum observă Eugen Simion, Valeriu Matei îmbină două registre: tradiţional şi
modern, fiind cuprins de „febra unui gând împietrit“, de angoasa vidului sau de tristeţea senin-mioritică a lupului de jertfă .
Scriind cu o creangă de salcie plângătoare, după observaţia lui Alex. Ştefănescu, înzestrat cu o inteligenţă artistică remarcabilă, marcat
de influenţe nichitastănesciene, Valeriu Matei este un „poet cultivat şi modern, ce-şi estetizează emoţiile, le radicalizează expresiv şi le
transformă într-o viziune“.

După o tăcere editorială de mai mulţi ani, Valeriu Matei se reimpune în viaţa literară cu trei volume de poezii Dimineaţa marelui oraş
(selecţie din culegerile mai vechi plus 13 poeme noi), Grecia imaginară (ambele în 2003) şi Orfeu în singurătate . Viziunea sa poetică
s-a apocaliptizat , s-a colorat în negru şi în gri-ul de plumb bacovian, s-a pătruns de un aer vechi, învolburat de albatrosul lui Baudelaire
şi de corbul lui Poe şi sonorizat, la miezul nopţii, de clopotele din San Marc ce vestesc îndrăgostiţilor lui Shakespeare timpul despărţirii.
Poetul se scufundă într-o realitate bulversată, răsturnată, reflectată încâlcit într-o oglindă creată de realişti, unde se vede un imens gol în
care se „adună fâşii de neant pe soclul statuii de zgură“. Autoportretul lui reprezenta „ o cruce vie“ „întrezărindu-se prin ceaţă / ca o
pasăre migratoare cu aripi rănite“: „o cruce de pământ peste mormântul gol / sunt acum, / în ziua cu visele crucificate“ (Autoportret)
Oraşul e şi el proiectat bacovian „Oraşu-i singur şi-i al nimănui. / Îl înfiază iarna cu aspre geruri“ (Oră de priveghere); „e lâncedă noaptea pe culmile serii / e în oraşul negr
O formulă temerară propune Valeriu Matei în Grecia imaginară: sunt 12 replici la proiecţiile figurale barbiene ale spiritului pur .
Mitopoetica „jocului secund“ bazată pe geometrie şi extază, pe îmbinarea simbiotică a apolinicului şi dionisiacului, pe o Grecie
imaginară, identică Isarlâcului balcanic şi concepută în chip nietzschean ca un tărâm orgiastic, este admirabil însuşită şi turnată în
cunoscutele forme eliptice, sintetice, ermetizate. Mai mult decât atât: barbianismului tehnicist i se alătură inserţiuni intertextuale
eminesciene, folclorice, stănesciene postmoderniste (sunt parafrazate şi moralele fabulelor lui Donici).

Valeriu Matei procedează subversiv în astfel de preluări mitopoetice pro/antibarbiene, actualizând discursul „jocului secund“ şi
relativizându-l prin mutări de accente, prin întregiri groteşti şi înscriindu-l în jocul existenţial sau texistenţial postmodern: „...sens sacru
– semnul singur scalpând transfigurat / tumoarea texistenţei tronând unde-se-tem / uneltele umbrite în unghiul virusat; / vai! vulturii
vieţii veghind wagnerian / walhalla în westernuri vibrând xilofonit, / xenomorfia frazei cu multă xantofilă, / yarzi de xerografie-n
yoghista de zambilă – / zâmbiţi, e zarea-n zâmbet şi zarzăru-i zorit! / polenul poeziei se pierde în zenit, / pe pajiştile prozei plâng palide
postume / şi drama dăinuirii destramă-un veac de spume...“ (secvenţa a 4-a a ciclului II Mai dreapta cinstire a jocului existenţial ).
Nota polemică se ascunde în aceste referinţe la „veacul de spume“, la un veac „putred“ hamletian şi un „verb putred“, în relativizarea
spunerii poetice a adevărului („nimic din ceea ce-i adevărul / nu se citeşte cu adevărat“ Prefaţă relativă la o teoremă absolută ) şi a
creării sistemelor, căci noile orizonturi barbiene ascund moartea „anunţată / poemului retras şi marginale“ care „dispare-n logos sobru
ce-şi desfată / abisul senzual şi cerebral“.

Noutatea subversivă a poemelor „barbiene“ ale lui Valeriu Matei constă în asocierea dionisiacului şi apolinicului a celui de-al treilea
element: satanicul (bacovian). Viziunile trecute prin nuntirile cosmice, prin jocul texistenţial, prin „jocul existenţei nou“, prin zămisliri
de dogme izbucnite „din hău în ghem / de cifre la Gцettingen“ din semne stinse, obosite sfârşesc în conştiinţa atotputerniciei neantului,
care a înlocuit cosmosul clar, originar: „cosmos clar, originar / ce ne pierde în zadar / aruncându-ne în sine / din mult bine-n nu prea
bine, // jocul existenţei nou / capătă prin noi ecou / şi pe sine se concepe / unde moare – acolo-ncepe / şi are tristeţe multă / când
nuntirea-i întreruptă / iară cosmosul cu zare / se transformă-n demâncare“ (Oul , I).
Nunta de regnuri pure pe arcul din Carpaţi e văzută şi ea în culori satanice, firul de alior şi cel de negară care s-au nuntit se vor
transforma în humă, „germinând sub crusta cea de gheaţă / lent veacurile sfintei seminţii / s-arunce spre înalturi altă viaţă / de regnuri
pure, rezistente, vii...“.
„Multipla aparenţă şi veşnica schimbare“, „eterna reîntoarcere a vieţii“, fremătarea enormă şi furtunatică a Orgiei (Orgiei „de ritmuri
vii, de lavă, de freamăt infinit“), prefacerile mistice în clar de lună, ferecarea de curcubee, cununarea cu somnul, împresurările „de
gânduri, de nelinişti, de-adâncă înduioşare“, într-un cuvânt transcenderile – dionisiace – ale „neprihănitelor zori“ apar cenzurate, la
Matei, de neantul devorator a toate.
Volumul se încheie cu un firesc „epilog dogmatic“ şi cu proiectarea ultimei dogme: „Şi-ţi spun dogma cea din urmă – / în hău viitorul
scurmă / cu sfială şi cu frică – / viitorul e pisică / şi de dai în el mai tare / mereu cade în picioare“ E un viitor implacabil, destinal, care
nu poate fi îmblânzit în chip dionisiac, ca la Barbu.
CĂLIN: Spre deosebire de mulţi dintre confraţii săi basarabeni sau din ţară, dl Valeriu Matei nu e un autor monocord. Poezia sa e
rezultatul unui joc subtil de contraste, atât la nivelul tematicii, cât şi la cel al expresiei: istorie şi prezent, realism şi fantezie, directitate şi
încifrare, „mască dură şi suflet discret“ . Vizibilă peste tot, de la alegerea motivelor până la limbajul neologistic, cultura îi modelează
discursul. Acolo unde alţii ar face gesturi largi şi ar spumega, autorul Somnului de lup îşi struneşte retorica şi-şi subordonează evocarea
unei idei morale: „Dorm cu tâmpla pe-ntinsul zăpezii / aruncai în departe, gonii ca un lup / şi sunt din neam ce purtase lupul pe /lamuri
/şi sunt din neam ce-şi sacrifică aezii /şi cu tâmplă de lup dorm pe-ntinsul zăpezii. //Lup singuratic, stăpân în codrul umbros –/ prin mine
mai murmură durerea străbună /şi glonţii atâtor hăitaşi îmi stăruie-n piept dureros /şi-n sunet de corn, în sunet duios / mă cuprinde
omătul vălurând sub lună“ etc. Pornit ca o baladă, poemul din care am citat, graţie unor temperări succesive, se transformă din
declaraţie patetică în confesiune sugestivă pentru dramatismul condiţiei individuale. Şi nu e singura dovadă a felului discret de a fi al autorului.
Poet complex, modern, dl Valeriu Matei este interpretul original al unor simboluri naţionale şi exponentul unei atitudini civice
exemplare. Sunt merite care ne obligă să revenim, cât mai curând, asupra creaţiei sale.
Constantin CĂLIN, Valeriu Matei, Somn de lup , în Unirea , nr. 2, Focşani, 15-21 august 1991

SIMION: Poetul scrie în două registre. Unul merge în linia tradiţională, cu un sentiment mai acut al urgentei şi o notă pronunţată de
originalitate în evocarea milenarei suferinţe... În poem pătrund, nu-i greu de observat, elemente din alt câmp poetic (cel simbolist, de
pildă), imagistica tradiţională este într-o oarecare măsură înnoită, în fine, poetul îşi reprimă, sub presiunea circumstanţelor istorice,
fondul elegiac, mioritismul. Îl reprimă sau îl adaptează şi-i dă un sens polemic?.. „Tradiţionalistul“ Valeriu Matei este, în realitate, un
răzvrătit cu bune lecturi din scriitorii moderni. Bucolismul lui este agitat şi prin singurătăţile şi disperările lui trece un duh de nelinişte şi
revoltă. Emblema lui mi se pare a fi lupul singuratic, lupul de jertfă, hăituit şi dat prăzii în mijlocul unui ocean de zăpadă. Poemul din
care am scos aceste imagini se cheamă Somn de lup şi, pornind de la o temă tradiţională (durerea străbună, brutalităţile istoriei), el
comunică în ritmuri rapide şi frânte un sentiment de exasperare explozivă...

Al doilea registru liric al lui Valeriu Matei este mai acut, mai explicit modern, în stilul şi cu mijloacele poeziei româneşti din anii
‘70–‘80. Semn că poezia basarabeană n-a aşteptat pe firoscoşii publicişti de la Bucureşti pentru a se sincroniza. Ea a intrat, când a putut,
în ritmurile şi în spiritul timpului, fără a-şi părăsi, propriu-zis, fantasmele. În comparaţie cu colegii săi de generaţie, mitologizanţi în
modul lui Lucian Blaga sau ironici, băşcălioşi şi esopici în linie dâmboviţeană, Valeriu Matei este un poet mai aţos, mai grav. Evită
ludicul şi livrescul. Scrie cu ştreangul la gât, sentimentul lui dominant este acela de bună-spaimă şi metaforele care se repetă în poemele
rupte, nemuzicale, zornăitoare ca nişte lanţuri târâte pe un câmp de petroaie, sunt acelea ale zidului şi ale vidului.
Eugen SIMION, Poezia lui Valeriu Matei , în Literatorul , Bucureşti, nr. 16, 1995; şi în Scriitori români de azi , vol. IV, Ed. David –
Litera, Chişinău – Bucureşti, 1998

ŞTEFĂNESCU: Poemele din Moartea lui Zenon atrag atenţia printr-un exces de sensibilitate. Autorul nu scrie cu stiloul, ci cu o
creangă de salcie plângătoare. Totul este înfiorat de emoţie, tremurător. Şi aceasta fără să se ajungă vreodată la melodramă. Poet
cultivat şi modern, Valeriu Matei îşi estetizează cu bun gust emoţiile, le radicalizează expresiv, le transformă într-o viziune: „E viaţa ca
o haină de ploi ferfeniţită / şi aerul e putred de-atâtea suferinţi, / icoanele sunt şterse, altarele – surpate / şi vântul geme-n turle / de poţi
să-ţi ieşi din minţi // Prin sat pustiul umblă. Cu degete de gheaţă / crucifică deliruri în case de bătrâni / şi fructe-n destrămare aruncă-n
aer greaţă, / iar câinii urlă jalnic pe dealuri, pe la stâni.“

Poetul are o inteligenţă artistică remarcabilă. Întâlnim frecvent în textele sale idei poetice ingenioase, cu o mare încărcătură lirică: „ieşea
ziua din noapte lent şi dureros / ca un şarpe din propria piele“ (Prima zi a înfrângerii); „dacă aş ridica /pleoapele mele de piatră,
mulţimea de stele şi sori / eliberată /v-ar putea orbi“ (Statuie de faraon); „Oraşul acesta e un cimitir /în care defuncţii s-au răsculat /
împotriva legilor morţii.“ (Semne); „crestarea minţilor se face o dată cu / aruncarea de harpoane de peste Ural // ce vânătoare, Doamne,
şi plouă cu şalvari / din care se nasc cazaci dansând“ (Ecuaţiile disperării, 4) etc.
Alex. ŞTEFĂNESCU, Diafanităţi , în România literară , nr. 21-28, Bucureşti, 1995
 POP: Aşa cum se conturează în Moartea lui Zenon , eul liric e un fel de nucleu de energii comprimate, aşteptând momentul comunicării,
al deschiderii spre lume. O Statuie de faraon (ce inaugurează volumul) transmite aproape blagian această stare de potenţialitate a
subiectului ce se simte consubstanţial cu universul mare: „dacă aş ridica /pleoapele mele de piatră, / mulţimea de stele şi sori / eliberată
/v-ar putea orbi“. În apropiere, alte poeme mărturisesc „iureşul tânăr“ al luptătorului care trece „pe-un car de luptă în chiuit războinic“,
invocând elementele fundamentale ale lumii într-o confuzie stihială, numesc în vânt „singura pasiune“ a cântăreţului fascinat de
înaintarea către un ţel („slăvesc doar săgeata unită cu ţinta“), situează eul sub semnul vulnerabilităţii („căci eu nu sunt decât călcâi /bun
de străpuns /aşa cum e şi lumea“), ori văd în însăşi proximitatea lumii aceeaşi „sete de cucerire“, într-o mişcare de sens invers,
îndreptată spre universul lăuntric: „Lucrurile din preajma mea / au sete de cucerire. / Vino să le vezi / şi vino în mine, /iubito!“
Neliniştea e starea de spirit cea mai caracteristică, iar poetul se înfăţişează ca un fel de duh omniprezent, manifestat, în chip semnificativ, în primul rând ca strigăt în aştepta

Considerate în ansamblu, poemele din Moartea lui Zenon stau, aş spune, sub semnul unei echilibrate sinteze dintre programul
tradiţionalist şi o evidentă sensibilitate actuală. Foarte legat de solul celeilalte Moldove (nu atât prin elemente de peisaj identificabile pe
o hartă, cât printr-o stare de spirit ce traduce tulburător condiţia exilului şi a înstrăinării şi, implicit, o curajoasă revoltă contra
destinului nedrept), scrisul lui Valeriu Matei comunică în profunzime cu marea tradiţie a poeziei moderne româneşti....
Ion POP, Între nufăr şi spadă , în Vatra , nr. 6, Târgu-Mureş, 1995
George Meniuc 1918
20 mai . Se naşte, la Chişinău, George Meniuc, al doilea copil din familie. Tatăl, Nicolae al lui Onisim Meniuc, originar de prin părţile
Viniţei, a fost funcţionar la oficiul poştal Nemţeni, apoi muncitor la depoul de tramvaie. Era un om „citit, bine pregătit din punct de
vedere politic, cu înclinaţii filozofice“. Mama, Olga, născută în comuna Brânzeni, în familia cântăreţului de strană Vasile Dimitriu, a
fost taxatoare de tramvai.

Una din cele mai dragi şi luminoase fiinţe ce i-a îndulcit copilăria a fost bunica dinspre mamă Sofia Ardilean (fiica cântăreţului de
strană Gheorghe Ardilean), care l-a „răpit“ de la părinţi pe când era de un an, crescându-l şi educându-l la ţară, în satul Hatmana, nu
departe de Sângera, până la vârsta de şase ani. Bunica îl lua cu ea la muncile câmpului, la spălat rufe la oraş, purtându-l „într-un coş
mare de rogojină“, depănându-i întâmplări şi poveşti. „Da, bunica pentru mine era ca o mamă. Altă mamă nu recunoşteam, cu toate că
mă vizita şi cealaltă mamă, adevărata mamă, care îmi aducea toate bunătăţile de pe lume: bomboane, păpuşi, îmbrăcăminte, mă strângea
la piept, mă săruta cu dragoste. Dar eu o respingeam cu inima străină...“ Datorită insistenţei bunicii, a susţinut examenele de admitere la
liceul „M. Eminescu“ din Chişinău. Către amurgul vieţii, poetul îi va consacra o duioasă poezie, având ca titlu frumosul ei nume.

Viitorul poet şi-a petrecut anii copilăriei şi adolescenţei în atmosfera sumbră şi apăsătoare a mediului periferic, a acelui „infern
viermuitor“ populat de o lume cosmopolită, în care se consumau dramele celor nevoiţi să înfrunte zilnic mizeria neagră a vieţii. „Sărăcia
lucie“ în care trăiau părinţii săi l-au făcut încă de mic copil să-şi caute refugiul „cel puţin în lumea visurilor ireale“, în lumea cărţilor, a
poeziei. „Pe atunci – va scrie poetul mai târziu în eseul Imagini gorkiene – mă duceam şi eu, ca şi Aleksei Peşkov-copilul, să-mi
cumpăr la talcioc, cu câţiva lei întâmplători de la părinţi, tot felul de cărţi, îngălbenite de vreme, rupte, adesea fără foaia de titlu, o ruină
de pagini ciudate... Aroma acestor cărţi o păstrez şi acum în suflet“.

A început să scrie în 1932. Mai întâi, „pur şi simplu“, „pe negândite“, a tradus o fabulă a lui Saltîkov-Şcedrin, apoi, luându-se după
„Înşiră-te, mărgărite“ de V. Alecsandri, a scris câteva poveşti în versuri. Iar mai pe urmă, a „ticluit un caiet întreg de poezii“.
Astfel, într-o vacanţă de vară, împreună cu bunul său prieten din copilărie Teo Calian (evocat mai târziu cu atâta duioşie în eseul
Dialogul mă urmăreşte sub numele de Teo Călin), se decid „să scoată o revistă lunară, pregătită în manuscris“, şi „să se afirme în
literatură“.
1934
În toamna acestui an, fiind elev în clasa a VI-a la liceul „M.Eminescu“, George Meniuc îşi face debutul literar în presă cu poezia La
ţară , apărută în paginile revistei literar-ştiinţifice a societăţii „Mihai Eminescu“ din Chişinău. Ulterior, în paginile aceleiaşi publicaţii
vor vedea lumina tiparului şi alte lucrări ale tânărului scriitor: poezii, schiţe, povestiri, articole, traduceri din H. Heine şi A. Malraux.
Începând cu acest an, poeziile lui George Meniuc vor apărea în foile revistei liceale Licurici , Armonia , Revista noastră , precum şi în
revista literară şi de cultură generală Pagini basarabene . Mai târziu, în eseul Cheile artei , George Meniuc îşi va caracteriza poeziile
din perioada sa de debut în felul următor: „... Ştiu că din primele poezii m-am ostenit să descriu meleagurile de lângă Chişinău,
meleaguri pline de legende curioase, fantastice, pe lunci cu şuieratul stufului de baltă şi focul de târşi în străfundul nopţilor de vară. Ştiu
că îmi pierdeam zilele prin bălţile Bâcului ca Tobultoc-haiducul şi căutam nu o dată „hrubele“ lui Kotovski prin văile de la Mălina
Mică... Nu exagerez şi nu adaug nimic de la mine când spun asta. Ecouri, demult pierdute, se trezeau pe atunci în sufletul meu cu o rezonanţă imensă, zguduitoare. Ca să le
1936

La vârsta de numai 18 ani scrie un roman– Jugul , care rămâne nepublicat. În toamna acestui an devine redactor-şef al revistei liceale.
1937
Figurează printre cei şase elevi (din 36 câţi erau în clasă) care au susţinut examenul de bacalaureat. În urma recomandării poetului N.
Costenco, este primit ca ucenic la Gazeta Basarabiei , în redacţia căreia lucra şi poetul Al. Robot. Dar nefiind plătit cum se cuvine,
părăseşte ziarul şi se face legător de cărţi, preparator. Între timp, tatăl său devine şomer. Maică-sa părăsise mai demult lucrul, fiind
bolnavă de tuberculoză.

În toamnă, „sclipuind de ici de colo nişte bani“, pleacă la Bucureşti, înscriindu-se la Universitate, la Facultatea de Litere şi Filozofie.
Pentru a-şi putea întreţine existenţa, se angajează ca chelner (în afara orelor de curs) la cantina studenţească. Apoi, dată fiind situaţia
materială extrem de grea a părinţilor săi, şi ajutat de intendentul Universităţii, este asigurat cu cămin şi cantină (în loc de bursă). Aici îi
are ca profesori pe Tudor Vianu, P. P. Negulescu, Rădulescu-Motru, D. Gusti, Mircea Florian, Bandasar, Al. Popescu, Traian Harseni,
Oprescu, Henry Sthal ş.a. Ca obiect principal de studiu preferă sociologia. Citeşte mult, scrie, munceşte „până la istovire“, dezvoltându-
şi cu insistenţă înclinaţiile literare, colaborează la mai toate publicaţiile importante ale vremii, inclusiv la presa basarabeană. Lectura
poeziei moderne, studiile filozofice, cercetările sociologice pe teren îi dau „îndemnuri noi, până atunci nebănuite“.
1938
Ia parte la o expediţie de cercetări ştiinţifice în localitatea Popeştii de Sus. Aici, împreună cu eminentul folclorist Petre Ştefănucă, se
ocupă de culesul şi studierea folclorului.

Continuă colaborarea la revistele literare cu poezii, povestiri şi eseuri, în care evocă momente cu caracter autobiografic, descrie dramele
„sfâşietoare“ ale omului muncitor, înfăţişează scene din cadrul periferic al oraşului Chişinău. Conform unei înţelegeri cu redacţia
ziarului Gazeta Basarabiei , onorariul pentru articolele publicate săptămânal la rubricile „Note“, „Însemnări“, „Creionări“ este transmis
părinţilor săi, care se aflau într-o situaţie materială nespus de grea. În luna martie îi moare mama.
1939
O dată cu înfiinţarea cenaclului literar şi a revistei Cadran , îşi desfăşoară activitatea în jurul acestei publicaţii de atitudine democratică.
Activează în cenacluri literare închise, fiind prezent la şedinţele clandestine care au loc la Dumitru Corbea, Geo Dumitrescu, Miron
Constantinescu.
Îi apare prima carte de versuri: Interior cosmic . Placheta, tipărită la Chişinău, la Editura Itinerar, şi întrunind 14 poezii selectate cu
maximum de exigenţă din periodice, are numeroase ecouri în presa vremii, fiind apreciată de redutabili critici literari şi consemnată, mai
târziu, de G. Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii ... În aceste poezii tânărul poet adoptă o atitudine filozofică faţă de
realitate, meditând asupra corelaţiei dintre om şi elementele naturii, asupra „viziunii universale a trecerii dintr-o formă în alta a
materiei“. Omul, în concepţia sa, nu este altceva decât „un interval celular, muzical între îndepărtatul trecut şi încă mai îndepărtatul
viitor“. Marile nelinişti spirituale, combustiile şi dramele interioare sunt exprimate într-o tonalitate reflexiv-filozofică, cu sonuri elegiace
şi cu adânci reverberaţii sociale. Viziunea modernă a poeziilor, ţinuta intelectuală a versului, metaforele proaspete denotă sensibilitate
poetică, talent şi o solidă cultură literar-filozofică. Într-o recenzie apărută în revista Cadran se menţiona că versurile din acest volum „mărturisesc o nelinişte creatoare ce ju
În această perioadă concepe un nou volum de versuri cu titlul Preludiul Bucuriei; intenţia, însă, rămâne în fază de proiect, urmând să se
realizeze (parţial şi într-o altă formulă) abia prin volumul de faţă.
Întreprinde o expediţie de cercetări ştiinţifice în satele Vâprova şi Dâşcova din delta Dunării.
1940
La începutul anului apare, la Chişinău, cartea de eseuri Imaginea în artă , care pune în lumină aria vastă a preocupărilor estetice şi
filozofice ale tânărului autor, meditaţiile sale asupra unor probleme de cultură, literatură, psihologie. Către sfârşitul vieţii poetul va fi
tentat de ideea de a reveni la această lucrare, pentru a „polemiza“ cu unele idei şi concepţii, „depăşite“ de timp, şi a o rescrie din
perspectiva unei alte vârste şi a altor experienţe artistice.

În aceeaşi primăvară scrie trei monografii sociologice despre satele Chirileni, Ignăţei şi Delacău. Una din ele, cea despre Chirileni, a
apărut aparte, cea despre Delacău a fost publicată în revista Sociologia românească , iar cea de a treia s-a pierdut.

În perioada sesiunii de vară încordarea sa sufletească ajunge la limită. În Chişinău trăiau într-o mizerie cumplită tatăl, bunica şi fratele
mai mic Pavel. Abandonează ultimul examen şi se întoarce la Chişinău, cu numai câteva zile înainte de 28 iunie.
În toamna acestui an se angajează ca lucrător literar la postul de radio moldovenesc, fiind responsabil de emisiunile literare. Se
încadrează în viaţa şi activitatea Uniunii Scriitorilor, ce se înfiinţase, între timp, la Chişinău, culege folclor.
1941
În primele zile ale războiului se refugiază împreună cu fratele său Pavel în adâncul U.R.S.S.-ului, ajungând către toamnă în Uzbekistan,
în localitatea Kitab. Toate manuscrisele sale îi rămân în locuinţa din strada Mihai Eminescu nr. 4 şi nu vor mai fi găsite. Din cauza
bombardamentelor neîntrerupte şi a învălmăşelii din oraş, nu reuşeşte să-l ia cu el pe tatăl său, care rămâne singur în Chişinău, în
mahalaua Melestiu. În Kitab e contabil
la o fabrică de vinuri, apoi lucrează într-o gospodărie silvică.
1942
În iulie, la chemarea Guvernului moldovenesc (care se află acum la Voroşilovgrad), pleacă la Moscova. Pe drum se îmbolnăveşte de
malarie. Sosit, la 2 august, în capitală, este angajat la postul de radio în calitate de colaborator al redacţiei emisiunilor în limbile
naţionale.
1943

În luna aprilie e mobilizat, într-un regiment de artilerie antitanc. De aici este trimis la şcoala de ofiţeri din oraşul Kostroma, unde se va
afla doar trei luni, fiind eliberat din cauza agravării bolii vechi (tuberculoză osoasă la trocanterul stâng)

şi trimis înapoi la Moscova. În această perioadă scrie povestirile Cristina, Ivan Igorovici şi iezii, Târgul Moşilor, care s-au pierdut.
1944
Întorcându-se la Chişinău pe la sfârşitul lunii noiembrie, retrăieşte drama morţii tatălui său, care s-a stins de foame şi frig în gerurile
iernii lui 1943. O găseşte pe bunica în satul Frumuşica, nu departe de Revaca. Din aceeaşi lună ocupă postul de redactor-şef la
Comitetul de radio din Chişinău. Se instalează într-o casă din str. Lazo nr. 6, avându-i ca vecini de curte pe Em. Bucov, I. Canna, D.
Vetrov.
1945
În primul număr din acest an al revistei Octombrie apare poemul Єoltuzul Graur, care îi va aduce, mai apoi, mari neplăceri, fiind
criticat pentru inoportunitatea tratării unui subiect din istoria veche a Moldovei în perioada de restabilire a economei naţionale ruinate
de război.
În luna iulie se transferă la Institutul
de Limbă şi Literatură „moldovenească“, în calitate de colaborator ştiinţific superior, unde continuă să se ocupe de studierea şi
valorificarea folclorului. În decursul verii întreprinde câteva expediţii folclorice în satele de pe malul stâng al Nistrului – Slobozia,
Caragaş, Doibani, Molovata. În acelaşi timp, face investigaţii ştiinţifice în „Arhiva Basarabiei“ şi scrie câteva studii asupra problemelor
de folclor. Influenţat de aceste preocupări, scrie poveştile în versuri Cerbul de aur şi Chiriac, mai apoi va scoate cartea La balul
coţofenei şi alte lucrări cu subiecte folclorice.
1947
Este transferat ca şef de secţie la gazeta Юăranul sovietic . În această perioadă, poetul cunoaşte amărăciunea denigrării publice şi a
interpretării greşite a creaţiei sale, fiind învinuit de către „esteţii“ dogmatici ai vremii de „influenţe moderniste“, de ermetism şi
decadentism.
1948
Cântecul zorilor, poem, Editura de Stat a Moldovei.
1951
În august, povestire pentru tineret, Editura Şcoala sovietică.
Din acest an şi până în 1957 va deţine postul de secretar responsabil al revistei „Octombrie“.
1953
Poemul Pesnea zari , Editura Sovietski pisateli, Moscova.
1954
Poezii , Editura de Stat a Moldovei.
1955
Balade şi sonete, Editura de Stat a Moldovei.
Poveşti, versuri pentru copii, Editura Şcoala sovietică.
1956
Strofe lirice, poezii, Editura de
Stat a Moldovei.
Stihi, Editura de Stat a Moldovei.
La balul coţofenei , basme în versuri pentru copii, Editura Şcoala sovietică.
1957
Poeme, Editura de Stat a Moldovei.

În luna ianuarie este numit redactor-şef al revistei Nistru . În decursul celor trei ani, cât se va afla în acest post, va pleda cu înverşunare
pentru repunerea în drept şi reintegrarea în circuitul de valori
a scriitorilor noştri clasici, asumându-şi, alături de alţi scriitori de bună credinţă, responsabilitatea (uneori chiar şi riscul) de a publica în
revista Nistru operele clasice ale literaturii române.
1958
Versuri alese, volum antologic, Editura de Stat a Moldovei.
Povestea vulpii, basm în proză pentru copii, Editura Şcoala sovietică.
1959
Iarba fiarelor, eseuri literare, Editura Cartea Moldovenească.
Este prima carte ce reprezintă în mod elocvent genul eseistic în literatura basarabeană. Alături de eseuri de dată mai recentă, volumul
include şi lucrări
scrise în perioada studiilor universitare – fapt pentru care
aceiaşi „esteţi“ dogmatici declanşează
o nouă campanie împotriva poetului, învinuindu-l pe nedrept şi în mod tendenţios cum că s-ar afla „pe poziţii ideologice greşite“. Ei
afirmau, între altele, că „în acea vreme G. Meniuc studiază filozofia idealistă a lui Schopenhauer şi Bergson“. Trecând prin îndelungate
eclipse sufleteşti,
G. Meniuc va abandona pentru

un timp poezia, rămânând mai mult în spaţiul prozei şi al traducerilor. În anii ce vor urma va traduce o serie de lucrări, între care:
Revizorul de N. V. Gogol, Oameni sărmani de F. Dostoievski, O dimineaţă posomorâtă de A. N. Tolstoi, Călăreţul de aramă
de A. S. Puşkin, Reportaj cu ştreangul de gât de I. Fucik.
Raţa şi răţuştele, piesă, în revista Nistru nr. 9.
Prâslea , poemî, skazki, Detghiz, Moscova.
Îşi întrerupe activitatea de redactor-şef al revistei Nistru .
1960
Zelenîi krai , stihi i skazki, Editura Sovietski pisateli, Moscova.
Stihi, Editura Cartea Moldovenească.
Este distins cu Ordinul „Insigna de Onoare“.
1961
Nuvele, Editura Cartea Moldovenească.
1962
Mioriţa , novellî, Editura Cartea Moldovenească.
Este ales în postul de vicepreşedinte al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor
din Moldova, funcţie pe care o va deţine
până în anul 1964.
1963
Povestea vulpii , basm în proză pentru copii, pictor L. Domnin, Editura Cartea Moldovenească.
1964
Tovarăşul nostru de drum – Poezia , eseuri, Editura Cartea Moldovenească.
U soroki na balu , stihi dlea detei, Editura Cartea Moldovenească.
Cântec de oastea lui Igor, tălmăcire din ruseşte, Editura Cartea Moldovenească.
Este prima transpunere în româneşte a marelui monument al literaturii şi culturii ruse. Limba adecvată a textului tradus, colorată cu
expresii şi cuvinte vechi, cronicăreşti, denotă măiestrie şi muncă de giuvaiergiu.
1965
Versuri , volum selectiv apărut în colecţia Aurora , Editura Cartea Moldovenească.
Ultimul vagon , povestiri, Editura Cartea Moldovenească.
1966
Cadran solar , jurnal, Editura
Lumina.
Caloian, novellî i esse, Editura Cartea Moldovenească.
Pentru ciclul de povestiri publicate în revista Drujba narodov i se decernează premiul întâi al revistei.
1967
Eseuri, Editura Cartea Moldovenească.
Caloian, povestire, Editura Lumina.
1968
Disc, povestiri, Editura Cartea Moldovenească.
Jubileul de 50 de ani al scriitorului este consemnat în publicaţiile periodice republicane şi unionale (Cultura, Moldova, Literaturnaia
gazeta ş.a.), la radio şi televiziune, prin articole şi grupaje de materiale semnate de A. Lupan, M. Cimpoi, N. Romanenco, An. Ciocanu
ş.a.
1969
Este un an bogat şi de bun augur pentru poet. În urma unor investigaţii întreprinse în arhivele din România, criticul şi istoricul literar
Simion Cibotaru redescoperă o serie întreagă de poezii ale lui G. Meniuc risipite prin periodica anilor 1937–1940 şi considerate de poet
drept pierdute. Alături de cele 14 poeme din Interior cosmic , aceste poezii
„întoarse din legendă“ după aproape 30 de ani, aparţinând „meşterului care a înviat din morţi“, formează structura volumului Vremea
lerului – una din cele mai originale şi valoroase cărţi de poezii din literatura noastră. Determinat de alte principii şi adevăruri estetice,
George Meniuc va căuta de acum înainte să reînnoade firele întrerupte ale unui flux poetic interior, să revină în albia firească a
universului său liric,
a temperamentului şi structurii sale sufleteşti.

Tot în acest an îi apar cărţile: Delfinul, povestiri, seria Biblioteca şcolarului , Editura Lumina; Teni, rasskazî, cu o prefaţă de A. Lupan,
Editura Cartea Moldovenească; La balul coţofenei, ilustraţii de P. Mudrac, Editura Lumina; Prichindel, poveste
în proză, ilustraţii de P. Mudrac,
Editura Lumina.
1970
La Editura Cartea Moldovenească apar două volume de Scrieri , cu o amplă prefaţă de
S. Cibotaru, incluzând poezie, proză,
eseuri, basme, teatru. Adoptând o atitudine severă faţă de propria operă, atitudine generată de
o puternică conştiinţă artistică, G. Meniuc recurge la o selecţie riguroasă, lăsând
în afara acestor
volume de sinteză
o serie de poezii
inegale ca valoare estetică, conformiste, „dictate“ de spiritul dogmatic al epocii, fapt ce a dus la o reevaluare
şi reconsiderare a operei sale de către cititori.

La Editura Hudojestvennaia literatura din Moscova apare culegerea de versuri Juravlinnîie tropinki, cu o prefaţă de A. Lupan.
Disc (eleghia), Editura Cartea Moldovenească.
1971
Micul Icar , povestire, Editura Lumina.
Predutrennim ceasom , stihi, Editura Cartea Moldovenească.
Apare la Erevan, în limba armeană, culegerea de basme pentru copii La balul coţofenei.
1972
Colind de viteaz, versuri, colecţia Biblioteca şcolarului , Editura Lumina.
I se decernează Premiul de Stat al Moldovei pentru culegerea de povestiri Delfinul.
1973
Delifin, rasskazî i povesti, cu o prefaţă de A. Lupan, Editura Cartea Moldovenească.
1975
Poslednii vagon , povesti i rasskazî, Editura Sovietski pisateli, Moscova.
1976
Apare la Kiev, în traducere ucraineană, culegerea de povestiri Delifin (Delfinul) .
1977
Delfinul , povestiri, ediţie revăzută şi adăugită, cu o postfaţă de A. Lupan, Editura Literatura artistică.
1978
Coloana de tandreţe , povestiri şi eseuri, Editura Literatura Artistică.
Ceasî zemli , povesti i rasskazî, Editura Literatura Artistică. Cu prilejul împlinirii a 60 de ani, în ziarele şi revistele literare din Moldova
şi din U.R.S.S. apar profiluri literare, articole privind viaţa şi opera lui G. Meniuc.
Este distins cu Medalia „Veteran al muncii“.
1979
Florile dalbe, versuri, cu o prefaţă de L. Damian, Editura Literatura Artistică. Cartea reprezintă o antologie de autor, incluzând şi un
grupaj de versuri inedite, care poartă însemnele unei metamorfoze lirice, ale unei noi vârste interioare. Spaţiul poeziei lui G. Meniuc
include acum tot mai multe referinţe la anumite simboluri şi ritualuri din mitologia universală şi cea autohtonă. Fiind expresia unei
culturi vaste, pe deplin asimilate, elementele livreşti, în cazul particular al lui G. Meniuc, capătă dimensiuni şi semnificaţii noi,
nebănuite, pline de farmec şi inefabil artistic.

Bâline, ilustraţii de R. Ghimon, Editura Literatura Artistică. Cartea include şapte bâline ruseşti în tălmăcirea lui G. Meniuc. Poetul
readuce în circuit o serie de cuvinte, expresii şi simboluri culese din folclorul românesc, din limba vechilor izvoade, folosind în mod
adecvat echivalentele frazeologice şi dialectale ale limbii noastre, cu tot „belşugul“ lor „de culori şi nuanţe“. Astfel, sub pana lui G.
Meniuc, un neîntrecut alchimist al cuvântului, aceste şapte perle ale folclorului rus capătă o nouă strălucire.
Povesti i rasskazî, cu o prefaţă de V. Beşleagă, Editura Hudojestvennaia literatura, Moscova.
Povestea vulpii, ilustraţii de A. Sveatcenko, Editura Literatura Artistică.
1980
Apare studiul monografic al Elizei Botezatu Cheile artei (Editura Literatura Artistică), oferind o amplă analiză a operei lui George
Meniuc.
1981
Micul Icar, povestiri, colecţia Biblioteca şcolarului , Editura Literatura Artistică.
1982
Le conte de la renarde (Povestea vulpii ), traducere în limba franceză, Editura Literatura Artistică.
El cuento de la zorra (Povestea vulpii) , traducere în limba spaniolă, Editura Literatura Artistică.
I se conferă titlul de scriitor al poporului din Moldova.
1983
Scoate volumul de versuri Toamna lui Orfeu , cu 12 ilustraţii de I. Cârmu, la Editura Literatura Artistică. Poeziile noi din această carte
continuă viziunea celor din Florile dalbe , indicând cu şi mai multă pregnanţă regenerarea spiritului poetic al lui George Meniuc,
elaborarea unei formule lirice noi. Gândirea sa lirică, de esenţă reflexiv-filozofică, continuă sondajul în spaţiul artei şi mitologiei
universale. Aceasta îi permite autorului să valorifice noi zone ideatice, realităţi interioare adânci, fără a-şi interzice, totodată,
spontaneitatea şi fervoarea actului creaţiei. Limbajul poetic este să fie unul modern, trecut prin fine retorte de alchimist, colorat de
arhaisme „savuroase“, de cuvinte rare şi preţioase. Cartea va fi calificată drept una dintre cele mai valoroase apariţii poetice din ultimii
ani.
1984
Stihi, Editura Literatura Artistică. Ediţia îi oferă poetului bucuria unor traduceri adecvate din poezia sa realizate de P. Gruşko, B.
Kuprianov ş.a.
În acest timp, G.Meniuc lucrează intens asupra traducerii a încă două bâline ruseşti. Nemulţumit de vechea sa traducere a poemului
Cântec de oastea lui Igor , purcede la o nouă transpunere în româneşte a acestuia, muncind zi şi noapte, până la extenuare. Dar elanul
muncii şi revelaţia succesului sunt reconfortante.
1985
Suferă tot mai mult de boală şi singurătate. Dar tihna noului apartament de la Budeşti-Ciocana Nouă, unde se mută spre sfârşitul anului,
îi readuce în suflet bucuria şi optimismul. Spiritul îi este la fel de tânăr şi viguros, la fel de pur şi romantic, transformând suferinţa fizică
şi morală în lumină şi speranţă. Revine mereu asupra conceptului cărţii Preludiul Bucuriei , pe care o predase între timp la Editura
Literatura Artistică, cizelând la nesfârşit anumite poezii, strofe şi versuri, stăpânit de dorinţa de a scoate la lumină o carte de sinteză
„profundă şi originală“.
1986

Răvaşul ploilor, proze, cu o prefaţă de M. Cimpoi, Editura Literatura Artistică. E un volum selectiv, cuprinzând povestiri, eseuri, piese.
Pe tot parcursul acestui an, retras în turnul solitudinii şi poeziei, scrie versuri, copleşit de noi subiecte şi proiecte literare. Concepe şi
începe să scrie două poeme ce se anunţă a fi neobişnuit de originale – Estetica şi Tramvaiul . Lucrează, în paralel, la piesa Târgul
Moşilor .
Publică în săptămânalul Literatura şi Arta două grupaje de versuri noi, de o nebănuită vigoare şi prospeţime, care sunt apreciate, alături
de ciclul semnat de Liviu Damian, drept cele mai valoroase în contextul poeziei publicate de LA în 1986. „Simt că abia acum,
mărturiseşte poetul, în ultimele cicluri de versuri, am revenit definitiv în albia mea de la începuturi... Căci multe au fost care să mă
deruteze în anii de după război...“
1987

Intră în noul an plin de noi speranţe, dominat de „o dorinţă nebună“ de a scrie versuri. Dar către sfârşitul lui ianuarie starea sănătăţii se
înrăutăţeşte. În noaptea de 7 spre 8 februarie inima lui George Meniuc încetează să bată. La 10 februarie poetul coboară sub zăpezi,
fiind înhumat în vechiul cimitir de pe strada Armenească. În pagina comemorativă din Literatura şi Arta poetul Leo Butnaru va scrie:
„La cimitir, ele, zăpezile, sunt imaculate, neatinse, înalte. Geogre Meniuc va odihni în vecinătatea lui Alexei Mateevici. E o
coincidenţă? Nu. O îndreptăţire a strădaniilor şi a destinului dumisale. Tot pe aproape odihnesc şi Liviu Deleanu, Emilian Bucov, Lidia
Mişcenco. Când vom veni pe aici, primăvara, vara, vom asculta cu intensă atenţie foşnetul frunzelor. Poate să desluşim din acest foşnet
câte ceva din cele ce şi le şoptesc acolo, dincolo, scriitorii vecini“.
Numai la câteva zile de la dispariţia poetului, Editura Literatura Artistică scoate, în măiestrita sa tălmăcire, cartea Cântec de oastea lui
Igor. Bâline , ilustrată de R. Ghimon. Volumul, deosebit prin prezentarea grafică şi execuţia tipografică, oferă modele de artă a
traducerii. Peste câteva luni, la aceeaşi editură, apare în traducere rusească volumul Disc , cu o prefaţă de M. Cimpoi, întrunind cele mai
reprezentative poezii, povestiri, eseuri, piese.
1988
Apare, la Editura Literatura Artistică, antologia de autor Preludiul Bucuriei , ediţie îngrijită, note, comentarii şi glosar de A. Suceveanu;
prefaţă de E. Lungu. Astfel, prin aceste cărţi, la care se adaugă şi volumul de faţă, opera lui Geogre Meniuc îşi începe destinul ei
postum.
1997

La Editura Litera, în colecţia Biblioteca şcolarului , apare volumul antologic Interior cosmic , ediţie ingrijită de Arcadie Suceveanu.
2004
La aceeaşi editură apar ediţia a II-a şi a III-a a cărţii Interior cosmic .

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Rădăcinile creaţiei lui George Meniuc stau înfipte adânc în colinde şi balade, în reprezentările populare (adică în arhetipurile mitice), iar
vârfurile ei le găsim de acum înălţate semeţ în aerul distins al culturii universale; elementara schimbare de dealuri şi văi moldave,
toropite de verdele mătăsos, iată că alternează cu culorile aride şi sângerii ale peisajelor flamande care, trecute prin penelurile lui
Vincent Van Gogh şi Paul Gauguin, devin prilej de reflecţie tot asupra tainei artei...
O predispoziţie nativă spre vis ne întâmpină de oriunde: poetul e prin excelenţă un visător şi un meşter de visuri. Visul nu e doar
proiecţie a fanteziei: e chiar realitatea cea mai vie a artei. E mijlocul universal de transfigurare artistică. E existenţa umană superioară,
ridicată la treapta demnităţii. Prin vis realizezi o împlinire umană desăvârşită. Căci lunca Bâcului de care e legată copilăria scriitorului
(născut la Chişinău, în 1918), nu are decât stuf des ce şuieră tăios în bătaia vântului, dar ea îi stimulează pornirile de a scrie „despre
mări şi oceane, despre corăbii cu pânzele în vânt“. Nimeni nu l-a consultat „cum să-şi dreagă „gersul“: poetul a coborât pur şi simplu
cadenţele naturii în cadenţele sonore ale poeziei. Fantome de basm şi legendă îl înconjoară şi îi întovărăşesc hoinărelile băieţeşti:
primele chei ale artei i le servea folclorul nostru, Călin şi El Zorab . Poetul se naşte într-o atmosferă specifică de periferie chişinăuiană
săracă, bizară şi străjuită de un „cer siniliu ca nişte perje coapte“, la un hotar ce îngemănează realul crud şi visul fraged, poetic prin
substanţa lui imaterială.
Această atmosferă de cadru tăcut, scufundat în întuneric, esenţialmente cehovian, în care se consumă drame omeneşti, dar în care apar şi
primele îndemnuri la solidaritate, va fi fixată ca atare în prozele, poezia şi eseurile scriitorului, fie sub aspect de însemnare documentară
seacă, fie sub formă de amintire, fie ca moment de reflecţie poetico-filozofică. Este cercul originar din care creşte organic trunchiul
subţire şi fin al întregii sale creaţii.

Sărăcia cadrului material va fi compensată de bogăţia fanteziei creatoare; ariditatea realului se va întâlni cu sclipitoarele podoabe
imagistice. La baza operei meniuciene de tinereţe stă, astfel, un efect compensativ , realizat de capacitatea artei de a lărgi orizonturile,
de a deschide căile ademenitoare ale posibilului. Poezia începuturilor (placheta de debut Interior cosmic a apărut la editura chişinăuiană
Itinerar , 1939) ne produce impresia unei spargeri de limite, a unei dislocări temporale: dincolo de dimensiunile reale ale lucrurilor se
naşte o calitate nouă a lor. Poetul le vrăjeşte şi ele încep să trăiască o viaţă mai plină de frumuseţe, de lumină şi sens. Depărtarea dă
mereu năvală în cadrul îngust al locului, hotarele se mută (hotarul Ierbii „înşfacă de păr sonora pădure din Văi“), tot ce-i static capătă
mişcare, poetul însuşi are senzaţia că devine un val, în somnul veşted al naturii se strecoară trezia, din putregaiuri răsar flori aromatice,
tăcerile se tulbură, „plopii bat din frunze, parcă vor să zboare“, trecerea orelor se poate desluşi clar...
Din chiar începuturile sale se impunea formaţia intelectuală a scriitorului. În bojdeuca din râpile Munceştilor, evocată şi în poezia
Bordei (1937), „singuratică, uitată“, cu lutul curgând de pe pereţi, tânărul poet îşi alege, fireşte, un idol modelator: sărmanul Dionis
eminescian. Laitmotivul cugetărilor acestuia sună distinct în finalul eseului Cheile artei : „Arde lampa până târziu pe masă, şuieră vântul
lângă obloanele închise. Poezie. Sărăcie“. Modelarea intelectuală a tânărului poet are loc, astfel, în împrejurări specific eminesciene şi
în spiritul fundamentalelor întrebări pe care şi le-a pus marele poet (“Ce e poezia? Fericirea? Geniul? Dreptatea? Amorul? Eminescu a
răspuns în felul său la aceste întrebări şi la multe altele“, citim în eseul În căutare ). Întrebările înfrigurate îi marchează începuturile, dar
vor suna cu aceeaşi putere şi mai târziu, la maturitate: el va căuta iarba fiarelor de-a lungul întregii sale vieţi, impunându-se ca un
creator mereu în căutare.

Botezatu: Spirit romantic, dublat de luciditate, un visător şi un căutător de esenţe, receptiv la miracolele existenţei, Meniuc a trăit
nostalgia idealităţii şi a transcris-o în poezie şi eseuri, şi-a modulat versurile cu rigoare şi forţă, fiind un inteligent cunoscător de poezie,
cultivat cu lecturi substanţiale, capabil de a vedea frumos, de a simţi delicat, de a capta interesul.

Dubla vocaţie a scriitorului – de poet şi de eseist – se manifesta încă în perioada debutului, intrarea lui în circuitul valorilor realizându-
se şi prin poezie, şi prin eseuri: Imaginea în artă îl anunţa ca pe un eseist de indiscutabil talent, uimind şi azi prin judecata matură a
tânărului de atunci, prin receptivitatea lui acută la frumos. Iarba fiarelor , Tovarăşul nostru de drum – Poezia , Cadran solar, Eseuri,
reunind un impresionant număr de scrieri eseistice, constituie nişte momente de referinţă în istoria literaturii noastre, o sursă
documentară, sigură şi utilă, pentru o mai bună înţelegere a scriitorului şi a crezului său.
Eliza Botezatu

LUNGU: Intrat în târziul „toamnei lui Orfeu“ , cleştarul „impur“ îşi limpezeşte apele, în oglinzile lor realul îşi vede imaginea clară şi
plină de concretă identitate. Poetica de până la război crea o ţară a negurilor, cu un topos neidentificabil, cu o geografie bizară de şes
sau stepă mărginită doar de un orizont închis, dominată de o climă rece a pelagicului. Acum geografia are repere concrete (Dunărea,
Păcurari, Astrahan, Hiva-Oa, Fugi Yama etc.); concrete sunt şi personajele (Rembrandt, Columb, Cantemir, Chira, Sofia Ardilean, Franţ
etc., etc.) Există chiar şi o concretică strictă a mitului (Sisif, Ulise, Raigardas, Făt-Frumos).
Se molcomeşte palpitaţia trăirilor: tânărul Meniuc vede lumea prin simţuri, prin vagul deformant al impresiei, tabloul era, deci, mozaical
şi în fluctuaţie continuă. Excesul trăirii deştepta excesul metaforizării: „Singurătatea Ierbii am auzit-o. Hotarul ei/ Înşfacă de păr sonora
pădure din Văi./ Atâta surâs!/ S-a căznit, razelor s-a deschis.// Zgomotoase Văi: această iarbă cu rouă! Interval uluit, pentru cine floarea
ta nouă?“ (Interval , 1939).

În această poezie a nesaţului emotiv, verbul, expresia cresc direct pe nervul simţirii. În versul maturului Meniuc între acestea două
(simţire şi verb) e un spaţiu al tăcerii şi analizei, un spaţiu al cumpătării: „...cuvântul de adevăr,/ Curat şi nezugrăvit,/ Cere faptă,
simţire,/ Mai întâi sunt cele văzute şi auzite,/ Apoi/ Sunt cele nevăzute şi neauzite, Pe care se cere a le ghici,/ A le adulmeca sub semnul
înţelepciunii.“ (Prinţul , 1986). Prinţul este Dimitrie Cantemir, cel care prin ieroglife („cele văzute şi auzite“) vădea noimele
adâncurilor, ale celor „nevăzute şi neauzite“. În Cade rouă bătrânul filozof le dă elevilor cam aceleaşi învăţături, deprinzându-i să caute
la rădăcina lucrurilor: „Armoniile ascunse – grăi el ucenicilor săi –/ Sunt cu mult mai motrice decât acelea aievea“.
În fond, poetica tinereţii e în consens cu cea a maturităţii prin faptul că G. Meniuc rămâne un explorator al profunzimilor; tânărul poet
era însă captivat de armonia secretă a materiei şi a universului raţionat heraclitic, opera maturităţii e alimentată de ideea armoniilor
ascunse ale frumosului şi binelui socratic. Acum lumea e văzută epic, versul are respiraţia lungă, netulburată de zvârcolirea
senzorialului, fraza e a povestitorului şi e pătrunsă chiar de un fel de sfătoşenie mucalită: „Din zări o femeie venea/ Dalbă ca lacrima,/
Eu pe deal am ghicit-o./ Mi-era femeia iubită./ /Trecea râul, trecea valea,/ Nu se oprea din cale./ Despletită, slabă, şuie,/ Trebuia ceva să-
mi spuie“ (Mărul roşu) . De aici şi predilecţia pentru formele epice ale poeziei: colindul, balada, cântecul. Discursul poetic se apropie
fără superstiţii de limbajul comun, „curat şi nezugrăvit“: „Învăţătorul s-a îndepărtat de catedră,/ A luat creta şi a scris pe tablă“.
Poezia precedentă era a „eu“-lui, poezia actuală e populată intens cu personaje, care caută acele „armonii ascunse“: Creangă
(Prolegomene) încearcă să descopere armonia înţelepciunii, Gauguin (Noa-Noa) a frumosului pictural, restauratorii (Rembrandt) vor
să regăsească frumosul periclitat de furia herostatică, Columb (poemul omonim) a lumilor virgine, Sisif (Haos) caută armonia plinului,
Făt-Frumos din poemul cu acelaşi titlu – pe cea a frumosului originar, nemutilat de invazia tehnicismului ş.a.m.d. Poezia poeziei – dacă
putem spune aşa – se înfiripă, deci, nu la nivelul dramei epice, ci în adâncul contextului şi voita prozaizare nu-i supără delicateţea, nu-i
înăbuşă suflul liric.
Poetul furat altădată de rezonanţa savantă a neologismului descoperă mândreţea pierdută a cuvântului neaoş.

Scoase din relicvarul limbii, aceste podoabe ale graiului devin prin inocenţa lor originară podoabe ale poeziei. Respectându-le
personalitatea, meşterul le repune în seva intimă şi domoală a melosului popular, găsind eufonii uitate în această eră a decibelilor
megavatici. Astfel George Meniuc reînvie o artă relictă, o artă a cântecului de frunză: „Sculaţi, zorilor pe rouă,/ Mânaţi oile împroor./
Sculaţi, păsări mâţâţele,/ Ciripiţi pe crăcurele./ Sculaţi, ciute şi cerboane,/ Iarba-i otova-n poiană“ (Colind de băiat) ; „Zorile pripesc pe
culmi,/ Aprind creştete de ulmi./ Păsări se trezesc şi ele,/ Ciripesc în crângurele./ La o poală de pădure/ Cu rugi înfloriţi de mure/ Şed
doi doişori în iarbă,/ Se sărută, se dezmiardă.../ Ea îi Stanca, el îi Stan,/ Frunză verde măghiran“ (Colind de fată mare) .
Baladescul, simbolica poeticii populare (mărul roşu, Lerul, Măiastra, şarpele casei), situează opera de maturitate a lui George Meniuc în
spaţiul autentic autohton.
Eugen LUNGU
M~nĂscurtĂ: Şlefuind pentru a da de lumina cuvântului, George Meniuc a şlefuit un stil şi o atitudine, un semn al trecerii prin timp şi,
implicit, un semn al timpului. E mult, e puţin?
Ştiu atât — alături de bătrânul cronicar, ar putea murmura senin: eu voi da sama de ale mele câte scriu.
Ioan M~nĂscurtĂ

Ţurcanu: George Meniuc a scris poezii, a elaborat poeme, a dat la iveală povestiri, eseuri, literatură pentru copii, a oferit cititorului şi un
roman de analiză psihologică. Aceste preocupări au determinat critica noastră să-l califice drept un „scriitor total“.
Refuzul de a se închide în limitele unui gen literar, nu înseamnă în cazul lui George Meniuc o dorinţă de a se afirma cu orice preţ în
toate ipostazele scrisului: poezie, proză, eseu, dramaturgie. Nu, fenomenul are o explicaţie mai adâncă. E vorba de caracterul specific al
temperamentului său de creaţie, de înclinaţia scriitorului spre meditaţie.
Chiar de la primii săi paşi în literatură eseistul se simte în toate. El nu se miră numai, se opreşte doar la pragul entuziasmului primar sau
descumpănirii de ceea ce vede. În întrebările scrisului său el caută sensul ordinar al fenomenelor, despică firul în patru pentru a revela
legătura veşnicelor teme – arta, viaţa, moartea, dragostea...
 Cugetătorul liric ori, dacă am face o trimitere la biografia autorului, studentul (şi absolventul) facultăţii de litere şi filozofie este mereu
identic cu sine. Fie că scrie poezii cu trimiteri la un cadru convenţional ori la un peisaj autohton stilizat, fie că se dedă reflecţiilor pur
eseistice, fie că ne invită într-un zbor pe undele ficţiunilor narative, dezbaterea de idei rămâne spiritul constant care animă întreaga
creaţie a lui George Meniuc. Acest spirit poate fi uşor sesizat în toate cărţile sale de la Interior cosmic şi Imaginea în artă până la
Ultimul vagon , Disc, Toamna lui Orfeu . Meditaţia este blazonul lor inconfundabil...
Andrei Ţurcanu

Dolgan: Având multiple puncte de interferenţă cu folclorul, poezia lui G. Meniuc nu se limitează la tipare şi înveliş exterior, ci caută să
se pătrundă adânc de spiritul creaţiei populare, de focul ei sacru. Nu numai imaginile şi simbolurile multor poezii ale lui G. Meniuc, nu
numai modalităţile stilistice şi formele de versificaţie, dar şi ideile, gândurile, sentimentele acestor creaţii au o coloratură folclorică pe
cât de pregnantă, pe atât de captivantă. Aceasta din cauză că pentru el folclorul a fost întotdeauna un nesecat izvor de inspiraţie, din care
oricând şi-a putut alege „mineralul preţios al cuvântului“, ce exprimă simplu, plastic şi cu plinătate adevărul, frumosul, binele.
Mihail Dolgan

Suceveanu: Poeţii tineri din toate generaţiile de după el l-au considerat drept un simbol al poeziei moderne în acest spaţiu, un poet care
a cunoscut Ithaca românească şi care a impus la noi o formulă lirică mult deosebită de celelalte, un limbaj cult, intelectual, filozofic...
„Avangarda“ noastră literară, atât cât a existat şi există, numai pe el, pe George Meniuc, îl poate avea în capul listei...
Arcadie Suceveanu

Galaicu-PĂun: „Gestul face mâna“ – afirmă magistral savantul Marcel Sendrail în monografia Sagesse et delire des formes (tradusă
româneşte Înţelepciunea formelor . Bucureşti, 1983). Asumându-ne riscul ce-l implică orice comparaţie – riscul de-a merge balansând
pe două sârme paralele (de troleibuz, sau, dacă sârma-i ghimpată, de hotare de-o parte şi alta a unui râu!) – îndrăznim a zice: acea
scriitură, care l-a marcat pe Robot şi-a lăsat amprenta şi asupra creaţiei lui George Meniuc. Mai mult chiar: Robot şi Meniuc sunt cele
două mâini ale poeziei româneşti din Basarabia, făcute de „gestul închis“ barbian (astfel sterilitatea maestrului după editarea Jocului
secund – 1930 – fiind revendicată de cele două oaze ale emulilor săi). O mână (Al. Robot) a fost trunchiată în circumstanţe necunoscute
după câteva zile de la începutul războiului (iunie, 1941); alta – răsucită poliţieneşte la spate şi pusă-n cătuşele canoanelor dogmei
„realismului socialist“ pe-o vreme îndelungată, până când vigoarea de tinereţe revine în braţul crezut supus – volumele Vremea lerului (1969),
Emilian Galaicu-PĂun
Alexandru Robot 1916

La 15 ianuarie în familia unui paznic de cimitir din Bucureşti se naşte copilul Alexandru, viitorul poet, prozator, publicist.
1932
Ademenit de „sirenele tărâmului literar şi publicistic“, Alexandru va părăsi liceul „Spiru Haret“ pe care-l urma şi se va angaja la
redacţia ziarului Rampa din Bucureşti. Debut surprinzător cu volumul de versuri Apocalips terestru , salutat cu entuziasm de critica
literară de la Bucureşti şi Chişinău.
1932-1934

Colaborări intense cu versuri şi publicistică, cu reportaje, cronici literare, reflecţii, comunicări la revistele literare ale timpului:
Cuvântul Liber , Rampa , Vremea , Reporter , Duminica Universului , Viaţa literară , Front literar , Floarea de foc , Revista Fundaţiilor
Regale ş.a. Frecventează cu fidelitate cenaclul literar „Zburătorul“, condus de eminentul critic şi profesor Eugen Lovinescu.
1935
Se stabileşte cu familia la Chişinău, continuând să colaboreze cu versuri şi publicistică la revistele şi ziarele din Bucureşti, precum şi la
cele din Chişinău. Este angajat la ziarul Gazeta Basarabiei, unde este concomitent secretar de redacţie, redactor stilizator, corector.
1936
La Editura Dreptatea din Chişinău i se tipăreşte cel de-al doilea volumaş de versuri intitulat Somnul singurătăţii , apreciat aşijderi
elogios de critica literară din capitala Basarabiei.
1936-1940

Deplasări frecvente, în calitate de corespondent al ziarului Gazeta Basarabiei , la Cetatea Albă, Bugaz, Şaba, Vâlkov, Ismail, Brăila,
Tulcea, Călăraşi, Comrat şi alte localităţi de unde se întoarce cu impresii inedite pe care le inserează pe paginile publicaţiei sub formă
de reportaj sau eseu; în paralel, publică nenumărate tablete şi eseuri despre celebre personalităţi ale culturii şi literaturii universale:
Dante, Goethe, Zola, Baudelaire, Pirandello, Esenin, Ana Pavlova, Nijinski, Panait Istrati, Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu,
Topârceanu, N.D. Cocea; semnează un interesant interviu cu celebra cântăreaţă basarabeană Maria Cebotari.

Tot în aceşti ani definitivează romanul Music-hall , ciclurile de poezii Îmblânzitorul de cuvinte şi Plecările şi popasurile poetului .
Intenţia de a publica al treilea volum de poezii nu-i reuşeşte, titlurile lucrărilor enunţate mai sus rămânând pentru câteva zeci de ani
necunoscute cititorului, în manuscrise care, datorită unui fericit hazard, s-au păstrat.
1940
Al. Robot este încadrat în colectivul redacţional al ziarului Moldova Socialistă . Va mai colabora cu versuri şi publicistică la ziarele
Comsomolistul Moldovei , la revistele Scânteia leninistă şi Octombrie , va trimite versuri şi la revista Viaţa Basarabiei care-şi mutase
redacţia, din motive binecunoscute, la Bucureşti.
1941
La 28 aprilie, în cadrul Uniunii Scriitorilor Sovietici din RSS Moldovenească, are loc o seară de creaţie literară a lui Al. Robot. S-au
pronunţat elogios despre versurile şi proza tânărului autor Nicolai Costenco, George Meniuc, Leonid Corneanu, Lev Barschi, David
Vetrov, Andrei Lupan, Emilian Bucov.
La 15 mai a aceluiaşi an Al. Robot devine membru al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească. Se va căsători cu ziarista Elena
Lozovaia, colegă de redacţie la Moldova Socialistă .

La 8 iulie, la începutul ofensivei Germaniei asupra Uniunii Sovietice, redacţia ziarului Moldova Socialistă este evacuată la Tiraspol,
mai apoi în localitatea Valea Hoţului. Al. Robot, împreună cu alţi redactori ai ziarului, este obligat să se prezinte la comisariatul militar
din oraşul Pervomaisk. De aici este transportat la Odesa unde, împreună cu alţi 3000 de soldaţi, în luna august, este îmbarcat pe un
vapor care avea destinaţia Crimeea. Imediat după ieşirea în largul Mării Negre vaporul este bombardat de către aviaţia germană,
scufundându-se cu toţi cei 3000 de soldaţi. Astfel se stinge din viaţă cel care a fost Al. Robot.
1968

La Chişinău, sub îngrijirea criticului Simion Cibotaru, i se tipăreşte un volum reprezentativ Scrieri alese , prefaţat de antologator.
1969
La Bucureşti, revista Viaţa românească, nr. 12, îi publică romanul Music-hall .
1983
În incinta Uniunii Scriitorilor din Moldova este dezvelit un basorelief al celor trei poeţi dispăruţi în cel de-al doilea război mondial:
Simion Mospan, Teodor Nencev şi Al. Robot. Autorul basoreliefului – Iurie Horovschi.
1985
Apare la Chişinău volumul N-am dovedit să scriu , selecţie de Arcadie Suceveanu, prefaţă de Nicolae Dabija, cuprinzând versuri şi
publicistică de Simion Mospan, Teodor Nencev şi Al. Robot.
1985
La Bucureşti apare volumul antologic Scrieri de Al. Robot, volum îngrijit de Aristide Popescu având o substanţială prefaţă semnată de
criticul şi istoricul literar Dumitru Micu. Volumul cuprinde poezia, proza şi publicistica lui Al. Robot. Pentru prima oară în volum vede
lumina tiparului romanul Music-hall .
1988
Revista Orizontul din Chişinău, nr. 7–8, retipăreşte romanul Music-hall .
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Îmblânzitorul de cuvinte, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Music-Hall este romanul iniţierii unui adolescent în lumea Erosului sub semnul complexului lui Oedip şi al primelor mari întrebări
fundamentale. Neliniştea colorează intens gândirea, simţirea şi comportamentul protagonistului, manifestându-se sub forme diverse; se
strecoară în suflet ca un fior, apoi capătă putere de obsesie, luând contur de sentiment complex... Igor se mişcă printre fantomele
Erosului, chemat de prevestirile lui dulci-amărui, ros de o pasiune fără obiect. Monstrul neliniştii îl devoră şi-l apropie de prăpastie.
Romancierul coboară energic în subconştient, adică acolo unde sentimentul este de fapt un presentiment. Chemarea oarbă a incestului
lucrează tainic în fiinţa lui, imaginaţia sa adolescentină e învăpăiată de chipul lui Siegfried născut din Siageldina. Atracţiile
subconştiente sunt stimulate de gustul pentru aventură, specifică pubertăţii. Aruncat printre aventurieri care „schimbau ţările nu şi
mediul“, eroul are nostalgia patriei şi dragostea lui pentru o slavonă vine ca o expresie logică a acestui sentiment. E drama trăită
dureros, a dezrădăcinării, înstrăinării, nu doar a unei crize de pubertate, născută în umbra legendei lui Siegfried.
CĂlinescu: În timp ce poemele lui Valйry sunt clare din prima clipă şi sunt unitare, fiind intuite dintr-o clipă, Al. Robot procedează
altfel, desigur dintr-o falsă teorie a hermetismului. Poemul lui se compune din asociaţiunile cele mai disperate şi mai neprevăzute, tocate
şi lipsite de ramă. În vreme ce versul merge amplu şi cere o desfăşurare de forţe afective netezi, pânza lui interioară se strânge şi se
încurcă precum un păr de ceas plesnit. Cititorul pare legat ca Ivan Armeanul de cozile a două cămile care aleargă în două direcţii
contrare...
Ni s-ar putea obiecta că nu era nevoie de această demonstraţie lexicală, ci ajungea să arătăm că poetul colindă lanurile, pădurile,
marginile mlaştinilor, că este în sfârşit un liric al peisajelor de la ţară. Însă nu este aşa. Poeziile nu sunt adresate, ci introspective.
Vocabularul nu serveşte la reconstituirea unui cadru ca în pasteluri, ci la analiza stărilor interioare desprinse cu totul din funcţia lui
figurativă. Acesta e un fapt în orice caz original la care trebuie să adăugăm uşurinţa de a face versuri prelungi, detunate sub o boltă
gotică sau pe sub dealuri, bine rimate...
G. CĂlinescu, Al. Robot, Somnul singurătăţii , în Adevărul literar şi artistic din 22 noiembrie 1936

PERPESSICIUS: Într-adevăr senzaţional acest prim volum de versuri al foarte tânărului poet Alexandru Robot. Senzaţional pentru câtă
artă sonoră, pentru câte sugestive cadenţe, pentru cât mister tăinuit cu grijă a filtrat în versuri şi în poemele sale...
Dar pentru ca un poet ce n-a satisfăcut încă legea recrutării să vrea şi să izbucnească, să joace cu atâta dexteritate pe coarda
hermetismului, iar pe de altă parte, ca dintr-un aliaj de Arghezi, de Barbu şi Bucuţa să reuşească să dea un nou timbru unor metaluri
binecunoscute, o singură concluzie se impune, că dl Robot este un virtuoz, un prestidigitator, poate chiar un veritabil poet, pe care
timpul îl va obliga să adopte un instrument personal.
PERPESSICIUS, Menţiuni critice, vol.IV, Bucureşti, 1938
Lovinescu: Tânărul poet a sosit în literatură cu un mesagiu personal: un simţ insistent al ruralului, al bucolicului, al idilicului văzut
decorativ, alegoric sau simbolic, sterilizare lirică aproape totală şi oarecum curioasă la o vârstă de obicei lirică, un simţ al anticului, al
mitologicului evocat nostalgic, dar tot decorativ şi, ceea ce e mai important, o expresie originală cu material lexical strict personal şi
limitat tot cu imagini personale, cu o topică curioasă, cu elipse, cu asociaţii ce dau amprentă hermetică micilor lui poeme.
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane , Bucureşti, 1938

Costenco: Tânărul poet Alexandru Robot, poposit în Chişinăul atât de leneş în manifestări de cultură, a dat la iveală, semnificativ pentru
atmosfera de dezinteresare locală, placheta de poeme Somnul singurătăţii . Chiar de la început ţin să subliniez că aceste poeme nu sunt
scrise pentru marele public, cu atât mai puţin pentru cel basarabean. E, în structura acestor poeme de vers pur, ceva din florile exotice
care înfloresc în atmosfera artificială a unei sere, jenate de sclipirea ciudată, răsfrântă de albeaţa rece a zăpezii. Pentru un intelectual de
mare rafinament, în această plachetă se vor găsi bucurii alambicate. Multe versuri pot fi luate independent de celelalte fără a pierde ceva
– poeme într-un vers. O emoţie reţinută de suflet îmbătrânit face din poemele dlui Robot o ghirlandă timidă, dar strălucitoare ca un cerc
de stele în jurul unei frunţi scufundată în reverii personale.
Nicolai Costenco, în revista Viaţa Basarabiei , nr. 1-2, 1937
MENIUC: Pământul nostru are harul poeziei. Şi a născut talente chiar şi în timpuri de oprimare socială. Până la 1940 a răsunat ca o
ceteră glasul poeţilor basarabeni Teodor Nencev şi Alexandru Robot în stihuri de o originalitate surprinzătoare. Nu-i putem uita, cărţile
lor trebuie să vadă lumina tiparului.
George MENIUC, în Moldova Socialistă din 29 august 1965
PILLAT: Dacă antologiile clasice sunt încheierea şi încoronarea epocilor de realizări al căror rod s-a împlinit, culegerea de faţă şi aici
se află în mare parte taina vrăjii sale – se prezintă ca un fenomen invers de răsărit poetic cu toată uimirea şi prospeţimea unor zori
nebănuite. Cel mai tânăr poet din antologie, Al. Robot, nu este cel mai necunoscut şi notorietatea sa precoce e un pinten colţuros de
imbolduri.
Ion PILLAT, în prefaţă la Antologia poeţilor tineri, Bucureşti, 1934
MICU: Într-o viaţă atât de scurtă Al. Robot a scris cât alţii în trei sau patru ori mai mulţi ani. Şi să nu uităm că în intervalul cuprins între
data naşterii debutului şi cea a morţii, şi-a efectuat serviciul militar, în timpul căruia activitatea publicistică a fost întreruptă. Puterea de
muncă a bănuitului angajat la o gazetă în foarte puţini ani după ce lepădase ghiozdanul este efectiv uluitoare. În Rampa semnează în
fiecare număr măcar un material, dacă nu două sau trei. Şi nu doar articole ce se pot scrie în fugă, la cererea secretarului de redacţie,
pentru completarea unui spaţiu neacoperit, ci cronici literare, medalioane de scriitori, reportaje, interviuri, adică articole ce pretind
lectură, documentare, timp de reflecţie. Al. Robot prezintă într-un număr două sau mai multe cărţi; semnează un interviu de câte o
pagină şi câteodată îi găsim iniţialele şi sub vreun cursiv sau o notă. Iar Rampa era un cotidian! Te întrebi când citea, când îşi culegea
notele, în ce ritm scria. E aproape de necrezut câte ştia, cât de întinse şi diverse erau lecturile redactorului de şaptesprezece ani,
autodidact, şi cu câtă dezinvoltură manipula expresia. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după toate indiciile, Al. Robot nu a fost de fel un fanatic al studiului, un claustrat, un
Dumitru MICU, în prefaţă la volumul Al. Robot Scrieri , Bucureşti, Minerva, 1985

BOTEZATU: Creaţia lui Alexandru Robot nu se lasă încadrată cu uşurinţă într-o categorie sau alta – ca manieră stilistică şi expresie, ea
s-a aflat la confluenţa mai multor orientări. Structura lirismului său e definită, în linii mari, de împletirea elementului realist cu cel
romantic, preponderenţă dându-i-se celui din urmă. Poeziile lui poartă şi amprenta unor curente literare de la începutul secolului.
Eliza BOTEZATU, Al. Robot , în Istoria literaturii moldoveneşti , vol. III, partea a 2-a. Chişinău, Ştiinţa, 1989
 CIBOTARU: Alexandru Robot şi-a făcut debutul în ale scrisului la o vârstă foarte timpurie, aflându-se încă pe băncile şcolii primare.
Primele sale încercări literare le-a publicat într-o revistă pentru copii, iar la 16 ani scoate placheta Apocalips terestru, care s-a bucurat
de atenţia criticii şi cititorilor. La o apreciere de ansamblu a valorii poeziei lui Al. Robot ar trebui să fie luate în seamă nu numai
diversele manifestări ale influenţei poeţilor din perioada respectivă, nu numai modalităţile artistice utilizate de poet în versurile sale dar
în primul rând mesajul social al poeziei, ceea ce este caracteristic în mare parte numai lui Robot, ceea ce într-adevăr impresionează în
poezia sa. Încă un aspect important al poeziei autorului nostru ar trebui să fie subliniat. Este vorba de frământările sufleteşti, de
meditaţiile poetului, care şi-au găsit ecoul într-o serie de poezii din ciclul Îmblânzitorul de cuvinte . Sunt în aceste versuri reflecţii
asupra vieţii, artei şi destinului scriitorului în mediul social existent în acele vremuri. Învăluite de o atmosferă de nostalgie, în ele este
frecventă imaginea toamnei pe care o întâlnim în mai multe poezii.
Simion CIBOTARU, Al. Robot, în Profiluri literare , Chişinău, Lumina, 1972
DOLGAN: Poet de o scăpărătoare fantezie, cu mari facultăţi combinatorii şi de plasticizare şi cu o viziune rurală colorată în bucolic,
Alexandru Robot cultivă cu predilecţie o poezie asociativă, foarte densă în imagini şi rămuroasă în sensuri figurative, poezie despre care
George Călinescu afirma că strofele ei „cad în valuri ca nişte mătăsuri grele“.

Mihail DOLGAN, Opera poetică a lui Alexandru Robot, în cartea sa Idee şi imagine poetică , Chişinău, Cartea Moldovenească, 1971

BileŢchi: Poezia este pentru Alexandru Robot un mijloc de legătură cu frământările maselor largi de unde îşi ia culoarea pentru
curcubeul expresiei poetice. În zbucium poetul caută unda liniştii care să te ademenească la meditaţie. În tablourile sumbre el găseşte
seninul, iar gingăşia este extrasă din durere. Expresia comodă, obişnuită este refuzată de Al. Robot. Ea cucereşte cuvântul, îl susţine şi-l
face să exprime adevărul. De aici acea cântare înfrigurată, acele popasuri în care se cern valorile, acea senzaţie de îmblânzitor de
cuvinte. Un scriitor ce se vrea îndrumător, proroc, care să vadă şi să prezică şi altora viitorul, altfel nu putea fi. Şi Al. Robot aşa a fost.
Ne-o dovedesc parţial titlurile unor grupaje de versuri ori cicluri: „Plecările şi popasurile poetului“, „Îmblânzitorul de cuvinte“,
„Apocalips terestru“. În aceste zbateri expresia poetică a lui Al. Robot se limpezeşte devenind mai accesibilă.

În publicistica sa Alexandru Robot a atacat şi a rezolvat cu o agerime uimitoare problemele arzătoare ale timpului. Faptul concret capătă
sub pana lui semnificaţii majore, aruncă lumini asupra unor stări de lucruri pe care un ochi obişnuit nu le poate surprinde pe retină, pune
pe gânduri şi îndeamnă la meditaţie. Publicistica lui Al. Robot constituie pagini de adevărată artă.
Nicolae BileŢchi, Vicisitudinile unui destin literar , în ziarul Zorile Bucovinei , Cernăuţi, 21.V.1969

Ciocanu: La începuturile sale poezia lui Alexandru Robot se caracterizează în primul rând printr-o viziune a realului. Poetul cunoaşte
gustul acela sacru pentru cuvântul multicolor în context, dar, după părerea noastră, acest fapt contribuie şi mai mult la obscurizarea
poeziei sale. Putem vorbi de o imaginaţie abundentă a tânărului autor, dar ea ne produce o puternică senzaţie de necontrolat, fapt ce se
explică probabil prin diferitele influenţe observate şi consemnate de critici. Volumul Somnul singurătăţii a constituit pentru poet,
comparativ cu volumul de debut Apocalips terestru , un pas al poetului spre un stil mai clar, mai realist (deşi întâlnim „vedenii“ şi o
fantezie – rod al unei imaginaţii uneori bolnăvicioase care mai degrabă învăluie lucrurile într-o expresie alegorică).
Publicistica scriitorului, în particular articolele sale despre literatură şi artă ne pot ajuta în mare măsură să înţelegem mai bine epoca,
precum şi unele taine ale creaţiei artistice.
Romanul lui Alexandru Robot Music-hall ar putea fi numit roman al catastrofei morale a lui Igor, dar şi a evadării sale din mediul
vicios. Fără să fie un roman de analiză socială, Music-hall este o aluzie fină la realităţile timpului. În aceasta şi constă valoarea lui
cognitivă.
Ion Ciocanu, în revista Cultura din 5 aprilie 1969
Vasile Romanciuc 1947
Se naşte la 17 decembrie, în comuna Bădragii Noi, judeţul Edineţ, într-o familie de agricultori.
1966
Absolveşte Şcoala medie-internat din oraşul Edineţ. În acelaşi an susţine admiterea la Facultatea de Filologie, secţia ziaristică, a
Universităţii de Stat din Moldova.
1972
Îşi ia licenţa în ziaristică, după care este angajat la redacţia pentru tineret a Radioului naţional.
1974

Debutează editorial, după mai multe cicluri de poeme publicate în anii de studii, cu volumul Genealogie , concomitent cu Ochiul al
treilea , semnat de Nicolae Dabija, şi Piaţa Diolei , având-o autoare pe Leonida Lari. Face parte din generaţia „ochiului al treilea“.
1979
Este redactor la Editura Literatura Artistică.

Apare în librării volumul de poeme Citirea proverbelor , despre care criticul M. Cimpoi nota: „Este o ardoare etică în pledoariile pentru
firesc ale lui Vasile Romanciuc, poetul care se traduce într-o formulă originală, aceea a „citirii proverbelor“.
1983
Este semnatar al mai multor cărţi pentru copii, printre care şi al volumului Dacă ai un prieten .
1984
Editează volumul de poeme Din tată-n fiu , poetul oferind comprimate etice care sunt lecţii ale sufletului înstrăinat în istorie şi terorizat
de ea, dar neînfrânt datorită rădăcinilor genealogice.
1988
Apare în librării volumul de poeme Ce am pe suflet .
1990
Editează volumele pentru copii Mama coase-o floricea şi Doi iezi .
1991
Este prezent în librării cu volumul Note de provincial .
1996
Editează volumul de poeme Un timp fără nume , apreciat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Premiul „Bacovia“ pentru poezie. (Bacău)
1997
Apare în librării volumul Îndoiala de sine .
1998
Vede lumina tiparului volumul pentru copii Floarea zburătoare .
Este prezent în antologia Echos poetiques de Bassarabie , ediţie bilingvă româno-franceză, coordonator prof. Valeriu Rusu, Ed. Ştiinţa,
Chişinău.
2000
Se învredniceşte de Premiul Naţional al Republicii Moldova.
Apare volumul de poezii pentru copii Toate întâmplările se prefac în cuvinte .
Este prezent în antologia bilingvă (româno-franceză) Un ochi / Un oeil , îngrijită de Constantin Manolache şi Estelle Variot,
coordonator prof. Valeriu Rusu.
2001
Se învredniceşte de Premiul pentru poezie „Nichita Stănescu“.
Apare în colecţia Carte de vizită cu volumul E toamnă, cad măştile , Editura Prut Internaţional, Chişinău.
Apare la Timişoara volumul de poeme Marele pustiu invizibil , Editura Augusta.
2002
Deţinător al Diplomei de Onoare a Concursului internaţional al Cărţii pentru Copii şi Tineret (IBBY) de la Basel, Elveţia, pentru
volumul Toate întâmplările se prefac în cuvinte .
Este deţinător al mai multor premii la Saloanele de Carte pentru copii de la Chişinău şi Iaşi.
2003
În colaborare cu C. Manolache, editează antologia De acasă acasă , pagini basarabene despre Nichita Stănescu, Editura Libertas,
Ploieşti-Chişinău.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Cu volumul Din tată-n fiu Vasile Romanciuc reabilitează tipul mai vechi de poet-grădinar. El îngraşă şi afânează solul, are grijă ca
lumina să ajungă până la rădăcină, să le ude cu cea mai curată apă de izvoare şi – fireşte – el însuşi să se pătrundă de frumuseţea lor.
Foarfecele lui are misiunea de a asigura o profilaxie botanică. Chipul poetului e casnic, având imprimată pe faţă pecetea bunătăţii. Cum
să apropii bisturiul critic de florile sale?

De sunetul tânguios al clopotului de nuntă sau de moarte, de „a toamnelor trecuta mângâiere“, Vasile Romanciuc a îmbrăţişat crezul
pillatian că pe „cerul clasic nimic nu a murit“. Şi tot în sens pillatian sunt cultivate „notele de provincial“, numai că trecute prin întreaga
sensibilitate a omului secolulul XX şi a basarabeanului din cea de-a doua jumătate a lui, pentru care „casa amintirii“ şi „înturnarea pe
dealuri“ la îndemnul toamnei înseamnă chiar întoarcerea la fiinţă.

Deci tradiţionalismul „ingenuu“ al lui Vasile Romanciuc este cu adevărat programatic şi securizant. „Casa amintirii“ care îi alimentează
sentimentul „genealogiei“ este un axis mundi, principiul structurant al universului său. Poetul basarabean nu scrie deci scrisori din
provincie, ca Fundoianu şi Voronca, şi nu-şi caligrafiază „tristeţile atavice“, ca Demostene Botez, şi nu cultivă provincialismul cultural
în manieră simbolistă. El este un organicist de speţă nouă, pledând nu pur şi simplu pentru suflet, ci pentru suflet şi iubire, pentru suflet
şi credinţă, pentru suflet şi lumină (Drumul ce rămâne-n urma ta) . Sacralitatea plugului, a brazdei şi holdei este argumentul etic
suprem, măsura plinătăţii existenţei. Pledoaria pentru „firea provincială“ este o pledoarie pentru fire în genere, pentru sufletul strâmtorat
de înstrăinare, de conjunctură, de discordie şi robotizare. Nu întâmplător în volum sunt prezenţi marii ingenui: Făt-Frumos, Don
Quijote, Creangă, Sadoveanu, Eminescu, la care se alătură furnicile, albinele, lacrimile, florile şi izvoarele.
Se mizează pe demonstraţia logică şi sentimentală, pe evidenţa adevărului trăit şi acoperit cu suflet, pe delimitarea netă a valorilor şi
nonvalorilor. Bunăoară: „Ţara îmi este limbă, limba îmi este ţară“. „Pământul graiului se ţine / Pe rădăcina unui verb“, „Veacul păsării
ţine atât / Cât nu ştie că pe limba ei piere“, „În clipa de tristeţe şi de singurătate / Şi piatra de pe suflet mi-ajunge de-o cetate…“, „Căci
Viitorul nu deschide uşa / Acelora ce vin fără trecut“.

Vasile Romanciuc ne oferă la tot pasul astfel de comprimate etice, care sunt lecţii ale sufletului înstrăinat în istorie şi terorizat de ea, dar
neînfrânt datorită rădăcinilor genealogice, sentimentului ardent al continuităţii, firescului. De unde elogiul statornic al organicului şi
refuzul măştii, al „lacrimilor de împrumut“, „vorbelor învăţate pe de rost“, al convenţiei şi mecanicului, artificiului („Azi nu se poartă
măştile / pe faţă. / Azi feţele se poartă / pe măşti. / Spune-mi ce mască / ascunzi / sub faţă / Şi-am să-ţi spun cine eşti“).

„Scriitor simplu în aparenţă şi complex în esenţă“, după cum spune Ion Ciocanu în prefaţă, dă expresie/aspiraţiei „provinciale“ spre
plenitudine, ingenuitate şi împlinire prin cultul valorilor: „Statornic la toate, din toate te-aduni / Şi ai cu toate pe lume asemănare: / De
la proverbul-nţelept, moştenit din străbuni, / Până la ziua aceasta ocrotită de soare, // Acelaşi să fii, deşi pururi crescând – /După cum îţi
vine amorul ori bucuria – / Când dintr-o rădăcină cu stejarul voinic, / Când dintr-o rădăcină cu păpădia“ (Rădăcini).
Provincialismul are, aşadar, adânci raţiuni polemice, desuetudinea poeticii fiind nu numai o expresie a realităţii sentimentale, ci a unei
replici etice.
SUCEVEANU: Cred că Vasile Romanciuc are ceva din oţelul de Damasc: sub aparenta-i elasticitate se ascunde rezistenţa şi fermitatea
unui caracter integru, niciodată dispus la trucări sau concesii.
...De la placheta de debut, Genealogie (1974), de la Citirea proverbelor (1979) şi până la ultimele volume, Un timp fără nume (1996),
Îndoiala de sine (1997), Marele Pustiu Invizibil (2001) poezia lui Vasile Romanciuc şi-a păstrat aceleaşi constante: refuzul maculării
sufletului, celebrarea spaţiului originar, graiul, iubirea, sentimentul de ţară şi neam, legătura cu vatra matricală, regăsirea echilibrului
pierdut, reîntoarcerea la sacru şi primordial...

...Vasile Romanciuc cultivă cu aceeaşi dezinvoltură toate tipurile de vers – clasic, liber, alb; orice formă ar avea, versul său este sincer,
muzical, încărcat de profunzimi etice şi sentimentale, mişcat de o „inspiraţie coerentă“, „mioritică“ (Gheorghe Grigurcu).

Pe o linie care îl apropie de Grigore Vieru, el pledează pentru simplitatea şi profunzimea limbajului afectiv, pentru rafinamentul
expresiei şi graţia imagistică. Poetul nu s-a orientat niciodată spre mode contrafăcute, pe el nu-l interesează în nici un fel spectacolul
limbajului în formele lui exclusiviste, bătaliile moderniste. El este mereu egal cu sine, înţelegând poezia ca pe un mod de existenţă şi de
acţiune socială, ca pe un apel şi ca pe un enunţ. Tradiţionalismul poeziei sale se manifestă mai mult în spirit decât în literă, fiind unul de
substanţă, al „beatitudinilor esenţiale“; viziunea lirică şi modalităţile de expresie sunt, însă, ale unui spirit eminamente modern.

...Acesta este (sau ar putea fi) Vasile Romanciuc, omul şi poetul delicat şi discret, sensibil ca o mimoză şi tare ca oţelul de Damasc,
care, în funcţie de stări şi situaţii, ştie să preschimbe mierea în trotil, să poarte când flori şi când fulgere la butonieră.
Arcadie SUCEVEANU, în revista Contrafort , nr.9, septembrie 2003

RoŞioru: Poet cu mari disponibilităţi lirice, Vasile Romanciuc îşi etalează discursul poetic de la jocul de cuvinte (haiku-ul de mare
virtuozitate metatetică: „Prut – /trup/rupt.“) până la incantaţiile grave inoculate gnomic ...: „Busuioc la naştere, /Busuioc la moarte,
/Floare de tristeţe, /Floare de noroc.../ Viaţa noastră, toată, /Doamne, cum încape / Între două fire / Mici de busuioc“ (Busuioc) .
Printre poeţii de azi şi dintotdeauna ai Basarabiei, Vasile Romanciuc face figură reperială.
Ion RoŞioru, în revista Luceafărul , nr.44, 12 decembrie 2001
BUTNARU: Vasile Romanciuc, în concludenta sa evoluţie şi maturitate poetică, rămâne fidel adâncilor noastre genealogii ca o citire de
proverbe, mai bine zis – ca o recitire, o reînnoire, o reactualizare a lor...

Mai ca în fiecare poem, Vasile Romanciuc este atent, este extrem de atent la posibilităţile cuvântului de a merge dincolo de sine, de a
deborda peste propriile sale semnificaţii uzuale, pentru a se înfăţişa în chip nou, în ipostaze şi conotaţii imprevizibile.
Leo BUTNARU, Literatura şi arta , 27 aprilie 1997

Ciocanu: Vasile Romanciuc a debutat cu versuri simple, abordând motive obişnuite ă…î, pe care le înţelegea şi trata aşa încât adeverea
o genealogie socială şi poetică sănătoasă, generatoare a succeselor sale de mai încoace. El s-a arătat înainte de toate poet al neamului, al
plaiului natal şi al fiinţelor dragi... Scrie sincer şi inspirat despre clasicii nemuritori, despre limba maternă, despre casă, despre plai...
Simplitatea aparentă a „spunerii“, viziunea proaspătă a autorului asupra motivelor luate în discuţie poetică, participarea activă – cu
inima! – la discursul personajului liric şi, adesea, o notă polemică strecurată cu îndemânare şi chiar cu ingeniozitate în ţesătura poeziei
sunt particularităţi definitorii ale creaţiei scriitorului.
Ion Ciocanu
Dolgan: Vasile Romanciuc este un poet sensibil şi inteligent, un liric autentic. Practică o sinceritate cuceritoare în stare să pună în
mişcare cele mai adânci straturi ale fiinţei şi fiinţării noastre.
 […] este, înainte de toate, un poet al eticului cumpătat în înţelesul larg al cuvântului, întreaga lui creaţie de până acum […] înfăţişându-
se ca e pledoarie lucidă – pe calea imaginii poetice – pentru omenie şi demnitate, pentru statornicie şi bunătate.

Sinceră şi luminoasă, fluentă şi muzicală, cu cadenţe de natură folclorică şi cu unele reminiscenţe din poezia clasică, poezia lui Vasile
Romanciuc exprimă atât cât simte poetul, iar ceea ce simte este exprimat prin forme lirice, fireşti, sugestive.
Mihail Dolgan
Agnesa Roşca 1929
Se naşte la 17 octombrie, la Chişinău, în familia protoiereului Vasile Roşca şi a Irinei Roşca.
1936
Este elevă a Şcolii primare ortodoxe din Chişinău. În primăvara anului 1940, la vârsta de 10 ani, Agnesa Roşca obţine Premiul I la un
concurs literar pe temă religioasă.
1942
Devine elevă a Liceului eparhial de fete din Chişinău, iar după 1944 elevă a Şcolii nr. I din Chişinău.
1948
Susţine admiterea şi devine studentă a Universităţii de Stat din Chişinău, Facultatea Istorie şi Filologie.
1950
Debutează în presa periodică, semnând versuri.
1953
După absolvirea Universităţii, activează ca redactor la Editura Cartea Moldovenească, Secţia literatură artistică, unde timp de peste 20
de ani redactează cărţile de poezie originală a numeroşi scriitori din Moldova.
1958
În colaborare cu criticul Vasile Coroban pregăteşte pentru tipar, prefaţează şi comentează Opere de Vasile Alecsandri în 4 volume, prin
care începe editarea clasicilor noştri în Moldova.
1965
Debutează editorial cu placheta de versuri Bat gândurile , remarcată de A. E. Baconsky.
Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1966
Este şef al Direcţiei Edituri a Comitetului de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi.
Poeta pregăteşte şi editează Opere alese în trei volume de A. S. Puşkin.

Scoate la lumină Scrieri de Grigore Adam, astfel ia început editarea seriei Scrieri ale scriitorilor contemporani din Moldova.
1967
Publică placheta de versuri Mozaic .
1968
Editează placheta de versuri Cântecul tău, Gealil .
1969
Vede lumina tiparului volumul de versuri Vin negru .
La 1 august Agnesa Roşca se căsătoreşte cu poetul Vladimir Rusnac.
1970
La 20 ianuarie se stinge din viaţă tatăl poetei, protoiereul Vasile Roşca, născut în 1892. Este înmormântat la cimitirul „Doina“ din
Chişinău.
1971
Publică volumul de versuri Amnar şi cremene .
1972
Editează volumul de eseuri şi profiluri literare Înşiră-te, mărgăritare .

La 15 decembrie se stinge din viaţă mama poetei, Irina Roşca, născută în 1892. Este înmormântată alături de Vasile Roşca.
1973
Semnează placheta de versuri Frunzele roşii .
1974
Apare placheta de versuri pentru copii Veveriţa-Riţa .
Publică volumul de versuri Pământul Patriei .
1976
Editează volumul de versuri Leagănul cel verde şi placheta de povestiri pentru copii Arţăraş cu dor .
1977
La 4 martie, în timpul năprasnicului cutremur de pământ, îşi pierde viaţa prietenul spiritual al poetei, A. E. Baconsky.
1978
Apare în colecţia Biblioteca şcolarului volumul de versuri Darul vieţii .
1980
Editează placheta de versuri Drumuri înfrăţite .
1981
Vede lumina tiparului volumul antologic Flori albe, flori roşii .
1982
Publică placheta de versuri Veşnică ardere .
1984
Semnează volumul de versuri Vis şi veghe .
1985
Vede lumina tiparului placheta de versuri pentru copii Meşter-Zori-de-Zi .
1986
Publică volumul de versuri Clopote în aprilie .
1987
Editează volumul Scrieri alese , cu un studiu de Mihail Dolgan.
1995
Poeta publică în grafie latină volumul de sinteză Aerul de taină .
1996
Este decorată cu medalia „Meritul Civic“.
1999
Sub egida Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu“ şi Bibliotecii „Ovidius“ este editată Biobibliografia Agnesa Roşca .
Pentru succese remarcabile în activitatea de creaţie, merite în dezvoltarea literaturii şi contribuţie la propagarea valorilor spirituale şi
morale, Agnesa Roşca devine Cavaler al Ordinului „Gloria Muncii“.
Poeta publică placheta de versuri Greutatea limbii materne .
2000
Publică un însemnat număr de poezii şi eseuri despre limba, istoria şi fiinţa neamului nostru.
2004
Editează volumul Scrieri alese , Editura Lumina, cu un portret de Mihai Grecu.
Pe parcursul întregii activităţi literare Agnesa Roşca efectuează valoroase tălmăciri din opera unor scriitori clasici şi contemporani:
Eneida de Virgiliu, lucrări de Puşkin, Dostoievski, Cehov, Gorki, Tiutcev, Turghenev, Şevcenko, Petцfi, Lu Sin, Simonov, Gamzatov,
Tvardovski, Rainis, Kuliev, Mustafin, versuri de poeţi georgieni, armeni şi ai altor popoare.
Din creaţia poetică a Agnesei Roşca sunt editate plachete şi cicluri de versuri în zeci de limbi ale lumii. În limba rusă, de exemplu, poeta
semnează 15 cărţi, e prezentă în „Biblioteca literaturii universale“, apărută la Moscova, în prestigioasele antologii Pesn’ liubvi , Pesnea,
mecita, liubov , e prezentă cu versuri în solida antologie lirică apărută la Editura Merani din Tbilisi, publică versuri de asemenea în
revistele Novîi mir , Ogoniok , Krugozor ş.a.
Multe din versurile Agnesei Roşca devin cântece îndrăgite, interpretate de Maria Bieşu, Mihail Munteanu, Ioan Paulencu, Galina
Pâslaru, Nicolae Gribincea, Mariana Cepraga şi alţii.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Alături de numeroase poezii ocazionale găsim la Agnesa Roşca şi versuri erotice ce surprind tensiunea sentimentului proiectată în
simboluri (vin negru, floare, ardere). Registrul liric alternează uneori cu cel satiric, poeta valorificând activ sarcasmul, grotescul. Intense
clipe de regăsire sub semnul valorilor perene şi al sacrului, de întoarcere la unelte , al „aerului de taină“ şi de demnitate trăieşte Agnesa
Roşca în vol. Aerul de taină (Chişinău, Ed. Hyperion, 1995). Schimbarea radicală la faţă se face în versuri de o factură clasicistă sub
contururile liniştite ale cărora se ascunde o combustiune sufletească, o tensiune a împărtăşirii şi mântuirii, a înaltului şi adâncului, a
„valenţelor clare“. E o întoarcere, însoţită de ardoare etică şi mărturisire creştină, la sacru, etern şi românesc. Dreapta cumpănă
clasicistă este bine însuşită nu atât în poemele lungi, unele prea discursive, ci mai cu seamă în poemele scurte, precum Pasărea
măiastră, O clipă, Doar el, poetul, Ca floarea , în sonete şi crochiuri. Elogiul valorilor se face şi prin readucerea marilor simboluri
(Decebal, Ştefan cel Mare, Eminescu, Sadoveanu, Enescu) şi punerea lor în lumina dumnezeirii.

Într-o mărturisire autobiografică, ce se cere identificată – bineînţeles – cu o profesiune de credinţă, cu o ars poetica , Agnesa Roşca
spune: „Am avut norocul să mă nasc într-o familie sănătoasă din toate punctele de vedere, într-o atmosferă de prietenie, credinţă şi
muzică. Am spus şi repet, parafrazându-l pe marele George Enescu, cerul vieţii mele este Muzica şi Poezia. Aceste două zeiţe, graţie
voinţei divine, m-au însoţit prin Infern şi Purgatoriu şi tot ele, sper, nu mă vor părăsi nici de acum încolo, când în zare se arată luminile
veşniciei“ (Agnesa Roşca, Biobibliografie , Chişinău, 1999, pag. 14).

În contextul acestui crez, care explică şi revenirea la clasicismul etern, la „dulcele stil clasic“, la „aerul de taină“, la „cina de taină
renascentistă“, Eminescu şi Enescu apar asociaţi paradigmatic: „Muzica a răscolit în Eminescu, după propria-i mărturisire, „toate
sentimentele omului preocupat de soarta lui“. Poezia de jertfă a Meşterului Manole a aşteptat cu înfrigurare întruchiparea în Muzică de
către autorul lui Oedip, plânsul Anei zidită de vie l-a urmărit pe Enescu mereu ca o datorie sfântă ce avea să fie un elogiu adus Madonei
dumnezeieşti a neamului românesc, geniului anonim al creaţiei. Eminescu şi Enescu, prin opera lor, se situează pe treapta nemuritorilor
alături de Homer, Phidias, Praviteles, Shakespeare, Rafael...“.

Şi în creaţia anterioară a poetei, care nu a fost scutită de tributul adus tematicii ideologizate, se pot găsi simboluri ale intensităţii trăirii
(mai cu seamă în lirica de dragoste), sugerate şi de titlurile cărţilor: Vin negru, Amnar şi cremene . Focul mântuitor al iubirii revine şi în
Aerul de taină , de data aceasta adăugându-se şi conotaţia morală a purificării şi spiritualizării: „Iubire veşnică la căpătâi / Ne-
mpărtăşeşti în taină-a ta căldură / În orice suflet flacăra dintâi / Şi milostivă floare peste zgură“ (Flacăra iubirii) .
Corabia de dor, ca o altă arcă a lui Noe renăscătoare de viaţă, răsare în miezul de foc al zbuciumului uman „peste genuni, în zbaterea
furtunii“: „Peste adâncul beznelor deşarte / Răsare-n noi corabia de dor / Sub cerul care sângeră şi arde / Cu-al pânzelor dumnezeiesc
fior“ (Corabia de dor) .
În muzica lui George Enescu se revarsă în starea lui pură însuşi divinul duh, făcând să grăiască „din sine, despre sine“ „ca un destin
dumnezeiesc“ „întregul suflet românesc“ (George Enescu); pasul lin al mamei face „să ungă-n suflet rana / Cu Muzica de sfere“ (La
chipul mamei).

O undă elegiacă, generată de conştiinţa trecerii timpului („a curgerii de timpuri şi de fapte“), este prezentă în poeziile de dată recentă,
asociindu-se în chip dialectic credinţei că un alter ego se plăsmuieşte veşnic din fumurile şi norii acestei treceri.

Dolgan: Poetă cu un puternic simţ al realului, dar şi deschisă spre oniric (Agnesa Roşca) a cultivat multă vreme o lirică preponderent
„ocazională“, adică o poezie „inspirată de realitate şi avându-şi rădăcinile în realitate“ (Goethe), concomitent semnând şi versuri ce au
exaltat în tonalităţi patetice temele civice „majore“ ale epocii. S-a realizat însă în poezia meditativă, cu un erou liric deopotrivă realist şi
romantic, aflat în căutarea clipelor pline de rod şi de trăire plenară a trecerii prin timp. Creaţia poetică cuprinde registre variate: de la
versul pur folcloric la cel de factură modernă. Volumul Scrieri alese pregăteşte evoluţia ascendentă a creaţiei poetice ulterioare:
autoarea se regăseşte sub semnul pledoariei pentru tot ce e sacru şi etern. Mărturie elocventă în acest plan este volumul de poezie
veritabilă Aerul de taină – consistente spovedanii lirice în care voinţa de clasicizare a formulei artistice se împleteşte organic cu voinţa
de purificare estetică a mesajului. Cartea include şi câteva poeme remarcabile închinate limbii române.
Mihail Dolgan, Literatura şi arta, 5 martie 1998

Constantinescu: Poezia scrisă de Agnesa Roşca reprezintă nu numai o expresie de autentică vibraţie a limbii române, dar şi o meditaţie
gravă asupra graiului în şi prin care există ca om şi ca scriitor. „E grea de lacrimă această limbă“, spune poeta la un moment dat, ca o
reflecţie asupra destinului istoric de om căruia vremelnice hotare nedrepte i-au impus să se simtă cumva ca un „străin în ţară străină“ dar
în acelaşi timp, această lacrimă a graiului se transformă ireversibil – prin forţa poeziei – în biruinţă a idealului cultural şi naţional: „O
altă dragoste ca limba ţării / Nu ştie să ne fie-n lume far / şi pavăză, şi glas de înviere, / Academie şi abecedar“, mărturiseşte Agnesa
Roşca sub semnul unei adevărate profesiuni de credinţă (Greutatea limbii materne).
Vasile Constantinescu, Revista română, Iaşi, nr. 2, 1996

Ilisei: Poeţii Moldovei se închină limbii părinteşti, precum cei vechi se plecau în faţa zeităţilor din Olimp... Între aceşti poeţi ai
Moldovei, între aceşti zei ai limbii părinteşti, se înscrie cu cinste şi poeta Agnesa Roşca. Drumul ei în lirica Moldovei, de la Bat
gândurile (1965), la ultimele sale cărţi, e un suiş. Şlefuindu-şi cu obstinaţie versul, poeta a coborât, totodată, spre lăuntrul simţirii,
cugetării şi fiinţei. Nu întâmplător accentele ce o particularizează astăzi sunt cele ale liricii meditative. Agnesa Roşca a ajuns la acel
prag al poeziei când se trece de la impresii şi notaţii la viziuni, când poetul ajunge să reflecteze asupra condiţiei umane, a existenţei
omului în general. Este piatra de încercare a maturităţii poetice peste care nu mulţi izbutesc să păşească cu bine, deoarece e nevoie de
organicitate între plămada versului, a simţirii şi gândirii.
Grigore Ilisei, Literatura şi arta, 12 oct. 1989

Mustafin: În poezia Agnesei Roşca există un sentiment de încântare neafişată, pură, în faţa minunii minunilor – viaţa pe pământ.
Frumuseţea celor mai reuşite versuri ale Agnesei Roşca rezidă în faptul că ea ştie să releve anume acest sens unic a tot ce este
întruchipat pe pământ. Nu numai când e vorba de fenomenele naturii, ci şi de oameni, de sentimentele, de gândurile lor, de diferite stări
sufleteşti... Ciocnirea contrastelor, atât de îndrăgită de Agnesa Roşca, generează în poezia ei un dramatism intens, care constituie, de
altfel, una din particularităţile semnificative ale creaţiei sale.
Rafael Mustafin, Moldova Socialistă, 2 oct. 1979
 TURTUREANU: Fiecare poem al Agnesei Roşca este, cum ea însăşi spune undeva, „o clipă de mărturisire“, un izvor care sporeşte
decantarea şi încetarea lumii, toate împreună fiind mărturia unei vieţi trăite întru şi prin poezie. Sub pecetea tainei şi într-un ritm mereu
egal, de vâslaş, care vrea să învingă apele Styxului, poeta caută „un strop infim de rost“, „globul de lumină“ care dispersează „bezna în
alcătuire“. O lume ce pare pentru vecie maculată îşi caută mijloacele imaculării. Apa şi focul – elemente altminteri incompatibile – se
asociază în poezia Agnesei Roşca într-un elan purificator întreţinut de flacăra înaltă şi adânca apă pe care le numim har, talent, destin
poetic. Poezia, ca şi iubirea, este „foc mântuitor“, dacă nu salvează fiinţa, poate salva ideea, eterniza gândul, încrederea în forţa
purificatoare a cuvântului este condiţia existenţei poetului – iată, pentru mine, înţelesul de adâncime al „mărturisirii“ Agnesei Roşca.
Nicolae TURTUREANU, Agnesa Roşca, Aerul de taină , Chişinău, 1995
Valentin Roşca 1925
Se naşte la 7 ianuarie, comuna Alexăndreni, judeţul Bălţi. Poet, prozator, traducător, publicist.
1944
Studiază la Şcoala agricolă din satul Brânzeni, acelaşi judeţ.
1952
Debutează editorial cu volumul de poezii Bună dimineaţa; urmează volumul Generaţia mea .
Activează în postul de învăţător de şcoală sătească.
1955
Pleacă la Moscova la Cursurile literare superioare de pe lângă Institutul de Literatură „M. Gorki“.
1957-1965

Întors de la Moscova, este redactor literar la mai multe periodice republicane, secretar responsabil la Uniunea Scriitorilor din Moldova.
Apare volumul Poem de primăvară .
1960
Scoate de sub tipar volumul Floare a pământului .
1962
Vede lumina tiparului cartea Odă entuziasmului .
1963
Publică volumul Întâlnire cu dragostea .
1972
Scoate de sub tipar volumul Vremea cireşelor .
1974
Publică volumul de poezii pentru copii O sută de ochi , însoţit de originalele fotografii cu animale, păsări, peşti ş.a., executate de
operatorul şi fotograful Vlad Ciurea.
1976
Apare în librării cu volumul de poeme Struguri de foc .
1977
Propune cititorilor cartea de povestiri Descântece de dragoste .
1979
Lansează cartea de poezii pentru copii Câte sunt pe lumea asta .
1980
Este prezent în librării cu volumul Patosul împotrivirii .
1982
Scoate de sub tipar cartea Amiaza lucrurilor , în acelaşi an apare şi volumul Cu viţa de-o fiinţă ; de asemenea, şi culegerea pentru copii
Pădure, verde pădure .
1984
Editează un valoros volum de poeme Mereu ucenic , apreciat deosebit de înalt de critica literară.
1985
I se decernează Premiul de Stat al Republicii Moldova.
1987
Apar două volume de Scrieri alese , cărţi care includ cele mai reuşite lucrări, constituind, totodată, un bilanţ în activitatea scriitoricească
a autorului.
A avut, pe parcursul anilor, nenumărate întâlniri cu cititori din diferite categorii sociale: agricultori, medici, pedagogi, elevi, studenţi. A
scris mai multe eseuri, schiţe, reportaje, pe care le-a publicat în presa periodică de la noi. Se stinge din viaţă la 22 noiembrie 1987. Este
înmormântat la Chişinău.
ReferinŢe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Măsura talentului său ne-o dau, însă, cărţile în care abordează forme fixe (sonet, odă, pastel, „descântec“, hokky, tanka ) şi care impun
un adevărat poeta artifex care evită astfel şi clişeele ideologizante ale vremii.

În anul decesului care încheie o carieră literară profesională (învăţător, redactor la revistele literare pentru copii şi umoristice, secretar
responsabil la Uniunea Scriitorilor din Moldova), care numără vreo 50 de cărţi cu hiaturi valorice şi tribut plătit aşa-zisei metode a
realismului socialist. Rezistă reconsiderării critice, după părerea noastră, câteva grupaje de poezii dominate de tiparul clasicist, poetul
fiind un spirit cartezian, un (para)logician care concepe poezia ca un mecanism enigmatic ce substituie emotio prin ratio , prin
construcţia manieristă raţională: Patosul potrivirii , 1980; Amiaza lucrurilor , 1982, Cu viţa de-o fiinţă , 1982 şi Mereu ucenic (1984).

Manierist structural, distilator de esenţe care pune totul în formule construite cu spirit geometric, prin urmare cartezionist pur, Valentin
Roşca îşi pune versul sub semnul unei ars combinatoria bazată pe joc intelectual, formalism şi instrumentalism controlat, pe construcţia
pararetorică, pe un miraculos construit (vestita meraviglia). Ca oricare manierist concepe o ars magna sciendi sive combinatoria .
Sensul vine după desfăşurarea meandrică, arborescentă, după numeroase derivări, curbe verbale şi împingeri în alogic, grotesc, arbitrar,
ezoteric. Poetul se aseamănă râului care îşi cunoaşte firea abia după ce îşi cunoaşte toate meandrele: „Îţi dibuisem / Meandrele. / Pe
toate. / Ci numai după / Ce m-am răsfrânt în unde / A fost să-ţi aflu firea“ (Râul) . „Şi mă desăvârşesc şi mă complic, / Precum o viitoare
încântare / În liniile unui mozaic“, iată o altă afirmaţie manieristă programatică.
Sub presiunea manierismului structural trăirea infernală a sentimentului de iubire se preschimbă uşor în „flama vie a dragostei, a cărei /
Cunună este luna-n noua fază“ (Boschetul) , mistuirea în artă e văzută ca o încolăcire de şarpe a cărui „constrângere-i cu vâlvătaie roză“
(Demonul creaţiei) , iar starea de înălţare a sufletului o simte „în nesupusul freamăt din celule, / Când iar mă iau luceferii de neam“
(Єtiaţi...) . Dialogul cu Universul este lapidar.
Se reduce la marea întrebare: „De unde şi-ncotro?“, Universul nefiind decât un cerc („Spre care parte n-o apuci, totuna / Ai soarele
drept inimă, şi luna“ (Desprindere) . „Dragostea“ e „înglobată / în evul nou, / pe care îl atest“ (Manifest) .
„Mereu dând liber frâu abstractizării“, poetul îşi pune creaţia sub semnul labirintului dedalic, al artificialului, nu naturalului (nu va lipsi
deci şi un poem cu numele Labirintul ). Poezia e concepută ca o construcţie meandrică, iregulară, enigmatico-iraţională; „lettristă“.
Elogiul lui Brâncuşi e făcut anume într-o astfel de carcasă constructivistă artificioasă: „Din pulber de luceferi, cimentate, / creştea în
largul mării un recif, / Hotărnicindu-şi gândul exploziv / Cu cea mai strălucită zeitate. // Trecut într-un târziu la catastif / De-un visător,
de-un vraci şi jumătate, / Fu preschimbat în luminozitate / de ceas înalt, prielnic, decisiv. // Iar vraciul? Nici o umbră de orgoliu. / În
ironia lui, ca-într-un fotoliu / Stă nopţi la rând. Iar timpul – slab rival. // Abia acuma înţeleg de ce nu-s / Prea dese întâmplările când
Venus / Renaşte brusc din spuma unui val“ (Maestrul) .
Inginer dedalic, poetul recurge la o construcţie din cuvinte neaoşe, nume de locuri, plante, ezoterice figuri mitologice şi întortocheri
sintactice.
Este deci în toate un poeta artifex .
Brad: Revistele literare au comentat pe larg apariţia cărţii Constelaţia Lirei , o amplă antologie cuprinzând numele a 65 de poeţi din
RSS Moldovenească. Mi-am adus aminte cu acest prilej că, în vara lui 1957, mă aflam la Chişinău, pentru a pregăti cu colegii de-acolo
publicarea, în toamna aceluiaşi an, a unei antologii a tinerilor poeţi din România, cu Nicolae Labiş în frunte. Moartea lui prematură i-a
impresionat, cum era firesc, şi pe confraţii noştri din Chişinău. Unul din cei care s-a interesat atunci mai mult de scrisul şi de viaţa lui
Labiş a fost Valentin Roşca. Poet la 32 de ani pe-atunci, deci şi tânăr şi matur, el era socotit un liric autentic, unul din cei mai aleşi
stilişti ai poeziei moldoveneşti, un romantic lucid, cum îi spuneau şi criticii literari. Nu l-am mai reîntâlnit decât în vara lui 1986 la
Bucureşti, unde avea rude apropiate. Distanţa de aproape 30 de ani aşezase între noi sfielile unei vârste a interiorizării, marcată şi de
suferinţele bolilor, şi de experienţele largi şi împovărătoare ale vieţii. El era însă un cozeur intelectual de marcă, un cărturar de resurse
inepuizabile, un mare cunoscător al literaturii şi culturii române, ţinându-l, ca şi mine, în cultul cuvenit pe Mihai Eminescu, geniul nostru naţional, aşa că uşor am reluat vec

Tristeţea dispariţiei lui Valentin Roşca este cu atât mai accentuată cu cât constatăm din ale sale Scrieri alese , apărute în 2 volume
masive la Editura Literatura Artistică din Chişinău (aproape 800 de pagini), efervescenţa sa lirică neobişnuită, mergând de la meditaţia
filosofică la tonul polemic, corosiv, de la viziunile fantastice la stilul gnomic al haiku-urilor, de la versul liber la sonetele cele mai fin
cizelate, totul fiind animat de privirile unui umanist nedezminţit. Volumele ne sugerează ele însele, prin titlurile lor, varietatea stilistică
şi aria de cuprindere a poeziei lui Valentin Roşca: Oglinzi şi reflexe, Datornic, Puntea de aur, Probă de modestie. Cu viaţa de-o fiinţă,
Cel mai frumos anotimp, Laudă neprihănirii, Patosul potrivirii, Descântece pentru drumeţie, Amiaza lucrurilor, Să fim sănătoşi, Stele
cu dinţi sau paradigme.
Ion Brad, România literară , 1988

Ganea: Poetul Valentin Roşca este unul din puţinii scriitori care, de-a lungul a mai mult de două decenii, propagă prin intermediul
lucrărilor sale frumuseţea florei şi faunei noastre. De asemenea şi culegerea de faţă, intitulată sugestiv Câte sunt pe lumea asta , e
chemată să cultive la cititorul de toate vârstele dragostea faţă de tot ce e viu, sentimentul de răspundere pentru podoaba vie a naturii.
Cartea se deschide cu poezia Nepotului meu Corneliu , în care poetul mai întâi ne pune în gardă, trezindu-ne curiozitate, iar apoi îşi
dezvăluie gândul:
Pentru tine-anume
Pun un tâlc în toate:
Câte sunt pe lume
Minunate-s toate!
Urmează apoi un şir de poezii despre diferite specii de animale, începând cu cele inferioare (Infuzoriile) şi terminând cu cele înalt
organizate, cum sunt maimuţele (Orangutanul) .
Majoritatea poeziilor sunt bine concepute, iar din punct de vedere zoologic cuprind un material bogat. Felul de redare artistică a
speciilor este original – fruct al observărilor îndelungate ale autorului.
 Aici Valentin Roşca descrie amănunţit dimensiunea, structura, felul de viaţă şi importanţa a peste 120 de specii de animale răspândite pe
glob. În poeziile scriitorului întâlnim unele imagini atât de vii, încât avem impresia că ne aflăm în mijlocul măreţei noastre naturi cu
frumuseţea ei de basm. Deci vreau să subliniez în încheiere că elevii de toate vârstele primesc în dar o frumoasă şi autoritară călăuză, ce
le va servi la aprofundarea cunoştinţelor în domeniul zoologiei.
I. Ganea, Câte sunt pe lumea asta, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1979
Dolgan: Valentin Roşca posedă darul viziunilor organice şi cel al plasticizării ideilor abstracte. El este un iscusit meşter al metaforei
sensibilizatoare şi al anaforei civico-etice. Sistemul său de imagini, foarte pitoresc şi personal, se hrăneşte, în fond, din fauna şi flora
autohtonă, pe care le explorează nu numai ca pe nişte „elemente“ decorative sau de peisaj, ci şi ca pe nişte simboluri sugestive ale
neliniştilor ecologice.

Ucenicind mereu la poezia vieţii şi la poezia marilor barzi, Valentin Roşca a dat naştere unei cărţi originale, care pune într-o lumină
dintre cele mai favorabile dimensiunile reale ale talentului său nativ şi care întruneşte destule calităţi durabile pentru a dăinui peste ani.
Mihail Dolgan, Literatura şi arta , nr. 19, 8 mai 1986
Serafim Saka 1935
16-Mar
Se naşte în comuna Vancicăuţi, regiunea Cernăuţi.
1944
august
Moare în război – de partea ruşilor – tatăl. După mulţi ani îi găseşte– la Solca-Suceava – mormântul.
1945
martie
Moare de tifos, în spitalul din Costiceni, mama.
Rămân patru copii orfani. Sora cea mai mare, Nina, nu are decât 15 ani.
1947
Este luat în familia unchiului Vladimir Saka.
1949

Unchiul, în familia căruia şi-a găsit doi ani căldura, este condamnat politic de Tribunalul militar din Cernăuţi şi dus la Kolîma.
1949-1952
Locuieşte împreună cu bunica, Ecaterina Saka, şi cea de a doua soţie a unchiului, Victoria.
1952
Absolveşte Şcoala medie din comuna natală, Vancicăuţi.
1952-1954
După nişte cursuri de două luni la Institutul Şcolilor din Cernăuţi, lucrează învăţător în satele Cerlena şi Forosna.
1954
Susţine admiterea la Institutul Pedagogic din Chişinău, devenind student la Facultatea de Istorie şi Filologie.
1956
Debutează în presa din Chişinău.
În ultimii doi ani de facultate – 1958-1959 – lucrează la redacţia Tinerimea Moldovei .
După absolvirea facultăţii – 1959 – rămâne să lucreze în continuare la redacţia Tinerimea Moldovei .
1959
Fuzionează cele două publicaţii republicane pentru tineret – Tinerimea Moldovei şi Molodeji Moldavii . Nu este reangajat şi rămâne
fără lucru.
1960
Este reprimit la lucru în aceeaşi redacţie, cu o condiţie însă: să plece corespondent special la pământurile de ţelină. Articolele trimise
din Kazahstan sunt critice şi nu văd lumina tiparului în Moldova. La întoarcere scrie o serie de articole sub genericul De la orizont la
orizont .
1962
Vede, în calitate de turist – pentru prima dată – România.
1962-1964
Este colaborator la săptămânalul Cultura .
Publică în temei articole pe teme culturale. Dar şi o serie de povestiri în revista Nistru şi alte publicaţii din Chişinău.
1965-1967

Urmează Cursurile superioare de doi ani de cinematografie din Moscova. Aici îi are de colegi pe Andrei Bitov, Vladimir Makanin,
Rezo Gabriadze, Hrant Matevosean, Grigori Palovski, Rustam Ibraghimbekov, deveniţi apoi scriitori şi scenarişti de renume. Tot atunci
îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu viitorul mare dramaturg Aleksandr Vampilov, din care traduce şi publică mai multe piese. O
vânătoare de raţe se joacă pentru prima dată la „Luceafărul“ din Chişinău în regia lui Veniamin Apostol. Scrie două articole – O
întâmplare a dialecticii – despre dramaturgia lui Aleksandr Vampilov.
1966
Se căsătoreşte cu artista plastică Maria Răcilă.
1966
Publică în revista Nistru microromanul Întoarcerea noastră de-o clipă , blamat de autorităţi.
1966-1967
Aflându-se la studii la Moscova, scrie scenariul Podul lui Calistrat , parabolă cinematografică în care se citeşte clar drama istorică a
despărţirii Basarabiei de Patria-mamă.
1967
Revine în Moldova, este angajat la Studioul „Moldova-film“, scrie scenarii şi filmează documentarele Fântâna şi Piatră, piatră (în
colaborare cu Vlad Ioviţă) şi Răscruci .
1968

Apare prima carte de nuvele, Era târziu , Editura Lumina din Chişinău. Tot în acel an devine membru al Uniunii Scriitorilor.
1968

Este angajat membru al colegiului „Telefim-Chişinău“, scrie mai multe scenarii, filmează documentarul Trenurile , după care este
eliberat din funcţie. Atunci formulează cererea de plecare, ajunsă apoi pe limba lumii: „Dacă voi nu mă vreţi, eu cu atât mai mult!“.
1970
Angajat la revista literară Nistru a Uniunii Scriitorilor, sectorul publicistică, organizează o masă rotundă cu scriitori şi arhitecţi în
apărarea monumentelor de arhitectură, ocazie cu care scrie şi publică articolul Alte dimensiuni .
1972
Publică Vămile , roman, Editura Cartea Moldovenească, prin care „Serafim Saka
s-a înscris, de aproape două decenii, printre intelectualii proeminenţi ai spiritualităţii româneşti contemporane“ (Dan Mănucă,
Luceafărul , Bucureşti, 1991). Romanul apare în mai multe ediţii şi edituri: Chişinău 1971,1987, Moscova, 1989, Bucureşti, 1991.
Romanul este atacat vehement de V. Senic, apărat de A. Gavrilov şi V. Beşleagă.
1975
La Editura Sovietski pisateli apare o carte de proză Za stolom molceania (La masa tăcerii) .
1976
La Teatrul „Luceafărul“ din Chişinău se joacă piesa Această copilărie îndepărtată (O viziune Creangă).
1976
Publică Aici şi Acum , volum de confesiuni şi interviuri, după care urmează 12 ani de interdicţie literară şi un exil artistic intern. În acest
răstimp îşi câştigă existenţa traducând pentru teatre din Ostrovski, Gorki, Vişnevski, Şukşin, Vampilov, Rozov, Şatrov, Zahradnik. Este
singura sursă de existenţă până la venirea lui Gorbaciov.
1985
Se angajează trup, suflet şi speranţă în mişcarea de renaştere naţională.
1986
Publică Luceafărul la 25 de ani , articol care dă naştere multor polemici publicate pe parcursul întregului an în săptămânalul Literatura
şi arta .

Tot în 1986 publică în săptămânalul Literaturnaia Gazeta de la Moscova articolul Meţenatî i imitatorî (Mecenaţi şi imitatori), în care
denunţă starea de lucruri – inclusiv cea literar-artistică – din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
1987
Pentru tine bat... , carte de bilanţ publicistic.

„Spirit polemic prin definiţie, Serafim Saka ştie să se coboare în adâncul faptului empiric, să-i dezvăluie esenţa şi să trezească – printr-o
scăpărătoare vervă lingvistică – simţirea şi cugetarea noastră...“ (Ion Ciocanu, Spunerea adevărului necesar , din prefaţa volumului.)
1987
Publică la Chişinău romanul Linia de plutire , apărut în 1989 la Moscova, apoi şi la Editura Eminescu din Bucureşti (1993). Cu această
ocazie – Dan Mănucă, Constantin Cubleşan, Laurenţiu Ulici, loan Adam – publică mai multe articole favorabile celor două romane
apărute în România.
1988
Editează în Literatura şi arta articolul Tragic aerostat , privind programul de „înmormântare ecologică“ a Moldovei, elaborat şi propus
de către Al. Jucenko, preşedintele de atunci al Academiei de Ştiinţe din RSSM.
1990
La Editura Sovietski pisateli din Moscova apar două romane Vaterlinia şiV cetîreh stenah (Linia de plutire şi Între patru pereţi), o
variantă a romanului Vămile .
Lipsit ani în şir de dreptul de a „ieşi de acasă“, în 1990 întreprinde o lungă călătorie prin opt ţări – Turcia, Grecia, Italia, Franţa, Egipt,
Malta, Cipru, Israel – din care se întoarce cu o carte de reflecţii de călătorie, Orbirea , pe care o publică în decursul anului 1993 în
săptămânalul Literatura şi arta .
1991-1993

Se stabileşte temporar la Iaşi unde, susţinut de autori şi redactori din România, pregăteşte pentru tipar o serie de cărţi pentru întreg
arealul românesc: V.Harea, Basarabia pe drumul unirii , Anton Crihan, Dreptul românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti ,
T.Simenschy, Dicţionarul înţelepciunii , Lexicon Militar , P. Goma, În cerc , Basarabia în GULAG , cartea durerii basarabenilor
(cetăţeni ai României şi Republicii Moldova), trecuţi prin GULAG-ul stalinist, dar şi cel comunist românesc.

A scris mai multe piese de teatru, două dintre care – Această copilărie îndepărtată şi Omul a doua zi – s-au jucat la Chişinău.
1994-1998
Preşedinte al PEN-Clubului Internaţional din Republica Moldova.
1994
Premiul Naţional pentru volumul Pentru tine bat...
1999
Premiul Fundaţiei Soros.
Este deţinător al câtorva premii ale Uniunii Scriitorilor.
Este Maestru în artă (1992), deţine Ordinul „Gloria Muncii“ (1996).
Din 1999 este consilier la Uniunea Scriitorilor.
2001-2004
Director a două proiecte – În contra uitării noastre I şi II – susţinute de Fundaţia Soros.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Un loc aparte în proza basarabeană îl ocupă romanele şi nuvelele lui Serafim Saka. Publicist de forţă, menţionat şi prin Premiul de Stat,
pentru Saka Întrebarea este un mod esenţial de existenţă: întrebând şi întrebându-se , eroii săi şi însuşi prozatorul se transpun în
miezul realului, îl străluminează din interior. Ea este, ca atare, procedeul de analiză, apropiind proza de eseu. Vămile prin care trec
eroii, tentaţi să se împlinească în virtutea unor porniri umane fireşti, iau chip de întrebări obsesive, uneori chiar măcinătoare. În felul de
a fi al lui Delaoancea, eroul romanului Vămile , recunoaştem o trăsătură proprie prozei moderne: caracterul ei dialectic , tendinţa de a
înfăţişa nu un erou gata format, ci unul în formare . Delaoancea este confruntat cu „vămile“ vieţii de toate zilele, cu multele şi măruntele
probleme ale cotidianului. Ştie că nu mai poate rămâne „un copil-minune“, dar ardoarea donquijotescă a pornirilor sale nu se stinge.
Nevoia de personalitate (deci de rezistenţă, de luptă) îi reînnoieşte puterile secătuite şi el porneşte spre alte vămi. În schimb, toţi eroii
din Linia de plutire sunt nişte învinşi totali, înecându-se în inerţie, stereotipie („uniformizare“, zice prozatorul), prin urmare în nerealizare, neîmplinire.
ULICI: Imaginea – în multe privinţe falsă –, pe care ne-am făcut-o despre evoluţia literaturii române din Basarabia, s-a bazat în
exclusivitate pe argumentele oferite de cărţile publicate la noi, în ultimii zece ani, de câţiva scriitori basarabeni cu merite incontestabile
în susţinerea românităţii psiho-lingvistice şi istorice a comunităţii de peste Prut. Grigore Vieru, Leonida Lari, Ion Druţă, Dumitru
Matcovschi, Nicolae Dabija erau, cel puţin în ‘89, numele cele mai cunoscute în România din toată literatura contemporană
basarabeană. Din motive extraliterare, scrisul lor a fost mult supraevaluat de naţionalist-comuniştii epocii ceauşiste şi privit cu rezerve,
deseori ironice, dar drepte în esenţă, de cei care nu confundau patriotismul cu incompetenţa şi care nu puteau să nu constate vetusteţea
funciară, contratimpul istoric, ce caracteriza acest scris în primul rând în raport cu modernitatea literaturii române contemporane. Din
păcate, atunci, în anii ’80, această cunoaştere prin doar patru-cinci scriitori ne-a facut pe mulţi să credem că ei reprezintă nivelul maxim
al literaturii basarabene şi să tragem concluzia că literatura contemporană din Basarabia se află în totalitate undeva la nivelul epocii sămănătoriste din istoria literaturii româ
Una se numeşte Serafim Saka, prozator pe româneşte, şi încă într-o limbă literară actuală, autor al mai multor cărţi dintre care una,
romanul Linia de plutire , a apărut nu de mult sub egida Editurii Eminescu (cu o prezentare de Mircea Ciobanu). E un roman de
construcţie modernă, cu o desfăşurare narativă în care povestirea şi dialogul sunt relativ egal distribuite, constituindu-se finalmente într-
o radiografie sentimental-sarcastică a dărăpănării unei lumi cu idealurile convertite în iluzii pustii şi, deseori, pustiitoare. După o
absenţă îndelungată, Costin (naratorul romanului), fost student la drept, exmatriculat şi surghiunit în largul imperiului sovietic, se
reîntoarce la Chişinăul tinereţii sale şi, precum Leopold Bloom prin Dublin, străbate oraşul reîntâlnind prieteni de odinioară,
rememorând episoade, dialogând şi reflectând cu afecţiune dar şi cu severitate pe marginea celor aflate şi, mai ales, pe seama
inconsistenţei şi dezamăgirii apatice care s-au instalat treptat în psihologia şi comportamentul oamenilor. „Linia de plutire“ de care se
agaţă cu un soi de disperare resemnată şi naratorul, şi personajele odiseii sale recuperatoare este, deopotrivă, a recunoaşterii eşecului şi a supravieţuirii printre dezastre. Ea p
Laurenţiu ULICI, România liberă , 3 august 1994, Bucureşti
Mănucă: Romanul modern cunoaşte formule extrem de variate, neputându-se opri asupra uneia anume. Eseist, dramaturg şi prozator,
Serafim Saka s-a folosit de acest drept pentru a scrie Vămile , unul din romanele de rezistenţă ale literaturii basarabene de azi.
Apărut, mai întâi, în 1972, a fost revăzut în 1987 şi a cunoscut o altă ediţie, la Bucureşti, în Editura Ulise. Prima ediţie i-a adus autorului
o lungă dizgraţie politică, fapt care l-a constrâns să se ocupe numai de traduceri, din dramaturgia sovietică, îndeosebi. Considerat în
condiţiile violenţei stagnării din deceniul al şaptelea, Vămile prezenta la suprafaţă un text foarte inocent; în profunzime însă un sens
ostil ideologiei comuniste.

Valoarea romanului lui Serafim Saka nu mi se pare a se afla numai în gravitatea interogaţiilor pe care le cuprinde. Vădit ostil direcţiei
realiste, textul realizează un exerciţiu de forţă, prin respectarea celor trei legi ale neoclasicismului: a unităţii de timp, de loc şi de
acţiune. Să facem o paranteză pentru a aminti că Serafim Saka este şi dramaturg şi atunci poate vom înţelege mai uşor alegerea lui.
Romanul Vămile îşi derulează evenimentele într-un decor unic – apartamentul arhitectului – în răstimp de douăzeci şi patru de ore,
cunoaşte o singură dominantă de la început până la sfârşit.
Personajele sunt numai trei (Delaoancea, soţia lui, Irina, şi colegul Gologan), niciodată întrunite laolaltă. Formula este modernă şi
aparţine romanului eseu, în care puţin importă dimensiunea caracterologică. Ne afIăm în faţa a trei scheme, destinate să vehiculeze
opinii. Care opinii se înfăţişează adesea sub formă de proverb, pentru a da mai multă greutate confruntării. Pe de altă parte,
paremiologia constituie, pentru Serafim Saka, o posibilitate de a-şi pune în valoare înclinaţia de moralist şi, ca un scriitor de rară fineţe,
de a se prezenta în faţa cititorului cu fraze limpezi, care, prin construcţia lor, se apropie de acelea ale analiştilor români din deceniul al
şaptelea.
Prin Vămile , Serafim Saka s-a înscris, de aproape două decenii, printre intelectualii proeminenţi ai spiritualităţii româneşti
contemporane.
Dan MĂnucĂ, Luceafărul , Bucureşti, 1991, nr. 32, Cronica , Iaşi

SUCEVEANU: În peisajul nostru literar Serafim Saka a reprezentat mereu altceva , s-a detaşat mereu de context (contingent), făcând
spre binele său şi al literaturii noastre – figură aparte. A fost primul antidruţian, în timp ce majoritatea prozatorilor noştri îl druţianizau
şi mioritizau excesiv, cuprinşi de acea euforie lirică, atât de specifică basarabeană. A încercat să extindă parametrii paradigmatici ai
generaţiei sale, explorând tipologii şi medii umane mai puţin sau deloc explorate de prozatorii noştri. Eroii săi sunt netradiţionali,
decupaţi din lumea artiştilor, boemilor, rataţilor, mediul lor de viaţă fiind, de regulă, cel intelectual, urban. Detaşându-se de mulţi dintre
confraţii săi, el a respins acea (filosofeală) rudimentară (şi păguboasă!) a ţăranului moldovean ce deborda din paginile prozei anilor ’60
–’70.
Paginile sale cele mai adevărate ne relevă, fără îndoială, o sensibilitate artistică modernă, o individualitate marcată de o cultură aleasă,
bine asimilată. Ea ne indică faptul că autorul şi-a făcut lecturile de performanţă în marea bibliotecă a prozei româneşti şi a celei
universale, stăpânit de vrerea şi pornirea expresă de a-şi demoldoveniza spiritul (expresia pare a fi sărită chiar de pe calapodul
maestrului...), de a şi-l păstra deschis spre noi orizonturi de simţire şi scriere. Astfel se explică faptul că Serafim Saka este unul din
puţinii prozatori de la noi care nu trebuie să facă vreun efort spre a se integra în noul context general-românesc al literaturii
contemporane (romanele i-au şi fost editate la Bucureşti). El s-a arătat încă de la început sincronizat, în modul cel mai firesc şi obiectiv,
cu prozatorii generaţiei sale: D.R.Popescu, Alexandru Ivasiuc, Constantin Ţoiu, Augustin Buzura, Fănuş Neagu, Nicolae Breban,
Romulus Guga, Sorin Titel... Alături de alţi câţiva prozatori, el a contribuit prin scrisul său la conferirea prozei din Basarabia anilor ’60
–’70 a unei autonomii estetice, scoţând-o din condiţia ei de formă disimulată a propagandei de partid.
Fiind tot timpul altceva-altceva , Serafim Saka este cunoscut în mediile artistice ca un personaj inconfundabil de cea mai rară speţă.
Dar unul încântător, plin de originalităţi, scăpărând de inteligenţă şi ironie, care îsi joacă la nesfârşit spectacolul propriilor idei şi
sentimente. Imaginaţia mea îl vede ca pe un cavaler cu spadă şi capă, dornic de a-şi fulgera tăişul replicii în prieteneşti turnire şi
purtând, ca pe un însemn de nobleţe, înstelatul blazon al lui Altceva .
 Arcadie SUCEVEANU, Contrafort, nr. 4-5, 1998
HOLBAN: Dintre oamenii de litere de la noi, Serafim Saka a purces la modul cel mai serios în căutarea sublimului sufletesc, în căutarea
adevărului despre NOI şi despre EU. Una dintre grăitoarele mărturii în acest sens o constituie cartea dumisale Linia de plutire
(Literatura Artistică, 1987). NOI-ul nostru nu este o simplă sumă algebrică de Eu-ri – „Multe fluiere la un loc, spune un erou al lui Saka,
nu fac un caval“.
Investigator serios al sublimului sufletesc, Saka este înzestrat cu cele mai rafinate metode ştiinţifice de cercetare. Scriitorul nu face o
disecare a sufletului omenesc, după care rămâne pe toată viaţa cicatricea bisturiului, nu face o radiografiere a lui, care poate să producă
mutaţii nedorite, ci o „homografiere“.

Saka este un adevărat sakagiu – aducător de gânduri de la izvoarele culturii noastre – Cantemir, Eminescu... „Sănătatea şi înălţimea
noastră morală sunt determinate şi decisive în tot ce gândim, ce facem şi spre ce aspirăm“, spune autorul. Gândul, drept „cutremur al
nervilor“, vorba lui Eminescu. Lenevia gândului creator, nedorinţa de a rezolva probleme acute, spun savanţii preocupaţi de problema
existenţei civilizaţiilor umane în cosmos, poate duce la pieirea unei civilizaţii. Pericolul e pus în rând cu primejdia ciocnirii a corpului
ceresc, populat cu fiinţe umane, cu un astru. Acelaşi mesaj, obţinut pe alte căi, aduce cititorului şi Saka. Trebuie să recunoaştem că în
permanenţă Saka descoperă ceva. Curiozitatea lui de copil face ca în tot ce vorbeşte să fie mult suflet şi mult dor de zbor.
Majoritatea spuselor sale devin proverbiale. Probabil că aceasta şi este menirea unui scriitor.
„Prozatorul, ne spune Mihai Cimpoi, pledează pentru un om cu personalitate, un om care să aibă memoria şi conştiinţa trecutului şi al
valorilor acestuia“. La cuvintele criticului literar aş dori să adaug că dragostea lui Saka faţă de oameni este atât de mare, încât nu-i
permite să-i expulzeze din rândul oamenilor nici pe cei mai negativi eroi ai cărţii sale – pe Jelea-actorul şi pe Gologan-arhitectul.
Autorul combate fapta urâtă, nu oamenii, el se luptă pentru dânşii, apropiindu-se de ei tot atât de „angelic“ ca şi de ceilalţi. Scriitorul
priveşte eroii săi negativi ca pe nişte rătăciţi.
Paginile cărţii lui Saka mustesc de umor fin, inteligent. Pentru confirmare să ne amintim de ospătarii care „introduceau data în contul
consumatorului“.
„Cele mai înalte concepţii, spune Dante Alighieri, nu se pot găsi decât acolo unde este ştiinţă şi talent“. În Linia de plutire le avem pe
toate.
Ion HOLBAN, Moldova Socialistă, nr. 212, 1988
TELEUCĂ: Proza lui Saka e grea la citit. Ea nu se lasă biruită, ea vrea să biruie, să-şi serbeze biruinţa asupra cititorului. Pare ceva
paradoxal, dar aşa este. Lecturarea acestei proze apare şi ea sub zona imperativului categoric cantian. Eu aş vrea totuşi să reabilitez
poezia ce creează labirintul sonor pentru un motiv destul de întemeiat: să-ţi pregăteşti dispoziţia pentru a căpăta şi tu ceva din citirea
acestei proze, un ceva, pe lângă toate cele, numai al tău. Numai în acest labirint poţi auzi, bunăoară, trompeta lui Vlaicu care te
dezbracă de gânduri şi te îmbracă la loc.

Dar prozatorul treptat scapă frâul din mâini. Eroii lui vor libertate, la fel cum a vrut şi Saka. Consecinţa acestei libertăţi a fost să fie
romanul Linia de plutire , în care eroii buni, răi, proşti, deştepţi gândesc cum vor. În acţiunea lor se declanşează tragismul vremurilor
sub care stau oamenii, se creează o situaţie ca pe Corabia nebunilor de Sebastian Brant.
Victor TELEUCĂ, Moldova suverană , nr. 43-44, 1995
Aurel Scobioală 1941
Se naşte la 17 septembrie, în satul Mălăieşti, judeţul Bălţi. Fiul Nadejdei şi al lui Andrei Scobioală, ţărani.
1958
Şcoala de şapte ani din satul natal, apoi Şcoala medie din satul Şaptebani.
1963
Absolveşte Institutul Pedagogic „Alecu Russo“ din Bălţi.
1976
Activează în calitate de învăţător, redactor la radio şi televiziune.
1986-1992;
Editor, şef al Departamentului Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi.
1992-1994
Consilier la Uniunea Scriitorilor din Moldova.
1974
Debutează editorial cu volumul Cărăruia albă (povestiri).
1974-1995
Apare volumul de povestiri pentru copii Hai la menajerie .
1977
Editează nuvela de proporţii Dincoace de poveste.
1978
Scoate de sub tipar volumul Greu mai cresc bărbaţii , urmat la doi ani (1980) de nuvela Ispita .
1987
Editează mai multe volume de nuvele, miniaturi şi poezii pentru copii: Viceversa-Hop (1981), Micu cel tare din grupa mare (1984),
Ce te-nvaţă o povaţă , miniaturi, 1987, apreciat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Comitetului de Stat al RSSM pentru
Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Carte, 1987.
1988
Băieţelul de pe lună, versuri; Aricioaica-doctoriţă , versuri.
1992
Alfabetul-grădiniţă , versuri. Premiul Salonului Internaţional de Carte pentru Copii, Chişinău.
Vorba bună ne adună , miniaturi pentru copii şi maturi, Premiul Salonului Internaţional de Carte pentru Copii, Chişinău; Premiul
Internaţional de Carte Românească, Iaşi, 1993.
1994
Volumul Ulciorul cu pătărănii , miniaturi, apreciat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1996
Se învredniceşte de Premiul săptămânalului Literatura şi arta .
1999
Editează volumul Marele fermier Buş-Lăbuş , volum care se învredniceşte de Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova şi de Premiul
Salonului Internaţional de Carte pentru Copii, Chişinău, 2000.
2001
Cartea de povestiri Dumnezeu nu bate cu băţul , menţionată cu Premiul Concursului literar de inspiraţie creştină al Centrului
Internaţional de Cultură pentru Copii şi Tineret „Sergiu Grossu“;
Scoate de sub tipar volumul de povestiri Peripeţii cu melodii sau Cum l-a descoperit America pe Liubomir Iorga . Se învredniceşte de
Premiul „Liubomir Iorga“, acordat de Uniunea Scriitorilor din Moldova.
Urmează Alt ulcior cu pătărănii . Premiul Târgului Internaţional de Carte, Chişinău.
2003
Editează volumaşul Carte pentru câini deştepţi. I se acordă Premiul „Cartea anului“, la Salonul Internaţional de Carte pentru Copii,
Chişinău; Premiul „Lecturile copilăriei“, la Salonul Internaţional de Carte Românească, ed. XII, Iaşi.
Editează patru volumaşe de miniaturi pentru preşcolari: Câte rude are Nelu, Căţeluşul, Răţuşca, Pisicuţul .
Multe din lucrările lui Aurel Scobioală au fost traduse în limbile: rusă, engleză, franceză, ucraineană, estonă, lituaniană, uzbecă,
kirghiză ş.a.
Despre creaţia lui Aurel Scobioală s-au pronunţat: Mihai Cimpoi, Dumitru Micu, Ion Ciocanu, Aurelia Cazacliu, Andrei Langa, Eugen
Lungu, Vlad Zbârciog, Victor Prohin, Nicolae Roibu, Dumitru Crudu, Eugen Gheorghiţă, Natalia Rozamirina, Anatol Ciocanu, Nicolae
Bătrânu, Gheorghe Vodă ş.a.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Mucalit, din speţă antonpannescă, aruncând peste „hâtrenie“ un văl de candoare şi lirism, fără a putea înşela şi hârtia, care îl face timid
în stil, oralizant, Aurel Scobioală scrie nuvele, miniaturi pentru copii (La menajerie) şi două Ulcioare cu pătărănii din lumea literară.

Aurel Scobioală şi-a explorat în mod efectiv darul de povestitor (de speţă veche sadoveniană-crengiană), asociat cu acela de umorist
structural (umorul şi luarea în răspăr e şi felul său de a fi exprimat şi în comportamentul cotidian) în nuveleta pentru copii, în anecdota
culeasă din viaţa literară de culise şi în miniatură în care apare ca un adevărat maestru. Stilul îi este oralizant, savuros, fluent,
surprinzând veridic vorbirea de la ţară, cu parfumuri arhaice şi formule narative tipice, „mecanice“. Universul mic al copilăriei e
„construit“ cu mijloacele lui proprii sub semnul naturii şi naturalului, al familiarităţii şi unităţii orfice a tuturor elementelor, oamenilor
(copii şi maturi), insectelor, animalelor, al personalităţii valorice a fiecăruia dintre acestea. Refractar la lumea modernă automatizată,
internetizată, aruncată în oceanul informaţional acaparant, Aurel Scobioală ne prezintă o lume naturală trăind sub semnul reconfortant al
armoniei, păcii patriarhale, candorilor prime.
Utopia acestei unităţi primordiale, nedezmembrate de presiunile şi imperativele civilizaţiei de azi e prezentă în Marele fermier Buş-
Lăbuş (1999), adevărat poem al vieţii la ţară, văzută ca o oază a bucuriilor simple, ca un oţium , în care spiritul mai are loc. Voia bună,
jovialitatea curcubeică, însufleţirea mai păstrează reflexele vârstei de aur, care, după cum zice Novalis, este mereu acolo unde mai sunt
copii.

În universul infantil auroral toate personajele (oameni şi animale, păsări, insecte) sunt personalizate: ele au demnitate, valoare, rădăcini
genealogice străvechi: câinele Lăbuş vrea să semene cu George Buş, „ocrotitorul de nădejde al statului şi un fermier gospodar“, copiii
cred că se trag din sfinţi (Dănuţ din Sfântul Daniil, Mitruţă – din Sfântul Dumitru), măgarul este descendent din Buridon, măgarul unui
filosof, calul din Bucefalul lui Alexandru Macedon sau din calul împăratului roman Caligula.
În miniatură, după cum spunea Baudelaire, totul este concomitent „cap şi coadă pe rând şi reciproc“, ea având prin excelenţă o structură
monocelulară şi caracter de fragment dens metaforico-aforistic.

Aurel Scobioală vede întreaga fire (om şi natură) prin grila animistă şi antropomorfică a copilului. Atmosfera e de deplină familiaritate
orfică, de unitate democrată a tuturor vieţuitoarelor, căci a miniaturiza înseamnă a democratiza şi a monumentaliza micul care nu este
totuna cu minorul. Locuitorii menajeriei sunt trataţi, de aceea, cu deosebită compasiune şi febleţe:
„Cerbul ne-a întâmpinat cu o coroană de coarne de toată frumuseţea. În coroană avea prinse două frunzişoare verzi – păscuse prin tufarii
din volieră.
– Ian cată, i-i atât de dor de pădure că tocmai i-au înfrunzit coarnele“ (Cerbul).
„Elefantul se uita la noi cu nişte ochi blânzi ca ai bunelului şi dădea din cap de parcă ne răspundea la bineţe. Din când în când tot ridica
un picior ca un ciocan pneumatic şi bătătorea pământul în jurul său – se temea să nu se afunde de mare ce era. Apoi, obosit, îşi ştergea
faţa cu urechile, căci n-avea buzunar pentru batistă.
I-am întins o bomboană. Elefantul a luat-o cu trompa şi a dat mulţumit din cap“ (Elefantul) .
„Vulturul se uita la noi uluit: când zbura pe sus, oamenii îi păreau tare mici. Şi abia acum vedea că ei sunt mult mai mari decât dânsul“
(Vulturul).
Prohin: Pentru mine, Aurel Scobioală e ca un pom cu trei ramuri. Primul ni-l reprezintă ca poet serios sută la sută. Al doilea – ca un
scriitor al copiilor. Cel de-al treilea – ca autor al unor istorioare vesele despre oameni de litere şi artă.

În scrierile lui Aurel Scobioală cititorul se va recunoaşte pe sine şi-i va identifica pe mulţi dintre prietenii şi colegii săi. Lumea din
prozele lui parcă e cea pe care o vedem şi, totodată, parcă e răsturnată pentru a deveni mai spectaculoasă. L-am întrebat prin ce diferă
umorul copiilor de cel al oamenilor maturi. „Umorul copiilor, mi-a explicat, e spontan. Al celor maturi e gândit...“

Un capitol aparte în biografia scriitorului îl constituie munca de editor. Timp de un deceniu, din 1976 până în 1986, s-a aflat în fruntea
redacţiei de Literatură pentru Copii şi Adolescenţi a Editurii Literatura Artistică. Împreună cu o echipă de redactori şi scriitori – Ion
Mânăscurtă, Mihai Cimpoi, Iuliu Cârchelan, Teodora Bragă ş. a. – a contribuit la apariţia mai multor cărţi de proză şi versuri atât ale
scriitorilor noştri, cât şi ale celor din alte ţări. Cea mai valoroasă realizare a redacţiei din acea perioadă au fost colecţiile Aelita şi
Romantica . Fiecare din aceste colecţii a inclus câte douăzeci de titluri din cele mai îndrăgite cărţi care alcătuiesc fondul de aur al
literaturii universale pentru copii – Jules Verne, Daniel Defoe, Rudyard Kipling, Robert Stevenson etc.
Victor Prohin

ZbВrciog: Multe din scrierile Domniei sale sunt inspirate de momente trăite în armată, altele din realităţile noastre cotidiene. Sunt
pagini revelatoare în care întrezărim sufletul încărcat de sensibilitate şi vibraţie umană al scriitorului. Aurel Scobioală nu povesteşte. El
trăieşte, intens şi profund, fiecare moment descris. Din rândurile aşternute răzbate un suflu de energie benefică, întremătoare, susţinută
şi de o notă plină de umor bonom, care te face să zâmbeşti, să te bucuri şi să aspiri spre bine şi seninătate sufletească. În tot ce scrie este
legat cu nenumărate fire invizibile de neamul său, de baştină, de oamenii dragi.

În Cuvânt despre cuvinte , care ţine loc de prefaţă la cartea Vorba bună ne adună , Aurel Scobioală se confesează: „La început a fost
cuvântul...“ Nu întâmplător apelează la acest postulat biblic, deoarece Cuvântul a fost întotdeauna nu numai instrument de comunicare,
dar şi un mijloc de a-ţi exprima gândurile, inteligenţa, individualitatea, raţionamentele, elanul vital, pe care scriitorul îl desprinde din
fluxul evenimentelor dinamice ale vieţii, cum susţine şi filosoful francez Henri Bergson. Fiindcă anume această forţă fundamentală,
adică elanul care este esenţa vieţii, determină evoluţia creatoare. Aşadar, cuvântul este temelia gândirii, raţiunii, este expresia
fundamentală a ceea ce suntem, a viului din noi...
Vlad ZbВrciog, Literatura şi arta , 17 septembrie 2001
Ciocanu: Cercul întrebărilor care-i frământă pe micii eroi ai lui Aurel Scobioală e foarte mare: va încăpea oare calul la balcon? Cum ai
putea merge călare pe ţap? Cum să salvezi fetele de balauri? Cum să opreşti o stea căzătoare ca să salvezi viaţa unui om? Şi la toate
acestea copilul caută să găsească unicul răspuns adevărat.
„De la un timp, lui Micu i se părea că tare încet creşte. Bunelul l-a sfătuit să se măsoare în toată ziua la tocul uşii şi să facă semn cu
creionul.
– Ei, cât ai crescut? îl întrebă bunelul într-o zi.
– Mai nimic, răspunde Micu amărât.
– Cum aşa? face tata Costache, aplecându-se să vadă liniuţele de creion. Ian te uită câte semne ai în sus de la primul când ai venit
încoace.
– E-e, zice Micu, dar de ieri dimineaţă până acum, vezi că nu-i nimic?
Bunelul râde:
– Tu vrei să creşti chiar ca din apă: Copiii nu cresc aşa repede.

– Dar de ce mieluţii şi purceii cresc mai repede ca mine? Ei au numai vreo câteva săptămâni, dar de-acum mă întrec la fugă...
Tata Costache tace o clipă – pare pus la încurcătură. Dar se găseşte repede:
 – Ei cresc mai uşor, fiindcă trebuie să prindă numai la putere, iar tu ai nevoie să prinzi şi la minte. Ş-apoi, ştim tare bine că mieluţul
când o să crească mare o să fie berbec, purcelul – porc. Iar copilul trebuie să ajungă om şi de aceea creşte atât de încet, că om ca lumea
îi tare greu să devii.“
Ion Ciocanu
ŞleahtiŢchi: „Mucalit, din speţă antonpannescă, aruncând peste „hâtrenie“ un văl de candoare şi lirism“ (Mihai Cimpoi), Aurel
Scobioală „se specializează“ în miniatură, parabolă şi alegorie. Iscusit tălmăcitor de proverbe, autorul, începând cu 1989, cultivă proza
cu subiecte inspirate din istoria naţională. În volumul Vorba bună ne adună – „miniaturi pentru copii şi maturi“, cum specifică autorul
însuşi – rămâne în perimetrul genului scurt narativ. Scrise bine, exemplare prin ideile pe care le urmăreşte autorul, parabolele abordează
tema trădării, a obedienţei etc. În Capul plecat el nuanţează subtil diferenţa dintre zimbru şi bou, iar în parabola Dă-mi o pace...
autorul narează alegoric istoria (mai apropiată sau mai îndepărtată) a românilor basarabeni. De regulă, A. Scobioală îşi închide textele,
în mod emblematic, cu un proverb sau cu o zicătoare. Autorul nu reuşeşte însă de fiecare dată să evite notele de declarativism.
Amendabil este şi excesul de didacticism, mai ales acolo unde autorului nu-i este suficient un proverb, „descifrându-l“ în formulări
sinonimice.
Maria ŞleahtiŢchi, Literatura pentru copii: între inocenţa şi nostalgia jocului, în O istorie critică a literaturii din Basarabia, Chişinău,
Ştiinţa - Arc, 2004, p. 185-186
Pavel Starostin 1924

Se naşte la 17 martie în oraşul Chişinău, într-o familie de muncitori. Traducător, prozator, poet, dramaturg. Şcoala primară, urmată de
Liceul comercial din oraş. După 1944 urmează câteva cursuri ale Facultăţii de Biologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă“ din
capitală, pe care o abandonează, dedicându-se ziaristicii. Activează la mai multe redacţii raionale, mai apoi redactor la Editura pentru
Copii Şcoala Sovietică. Pleacă la Moscova la Cursurile literare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki“.
1957-1962
Revine în Moldova şi colaborează la mai multe publicaţii periodice, ulterior este numit redactor de secţie, secretar responsabil la revista
Nistru , organ al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
S-a impus ca traducător din poezia şi dramaturgia universală: Eschil, Sophocles, Ovidius, B. Shaw, C. Goldoni, C. Gozzi, P. Neruda, F.
Schiller, V. Jukovski, V. Maiakovski, N. Longfellow, R. Tagore ş.a., traducerile dumisale însumând creaţiile a peste o sută de poeţi de
pe mapamond.
1963
Drama Vitrina se reamenajează, poemul Carnaval în Bomondia .
1966

Publică romanul Trenul cu un singur pasager; cartea pentru copii Nicu, Gicu şi Tarzan, Cântec General , Ode elementare de Pablo
Neruda; Cântec pentru Haiavatha de Longfellow (1981); Comedii . Culegere (1982); Teatru antic – Tragedii (1977).
A alcătuit şi editat almanahul de traduceri artistice Meridiane (1968-1990).
1984
Apare, în alcătuirea şi traducerea sa, culegerea de versuri Arborele frăţiei , Chişinău, Literatura Artistică.
1985
Kalevala .
1990
Culegerea de traduceri Din poezia universală .
1994
Cu ocazia jubileului de 80 de ani, şi-a făcut sieşi şi nu numai sieşi un cadou şi a scris drama comică în versuri Trăiască gălbenuşul de
ou . E o retranscriere şi o reinterpretare mult mai profundă a poemului Carnaval în Bomondia . Subiectul poemului şi al piesei dezvoltă
şi cuprinde fenomene sociale şi morale extrem de actuale, foarte caracteristice nu numai nouă, ci şi majorităţii ţărilor aflate în tranziţie.
1994
Trista vieţii comedie Volumul include trei cicluri de poezie originală şi două piese.
1. Labirint (compartimentele Zmea; Diversităţi unisonale; Anotimpuri; Ars poetica)
2. Motive orientale, Catrene
3.Saltimbancii (Epigrame politice)
4. Piesele a) Vitrina se amenajează
b) O juma de milion pe o clipă de plăcere .
2004
Amurg împietrit în mărgean şi granit
(Versiuni din poezia universală) Ciclurile: Poezie clasică (Ovidius, Goethe, Heine, Puşkin, Petцfi, Tagore)
Clasicii contemporani (A. Ahmatova, E. Bagriţki, I. Rainis, L. Martânov, G. Garai)
Moderniştii (K. Sundberg, B. Brecht, G. Lorca, P.Neruda, V. Maiakovski, H.M.Enzenberger, P. Йluard, H. Himenes, R. Alberti, N.
Hikmet, O. Vaţietis
Din eposul popoarelor (fragmente)
Kalevala, Kalevipoeg, H. Longfellow (Cântec pentru Haiavatha)
Este Lucrător emerit al culturii din RSSM, Maestru al literaturii din R. Moldova.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Pavel Starostin readuce efectiv unele dintre operele literaturii universale în câmpul etnocultural al literaturii noastre. Haiawatha
Kalevala şi Kalevipoeg sună în traducere ca nişte balade populare româneşti, perspectiva apropierii de conştiinţa estetică a cititorului
nostru fiind realizată în cel mai înalt grad.
Discreţia e datul fundamental al lui Starostin, care şi-a consacrat întreaga viaţă traducerilor.

„Cuvintele sunt ochii vii ai discreţiei“, spunea Velimir Hlebnikov la începutul secolului nostru. Limba este fructul – îndelung maturizat
biologic – al acumulării într-o tăcere naturală a cunoştinţelor seculare şi al modului de a se exprima al unei comunităţi. Ea este veşnic
orfeică, după o expresie a lui Schiller, însufleţind lucrurile şi reîncorporându-le într-o unitate laolaltă – oamenii şi tot ce este fiinţă vie.
Discreţia, însă, la traducătorul lui Maiakovski şi al lui Longfellow, este o aparenţă a unei vreri foarte dinamice de a se apropia de toate
vocile poeziei moderne, de a descifra în ele continuitatea orfeică de la sonurile limpezi ale antichităţii până la percuţia zgomotoasă a
unui Karl Sandburg sau până la concretul violent brechtian.

Pavel Starostin e unul din traducătorii „cu încărcătură“, unul dintre acei care au transformat opera de transpunere a literaturii ruse şi
universale în limba noastră într-un fapt literar, de cultură. Cititorul atent simte în cărţile lui mai întâi tensiunea care există între original
şi sensibilitatea tălmăcitorului. E ceea ce asigură buna calitate, onestitatea profesională şi – să nu ne temem de acest cuvânt specific nu
numai creaţiei propriu-zise – inspiraţia. E ceea ce realizează sus-pomenita perspectivă.

Dând prioritate adaptării la sensibilitatea limbii materne, Pavel Starostin nu uită, însă, că este totuşi un interpret al originalului. Cum
împacă el în mod practic aceste două obiective primordiale ale traducerii, care în realitate par să se excludă?
După cum e înclinat să creadă el însuşi, nota care îl deosebeşte de colegii săi de breaslă ar fi credinţa expresă în transfigurare : Igor
Creţu apare ca un sculptor care ne arată factura, relieful, materialitatea operei; Alexandru Cosmescu este vrăjitorul care învăluie
cuvântul în mister, astfel încât ceea ce percepem în primul rând e atmosfera, dispoziţia epică; în comparaţie cu ei, Pavel Starostin se
erijează în postura de actor care ţine, înainte de toate, să transpună „scenic“ originalul printr-o substituire gravă de roluri. Teatralitatea
(înţeleasă ca afectare, mascare, gesticulare) este, însă, exclusă, urmărindu-se nu reproducerea culorii, realiilor, veşmintelor pitoreşti, a
mişcărilor exterioare expansive sau reţinute, ci conturul sobru al modelului imitat. Pavel Starostin e actorul care vrea să semene cu
modelul nu printr-un simulacru exterior, ci prin concentrarea trăirii interioare, prin arderea ce ţine de esenţă: „Atât arta scenică, cât şi
cea de traducător au acelaşi obiect – transmutarea unei opere dintr-un mediu în altul... Transmutarea însă nu e deloc o operaţie directă,
mecanică, ci o transplantare de ordin spiritual, mijlocită de personalitatea celuia care o efectuează, cu toate consecinţele, aparentele şi veritabilele paradoxuri, reieşite dintr-o

Transfigurarea sa, realizată în etapele progresive imitare – reprezentare – recreare şi bazată pe precizia conturului, poate avea, totuşi, o
tentă sentimentală. Nu spunea el oare, în articolul citat, că „filogenezei... îi corespunde şi o ontogeneză absolut identică, pentru că atât
actorul, cât şi traducătorul, evoluând de la diletantism la măiestrie artistică, trec în mod inevitabil prin fazele corespunzătoare – intuiţie,
dexteritate tehnică, trăire interioară“? Or, „actorul“ Starostin e mai puţin preocupat de re-creare într-un sens special: el adresează trăirea
cititorului de azi, racordând originalul cu adresa precisă a mesajului. Joacă, deci, nu pentru scenă, ci pentru sală şi întru trăirea
spectatorului, jocul fiindu-i mijloc, nu scop.

Bunăoară, recrearea stilului maiakovskian nu-i cere numai explorarea unui limbaj dur, telegrafic, dispus în cadenţe şi linii energice bine
direcţionate şi intens explorate, ci şi valorificarea fondului de gingăşie, caracteristică de asemenea uriaşului ieşit în stradă, Vladimir
Maiakovski: „În gheaţă învelită, / fluierată de vânt / alunecă strada. / Calul cade pe crupă, / şi iată, / deodată, / dau buluc căscăunii, /
veniţi să-şi fâlfâie / cloşul nemaivăzut, / şi clinchet de râset / porni să răsune: / – A căzut un cal, / Un cal a căzut! – / Râde lumea / Fără
de hal, / doar eu / nu-mi bag vocea / în larma turbată. / Mă apropii, / mă uit în ochii de cal... // Strada din ei / curge răsturnată.../ Mă
apropii / şi văd – / lacrimi, câte una, / se scurg pe bot, / în păr se ascund...“
Unda de ingenuitate, de frăgezime naturală, de freamăt organic al simţirii este valorificată la poeţii unor timpuri diferite: ea este cea care
se opune durităţii la sentimentalul Federico Garcнa Lorca („Ca un copil e gingaş / aerul zorilor line./ Arborii braţele-şi lasă / leneş către
pământ“) şi la atât de durul Sendberg („O pală albastră de vânt / Se năpusti de pe cerul tomnatic / Dormind, ori poate că doar aţipisem, /
şopteam, trăgând cu urechea la freamătul firii: / – Pomilor! Freamătul frunzelor voastre / Mi-aduce aminte de freamătul ploii / Chiar şi
atunci când nu plouă deloc“).
Preferinţa lui Pavel Starostin merge alternativ spre rigoarea aforistică şi logică a lui Hans Magnus Enzensberger sau Ojar Vazietis şi
spre respiraţia lirică degajată a lui Lorca, Esenin sau Йluard: „Dar nu eram singuri şi aveam bucurie / De soare, de mare, de ploaie /
Aveam bucurie că soarele, marea / Toate la un loc / Erau ale noastre“.

Totuşi, se simte o înclinare cu adevărat programatică spre explorarea strunei ingenui. Bucuriile simple, viaţa în expresia ei elementară,
ţâşnită ca stihie şi fior, vitalul sub formă de mugure, floare, frunză, este zona de sensibilitate cea mai frecventată de Pavel Starostin.
Prin felul de a selecta şi de a se fixa pe anumite coordonate lirice, el semnează, de fapt, o pledoarie pentru lucrurile şi emoţiile simple,
pentru respiraţia calmă a naturii, şi faptul că îşi opreşte preferinţa asupra unor poezii despre melc, elemente, ţelina verde, aerul pur,
hulubii, vrăbiile şi rândunelele ce zboară pe cer nu este deloc întâmplător.
În ultimul timp s-a consacrat traducerii eposurilor (Haiawatha, Kalevala, Kalevipoeg) , a unor „nuvele“ în versuri de felul Călăreţului
de aramă al lui Puşkin. Sunt, după părerea noastră, cele mai realizate traduceri ale sale, notabile şi prin felul în care este valorificată
poetica baladelor noastre populare, îndeosebi a frazării dinamice cu ajutorul verbului şi al paralelismului sintactic („După ce mi-i
hrăniră, / Setea că le-o potoliră, / Îi culcară între perne / Pe-aşternuturi de mătase, / De pe drum să hodinească“). Mihail Kogălniceanu
demonstra similitudinile motivice şi de fond între eposul nostru şi cel carelo-finlandez; pătrunzându-se de această afinitate dintre
fantezia şi sensibilitatea materializată în cele două eposuri, Pavel Starostin a surprins în versuri memorabile mai ales acel filon orfic, pe
care îl caută şi îl accentuează în întreaga poezie universală: „Chiar şi ale firii fiice, / Ele, mândrele fecioare, / Ale aerului, două / S-au
lăsat din cer s-asculte / Ca să li se lumineze / de cântarea iscusită“.

Prin traducerea acestor mari pânze epice, Pavel Starostin vine să confirme cu prisosinţă credinţa sa nestrămutată în puterea orfică a
verbului poetic, care are sacra menire de a vrăji şi a uni prin vrajă întreaga fire, popoarele şi culturile lor.

PohilĂ: Poet nativ, Pavel Starostin a tradus mult, rodnic şi inspirat din lirica universală: de la Ovidiu, prin F. Schiller, V. Jukovski şi Al.
Puşkin, până la Maiakovski (a semnat versurile româneşti ale majorităţii creaţiilor maiakovskiene, tipărite la Chişinău în două volume),
R. Tagore (India), P. Neruda (Chile), O. Vacietis (Letonia) ş.a. Sunt remarcabile tălmăcirile făcute de P. Starostin din unele creaţii
epice: Kalevala , epopee naţională finlandeză, Kalevipoeg , epos naţional estonian, sau Cântarea lui Haiawatha , poem eroic al
indienilor din America, replămădit de H. W. Longfellow. După cum remarcă acad. M. Cimpoi, „Pavel Starostin ştie a surprinde
tonalitatea autorului tradus, lucru esenţial atât în poezie, cât şi în transpunerea ei în altă limbă“. Este considerabilă şi contribuţia lui P.
Starostin–traducătorul la popularizarea în Basarabia a dramaturgiei diferitelor popoare din lume: tragedii de Eschil şi Sofocle, comedii
de Moliиre, scrieri dramatice de C. Goldoni, C. Gozzi, B. Shaw, M. Gorki ş.a.
Vlad PohilĂ, Literatura şi arta , nr. 11, 18 martie 2004
CIUBOTARU: Pavel Starostin a pus pe raftul literelor noastre metafora Singurătăţii.

Paradoxal, s-o facă anume el care, la antipod, înscrie spiritului său un elevat şir de nume din imensitatea literară universală, dar mai ales
poeţi, opera cărora îl inspiră la traducere pe toată viaţa, el însuşi de toată viaţa insuflându-le căldură din căldura verbului românesc.
Oricum, în lumea dragă lui, pe care şi-a câştigat-o cu migală din vârful peniţei, acest alergător cu sufletul pleacă şi revine în ritmul
inimii pe linia din titlul romanului său, Trenul cu un singur pasager , titlu sugestiv care, indiferent de conţinutul propriu-zis, putea
răscoli imaginaţia spre orizonturi tematice nebănuite.
El, singurul pasager al trenului-său-laborator-de-creaţie, a umblat lumea de pe un meridian pe altul, mai mult în umbra bibliotecilor,
arhivelor şi librăriilor în căutarea polenului creativ, pentru ca, de cele mai multe ori să revină plin de praful tras de pe Haiawatha,
Kalevala, Kalevipoeg sau şi de pe modernul Cântec general al lui Pablo Neruda convins a le pune într-o efectivă versiune românească
pe raftul literelor noastre cu conştiinţa împăcată...
Cumva solemn, cumva modest, cumva mai pe tăcute, Pavel Starostin vorbeşte de scrisul său original în vers, proză sau/şi dramaturgie.
Odată, poate că era pe la sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut, el mi-a destăinuit conţinutul unei piese a sa, pe care o trimitea pentru
consultare şi susţinere poetului Evgheni Evtuşenko, o piesă în care tot jocul îl făcea amânarea banului, ba chiar excluderea lui din
societate! Poftim, atotputernicul şi atotblestematul, el, fariseicul reglor al maşinii sociale, gata, nu mai e, s-a zis cu atotputernicia sa! Ne
putem imagina câte variante, cât de burleşti şi cât de dramatice rezultă de aici! Dar mai există una, cea a sfidării făgăduitei obşti, în care
banul – aşa se spunea! – va lipsi. Şi n-am mai auzit nimic, de atunci încoace, de piesa lui Starostin! Dar las’că au şi teatrele noastre
memorie...
Acum a venit un vânt uscat, pripit, arzător ca un aviz de scadenţă. Sfârşit de mileniu, ruină şi criză de bani, început de mileniu, ruină,
bani şi criză de buni gospodari, cultură gratuită, fărădelegi, omucideri, războaie, genocid, terorism...
Şi toţi martorii sunt de faţă. Cu ochii pe ei, acelaşi duh din Trenul cu un singur pasager , poetul şi traducătorul, prozatorul şi
dramaturgul stă ca un Solomon-Rege împovărat de prevestiri.
Mihail Ion CIUBOTARU, Literatura şi arta , 18 martie 2004
CORBU: Cele mai izbutite traduceri ale sale lasă impresia că ele dintru început au fost gândite, zămislite şi scrise în limba
traducătorului.
Duhul baladei populare, care respiră prin toţi porii eposului carelo-finlandez Kalevala şi cel ai poemelor Lorelai de Heine sau Ludmila
de V. Jukovski, înaripatul şi zbuciumatul spirit eminescian din Luceafărul , sub semnul căruia se află traducerea inegalabilului poem
mitico-filosofic Cântec despre Haiawatha de poetul american H. Longfellow, ar putea servi, în acest sens, drept exemple de cea mai
înaltă probă. Lucrurile ajung până la transparenţe evidente sau coincidenţe textuale şi imagistice: „Deci bătrânul (Iagu – H. C.) îi
răspunde: /Treacă de la mine! Fie!.. / Azi am să vă spun legenda / Vrăjitorului neteafăr – E povestea lui Osseo, / Ce-a venit de pe
Luceafăr“. Sau, parcurgeţi într-un ritm mai încetinit următorul pasagiu din poemul scriitorului american: „Toate păsările iarăşi /
Prefăcute fură-n oameni, / Dar nu chiar la fel ca dânşii, / Ci-n pigmei urâţi şi fameni. / Ei, şi astăzi se întâmplă, / Pe cel ostrov se adună,
/ Dănţuind pe malul oblu, / Vara când e clar de lună, / Iară tainicul Luceafăr / Tremură deasupra mării“ şi o să aveţi senzaţia
cutremurului ancestral venit pe undele scânteietoare ale poemului eminescian. (Comp., Scrisoarea III: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine om
Nostalgia zborului şi a înălţimilor, a necuprinsului, subminată de neputinţa depăşirii condiţiei umane existente, răsună, ca un acord trist
de vioară, în poemul De munţi îmi e dor... de Robert Burns: „De munţi îmi e dor... Doar la munţi mă gândesc, / Mă văd cum un cerb
printre stânci fugăresc, / Iar cerbul îmi scapă, şi-alerg, nu mă las. / De munţi îmi e dor... Dar în văi am rămas“. Tragedia oamenilor vii ca
rezultat al victoriei urâtului asupra frumosului, al morţii asupra vieţii e înfăţişată în chipul tinereţii şi feminităţii pângărite de duhul rău şi
mâinile necurate ale vrăjmaşului din noi şi din afara noastră. Cităm din Balada gărzii civile de Garcia Lorca: „O fată din neamul
Camborilor / gemea lângă prag întinsă. / Retezaţi, sânii ei de fecioară / pe-o tavă se iţeau, lângă dânsa. / Fugeau despletite codane / prin
noaptea neagră de vaer, / şi-n urmă din focuri de armă / creşteau flori negre în aer. / Şi după ce casele toate / se prăbuşiră-n tăcere /
umerii zorii-şi lăsară / împietriţi de amar şi durere“. Iar în unul din numeroasele sale catrene scriitorul din Tadjikistan, A. Geami,
adresându-se parcă nouă direct, celor din tranziţie, cu francheţe şi dezinvoltură total dezgolite, cheamă spre păstrarea neîntinată a celor mai frumoase virtuţi omeneşti: „Nici

Exemplele de acest fel ar putea fi mult continuate. Ne oprim însă aici pentru a-i exprima mulţumiri pentru contribuţia substanţială a
Domniei sale la re-sensibilizarea , cu har şi dăruire, a multor valori de primă mărime din literatura universală, urându-i în continuare noi
realizări pe această secvenţă importantă a culturii noastre naţionale. Păcat numai că vremurile pe care le trăim, încărcate de atâtea
frământări şi cataclisme, rămân, în bună parte, opace şi indiferente faţă de asemenea valori.
Să fim oare atât de bogaţi ca să ne permitem luxul să fim atât de risipitori?
Haralambie CORBU, Săptămâna, 28 februarie 1999

Heitman: Proba Dumneavoastră de a traduce din Faust m-a impresionat foarte mult. Părerea mea e că traducerea Dvs. poate fi apreciată
mult mai presus decât acelaşi text tradus de Şt. A. Doinaş. Vă doresc mult succes şi satisfacţie în strădania Dvs. pentru Goethe.
Klaus Heitman, Heilberg
Meniuc: Scriitorul Pavel Starostin e un mare maestru al traducerii artistice. Deosebit de sclipitoare, valoroase, cu o lexică deosebit de
bogată sunt tălmăcirile din V. Maiakovski. Nimănui nu i-a reuşit mai bine traducerea din opera lui. Căutând să evite livrescul, P.
Starostin a reuşit să obţină naturaleţea, prospeţimea spiritului contemporan al limbii. Toate acestea au un preţ deosebit. Asemenea
traduceri nu se ofilesc, ele trăiesc multă vreme.
George Meniuc
Cosmescu: Kalevipoeg în traducerea lui P. Starostin are zvâcnirea lirico-epică a baladelor şi basmelor populare. Prin ampla şi poetica
sa respiraţie, Kalevipoeg nu pierde nimic din proprietăţile specifice originalului. Cu alte cuvinte, e ceea ce se cheamă o adevărată şi
înaltă traducere la nivel de artă, nu o transpunere ci o reincarnare.
Alexandru Cosmescu
 Vangheli: Am citit cu mare interes eposul eroic estonian Kalevipoeg în tălmăcirea lui Pavel Starostin. Această carte e o sărbătoare a
sufletului.

Traducerile lui P. Starostin intră în fondul de aur al valorilor noastre spirituale şi sunt o bună şcoală pentru traducătorii de toate vârstele.
Ar fi o greşeală dacă acest epos eroic estonian n-ar ajunge la copiii Moldovei. Cred că trebuie să-l edităm în cele mai bune condiţii
grafice de care dispunem, căci este una din marile comori spirituale ale lumii.
Spiridon Vangheli
Teleucă: Pavel Starostin este unul din puţinii scriitori ai Moldovei care şi-au dat cu adevărat talentul lor poetic artei traducerii poeziei
universale. Am în vedere talentul şi munca plină de abnegaţie pe care o depune şi ne face pe noi mai bogaţi şi mai presus faţă de alţii şi
faţă de noi înşine.
Victor Teleucă
Ungureanu: Poeţi buni sunt mulţi, însă poeţi buni care şi-au dăruit propriul talent altor poeţi din alte limbi sunt foarte puţini. Iar P.
Starostin e unul dintre aceştia. Vă felicit pentru generozitate. Vă cunosc demult ca pe un maestru al literaturii şi mă bucur că acest lucru
au observat şi alţii.
Ion Ungureanu
Darie: Socot traducerea lui P. Starostin a poemei Cântec pentru Haiawatha ca o cunună deasupra tuturor traducerilor pe care el le-a
făcut până acum. Poemul se citeşte cu o deosebită plăcere pentru că e tradus la nivelul celor mai frumoase creaţii poetice cu înclinaţii
înspre folclor din toată literatura noastră clasică.
Pavel Darie
Gheorghiţă: Pavel Starostin face apel la opera propusă pentru replăsmuire potrivit cu sensibilitatea sa proprie, dar îndrumat şi de o
necesitate a contextului literar, de ceea ce ne comunică azi în chip imperios cu un anumit nivel de pregătire al cititorului. Aşadar, un
bilanţ oricât de sumar al muncii sale ni-l defineşte ca personalitate distinctă, demonstrează un gust estetic incoruptibil şi certifică o
conştiinţă a participării active la actul cultural. Iată doar câteva nume: Schiller, Jukovski, Tagore, Vaţparov, Lorca, Ovidiu, Miczkevici,
Mejelaitis, Puşkin, Hikmet, Draci, Ghilien... Peste o sută de nume de prestigiu din literaturile tuturor timpurilor, continentelor şi
popoarelor.
Setea de cultură a contemporanului şi râvna lui pentru asimilări universalizatoare îi serveşte în cele din urmă dovada de necombătut:
comunicabilitatea marilor valori umane şi fondul lor propriu tuturor oamenilor. Imaginaţia sa de traducător, disciplinată prin
subordonare iniţial originalului, dar acţionată în ultimă instanţă de intuiţie şi subconştient, îl face să aleagă pentru timpul dat şi pentru un
cititor concret opere în stare să-i trezească asociaţii dintre cele mai neaşteptate şi să-i provoace trăirile pe care, de bună seamă, nu le-au
presupus nici creatorii lor.
...Noi proiecte îl aşază la masa de scris. Urzeşte o carte despre arta traducerii, în care să-şi expună experienţa sa unică în această muncă,
pentru luare aminte doritorilor de a se expune ei. Poartă de mai demult ideea unei ediţii periodice de literatură tradusă. Îi încurajează pe
timizi şi le favorizează cale deschisă temerarilor.
Ion Gheorghiţă, 1984
Andrei Strâmbeanu 1934
25-Aug
În satul Fântâna Albă de pe malul râului Ciuhur, fostul judeţ Bălţi, se naşte Andrei Strâmbeanu în familia unor ţărani români, Nicolae şi
Alexandra Strâmbeanu, născută Damanciuc.
1940
Părintele din sat, Andrei Cirimpei, retrăgându-se în faţa ocupanţilor sovietici, îi dăruieşte vărului său, Nicolae Strâmbeanu, „o cadă
mare pentru făcut vin plină cu cărţi“, biblioteca celor 4 copii ai săi, studenţi în şcoli din România. Cărţile dăruite vor juca un rol crucial
în destinul scriitorului Andrei Strâmbeanu.
1949
Absolveşte Şcoala de 7 clase din satul natal. Debutează cu poezii în gazeta raională Calea spre comunism din Brătuşeni. Debutează cu
o piesă despre viaţa ţăranilor din satul natal (titlul piesei s-a pierdut), care a fost jucată de două ori pe scena şcolii.
1954
Termină Şcoala medie din satul Parcova şi intră la studii la Institutul Pedagogic „Ion Creangă“ din Chişinău.
1958
Redactor la ziarul Cultura Moldovei . Demis în acelaşi an pentru articolul Situaţie afumată , calificat de CC ca antisovietic. Publică
poemul Răvaş din Chişinău . Suportă o grea operaţie la plămânul drept (lobectomie).
Redactor la Editurile Şcoala Sovietică şi Cartea Moldovenească. Traduce romanul De pe malurile Medvediţei de Vera Prilejaeva.
Demis din cauza prieteniei cu poetul-disident Petru Cărare.
1959
Absolveşte Institutul Pedagogic „Ion Creangă“ din Chişinău, Facultatea de Istorie. Din cauza lipsurilor materiale, termină ultimul curs
extern.
1960
Consilier-traducător la Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM. Demis din cauza unui fapt anecdotic: a protestat că la bufetul (special) de
acolo se vindea scrumbie de Dunăre doar pentru şefi.
1961
Redactor la ziarul Tinerimea Moldovei.
1963

Demis din cauza articolului De ce nu mai cântă Nicolae Sulac , cel mai mare interpret de muzică populară din Moldova, din care,
conform autorităţilor comuniste, Strâmbeanu făcuse „un erou naţional“. Publică poezia Contrapunct, care atrage asupra poetului o
critică virulentă, în plan republican, orală şi scrisă, atât din partea oficialităţilor, precum şi din partea unor scriitori mai în vârstă, autorul
fiind învinuit de naţionalism, antisovietism şi abstracţionism. I-a luat apărarea doar poetul Aureliu Busuioc:
„Va trece această campanie care s-a abătut asupra tânărului şi talentatului poet Andrei Strâmbeanu. Se vor uita vorbele noastre de astăzi,
vor fi uitaţi chiar mulţi dintre noi, iar poezia aceasta, clasică, îndrăznesc să zic, va rămâne.“

Îi apare volumul de versuri Fântâna Albă . Poetul Valentin Roşca scrie în prefaţă: „În ansamblul de voci ale tinerilor poeţi din republica
noastră vocea lui Andrei Strâmbeanu e bine auzită şi are un timbru plăcut, uşor determinabil, deosebită fineţe şi care poate deveni cu
timpul solo în genere. Cele mai multe poezii, prezentate în culegerea respectivă, constituie reale succese ale autorului. Sunt încercări de
meditaţie filozofică. Încercări de a trece prin prisma căutărilor febrile ale unui vizionar. Dar e vorba de un vizionar care simte solul sub
picioare. Poetul e încă tânăr. Ar fi riscant să spunem că el şi-a găsit sau că şi-a înţeles deplin individualitatea sa poetică. E încă în
căutare. Dar modulaţiile glasului său sunt dovezi ale unei originalităţi incontestabile. În majoritatea poeziilor sale Strâmbeanu e un liric
prin excelenţă. Imaginea poetică abundă. Prin imagini autentice proprii unui talent cu aspiraţii înalte, autorul creează o atmosferă intimă,
cu acea duioşie şi delicateţe a sentimentelor şi pasiunilor adânc umane, care îţi răscolesc tainiţele sufletului.“
1965
Consilier al Comitetului de Stat al RSSM pentru Presă, Edituri şi Comerţul cu Cărţi.
1966
Demis în baza unui denunţ în care se afirma că s-a urcat noaptea pe monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt pentru a-i săruta cizmele.
Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1967
Redactor la revista literară a US Nistru. La Editura Cartea Moldovenească îi apare volumul de nuvele Mireasa primit foarte bine de
cititori şi critică.
1968
La Editura Sovietski pisateli din Moscova îi apare în limba rusă volumul de nuvele Mireasa .
1969
Demis prin ordin pentru antisovietism.
1970
Câştigă Premiul II la concursul închis de dramaturgie al Ministerului Culturii cu piesa Minodora .
1971
Consilier al US pentru dramaturgie. La Teatrul „Luceafărul“ e interzis de CC spectacolul Minodora (în montarea lui Ion Ungureanu) în
chiar seara premierei.
1972
Premieră de mare succes a piesei Minodora , interzisă din nou după 12 reprezentaţii.
1974
Îi apare la Editura Lumina cartea de povestiri pentru copii Aruncă-mă în cer . La aceeaşi editură îi apare traducerea culegerii de
povestiri Nenea Seva de David Javahişvili.
1977

Apare cu nuvela Cocoşul de lut în antologia din Bulgaria Єciastliviat klas, alături de scriitori ca Mihail Şolohov, Cinghiz Aitmatov,
Vasili Şukşin, Vladimir Solouhin, Vasili Belov, Ion Druţă şi alţi mari sciitori sovietici. Demis din funcţia de consilier al US pe motive
politice. Este angajat în calitate de membru al Consiliului de scenaristică al Comitetului de Stat pentru Cinematografie al RSSM.
1978

Câştigă Premiul I la concursul închis pentru dramaturgie al Ministerului Culturii cu piesa pentru copii Căţeluşul zburător .
1979

La teatrul „Licurici“ are loc premiera spectacolului Căţeluşul zburător . Piesa s-a jucat ani la rând în limbile română şi rusă.
1980
E transferat în calitate de redactor superior al Consiliului redacţional pentru filme artistice la studioul „Moldova-film“.
1984
Părăseşte studioul „Moldova-film“ ca protest împotriva platitudinii şi atmosferei sufocante care domnea acolo.
1984
Angajat în calitate de secretar literar la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“.
1987
La Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ vede lumina rampei piesa Minodora în regia lui Andrei Băleanu.
1988
Demis prin ordin ca naţionalist şi antisovietic.
1989
Câştigă Premiul II la concursul închis de dramaturgie al Ministerului Culturii cu piesa Armăsarul cu dinţii de aur .
1989
E numit inspector superior al Departamentului Teatru şi Muzică al Ministerului Culturii.
1990
La Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Bălţi are loc premiera piesei Armăsarul cu dinţii de aur în montarea lui Anatol Pânzaru. E
transferat în postul de şef al Departamentului Teatru şi Muzică.
I996
Este pensionat.
1996
E angajat în funcţia de consilier al US.
1997
Pentru merite deosebite în domeniul literaturii este decorat cu înalta distincţie de stat – Medalia „Mihai Eminescu“.
1998
Este ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Deţine funcţia de secretar al Comisiei pentru cultură, ştiinţă, învăţământ şi
mijloace de informare în masă a Parlamentului.
2001
Se dizolvă Parlamentul şi revine în postul de consilier al US.
Premiul II la Concursul Naţional de dramaturgie cu piesa Consumatorul de onoruri . A participat ca reprezentant al Parlamentului
Republicii Moldova la una din şedinţele Parlamentului European, în cadrul căreia a rostit unul din importantele sale discursuri despre
problema Transnistriei.
2002

Piesa Consumatorul de onoruri este montată în premieră absolută la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“, în regia lui Ilie Todorov.
Premiul I la Concursul Naţional de Dramaturgie cu piesa Clopotul care şi-a înghiţit limba .
Este căsătorit. Are trei copii: fiicele Mihaela, Vanesa şi fiul Mircea.
A colaborat ca autor de scenariu la producţia filmului artistic Dansul efemer al dragostei , regizor Ion Mija. Este autorul mai multor
filme documentare. A stat la leagănul creării Ansamblului de muzică uşoară „Noroc“, înregistrând cu acesta mai multe şlagăre de succes
naţional şi internaţional, între care Primăvara , Dor, dorule , Mama , Despărţire , Ajută-mă, te rog, ca să te uit , Minodora , Sunt o fată
fericită ş.a.
De-a lungul vieţii a publicat un număr impresionant de eseuri, recenzii, articole combatante în presa republicană din România şi din
Rusia.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Andrei Strâmbeanu, care scrie pe parcursul vieţii sale de fapt o carte dând dovadă de o rarisimă zgârcenie a scrisului, trece drept un
ţuţea al literaturii. Teama de cuvântul scris nu trage după sine şi teama de cuvântul vorbit, căci Strâmbeanu este cunoscut ca un cazeur,
ca un artist al cuvântului, al taifasului de cursă lungă – de cu zori şi până-n zori cu tot ce presupune acesta: dar al povestirii, înflorire şi
împingere în grotesc, în absurd, zeflemisire şi şicanare cu înţepături şi luare în răspăr. Este indiscutabil un spirit caragialian, dotat cu
facultatea naturală de a observa viciul, moftul, „miticismul“ neantizării prin trăncăneală, prin vorbirea în dodii care duce la tautologie, la
nonsens ionescian.

Andrei Strâmbeanu este cu adevărat un om al contrapunctului (denumirea volumului prezent este absolut potrivită cu felul lui de a fi).
Figura sa de boem, de cavaler medieval, de Don Juan în viaţa privată se completează cu acea de cavaler al adevărului, dreptăţii, în viaţa
socială, de bun român, de cetăţean – adică al istoriei autentice şi de vorbitor scriitor al limbii române. „Neseriosul“ din mediul literar se
asociază contrapunctic cu omul serios şi pătimaş al Cetăţii.
Încăpăţânarea de a spune lucrurilor pe nume, „verde în ochi“, de a merge în răspăr cu convenienţele sociale, cu cursul dat, refuzul
minciunii i-au determinat un destin singular de veşnic „demis“: a fost mereu demis din funcţii pentru că s-a opus neadevărului şi a spus
că „regele este gol“, pentru că a înfruntat la orice pas regimul comunist şi imperiul sovietic ca imperiu al răului. Printr-un astfel de
comportament sfidător de norme abuzive impuse a fost un disident.
„Zurbagiul“, supus cenzurii şi ameninţat mereu de securitate, făcea mai mult proză orală, disidentă în continuare. S-a transformat, în
chip firesc, într-un risipitor darnic de energie verbală, într-un debitor crengian – rabelaisian de întâmplări reale, cvasianecdotice de viaţă
din Fântâna Albă, satul lui de baştină, de la Yalta, oraşul amanţilor, din Chişinăul studenţesc şi al tinereţii sale împânzită cu agenţi (l-a şi
salvat pe agentul Vornicescu care, în timpul unui seminar de dramaturgie de la Tiraspol, uitase pistolul pe masa unde s-a chefuit şi s-a
discutat) şi de aiurea.

Curios, această oralitate care constituie splendoarea şi mizeria scrisului moldovenesc n-o găsim în proza sa în care apare ca un scriitor
de chitanţe, de facturi „vânzare-cumpărare“ în care domină datele esenţiale, ceea ce există cu adevărat, ceea ce se întâmplă, nu
comentariul şi nu interpretarea. Strâmbeanu e un verist înclinat spre experienţa de viaţă, nu spre experimentul scrisului. Credinţa sa este
că întâmplările reale sunt superioare prin semnificaţia lor existenţială intrinsecă întâmplărilor imaginare. El cultivă, de aceea, un epic
pur pus la îndemână de însăşi viaţa, cel mai mare constructor de întâmplări. Menirea scriitorului ar fi, astfel, aceea de a transcrie cu
insolitul, cu neprevăzutul ei destinal şi cu dramatismul-tragicul ei de fond. Important, în actul scrisului, este nu multicolorul,
„curcubeul“ care se îndepărtează de esenţă, ci alb-negrul. Scriitorul preferă, prin urmare, desenul în cărbune, care readuce liniile
contrapunctice fundamentale.

În plin contextul semănătorismului moşionologist, al pitorescului etnografist, al lirismului sentimental „moldovenesc“, el scrie fără
podoabe stilistice. Formula naturală se bazează pe descrierea nudă, neutră, comportamentistă sau chitanţistă, după cum am mai spus.
Prozatorul este copleşit de grija de a pune punctul cât mai repede şi de a schiţa contrapunctic evenimentele.

Andrei Strâmbeanu este prin excelenţă (putem zice şi prin definiţie) omul amânărilor. Un complex al retardării, al „lenei“ (după cum
spune el însuşi) îi roade fiinţa, covârşind-o şi condamnând-o la tăcere. Zurbagiul şi scandalosul din viaţa publică de fapt e un taciturn
lăuntric, un închis în cercul tăcerilor acumulate îndelung. Scriitorul oral, precum trece el în opinia celor cu care comunică (un oralist
uşor incomod şi dulce terorizant) îl umbreşte parcă total pe scriitorul scris. Or, a venit – aşa cum se întâmplă în rânduiala lucrurilor – şi
ceasul răzbunării acestui din urmă pe cel dintâi. Strâmbeanu se retrage tot mai des acasă, în faţa calculatorului, impunându-şi un regim
al tăcerii necesar scrisului. Scrisului de calitate, fireşte.

Andrei Strâmbeanu este, esenţialmente, un situaţionist, căci nu crede decât în rostul şi puterea situaţiei, în farmecul ei existenţial
tragicomic, în care viaţa se îngână cu moartea. Gândacul de Colorado este o pagină veristă tulburătoare. Acest verism, acest neorealism
este nud, exact, ca o chitanţă. Tuşele, zgârcit conturate dar sugestive, ne vorbesc despre sărăcie şi bogăţie, despre libertate (libertatea
dragostei) şi penitenţă, despre stalinism, foamete şi deportări, despre aroganţa şi cameleonismul şefilor din raion, despre înălţarea (căci
Nani e un inocent, e un adevărat creştin în pornirile lui lăuntrice) şi decăderea omului. Personajul e pus în situaţie, şi această punere e
tragică, până la urmă, căci face, cum observa magistral încă în 1968 referitor la această nuvelă, la un simpozion ţinut la Baku, marele
scriitor turc Aziz Nesin, comerţ cu moartea în numele vieţii, deci poartă semnul marii literaturi. El îmbracă masca de „erou“–luptător cu
imperialismul american, ca apoi să i se smulgă cu ajutorul „nacialnicilor“ şi oamenilor de rând.
Dramaturgul Andrei Strâmbeanu are darul construcţiei situaţiei dramatice (după părerea lui Caragiale, dramaturgia nu e literatură, ci
arhitectură), al replicii, mişcării evenimenţiale şi reliefării caracterelor. Autorul pieselor Căţeluşul zburător, Armăsarul cu dinţi de aur,
Consumatorul de onoruri nu narează, ca majoritatea dramaturgilor basarabeni postbelici, veniţi din proză, ci anume construieşte şi
valorifică măiestrit dialogul . Minodora , montată de Ion Ungureanu pe scena faimosului, în epocă, teatru „Luceafărul“ şi interzisă ca
dăunătoare ideologic, pune problema idealului şi a felului diferit de a-l înţelege de diferite generaţii. Tema obsedantă a dramaturgului
este neantizarea fiinţei în contextul unor realităţi sociale şi morale bolnave, răvăşite de vicii, ambiţii groteşti, de monştri ai răului în
postura lor de dictatori (Clopotul care şi-a înghiţit limba), de consumatori de onorarii din piesa cu acelaşi nume, preşedinţi de colhozuri
(Armăsarul cu dinţi de aur , în care ţăranul Solomonescu vrea să iasă din gospodăria colectivă dar e omorât de Ahmed, calul dresat
pentru distracţie al preşedintelui, dezvăţat să muncească şi formând cu acesta un cuplu zoomorf ce semnifică sălbătăcirea morală).
În aceste piese este bine conturat cercul tragic al puterii , care distruge personalitatea omului, îl împinge în zona amoralului.
În poezie, în proză, în dramaturgie, Andrei Strâmbeanu e un constructor de viaţă trăită în chiar registrele ei dramatice, tragice şi
sublime.
VIERU: Vom găsi la fiecare poet adevărat un poem care încununează întreaga sa operă lirică. Bunăoară, Odă în metru antic şi
Luceafărul la Eminescu, Limba noastră la Mateevici, Moartea căprioarei la Nicolae Labiş.
Am dat doar trei exemple din creatorii clasici. Vom găsi însă exemple şi la poeţii contemporani.

Cel mai puţin productiv poet de la noi, Andrei Strâmbeanu, a publicat de‑a lungul a 45 de ani câteva poeme lucrate cu o migală
profesionistă de invidiat, poeme care onorează în mod strălucit lirica română contemporană. Unele din ele sunt antologice.
În ultimii vreo 3 ani munca poetului a cunoscut o adevărată explozie lirică, în urma căruia poetul a ajuns la poemul râvnit pe care l‑a
intitulat Lupii .

Nu cunosc în lirica basarabeană un alt poem care în numai o sută şi ceva de versuri să cuprindă întreaga dramă a nefericitului pământ
unde ne este dat să vieţuim. Nobila metaforă care îmbracă poemul, fiorul liric care iradiază din fiecare vers, suferinţa nesimulată a
eroului liric, cu totul neaşteptatul final al poemului aşază noua lucrare a poetului printre cele mai frumoase poeme ale poeziei române.
Grigore VIERU, Poemul râvnit , septembrie, 2003
Dabija: Andrei Strâmbeanu se dăruieşte cu trup şi suflet oamenilor în care crede. A fost credincios multor oameni, inclusiv unora care
n‑au meritat, ca până la urmă să‑şi rămână cel mai credincios sie însuşi. Cum îi şi stă cel mai bine.
Odată demult, când la Uniunea Scriitorilor a fost discutată prima mea carte, regizorul Valeriu Gagiu m‑a atenţionat: „Dacă Strâmbeanu
a zis că eşti talentat, să ştii că eşti, fiindcă el nu l‑a vorbit niciodată pe nimeni de bine“.
Regizorul nostru a fost prea categoric atunci, dar cu adevărat, cunoaşte toată lumea că Strâmbeanu e zgârcit la laude.
A ştiut ceva mai de mult să creeze o atmosferă de boemă la Uniunea Scriitorilor, care a alimentat şi atmosfera, de frondă şi de revoltă de
mai târziu.

Azi, de multe ori o manifestare capătă importanţă dacă e prezent – nu e obligatoriu să şi vorbească – scriitorul Andrei Strâmbeanu.
Scriitorul care seamănă mai mult cu o pasăre. Iar o pasăre – chiar când umblă pe pământ – ştii că ea ştie să zboare.
Andrei Strâmbeanu la cei 60 (59? 61?) de ani n‑a uitat să zboare. Şi să se vulturească. Adică să‑şi mai facă de cap.
De o viaţă, Andrei Strâmbeanu a fost cum este, şi este cum a fost, exact pentru a avea dreptul şi la o aniversare.
– Şi totuşi, câţi ani ai, Andrei?!
– Dacă nu ştii tu, îmi zice el generos, de unde să ştiu eu?!
Iată însă că avem şi aniversări de astea. Pe care cei aniversaţi nu vor să le recunoască.
Andrei Strâmbeanu fuge de propria‑i vârstă. El refuză să îmbătrânească.
Andrei Strâmbeanu se încăpăţânează să fie şi să rămână în continuare, de vreo 60 de ani încoace, Andrei Strâmbeanu.
Nicolae Dabija, Strâmbeanu , Literatura şi arta , 6 februarie 1997
Vasilache: Andrei Strâmbeanu nu e la prima întâlnire cu cititorul. Uite‑s ani în şir, nu ştiu câţi, de când – ici o poveste, colo – un vers
şi de dedesubt – aceeaşi semnătură.
Un poet rătăcit printre prozatori? Ori poate un prozator rătăcit printre poeţi? Oricum, cititorul are posibilitatea de unul singur să se
rostească. Vezi bine, nu e nici măcar la prima carte Andrei Strâmbeanu!
Îl cunosc personal, mai de multişor, şi mai totdeauna când îl întâlnesc, un drăcuşor îmi dă ghes să‑l întreb:
– Andrei, când ai să te laşi, frate, de poezie?
Zic, îmi dă ghes drăcuşorul, dar nu‑l întreb, nu mă încumet, căci aş comite un păcat îndoit: l‑aş lipsi pe dânsul de bucuria ritmurilor şi
pe mine de o nouă surpriză: „Strâmbeanu, ia să‑mi citeşti o poezie...“
 Ceea ce se şi întâmplă. Numai că, pare‑mi‑se, de multişor nu mi‑i dat să le citesc şi în presă, pentru că tot mai mult şi mai mult pe
Andrei îl „fură“ proza, sireaca... Nuvela, schiţa, momentul, ici pigmentate cu dramatism, dincolo de metafore, simboluri, meşteşugit
înrămate.
Cum se zice, s‑a copt omul!

– S‑a copt? mă ţintuieşte riguros cu degetul criticul acerb bântuit de ideea că proza e cu adevărat proză, când e „modernă“, adică
lipsită, golită, pustiită de emotivitatea slovei, de efectul poetic, mai în scurt, – n‑are ce căuta poetul printre prozatori.

Săracii de noi!... Bine a zis cine a zis: „Păzeşte‑mă, frate, de cei ce‑mi poartă de grijă, că tot ei îmi poartă şi sâmbetele!“ Căci
aceluiaşi critic n‑ai cum şi n‑ai chip altceva să‑i faci, decât să‑l trimiţi la veşnicul adevăr, pe care îl conţin toate capodoperele de pe
lumea aceasta: poezie... Vorba ceea, trece timpul şi vede – apa nu‑i, pietrele au rămas.
Iar ce‑i aceea poezie... el, criticul, tot n‑are de unde să ştie, tot de la poet trebuie s‑o înveţe, căci, se vede, aşa îi e scris în frunte
criticii...
Poezia e jurnalul intim al unui animal marin, care trăieşte pe pământ şi ar vrea să zboare... – a spus un mare poet.

Aşadar, frate Strâmbeanu, zi‑i cum îţi zice inima şi nu te uita la nimeni, iar matale, cititorule, iubeşte cartea, care‑i plină de poezie!
Vasile Vasilache, Cuvânt introductiv la cartea de povestiri Mireasa de Andrei Strâmbeanu, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău,
1967
Todorov: Deşi am montat în viaţa mea nenumărate spectacole prin diverse teatre din fosta Uniune Sovietică şi România, nu am ajuns la
Shakespeare şi nu ştiam cum se omoară un personaj. Adică un om. Berdaga declară dimineaţa, la începutul piesei, că vrea să moară, şi
seara, la sfârşitul piesei, se sinucide. Se împuşcă. Dar se împuşcă post mortem, căci, de fapt – şi aici stă marele merit al piesei – Berdaga
a murit în clipa când s‑a ciocnit cu realitatea adevărată, după căderea Imperiului Sovietic. Încărcat cu kilograme de medalii vechi, cu
diplome de carton, cu onoruri false, cu maculatură sub formă de romane, cu clituri de scrisori expediate de amanţi pe numele tinerei sale
neveste care, între timp, decedase, cu mustrările de conştiinţă pentru atitudinea sa inumană faţă de prima sa familie, cu acest balast în
spate nu a putut trece peste înaltul prag al democraţiei. Toate acestea plus minciuna vieţii pe care a trăit‑o, inclusiv minciuna vieţii sale
intime, s‑au năruit peste el, strivindu‑l. Sinuciderea cu arma de vânătoare de la sfârşit a fost, de fapt, un gest teatral, superficial, ca şi
toată viaţa lui.

De fiecare dată când ascult acest text, uit să respir. Replica autorului este scânteietoare, uşor cinică, memorabilă ca un proverb şi, în
acelaşi timp, lipsită de didacticism... Consumatorul de onoruri este o piesă de zile mari, parcă ar fi partea a doua a Minodorei ...
Ilie Todorov, Flux, 2000
Ghimpu: Consumatorul de onoruri este realizat prin metoda flash‑back ‑ului: scenele care se întâmplă aici şi acum alternează cu
scenele‑amintiri. Primele sunt lucrate într‑o manieră dură, necruţătoare, replicile sau duelurile verbale ajungând la tensiunea unor
şocuri emotive; celelalte prin contrast în culori pastel, „caramelizate“ de parfumul trecutului, toate având din punct de vedere al
construcţiei dramatice o unitate indestructibilă.
Dina Ghimpu, Păcatul trădării de sine şi imposibila ispăşire…
Arcadie Suceveanu 1952
16-Nov
În familia lui Vasile şi a Catrinei Sucevan (-eanu) se naşte cel de al şaselea copil – mezinul Arcadie (precedat de Viorica, Maria, Silvia,
Zinovia, Grigore), în satul Şirokaia Poleana (fosta, până la 1944, şi actuala, din 1995, comună Suceveni), raionul Hliboca, regiunea
Cernăuţi, Nordul Bucovinei. Situată pe partea stângă a Siretului-Mic, la confluenţa sa cu marele Siret, comuna Suceveni (iniţial
Tomeşti) îşi trage numele de la întemeietorul ei, un sucevean venit din Suceava. Aşa se explică faptul că o mare parte din locuitorii ei
poartă numele de Sucevan (-eanu). Prima atestare documentară a ei datează de la 1431. La 1503, Ştefan cel Mare a dăruit-o mănăstirii
Putna, în posesia căreia se găsea şi la 1775, anul răpirii Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar. Universul copilăriei viitorului poet
are câteva repere: Siretul, râul descris şi evocat de Vasile Alecsandri în pastelurile sale; Carpaţii, a căror icoană se vede chiar din pragul
casei părinteşti; Cernăuţi, vechiul oraş întemeiat de Alexandru cel Bun, în care şi-a petrecut adolescenţa Mihai Eminescu; Valea
Cosminului şi Dumbrava Roşie, localităţi legendare în care Ştefan cel Mare s-a luptat cu leşii şi cu turcii… Această geografie spirituală i-a influenţat sentimentele şi caracte
1959-1969
Urmează Şcoala de opt ani din satul natal şi Şcoala medie din satul vecin, Carapciu-pe-Siret– localitatea de baştină a poetului şi
viitorului său mentor literar, Vasile Leviţchi. Primele imbolduri literare i s-au trezit de timpuriu, în urma lecturilor din manualele şcolare
şi din cărţile împrumutate de la bibliotecă. Dar a început să scrie „serios“ sub influenţa poeziei lui Vasile Leviţchi, poetul care pe atunci
era profesor de română la şcoala din Carapciu. Surorile sale, Maria şi Silvia, fiindu-i eleve, îi prezentau uneori caietele cu versuri
profesorului spre „examinare“.
1968
Debutează cu o poezie dedicată mamei în Zorile Bucovinei , unicul ziar de limba română din Cernăuţiul de atunci, aflat sub ocupaţie
sovietică.
1969-1974
Student la Facultatea de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română, a Universităţii de stat din Cernăuţi, avându-i ca profesori pe
scriitorii Vasile Leviţchi, Grigore Bostan, Mihailo Ivasiuk. Frecventează Cenaclul literar de la Universitate şi Cenaclul literar de pe
lângă ziarul Zorile Bucovinei, avându-i în calitate de colegi pe Ilie T.Zegrea, Ştefan Hostiuc, Simion Gociu, Vasile Tărâţeanu. Se
afirmă în diverse publicaţii cu poezii şi articole de publicistică.
1973
Debut editorial în culegerea colectivă Dintre sute de catarge , apărută la Editura Literatura Artistică din Chişinău, selecţie de Mihai
Cimpoi.
1974-1979

Profesor de română la Şcoala medie din satul Horbova, raionul Herţa. Colaborează la majoritatea publicaţiilor literare şi culturale din
Republica Moldova şi Nordul Bucovinei, cu poezii, articole, medalioane, traduceri din limbile rusă şi ucraineană.
1979

La Editura Karpatî din Ujgorod (cu o mică filială de carte românească la Cernăuţi) îi apare prima plachetă de versuri, Mă cheamă
cuvintele . Imediat după apariţie, cartea (rămasă abia vie de sub satârul redactorului hipervigilent) nimereşte din nou în diabolica
maşinărie a cenzurii sovietice. În consecinţă, punerea ei în vânzare a fost trucată, din tirajul de o mie de exemplare doar câteva zeci
apărând în librării, restul fiind „îngropate“ în depozitele reţelei regionale de difuzare a cărţii „Oblknigotorg“, pentru a „reapărea“ abia
după cinci ani, ca o demonstraţie a tezei că literatura autorilor români din Bucovina „nu se vinde“. Volumul a fost salutat şi comentat în
presa literară de la Chişinău (Mihai Cimpoi, George Meniuc, Ştefan Hostiuc ş.a.). În acest an, Arcadie Suceveanu, silit de împrejurări,
urmărit şi hărţuit de KGB pentru „manifestări naţionaliste“ şi „atitudini ostile puterii sovietice“, se stabileşte la Chişinău, angajându-se
ca redactor la Editura Literatura Artistică, unde va lucra – ultimii doi ani în calitate de redactor-şef – până în 1990.
1982
Volumul de versuri Юărmul de echilibru , cu o prefaţă de George Meniuc, Editura Literatura Artistică, Chişinău. Timp de trei luni,
tirajul este stopat în subsolurile „Moldknigotorg“-ului, cartea urmând să fie dată la topit; şi doar intervenţia scriitorilor Bogdan Istru,
George Meniuc, Aureliu Busuioc o salvează, în cel din urmă moment, de la „ghilotinare“.
1983
Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1984
A fugit melcul de-acasă , versuri pentru copii, cu ilustraţii de Valeri Malearenko, Editura Literatura Artistică, Chişinău.
1986
Apar, la aceeaşi editură, cărţile de versuri pentru copii Ora cinci fără doi fulgi (ilustraţii de Dumitru Iazan) şi Uşla iz domu ulitka (A
fugit melcul de-acasă , traducere în limba rusă).
1987
Volumul de versuri Mesaje la sfârşit de mileniu , cu o prefaţă de Mihai Cimpoi şi cu ilustraţii de Andrei Ţurcanu, Editura Literatura
Artistică, Chişinău. Premiul „Cea mai bună carte a anului“ al Uniunii Scriitorilor din R.Moldova şi Departamentului de Stat pentru
Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi; Premiul „Familia Esinencu“.
1988
La adunarea generală a Editurii Literatura Artistică este ales unanim în funcţia de redactor-şef. În această calitate, participă la editarea
primelor cărţi în grafie latină, la tipărirea unor autori ţinuţi la index în perioada regimului comunist (Constantin Stere, Magda Isanos,
Marin Preda ş.a.), la restructurarea şi democratizarea procesului editorial.
Vizitează pentru prima oară România, ca invitat la Cursurile de vară ale Universităţii din Bucureşti.
1989
Cartea de versuri pentru copii În cămaşă de cireaşă , cu ilustraţii de Andrei Ţurcanu, Editura Literatura Artistică, Chişinău. Premiul
republican „Alexandru Donici“ al Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului al R.Moldova.
1990
Volumul de poezii Arhivele Golgotei , Editura Hyperion (fosta Literatura Artistică), Chişinău. Pentru această carte i se va decerna, în
1998, Premiul Naţional al Republicii Moldova. Vacanţa Ilenuţei , în colaborare cu pictorul Ion Severin, carte de colorat, Editura
Hyperion, Chişinău. Participă, în calitate de invitat, împreună cu Grigore Vieru, Ion Vatamanu
şi Ion Ciocanu, la Festivalul Internaţional „Serile de poezie de la Struga“, Iugoslavia.

În septembrie este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, funcţie executivă pe care o deţine până în prezent.
1991

La Editura Hyperion din Chişinău apare o amplă traducere în limba rusă din lirica poetului – Sovremenniki Gamleta (Contemporani cu
Hamlet). Cartea de poezii pentru copii Dincolo de ce văd ochii , în colaborare cu pictorul Ion Severin, Editura Hyperion, Chişinău.
1992
Premiul „Bacovia“ al revistei Ateneu din Bacău.
1993
Placheta de versuri Secunda care sunt eu , în colecţia Poezii de duminică , Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău. Membru-fondator al
PEN-Clubului din Moldova.
1994
Devine membru şi secretar (până în 1995) al Asociaţiei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.
1995
Eterna Danemarcă , colecţia Poeţi români contemporani (antologie de poezii, prefaţă de Ştefan Hostiuc, cu un ciclu de poeme inedite
şi cu un capitol de referinţe critice), Editura Eminescu, Bucureşti. Premiul special al Uniunii Scriitorilor din R.Moldova. Figurează
printre cei 20 de autori ai antologiei Portret de grup (O altă imagine a poeziei basarabene), selecţie şi prefaţă de Eugen Lungu,
apărută la Editura Arc din Chişinău. La Festivalul „Lucian Blaga“ de la Cluj-Napoca, i se decernează Premiul pentru poezie „Centenar
Lucian Blaga“. Participă, împreună cu Spiridon Vangheli, Vasile Gârneţ, Grigore Chiper, Emilian Galaicu-Păun, Irina Nechit, la
„Colocviile Literare Wansee“ de la Berlin.
1996
Carte pentru bobocei / ABC şi 1, 2, 3 , abecedar pentru preşcolari, în colaborare cu Valentina Lungu, Editura Uniunii Scriitorilor,
Chişinău. Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova; Premiul „Cartea anului“ al Salonului Internaţional de Carte pentru Copii, ediţia I,
Chişinău. Єtii să colorezi vacanţa? , carte de colorat, în colaborare cu pictorul Ion Severin, Editura Zamolxis, Chişinău. Premiul pentru
poezie al săptămânalului Literatura şi arta . Premiul Salonului de Carte Românească, ediţia a V-a, de la Iaşi, pentru volumul Eterna
Danemarcă .
1997

Setul didactic Rândunica (Manual şi Caiet pentru cl. I) , în colaborare cu Valentina Lungu, Editura Litera, Chişinău. Premiul pentru
poezie al săptămânalului Literatura şi arta . Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române pentru volumul Eterna Danemarcă .
Întreprinde o scurtă vizită la Washington, unde participă, împreună cu Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Ianoş Ţurcanu, Claudia Partole,
la o conferinţă internaţională cu tema „Problemele globale ale familiei moderne“.
1998
Volumul Înfruntarea lui Heraclit , seria Biblioteca şcolarului (poeme, poezii pentru copii, eseuri), Editura Litera, Chişinău. Participă în
calitate de invitat, alături de Teo Chiriac şi Nicolae Popa, la Bienala Internaţională de Poezie de la Liege, Belgia. Este ales preşedinte al
Asociaţiei Social-Culturale „Bucovina“.
1999
Mărul îndrăgostit de Vierme , poeme, Editura Augusta, Timişoara. Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova; Premiul Salonului
Naţional de Carte, ediţia a VIII-a, Chişinău. George Meniuc sau întoarcerea în Ithaca , în colaborare cu Nicolae Romanenco (eseuri,
memorialistică, corespondenţă, poezii inedite), Editura Cartier, Chişinău.
2000
Raţa şi Arhimede, poezii pentru (când suntem) copii , Editura Prut Internaţional, Chişinău. Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova;
Premiul „Cartea anului“ al Salonului Internaţional de Carte pentru Copii, ediţia a V-a, Chişinău. Abecedar , cl.I (în colaborare), Editura
Arc, Chişinău. Medalia „Mihai Eminescu“.
2001

Volumul de versuri Cavalerul Înzadar (parabole oculte) , cu o prefaţă de Tudor Palladi, Editura Cartea Moldovei, Chişinău. Cartea de
versuri pentru copii Lumea din spatele oglinzii , în colaborare cu pictorul Ion Severin, Editura Ştiinţa, Chişinău. Premiul Uniunii
Scriitorilor din Moldova. Poemul lui Arcadie Suceveanu Neamul lui Iona apare în antologia Cele mai frumoase o sută de poezii ale
limbii române alese de Petru Romoşan , Editura Compania, Bucureşti. I se conferă Titlul Onorific „Maestru al literaturii“. Călătoreşte la
Praga, unde participă, alături de Constantin Dragomir, la un seminar internaţional din cadrul Programului „Step by step“ având ca temă
literatura pentru copii.
2002
Cartea-surpriză a Salonului Internaţional de Carte pentru Copii, ediţia a VI-a, ЄTIU ca la şcoală , cu ilustraţii de Stela Damaschin,
Editura Prut Internaţional, Chişinău. Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova. La aceeaşi Editură Prut Internaţional mai apar cărţile
pentru copii: Dacă vrei să fii Columb , colecţia „Poezii de seama voastră“, ilustraţii de Ludmila Şevcenko; şi Filmul copilăriei , colecţia
Să creşti mare! , ilustraţii de Stela Damaschin. Abecedar, cl. I, ediţia a II-a (în colaborare), Editura Arc, Chişinău. Premiul Societăţii
Cultural-Istorice „Mihai Viteazul“ la Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu“, ediţia a XIV-a, Ploieşti, 30-31 martie.
Premiul pentru poezie al săptămânalului Literatura şi arta .
2003

Zaruri pictate , poeme (colecţia de cărţi liliput Cartea de vizită , coordonată de Iulian Filip), Editura Prut Internaţional, Chişinău. În toţi
aceşti ani, Arcadie Suceveanu publică cronici literare, eseuri, traduce din poezia ucraineană şi rusă, din L.N.Tolstoi (Kazacii) , Cinghiz
Aitmatov (Vaporul alb) , M.Gorki (Celkaş) , Cinghiz Guseinov (Casa din colţ) ş.a. Selecţii din poemele sale au fost incluse în antologii
din România, Suedia, Ucraina, Rusia, Turcia, Macedonia, Franţa, Bielorusia, Italia.
2004
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Corabia de la mansardă ediţia I-II, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Cavalerul Înzadar (Chişinău, 2001) şi Mărul îndrăgostit de Vierme (Timişoara, 1999) atestă în mod cert că poetul bucovinean
îmbrăţişează cu acelaşi pathos şi cu aceeaşi disponibilitate constructivismul şi deconstructivismul, atmosferizând în pozitiv şi totodată în
negativ universul, punându-l sub semnul nihilist al Înzadarului, al Nimicului. Masca elegiacă a începuturilor, unse cu alifiile
aromatizante extrase din flori de cireş, din crini şi din iarbă etern verde, se preschimbă într-o mască thanatică marcată de culorile negre
ale însuşi Neantului. Relaţiile simpatetice cu universul devin nişte relaţii antipatetice. Analogizării sufleteşti (realităţile erau nişte peisaje
ale sufletului) i se opune acum un anologon negativ unic. Sensul îi scapă, acum, poetului, aurul Plinului adolescentin se preschimbă în
„aurul întunecat al Nimicului“: „În căutarea frumosului am scormonit în urât / avid, m-am aplecat în afara fiinţei / Am văzut facerea în
clepsidră / am văzut nisipul şi cenuşa, golul şi limita/ dar nu, nicăieri/n-am putut afla sensul /Peste tot m-au umilit materia, energiile/ din toate ah! n-am putut să extrag / dec
Arcadie Suceveanu a mai cunoscut şi o fază intermediară de poet al dezrădăcinării, al exilului interior, care ne-a dat parabole profunde
ale înstrăinării, ale noilor drame şi tragedii mioritice, proiectate pe tot atât de parabolica imagine a Arhivelor Golgotei (Mioriţa, Eterna
Danemarcă, Neamul lui Iona, Ultimul zimbru, Ultimul Babilon, Balada Ionului din Carpaţii Bucovinei, Pietr, Albatrosul lui
Baudelaire, Emisferele de Magdeburg, Morarul Don Quijote). Multe dintre aceste poezii, prin concentrare conceptuală şi afectivă, prin
instrumentare supravegheată în sens neoclasicist, prin miezul lor existenţial, sunt, aşa cum remarca şi Constantin Ciopraga, antologice.
Ele au aspect de bijuterii bine lucrate: „Acest timp mâncat de spaţiu, / Acest spaţiu ros de timp / Sunt chiar viaţa mea: un limb / Al
Mişcării fără saţiu // în finit şi in-finit,/ Pe-unde curge şi ne spală / într-o trecere egală/ A ta apă, Heraclit. // Ah, dar viaţa-nseamnă
moarte! / Lumi ce una-n alta curg, / Emisfere, vai, deşarte / (Cum le-ai zis?) de Magdeburg, / Ce le-adună şi desparte / Prins de joacă,
Demiurg!“ (Emisferele de Magdeburg).

Daimonul ironiei lucrează spornic în fiinţa poetului ieşind în întâmpinarea Demonului neantizator al Timpului care face figură chiar de
Satan. Suceveanu trăieşte dramatic punerea lucrurilor şi valorilor sub semnul unei ciudate transmutaţii şi al unei substituţii măcinătoare,
bacoviana tăcere a Nimicului ia chip de brantiană agitaţie a nebuniei Nimicului. Peisajele suprarealiste ale visării pure se restrâng la
peisajul expresionist al coşmarului apocaliptic. Cavalerul Înzadar se însoţeşte cu Doamna Apocalipsă, luând şi înfăţişarea de Cavalerul
Vierme. Liricul atât de pur al începuturilor se transformă într-un „antiliric“ total, evocat în Manualul bătrânului neofit. Peste toate şi
peste Totul este arborat „însemnul heraldic al Marelui Nimic“ (Oriunde se poate muri glorios).
ŞTEFĂNESCU: De la o înălţime de rege ultragiat tratează Arcadie Suceveanu răul din lume. Pentru că, trebuie spus, poezia lui nu este
senină şi surâzătoare, ci are ca dominantă o voinţă de incriminare fără drept de replică a tot ceea ce falsifică viaţa individului sau a
colectivităţii etnice. Ca şi Grigore Vieru sau Leonida Lari, ca aproape toţi poeţii basarabeni, Arcadie Suceveanu (n. 1952) îşi face fără
rezerve datoria de a lua atitudine. Însă şi-o face în felul său. Nu are nici jalea sfâşietoare a lui Grigore Vieru, nici firescul stupefiant cu
care Leonida Lari rosteşte adevăruri interzise, ci o demnitate inflexibilă, de om căruia educaţia îi interzice să se supună şi să se
umilească. De aici, sarcasmul din multe poeme ale sale: „Vine contabilul, intră în mine / Să se convingă dacă mai sînt. / Mă trage-n
calcule fără ruşine / Şi îmi confiscă moara de vânt. // Doamne-al iluziilor, vine şi vine / Vremea să-ţi macini propriul mormânt,/ Să sapi
tranşee, să creşti albine,/ Să sameni grâul drept în cuvânt.// Se recalifică mitul în grabă, / Din vis se scoate sare şi plumb. / Zăpada albă
abia dacă-i albă, / Totul ce-i ieftin moare-acum scump ... // Azi Don Quijote-i morarul de treabă / Care bea votcă, vinde porumb...“ (Morarul Don Quijote)

Rechizitoriile lui Arcadie Suceveanu iau adeseori forma unor parabole. Poetul nu vrea să... atingă răul. Dintr-un fel de silă, el recurge la
o reţea de aluzii, ori de câte ori se vede pus în situaţia de a numi realităţi dezgustătoare. Utilizarea parabolei ţine tot de distincţia
intratabilă a poetului. Datorită acestei preferinţe, resentimentele sale, chiar şi cele mai explozive, încremenesc în forme elegante,
statuare, situate în afara timpului: „Sahara ne-a-nghiţit definitiv, / Noi mirosim parcă-a Pompei şi-a lavă. / Nisip, nisip e-n tâmpla mea
bolnavă, / Nisip, nisip secret, conspirativ. // Nisip de-apocalips, nisip, nisip / Se-ntinde ca o plantă carnivoră / Ce ne sugrumă lent şi ne
devoră, / Vâscoasă, uriaşă, fără chip. // Nisip curgând mecanic, monoton, / şi peste tot miraje-nşelătoare / Minţind viziunea tragicei
Sahare, // Pe zarea căreia, ca un blazon, / Se vede încă Turnul Babilon: / Un cap de monstru mort, dospind la soare.“ (Imperiul
nisipului, Sahara) .

...Adevăratul Arcadie Suceveanu trebuie căutat în acele poeme de un remarcabil fast baroc despre care vorbeam la început. Limba
aleasă folosită de poet în cele mai inspirate texte ale sale, ca şi aptitudinea de a face din poezie un spectacol de gală constituie o
contribuţie preţioasă la dezvoltarea literaturii române nu numai de acolo , ci şi de aici . De oriunde.
Alex. ŞTEFĂNESCU, România literară, nr. 50, 1990
ŢONE: Oriunde se priveşte, oriunde ajunge pasul prin această imensă Sahară, „arhivele Golgotei sunt la un pas de noi“ (Arhivele
Golgotei I) . Poetul, în viziunea lui Arcadie Suceveanu, devine un Dumnezeu izbăvitor, el are misiunea de a „citi“ toate însemnele
acestor „arhive“ şi a le dezvălui, în toată grozăvia lor, semenilor săi. Astfel, deloc întâmplător, „furia“ dezlănţuirii adevărurilor cuprinse
în multe dintre creaţiile sale aminteşte, peste ani, de puterea explozivă a versurilor transilvăneanului Octavian Goga. O creaţie precum
Neamul lui Iona , a lui Arcadie Suceveanu, aşezată azi lângă celebra poezie Oltul (nu ne putem opri gestul de a reproduce ultimele
patru versuri ale acesteia: „Ţărâna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară / Şi să-ţi aduni apele toate, – / Să ne mutăm în altă
ţară!“), nu pierde nimic din adâncimea gândurilor, din frumuseţea şi măreţia sa. Credem, de altminteri, că acest poem reprezintă, în
genul său, o poezie memorabilă, de care nu se va putea face niciodată abstracţie, în nici o istorie, oricât de pretenţioasă şi de restrânsă, a
poeziei noastre...

Autor complet (există, în volumul de faţă, alături de poezia politică şi socială, şi o excelentă poezie de dragoste), Arcadie Suceveanu ne
dă, prin Arhivele Golgotei , în totalitatea sa, o exemplară carte de poezie. În ceea ce ne priveşte, ni se pare neîndoielnic faptul că în orice
bibliotecă din România locul ei trebuie să fie pe raftul cel mai preţios: al poeţilor, al scriitorilor aflaţi foarte aproape de inima noastră.
Nicolae ŢONE, Totuşi iubirea, nr. 5, 1991
CIOPRAGA: Unul din cele mai frapante texte din câte s-au scris pe tema Mioriţei e de găsit în Arhivele Golgotei: în esenţă, Mioriţa
lui Arcadie Suceveanu şi alte câteva poeme aparţin unui poet de indiscutabilă valoare, cu o adecvată mitologie personală, capabil de
redistribuţii şi permutaţii metaforice inedite, în măsură să ducă la trans-substanţiere şi incandescenţe. Un limbaj ataşant, simpatic,
adaugă baladei vrâncene sensuri noi, de o cuceritoare forţă expresivă: „Acel cioban din culme de Carpaţi, / Ce-a curs în stea, cu nunta
fulgerată, / Acel cioban ucis de cei doi fraţi, / Prin jertfa lui de sânge, mi-este tată Јѕ¤ // Ci-n timp ce mor sub lună plină eu, / Scurt
fulgerat de umbrele nătânge – / Acel cioban, ajuns la fiul meu, / Prin el îşi mână turmele de sânge“... Tribun, adesea, în linia Goga-
Cotruş, frazarea despuiată a lui Arcadie Suceveanu e făcută parcă pentru retorica de forum, destinată mulţimilor în aşteptare. Ce poate fi
mai plastic decât omul pământului? – „Bob de grâu, arhaică statuie, / Zeu mărunt în aură de mit“... –, obiectul unui poem antologic: „E
târziu de tot acum în lume, / Bate-n seri un vânt industrial, / Dar în tine mai nechează-un cal / Şi mă strigă morţii mei pe nume. // E târziu acuma şi-n natură... / Semăna-te-a
Câte un colind, câte un psalm în prelungire argheziană (ca Echilibru imperfect ), câte o rugă ori câte o doină travestită în elegie, câte un
pastel-vitraliu ori câte o baladă în ritm de veac XX, şi mai ales sonete pe toate gamele, în toate pulsează câte ceva nou, ceva reclădit,
regândit în arhitectură modernă. Fără nimic vetust, Arcadie Suceveanu e un modern veritabil, un iscoditor în pas cu epoca, în spiritul în
care Arghezi, Blaga, Ion Pillat şi ceilalţi practicau inserţia în fluxul vremii. Atât de legat de fenomenul românesc în totul, purtând în
inimă harta ţării întregi, simţind în propriile-i oase Carpaţii, şi-n pieptu-i Pontul Euxin, el comunică în spaţiu şi timp cu Narcis, cu
Hamlet şi Don Quijote; pe Baudelaire îl vede răstignit şi însingurat, orga lui Bach îi trimite ecouri grave; îi este dor de Dante şi de
Eminescu (în latura arhetipală – mesianică), îl solicită refrene bacoviene; într-un poem dintre cele mai evocatoare, Vis cu cai (II) ,
aleargă „sănii din Esenin“. Analogia e modalitate curentă de revelare a stereotipiei existenţiale, de unde trimiteri la „biblicul Chit“ care l-
a înghiţit pe Iona, ori la Noe şi la Turnul Babel; constatarea shakespeariană din Hamlet că în Danemarca e „ceva putred“ devine reper pentru realităţi actuale: „Danemarca-
Dar Arhivele lui Arcadie Suceveanu se cer cunoscute prin lectură directă, personală. Poezia basarabeană, prin el şi prin alţii, e în mâini
bune.
Constantin CIOPRAGA, Dacia literară , nr. 1, 1994
Grigurcu: O consecinţă directă a intelectualizării actului liric o constituie autoreflectarea sa, sub forma a ceea ce se numeşte poezia
poeziei. Creaţia se reprezintă pe sine în imagini cu multiple conotaţii, precum un chip preluat de mai multe oglinzi, absurdul condiţiei
umane privindu-se în cel al istoriei locale, înainte de-a se răsfrânge în absurdul, până la urmă paradoxal-funcţional, prin inflexiunea
ironică, al discursului liric: „La drept vorbind, iubitor cetitor, mă şi tem / să te invit în atelierul mecanic al acestui poem / pe cât de lucid
pe-atât de halucinant / căci aici şi acum,/ domnul Abis şi prinţul Neant/ vor pune în funcţiune, după un scurt repaos, / maşina de fabricat
absurd / maşina de fabricat haos. // Iată-i aşadar răsucind şuruburi, nevăzute pistoane / mici scripeţi ai istoriei contemporane – / până
când – priviţi – roţi dinţate se-mbucă şi crişcă / şi minunea învie, „comedia se mişcă“!“ (Arcadie Suceveanu: Maşina apocaliptică ).
Alte aluzii la real, din acelaşi text, merită atenţie: „Oho, duduie cazanele, roţile interioare / acţionează roata cea mare / şi ca din beznă,
umed de ceaţă,/ întreg Babilonul ne-apare-n faţă// Iată o ţară în care morcovii şi cartofii/ cresc pe cupola aurită a Sfintei Sofii“. Sau: „Iată culoarea roşie putrezind în păunii
Gheorghe Grigurcu, Viaţa Românească , nr. 11, 1996
Diaconu: Nu ştiu de ce antologiile poeziei româneşti din ultimii ani nu-l includ pe Arcadie Suceveanu. O „istorie“ precum aceea a lui
Laurenţiu Ulici ar fi putut să-l situeze, fără nici un fel de rezerve, pe prima treaptă valorică. Să fie de vină acelaşi motiv pentru care
literatura română e mereu exclusă de la festinul Nobel-ului, şi anume... intraductibilitatea sau scrierea într-o limbă cu circulaţie
restrânsă?! Puţin probabil. Arcadie Suceveanu scrie, totuşi, în limba română. Ca să nu mai spunem că limba poezească e stăpânită în
detaliu. În fine, dacă o excepţie confirmă regula, atunci aceasta se numeşte Deliruri şi delire . O antologie a poeziei onirice româneşti .
Ruxandra Cesereanu, realizatoarea valoroasei şi ineditei antologii, cu o apetenţă şi o siguranţă critică de invidiat, scrie: „Un delir mimat,
prin urmare lucid şi ludic, transcrie Arcadie Suceveanu, pe care l-am descoperit întâmplător, dar cu uimire plăcută. Este un poet al
apocalipsei jucăuşe, un fantast elucubrant, care nu are pretenţia de a scrie în transă, ci de a cultiva o febrilitate lingvistică. Frenezia este
motorul delirului său construit şi fluturat în faţa cititorilor, fără ascunzişuri. Maşina apocaliptică a poetului este stihială, combinând cupola Sfintei Sofii, Evul Mediu dansân
 Oricum, cu Arcadie Suceveanu, multe disocieri care ocupă deseori capul de afiş al disputelor literare se dovedesc futile. Şaptezecist?
Optzecist? Modernist? Postmodernist? Mărul îndrăgostit de Vierme (Augusta, 1999) este dovada sigură a faptului că Arcadie
Suceveanu mânuieşte cu aceeaşi siguranţă şi dezinvoltură metafora cu substrat metafizic şi ironia, biografismul de suprafaţă şi scenariul
solemn, paradoxul avangardist şi scepticismul care ascunde lipsa de încredere în forţa cuvântului. Dar poate că toate aceste lucruri,
puţin importante în sine, se impun pentru că poetul, pe lângă o necesară şi deloc exclusivă cultură poetică, stăpâneşte din plin şi cu
siguranţă ceea ce s-ar putea numi ştiinţa versului.
Mircea A. Diaconu, Convorbiri literare , 2000, decembrie
Codreanu: Mai întâi de toate, simulând destul de măiestru tertipurile textualiste, Arcadie Suceveanu trece la demitizarea propriilor
mituri poetice, la o deriziune autoflagelatoare: „miturile nu sunt decât / dulci pastile pentru cei ce suferă de insomnie şi plictiseală“
(Splina porcului de Crăciun). Poetul se-ntreabă ce mai fac caii troieni de când „zidurile cetăţii s-au dâramat“? „Destituiţi din mit, /
uitaţi până şi de Ulise, / Se uită cu mirare la plugul descoperit abia de curând, / la slinoasele hamuri domestice, / dar condiţia de cal îi
refuză“ (Calul-reptilă) . Mitul calului troian degenerează şi se asimilează unui „complex Iona“ grotesc şi canceros-mecanic: „un cal mai
mic înghiţit de un cal mai mare înghiţit / de un alt cal mai mare înghiţit de un alt cal mai mare / înghiţit de un alt cal mai mare – / o
înlănţuire de cai devorându-se reciproc, / formând un cal neterminat / un cal-reptilă, / cu începutul în Homer, / i-ha!“ Aşadar, simulacre
peste simulacre, până la caricaturi fragmentare, de felul struţo-cămilei lui Cantemir. Tot în spirit postmodernist, poetul devine o simplă
maşinărie-flaşnetă de fabricat „aşa-zise poezii“ (Îngerul de circumstanţă). E o maşină „infernală“ cu care poţi programa orice, de pildă, „ceară şi smoală“

Sentimentul final e că Arcadie Suceveanu ne-a întins o reuşită capcană. El îşi joacă atât de abil avatarul „postmodernist“, încât îl
subminează cu propriile arme. Într-o Apocalipsă fără finalitate, omenirii şi poeziei nu le mai rămâne decât să-şi pună ştreangul la gât.
Dar Basarabiei ce-i mai rămâne?!
Poezia lui Arcadie Suceveanu e un scrâşnet existenţial care s-ar putea să fie al unui mare poet.
Theodor Codreanu Basarabia sau drama sfâşierii , Chişinău, Editura Flux, 2003, pag. 238–239
Victor Teleucă 1932
La 19 ianuarie , în satul Cepeleuţi, fostul judeţ Hotin, s-a născut Victor Teleucă în familia lui Gavril (n.1905) şi Maria (n.1903)
Teleucă.
1948
Absolveşte Şcoala de şapte ani în satul de baştină.
Scrie prima poezie. Publică primele versuri în Scânteia leninistă .
1949
Publică în Юăranul sovietic .
1952
Termină Şcoala medie din Grinăuţi-Moldova, apoi timp de un an este angajat la ziarul raional din Briceni.
1957
Fiind un tânăr instruit şi bine pregătit, participă la Festivalul mondial al tineretului de la Moscova. În acel timp intenţiona să-şi continue
studiile la Facultatea de Filosofie a Universităţii „M. Lomonosov“ din Moscova dar, îmbolnăvindu-se, n-a putut să se prezinte la
examene.
1958

Absolveşte Facultatea de Filologie şi Istorie a Institutului Pedagogic „I.Creangă“. Este colaborator literar la ziarul Юăranul sovietic .
Este angajat la Televiziunea moldovenească în calitate de redactor superior. Apare cartea de debut Răscruce . „Victor Teleucă a răzbit
primul. Între noi toţi, el avea cea mai largă respiraţie poetică. Atunci când noi debutam în ziare cu poezioare de 3-4 strofe, el intrase
(încă în anii studenţiei) cu un poem alcătuit din mii de versuri. Este în generaţia noastră primul reformator al poeziei“ (Gr. Vieru).
1959
Participă la Festivalul tineretului de la Viena. Se căsătoreşte cu Lidia Tomuz, medic de profesie.
1960
Se nasc fiii gemeni Eugen şi Ion, decedaţi după scurt timp. Scoate de sub tipar placheta de versuri La ruptul apelor . Este primul din
generaţie care scrie un poem-odă limbii materne, O altă limbă mai frumoasă nu-i , a cărei publicare iniţial i-a fost refuzată de mai multe
periodice din cauza subiectului abordat. Şef de secţie la revista Nistru .
1961
Se naşte fiica Mariana.
1962
Consultant la Uniunea Scriitorilor, apoi – redactor-şef adjunct la revista Nistru . Vede lumina tiparului cartea Nelinişti , care împreună
cu cele care au urmat „vor contura un drum poetic plin de semnificaţie.“ (Eliza Botezatu).
1963
Vizitează pentru prima dată România.
1964
Apare cartea Din patru vânturi. Este numit redactor-şef la săptămânalul Cultura , în care, în condiţiile cenzurii dragonice, timp de 12
ani va promova valorile culturii naţionale, susţinând apariţia unor articole care aveau să scoată din umbră evenimente şi personalităţi ce
erau lăsate sub tăcere.
1965
Se naşte fiica Rodica. Împreună cu A.Cibotaru, pleacă la stagiu calitate de ziarist în armată în Extremul Orient, care îl impulsionează să
scrie Insula cerbilor , volum ce îi va aduce primul succes – Premiul „Boris Glavan“.
1970
O nouă carte – Versuri . Călătoreşte în Bulgaria, unde leagă prietenie cu scriitori de pe loc.
1971
Publică volumul de versuri Îmblânzirea focului. Traduce Peregrinările lui Childe Harold , de George Gordon Byron. Pe parcursul
anilor a mai tradus din A.S.Puşkin, M.Dudin, A.Tvardovski, S.Neris, I.Rainis, I.Martsinkiavicius...
1973
Tipăreşte poemul Eroica . Călătoreşte în Franţa.
1975
Vine cu Єi alte nelinişti, prefaţate de Raisa Suveică.
1974
Momentul inimii aduce un vers nou, profund filosofic, inedit şi total reformat, pe care Gheorghe Mazilu îl aprecia ca „o realizare
artistică de frunte a poeziei moldoveneşti.“ Este tradus la Riga – Statui solare . Călătoreşte în Italia, impresiile traite acolo i-au marcat
mai târziu opera. „Odată, fiind la Roma, scria peste ani poetul, am întârziat în faţa dacilor din Columna lui Traian, care nu se lasă supuşi
nici acum.“ (Din prefaţa la poemul dramatic Decebal ).
1976
Secretar în conducerea Uniunii Scriitorilor. Apare în ruseşte cu Portrete în timp , traducere de E.Axelrod.
1977
Fondează şi conduce până în 1983 hebdomadarul Literatura şi arta , unde promovează valorile culturii naţionale, care contraveneau
politicii guvernanţilor în domeniul presei şi literaturii la acel moment. În urma unor jocuri de culise, în care au fost antrenaţi
colaboratori ai ziarului şi colegi de condei, a fost destituit din post. De atunci nu mai revine în activitatea Uniunii până la sfârşitul vieţii
şi se consacră întru totul scrisului (inclusiv publică o serie de articole, prin care a reabilitat eseul filosofic) şi studierii aprofundate a
filosofiei (Platon, Arhimede, Buddha, Proust, Aristotel, Descartes, Bergson, K. Jung, F. de Saussure, M.Heidegger, Wittgenstein,
I.Kant, J.F.Lyotard, A.Moretti, O.Wald, Lao-tse, M.Eminescu, C.Noica, L.Blaga, M.Mamardaşvili, V.Nalimov, A.Ceanîşev…). Este
tradus în ruseşte (cartea Paralele ). Călătoreşte în Cipru, Suedia şi Mongolia. Pe parcursul anilor vizitează Lituania, Letonia, Estonia,
Tadjikistanul, Ucraina, Belarus, Armenia, Iakutia.
1980

Traduce poemul-poveste Căluţul năzdrăvan de P.Erşov. Apare Încercarea de a nu muri – o continuă meditaţie filosofică (care îl
determină pe V.Ciudin să o transpună în ruseşte (1988). Îi este decernat Premiul de Stat în domeniul literaturii.
1982
Apare culegerea de schiţe publicistice Goniţi pasărea de cenuşă.
1983
Pentru merite pe tărâmul dezvoltării literaturii i se conferă titlul onorific de Maestru emerit în arte din Moldova.
1985
Este redactor literar la revista Nistru . Publică Scrieri alese (2 vol.).
1987
Apare în traducere de V.Ciudin Hulubi în ploaie Ed. (Сîâетский писатель).
1990
Publică eseul Car frumos cu patru boi, despre limba română, pentru care uitarea înseamnă trădare. „Limba, avea să spună poetul în alt
eseu, este memoria unei naţiuni care se respectă. În limbă stă Codicele comportamentului noţiunii de naţiune, caracterul reflexiv al
gândirii ce specifică naţiunea la noţiuni existenţiale.“
1993
Versul meditativ se vrea scris prin Întoarcerea dramaticului eu . Este autor al unor antologii de versuri ale poeţilor din Ţările Baltice
(Poeţi letoni şi Poeţi estonieni), cu mulţi dintre care l-a legat o adâncă prietenie (Maris Ciaclais, Oiar Vatsietis, Imant Ziedonis, Leons
Briedis, Monta Croma, Arvi Siig...)
1993-2002

Predă filosofia, istoria culturii, psihologia şi estetica la Liceul republican de Arte Plastice „I.Vieru“ şi estetica la Liceul „Prometeu“ din
Chişinău. Prelegerile dascălului-reformator sunt aşteptate nu numai de liceeni, ci şi de profesori, inclusiv universitari, care vin de
nenumărate ori la orele de predare, care au format o generaţie de tineri plasticieni pregătiţi să gândească neordinar, pentru că, spunea
poetul, „cel mai greu e să înveţi omul să gândească într-o societate amorfă, dominată de lene mintală“. În acelaşi răstimp inaugurează şi
susţine la săptămânalul Florile dalbe pagina filosofică Căderea pe gânduri , pagină prin care le-a trezit interesul elevilor pentru a studia
gândirea universală prin intermediul prezentării galeriei marilor filosofi ai lumii şi de a cugeta ei înşişi prin intermediul cercetării
categoriilor filosofice (seria de articole Ce este frumosul? ).
1997

Ziarul Moldova suverană îl alege „Om al anului“ pentru eseurile Amplitudinea (mea) de nisip venite dintr-un Laborator intim .
1998
Pentru merite deosebite în dezvoltarea literaturii naţionale şi contribuţie substanţială la promovarea valorilor spirituale şi morale este
decorat cu „Ordinul Republicii“.
2000
Printre ultimii scriitori, după o lungă tăcere, Editura Cartea Moldovei îi scoate de sub tipar primul volum în grafie latină, Piramida
singurătăţii , o „carte din viitor“ (N.Dabija), care s-a constituit într-un fenomen artistic şi act de cultură aparte. I se decernează Premiul
de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor din Moldova pe anul 2000. În cadrul Salonului Naţional de Carte, Chişinău, volumul este apreciat
cu diplome la compartimentul Literatură artistică şi Pentru relansarea momentului poetic 60 . Este decorat cu Medalia „Mihai
Eminescu“. Peste ani, încearcă emoţii copleşitoare în pelerinajul evlavios pe la locurile sfinte din România, mănăstirile din Moldova de
peste Prut.
2002

La 12 august , după o grea suferinţă, se stinge din viaţă. Doar peste câteva luni cerneala neagră a tiparului îi aşterne volumul Ninge la o
margine de existenţă (Poezii, reflecţii şi alte deziceri de sine), „marele volum de la război încoace“ (Mihail Dolgan). Criticul Theodor
Codreanu, în articolul Transmodernismul lui Victor Teleucă , l-a clasat drept „cartea anului 2002“ a literaturii române, menţionând,
totodată, că poetul nu s-a închis în nici un canon poetic. Cartea „ar putea fi revendicată şi de postmodernişti, dar la fel de bine şi de
romantism, şi de suprarealism, şi de expresionism, şi de modernism“.
2003

Apare poemul dramatic Decebal , care a servit drept libret pentru opera cu acelaşi titlu de Tudor Zgureanu. Poetul spune că a avut
intenţia „dacă nu să aducă evenimentele în acest prezent , cel puţin să trezească în spectator ideea ce se află într-o stare de somnolenţă,
nu se ştie pentru cât timp, că noi nu suntem veniţi de undeva de pe alte meleaguri şi în suflet nu purtăm imensităţi de stepe, ci spiritul
montan al devenirii noastre pe nişte scări făcute din oasele strămoşilor noştri.“ Mihai Cimpoi scrie în prefaţă că poemul este cântecul de
lebădă, în care „poezia s-a contopit cu istoria şi filosofia.“ Iar Nicolae Dabija remarcă în postfaţă că „Victor Teleucă, poetul cel mai
deschis către modernitate, şi-a situat, neostentativ, paginile sale deasupra timpului, în afara timpului, în locul timpului. Poemul merită să
devină imn naţional.“
2003
În colecţia Biblioteca şcolarului apare volumul antologic Momentul inimii, Grupul Editorial Litera.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Volumul Ninge la o margine de existenţă este rodul unei întregi Vieţi devenită Poezie. Şi, bineînţeles, Filosofie. Din îngemănarea celor
două apare Lirosofia, aşa cum din teză şi antiteză apare sinteza. Or, în cazul lui Teleucă, lirosoful, nu este potrivit să vorbim despre teză
şi antiteză, ci despre două teze care se îngână, se provoacă, se electrizează ca să se unească temeinic.

Cartea este cu adevărat o revelaţie prin substanţa sa meditativă, prin felul ei spontan de a se structura, prin modul surprinzător de a se
naşte din ea însăşi. Un nexus cauzal tainic leagă într-un tot întreg notaţiile, impresiile, trăirile la simplul îndemn parcă de poveste:
„Înşiră-te, mărgărite“. E o meditaţie existenţială continuă care se înşiră capricios, învălmăşit, în formule prozastice sau în acorduri
armonioase clasiciste. Astfel se ţese, printr-un flux scriptural necontenit, un Text lirosofic al Existenţei. Notaţia seacă de gradul zero al
limbajului poetic se învecinează cu formula fină sinestezică, muzicală, intens colorată şi sonorizată, cu tentă expresionistă.
Textualizarea se face după principiul circular al reiterării, al mişcărilor Eului spre Sine: „E o fugă de sine spre sine prin sine pe
circumferinţa ecuatorială a sferei“.
Toposul central e, fireşte, existenţă, cu tot câmpul ei categorial de a fi şi de a nu fi, de a avea şi lipsi, de a muri şi a încerca de a nu muri,
de a trece şi a rămâne, de a sfârşi şi a ne-sfârşi, de a vrea şi a nu putea etc. E o gravitaţie în jurul Eului căutător de sensuri: „Trebuie să
uit de eu. Eu este o născocire. Un atribut al aflării şi, în acelaşi timp, al negăsirii în Univers. Această febrilă căutare mă convoacă mereu
ca pe o absenţă, să-mi dau seama că sunt, nefiind, desigur. Sunt încercarea de a nu muri, dar nu eu, ci însăşi încercarea, că este stăpâna
mea de care ţine şi mă ţin cum pomul se ţine de umbra pe care el o provoacă să fie“.

Cartea nu este o carte propriu-zisă, o culegere oarecare de poeme situate în mod tradiţional una după alta la voia întâmplării, ci un
adevărat „Divan al gâlcevei“, al „certurilor“ Eului cu Sinele. Totul se înşiruie după principiul organic al fluxului continuu, al ieşirii
infinite a unuia din altul, asemenea cutiilor chinezeşti, al dicteului automat care beneficiază de confesiunea ardentă venită din conştient,
din cotidianul nemijlocit, din inconştientul blagian: „Oricum, e-o unică plăcere, / plăcerea de-a trăi o revenire, o-naltă satisfacţie mereu,
/ o revenire-a Eului spre Eu, un stol purtat de semnul unui zeu prin gol mereu, / mereu, mereu – cocori devremi, cocori târzii / pe care
dusul îi domină să ceară faptului durerea de-a şti neisprăvirea unui / drum de-acum, de-acum / necunoscut de cunoscut / făcut acum,
acum de-acum, o regăsire-vamă,/ o scamă de seninuri care-i cheamă şi-i / poartă-ambiţia şi intuiţia / spre Marea Poartă a unui greu de
explicat / instantaneu când trece Styxul şi revine din Cercul Plus în Cercul Minus...“

Versul se supune autoritar propriei curgeri, propriei ontologii a mişcării, iar limbajul se plăsmuieşte din mers, nichitastănescieneşte, din
cuvinte şi necuvinte, din plinuri şi goluri sonore, din legităţi şi capricii ale rostirii care se vrea ea însăşi rotunjită în sine.
E un emoţionant Dialog al Poetului cu Poetul însuşi, cu Poezia pe care „o demiurgeşte“, după cum spune undeva, şi în această
autodemiurgire constă farmecul „cântecului de lebădă“ al lui Victor Teleucă. E şi un Dialog cu Poeţii: cu Eminescu atunci când e vorba
de înfruntare a eternului cu eternitatea, cu Nichita Stănescu când e vorba de „spontaneitatea semilogică“ de „sensurile parasimpatice“,
cu Bacovia când e vorba de atmosfera „hibernală“, cu Ion Minulescu atunci când e vorba de un eu care nu este eu, cu Arghezi atunci
când dialoghează cu Dumnezeu: „redă-mi iubirea, Doamne, mai vreau să mă apropii / de tot ce nu-i al nostru cu ochii mei improprii / ce-
şi regăsesc delirul halucinant şi-adult / ca pe-o relicvă-a vieţii şi-a morţilor de mult / ce se-ndoiesc de tine / şi de-ndoiala lor, / redă-mi
iubirea, Doamne, durerile ce-o dor // ca într-un forum tandru de strigăt şi scântei / să-mi prind nemărginire şi onomatopeea / cât mai
conţine sensul nonsensului abrupt, // să mă cobor prin tine / în ce e dedesubt / şi ca Arghezi-odată, gonit dintr-o poveste, / să ştiu că n-a
fost umbră şi să urlu: Este!“

Totul până la urmă se închide în Cercul existenţial, în întregul frământat al acestuia: „Totul vine şi pleacă,/ pleacă şi vine, / cine vine, la
cine, dar aici cercul / se-nchide, depinde cine la cine, care, / invers spus, e acelaşi depinde, cine / la cine, unde-ne-unde-l cuprinde iarăşi
/ spre ieri-nicăieri...“ Versurile se textualizează, se construiesc după formele piramidale platoniciene sau după logica aristotelică ce
include un „nu“ şi un „da“, se atmosferizează prin simple enunţuri ca „Noi singuri în faţa singurătăţii noastre“ sau ample descrieri de
stări, tăceri, treceri (de la cauză la efect), de adâncuri vagi de senzaţie, de naşteri de lumină, de „contraziceri mari“, de curgeri ale
„fluxului de memorie“, de „preludii dintre coasă şi gresii“, de „crize de spunere“, de goluri de Nimeni („absenţă nepersonalizată încă“).

În meditaţiile existenţiale ale lui Victor Teleucă sunt atraşi, ca puncte de reper, Platon şi Aristotel, Noica şi Hegel, Derrida, Arhimede şi
Buddha, Proust şi Heraclit, Eminescu şi Blaga. Text, intertext, hipotext, construcţie şi deconstrucţie, discurs baroc, arborescent,
manierist şi notaţie lirică sau prozastică nepretenţioasă, „gândire“ şi „răzgândire“ (a)logică sau semilogică, gânduri în „stare curată“ sau
sofisticate, filosofante aranjate pe registre flotante ale meditaţiei, iată farmecul poemelor „transfinite“ ale lui Victor Teleucă ce se
înscrie cu tot harul său „dialectic“, lirosofic prin excelenţă, în contextul mitopoeticii moderne şi postmoderne.
Dolgan: Din hăţişurile păduratice ale Vieţii şi ale Poeziei, timp de mai bine de 40 de ani, se auzea necunten cum dalta magică a lui
Victor Teleucă cioplea în cuvânt, în metaforă, în simbol, în mit. Cioplea cu greu, căci era un înaintemergător, cioplea cu greu, căci
făurea o poezie filosofică cu totul aparte, lipsa căreia o simţea atât de acut încă Bogdan Petriceicu-Hasdeu, atunci când l-a prevestit pe
Mihai Eminescu. În urma sa Poetul lăsa o întreagă pădure de mituri personale: mitul Tăcerii, mitul Miriştilor, mitul Neliniştilor, mitul
Îmblânzirii Focului, mitul Momentului Inimii, mitul Clipei de Vârf, mitul Dramaticului Eu, mitul Horelor, mitul Triunghiului Ocniţei,
mitul Crizei de Timp, mitul Stelei Polare, mitul Piramidei Singurătăţii. Cam tot atâtea mituri arhetipale câte cărţi de versuri a reuşit să
editeze.
Ca nimeni altul, Victor Teleucă a căutat să descopere şi să îmblânzească contrariile dialectice ale vieţii, secundate de neliniştile
metafizice, ca nimeni altul, Victor Teleucă a explorat la maximum aparenţele şi paradoxurile existenţiale, dincolo de care a intuit
esenţele primordiale ale Trecerii Noastre prin Timp.
Mihail Dolgan, Limba română, 2002

Vieru: Bineînţeles că generaţia Victor Teleucă este marcată de un tragism necunoscut nici uneia dintre generaţiile de scriitori
basarabeni. Copilărie pârjolită de pălălaia războiului şi topită în foametea organizată din 1946-1947. Studii medii şi universitare pustiite
de clasicii literaturii române şi de istoria unui neam ce are în spate 2000 de ani. Şi totuşi am răzbit. Ca firul de iarbă ce sparge piatra.

Victor Teleucă a răzbit primul. Între noi toţi, el avea, la începuturi, cea mai largă respiraţie poetică. Atunci când noi debutam în ziare cu
poezioare de 3–4 strofe, Victor Teleucă intrase (încă în anii studenţiei) cu poemul Răscruce , alcătuit din mii de versuri. Tot el era
posesorul Dicţionarului Limbii Române de Lazăr Şăineanu. Îl ţinea ascuns ca pe-o comoară (chiar era o comoară) şi numai celor mai
apropiaţi prieteni îl arăta. Tot el, în generaţia noastră, a fost cel care primul a dedicat un tulburător poem limbii noastre. Tot el a fost
primul poet căruia cenzura i-a spintecat o carte, omiţându-se din ea poemul Ciocârlii basarabene . Tot el, în generaţia noastră, a fost
primul poet care a devenit redactor-şef al unei publicaţii de cultură, care chiar Cultura se intitula, şi a condus-o cu cinste şi demnitate.
Tot el între noi a fost cel mai modest. Tot el n-a atins pe nimeni c-o floare. Tot el a lăsat literaturii noastre una dintre cele mai
substanţiale cărţi de poezie, intitulată Piramida singurătăţii .
Grigore Vieru, Literatura şi arta , 2002
Codreanu: Tăcerea editorială de aproape paisprezece ani a fost cu totul benefică pentru V. Teleucă, fiindcă el, graţie unor serioase
lecturi filosofice (urmând şi îndemnul de tăcere al unuia dintre maeştrii săi, Wigenstein) şi graţie unei profunde crize interioare
(simptom cert al „complexului sfâşierii“ colaborat cu „complexul lui Sisif“), a reuşit un salt peste marile tendinţe literare ale sfârşitului
veacului XX (neotradiţionalism, neomodernism, postmodernism, care are ca suport ontologic atitudinea transdisciplinară. În poemul
dramatic Decebal , disciplinat în paradigma clasică, deja poetul a încercat să depăşească drama sfâşierii sugerând sosirea unui punct de
sprijin pentru bolovanul lui Sisif în vârful muntelui. Meritul lui Victor Teleucă, pe terenul lirosofiei (cum i-a numit „formula“ Mihai
Cimpoi), ceea ce deja implică o structură interdisciplinară, semn al modernităţii, e că nu s-a închis în nici un canon poetic (nici chiar în
propria formulă lirosofică). Ce-i drept, Ninge la o margine de existenţă ar putea fi revendicată de postmodernişti, dar la fel de bine şi de
romantism, şi de suprarealism, şi de expresionism, şi de modernism. Volumul pare o foarte derutantă amestecătură de scriituri, de la versul clasic şi de la poemul în proză pâ
Conştient de risc, scriitorul pare a ceda cenzurii stilistice în ultimele pagini şi se străduie să descurce iţele a ceea ce a realizat „Mi-am
umplut caietele cu aceste texte nevinovate, în final, scrise mai mult intuitiv decât prin deducţii şi inducţii, care s-au rezolvat pe sine de la
sine printr-un intermediu de stare halucinantă, dovedindu-se a fi nişte exerciţii pornite de cineva şi care se rezolvă de la sine conturându-
li-se rezultatul, răspunsul care este dat în cartea de exerciţii şi probleme ale acelui mare Nimeni, numit şi marele anonim sau Observator
nepersonalizat“. Sunt aici câteva semne care nu-l recomandă nicicum pe Victor Teleucă în postura fabricatorului de texte
postmoderniste (Trebuie precizat că transmodernismul nu se opune nici unei formule artistice viabile, pentru el toate fiind la fel de
îndreptăţite la existenţă, oricând şi oriunde). Scriitura postmodernistă e un joc din care a dispărut inocenţa şi cu atât mai mult starea de
inspiraţie, care se revendică fie din Platon, fie din condiţia poetului romantic. Textele lui Victor Teleucă au ieşit dintr-o „stare
halucinantă“.
 Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfâşierii

Suceveanu: Ninge la o margine de existenţă este cu adevărat un volum care face o figură cu totul aparte în întreg arealul poetic
românesc. Nu am găsit o asemenea carte nicăieri, de o asemenea compoziţie, de o asemenea structură, de o asemenea construcţie, în
care este intercalată filosofia – poezia în care sunt concentrate şi transfigurate la modul poeticesc simboluri, elemente culturale
filosofice din alte domenii – algebră, geometrie, chimie. Este un exemplu de poezie modernă sau postmodernă, poţi să-i zici cum vrei
acestei poezii, filosofii, care este, în primul rând, poezie, iar dacă ne referim la modalitate, ea cadrează foarte bine în acei parametri
paradigmatici ai postmodernismului, deci este şi o poezie a faptului de cultură, trecută prin biblioteci. Dar Victor Teleucă, bineînţeles,
este un poet-filosof şi foarte bine l-a prins printr-o trăsătură de condei criticul Mihai Cimpoi, definindu-l ca un lirozof. El este un filosof
care nu şi-a pierdut mirarea care o are în faţa fenomenelor, în faţa lucrurilor, este un element foarte important. Ninge la o margine de existenţă,
Pentru a păstra în continuare memoria lui Victor Teleucă, trebuie să facem să ajungă această carte în România, în diferite centre
culturale, la universităţi, la publicaţiile România literară , Poesis, Viaţa românească , la alte reviste, pentru a fi cunoscută, comentată
opera. Era grija noastră a tuturor şi a Uniunii Scriitorilor...
Arcadie Suceveanu, Viaţa Basarabiei

Dabija: Cred că Victor Teleucă este colegul de generaţie al lui Mihai Eminescu, şi spun acest lucru, pentru că nu ştiu cum ne-am
împărţit în generaţii de şaizecişti, optzecişti, nouăzecişti, douămiişti, postdouămiişti ş.a.m.d., pe când, după mine, în literatura română
există doar două generaţii – cea a scriitorilor talentaţi, adică a lui M. Eminescu, şi cealaltă. Victor Teleucă face parte din adevărata
generaţie a scriitorilor români. Pe când eram elev, am scris poezia Interpenetraţie , în care am folosit motivul neliniştilor, preluat de la
Teleucă. Îl consider drept unul din pedagogii mei în ale poeziei, cum mulţi dintre colegii mei îl consideră învăţător. Victor Teleucă a
scris pentru scriitori, este un dascăl al poeţilor şi tocmai aici este marele Teleucă. El este cel care a pornit de la postmodernism,
postpostmodernism, pentru că primele lui cărţi sunt foarte moderne, şi a ajuns la poezia tradiţională, aproape folclorică. A pornit, cu alte
cuvinte, din viitor şi a ajuns în istoria noastră, la rădăcinile ei. Decebal – cel mai mare poem al său – este testamentul lui Victor Teleucă şi, după cum am mai remarcat, treb
Victor Teleucă avea o cultură extraordinară. El a reabilitat eseul filosofic, a adus noutatea poemului-metaforă, are poeme care sunt în tot
întregul lor metaforă. A fost un pedagog extraordinar. Chiar dacă n-ar fi scris nimic, ar trebui să-i mulţumim ascultând cum gândesc
tinerii cărora le-a predat. Având cultul scrisului, a încercat mereu să ajute, a ajutat la creşterea bunăstării acestui popor, dacă susţinem
că spiritualitatea face parte din noţiunea de bunăstare. Victor Teleucă este o lecţie care trebuie s-o însuşim. Iar titlul Ninge la o margine
de existenţă este unul de excepţie.
Nicolae Dabija, Viaţa Basarabiei
Cibotaru: La lectura acestor pagini parcă aş umbla prin ninsori reale şi ireale, prin viscole de stele, de gânduri, de frunze, de melodii de
acasă şi extraterestre! Într-o pagină îmi găsesc propria tihnă şi împăcarea cu mine şi cu toată lumea, în alta – nesomnul şi neliniştea
sumbră. Un vers mă ninge, iar altul mă plouă, un catren mă frige, iar altul mă îmbie sub umbra lui de răcoare. Rămân la părerea iniţială
că operele acestui volum poartă însemnele neobişnuitului. Rar de tot mi se întâmplă să mă scufund în timpul lecturii într-o stare de
euforie egală cu momentul de inspiraţie, atunci când mi se pare că dau de un ceva care îmi aparţine numai mie, şi încep să-l aştern pe
hârtie cu înfrigurare. Momentele acestea rare îmi sunt cunoscute, deşi nu credeam că pot fi exprimate în cuvinte. Victor Teleucă a reuşit
să le găsească mai multe rânduri de straie verbale. Trăirile poetului nu încap în parametrii unui singur gen, dar, având dreptul la
existenţă, el dărâmă frontierele gendeului şi se extind pe terenurile adiacente care aparţin altor genuri sau specii. Poezie, proză, eseu
filosofic, schiţă meditativă, aforism – şi nici un hotar între ele. Trec din una în alta formând o cascadă continuă şi integră. Îmi dau seama că originalitatea cărţii vine din aces
Arhip Cibotaru, Viaţa Basarabiei

Botezatu: Pe lângă elementul mitologic, este extrem de frecvent cel livresc, motivele din cultura şi literatura universală continuându-se
la nivel intertextual (fapt de adâncă rezonanţă) în forme diverse – rezumatul, citatul livresc, nota estetică, imaginea ş.a.
 Poetul a plăsmuit o poezie accentuat modernă, dar care nu rămâne neînţeleasă. Modernă la toate nivelurile, la cel al structurii cărţii
(proza şi versul alternează, eseul colaborează cu poezia), la cel al prosodiei (versul liber şi alb), al facerii poeziei, domină versul
fracturat, jocurile geometrice, imaginile (uneori) paradoxale ş.a.

Victor Teleucă este un raţional care a scris cu pasiune, şi-a trăit viaţa cu pasiune, s-a consumat în scrisul său – cu toată aparenţa de om
moderat (al măsurii). Este poetul care are un loc al său în istoria literaturii, fiindcă a rămas ceva în urma lui. A rămas o carte de
înţelepciune, trăită, simţită, smulsă din suflet, durută, o poezie care rămâne pe masa noastră. Să rămână.
Eliza Botezatu, Săptămâna, 2002
CĂrare: Victor Teleucă debutează editorial în 1958. Şi nu cu o simplă carte de poezii adunate cu anii, ci de-a dreptul cu un întreg poem
– Răscruce.
Acest eveniment a fost îndelung comentat, mai ales, în rândurile celor mai tineri condeieri. Unul, cel mai ranchiunos dintre noi, s-ar fi
exprimat că nu e modest din partea unui tânăr autor să-şi facă prima apariţie editorială dintr-o dată cu un poem. (De, oameni de-ai
noştri, ce mai atât?) Iar V. Teleucă tăcea şi scria mai departe.
Petru CĂrare, Literatura şi arta, 2002
Vangheli: Obosit şi necăjit l-am văzut pe Teleucă, dar răutăcios niciodată şi nici invidios cum e moda pe la noi. De-l înghimpau alţii, de-
l ignorau, răbda şi trudea.

E un poet de rezistenţă şi, într-adevăr, cum s-a mai spus aici, unic în poezia noastră prin structura sa filosofică. Întrucât astăzi avem un
cititor mai puţin pregătit, o dată cu trecerea anilor, Victor Teleucă, sunt sigur, va avea tot mai mulţi admiratori.
Spiridon Vangheli, Literatura şi arta , 2002
Spiridon Vangheli 1932
Se naşte la 14 iunie, într-o familie de ţărani din comuna Grinăuţi, judeţul Bălţi.
Şcoala primară o face în satul natal.
La 12 ani îi moare mama. „Atunci a asfinţit copilăria şi adolescenţa mea, a doua zi m-am pomenit înhămat la carul cel mare al vieţii“, va
spune mai târziu scriitorul.
Era 1944. Tata, un gospodar de frunte, era mereu hărţuit şi ameninţat cu pistolul de NKVD şi golanii satului ajunşi peste noapte la
putere.

Văzând prin ce trece tata, copiii săi, cu care ţinea gospodăria (arau şi coseau de la 10-11 ani), au înţeles încă de pe atunci pe cine şi pe
ce se sprijină puterea sovietică. Când a ajuns scriitor cunoscut şi i s-a propus să intre în partidul comunist – Vangheli a refuzat.
Învaţă la Şcoala nr. l din Bălţi, apoi la Şcoala din satul Pelinia aflat la o azvârlitură de băţ de satul Grinăuţi.
„... Numai de noroc să nu te plăngi: am nimerit la o gazdă bună, dar nu aveam unde dormi, mi-au dat patul câinelui. Prepelicarul se
covrigea jos, pe o blană de urs, dar pe la o bucată de noapte mă ghiontea cu botul, chipurile, îţi ajunge, şi eu îi cedam patul, că era al lui.
Ba încă stăpânul mă dojenea dimineaţa: de ce, adică, dorm pe podea? Era un om vesel, cu serviciul la calea ferată. Nu lua bani de la
tata.
– Băiatul matale să-mi legene masa câteodată, asta e plata.
– Dar de ce s-o legene? se miră tata.
– Păi cum să-ţi spun, umblu mult cu trenul şi, dacă nu se leagănă masa acasă, nu pot scrie.
De legănat mesele, e-he, numai dă-le pe mâna mea, mai umblam şi la şcoală, dar dorul de casă cioplea cu toporul în sufletul meu de
săreau surcelele şi nu-mi găseam astâmpăr. Una-două, şi alergam la iarmaroc: nu cumva este vreo căruţă din sat de la noi? Când o
găseam, îmi lipeam fruntea de botul calului şi parcă înviam atunci.
– Să vină tata să mă ia de aici, îi rugam pe oamenii din satul meu.
Într-o zi m-am înciudat: cât o să legăn masa asta în Bălţi?! Şi am părăsit şcoala.
De unde până unde, mă procopsesc cu o rablă de aparat nemţesc şi nu mă fac fotograf în sat? De câştigat, de, mai nimic. Când aveam
peliculă în aparat, când nu, dar cum vedeam pe drum o fată mai drăguţă, îndată scoteam rabla aceea şi fata unde punea mâinile în
şolduri şi-mi trăgea un zâmbet, da băieţii crăpau de ciudă...“
(Din cartea Tatăl lui Guguţă când era mic ).
1950

Din clasa a VIII-a trece direct în clasa a X-a, vara susţinând extern examenele pentru clasa a IX-a şi iată-l absolvent al şcolii medii.

Se angajează profesor de matematică la Şcoala din satul Sângereii Noi, unde lucrează o singură zi. Văzând că celor doi profesori de
matematică nu le ajung ore şi se tot ceartă, le-a dăruit toate orele lui de profesor tânăr şi dus a fost. Intră apoi la Institutul Învăţătoresc
din Bălţi, peste o jumătate de an îi vine în cap alta – să se transfere la Institutul Pedagogic din Chişinău.
1952

Din martie e student la Institutul Pedagogic. El e acela care a inaugurat Foaia Literară a Institutului Pedagogic, înfiinţând, totodată,
cunoscutul cenaclu literar, unde au prins aripi scriitorii consacraţi de azi, colegii săi: Grigore Vieru, Victor Teleucă, Gheorghe Vodă,
Pavel Boţu, Mihail Ion Ciubotaru, Valentin Mândâcanu. De aici a pornit şi drumul actorului şi regizorului Ion Ungureanu.
1955
Spiridon Vangheli se căsătoreşte cu Eleonora Popa – colegă de facultate, prietenă de suflet şi de gânduri.

La absolvire e recomandat la aspirantura Institutului de Literatură din Moscova, îşi face bagajele, dar, în drum spre Moscova, e luat „cu
arcanul“ la armată şi dus în fundul Siberiei. De ce s-a temut în copilărie – n-a scăpat mai apoi. Întors la vatră, nici n-a vrut să audă de
aspirantură. Va lucra doi ani de zile la Şcoala medie din Năpădeni – satul de baştină al soţiei.
1958
Se naşte fiul Radu.
1960
Revine la Chişinău în calitate de redactor la Editura Cartea Moldovenească, apoi redactor superior la Editura Lumina.
1961
Se naşte fiica Rodica.
1962
Debutează cu cartea pentru copii În ţara fluturilor .
1964
Vede lumina tiparului cartea de miniaturi Băieţelul din coliba albastră, ilustrată de Igor Vieru.
Este primit în Uniunea Scriitorilor.
1966
Editează cartea Balade , prefaţă – George Meniuc, ilustraţii– Igor Vieru.
1967
La Editura Lumina apare cartea Isprăvile lui Guguţă . Pictor Alexandru Hmelniţki.
1968
Apare monografia Miracolul cotidianului de Raisa Suveică, consacrată creaţiei lui Spiridon Vangheli.
O surpriză frumoasă pentru copii – mărgăritare din poezia universală selectate şi tălmăcite de Spiridon Vangheli şi adunate în cartea
Iepuraşul albastru . Scriitorul va mai dărui grădiniţelor o carte de căpătâi: La noi la grădiniţă (Povestiri, versuri, scenete), dar va avea
mari neplăceri: i-a introdus în viaţa copiilor din Republica Moldova pe George Coşbuc, Barbu Ştefănescu Delavrancea, I. Al. Brătescu-
Voineşti, Emil Gârleanu, Otilia Cazimir şi alţi clasici români. În acelaşi an apare cartea Conăcării (folclor de nuntă) alcătuită de
Spiridon Vangheli. De necrezut, dar direcţia Editurii Lumina apelează la instanţele superioare şi, în consecinţă, tot tirajul cărţii (30 de
mii) e sechestrat, gata să fie dat la cuţit. Poveste veche – conţine şi conăcării „româneşti“, ba mai mult chiar – la pagina 7 o trimitere la
izvorul respectiv cu caractere latine. Vangheli găseşte argumentele necesare, va răzbate cu greu la Comitetul Central şi-l va convinge pe
Dumitru Cornovan să „elibereze“ tirajul, dar în aceeaşi zi pleacă demonstrativ de la editură. Se angajează consultant literar la Uniunea
Scriitorilor din Moldova. Timp de 25 de ani a condus Secţia Literatură pentru copii a Uniunii Scriitorilor, împărtăşindu-le tinerilor din experienţa sa şi ajutându-i să-şi editez
1971
În sfârşit, după 4 ani de salahorie şi o luptă pe viaţă şi pe moarte cu toate instanţele regimului, care depersonaliza şi deznaţionaliza
copiii noştri, apare la Editura Lumina mult aşteptatul ABECEDAR scris în colaborare cu Grigore Vieru. Este singurul manual care a
supravieţuit la noi, într-un sfert de veac l-au purtat în geantă aproape 2 milioane de elevi.
1971
La Concursul „Cea mai bună carte pentru copii“
Guguţă e distins cu Premiul Unional.

Apare cartea Ministrul bunelului (Alte isprăvi de-ale lui Guguţă) – prezentare grafică de Isai Cârmu, Editura Lumina.

În selecţia lui Spiridon Vangheli văd lumina tiparului două cărţi: Bună ziua, şcoală! şi Carte pentru toţi – o carte de mare succes.
1972
Editează cartea Columb în Australia , Editura Lumina. (Cenzura interzice tipărirea povestirii Republica cu trei consuli . Apare integral
doar în 1994).
1973
Scriitorul promovează valorile literaturii naţionale şi universale pentru copii. În selecţia sa apare antologia literaturii autohtone pentru
copii Єezătoare în codru .
Traduce cartea Pepi Cioraplung a cunoscutei scriitoare suedeze Astrid Lindgren.
Face o călătorie pe jos cu fiul Radu prin 20 de sate – de la Chişinău până dincolo de Bălţi, la bunicul Ştefan.
1974
Editează antologia Copiii planetei (Pagini alese de proză universală pentru copii).

La Rio de Janeiro scriitorul e distins cu Premiul Internaţional – Diploma de Onoare Andersen pentru cartea Ministrul bunelului .
1975
Primiţi urătorii? (carte de sinteză în seria Biblioteca şcolarului , Editura Lumina), prefaţă de Stanislav Rassadin.
O piesă pentru teatrul de păpuşi: Bună seara, Steaua Polară (culegerea Pe scena şcolii ).
Apare în limba română celebra carte Peter Pen şi Wendi de scoţianul James Bariie, traducere – Spiridon Vangheli.
1976
Literatura artistică scoate de sub tipar Cercelul de argint , a doua antologie a scriitorului din literatura universală.
1979
Apare Guguţă – căpitan de corabie cu desene de Igor Vieru, postfaţă Mihai Cimpoi, editura Literatura Artistică.
1980
Scriitorul e distins cu Premiul de Stat al Moldovei.
1981
O carte nouă: Steaua lui Ciuboţel – un alt erou, o altă ipostază a copilăriei. Prezentare grafică de Lică Sainciuc. În acelaşi an mai vede
lumina tiparului cartea: Calul cu ochi albaştri (Povestiri, desene de Igor Vieru).
La 1 iunie în Grădina Publică din centrul capitalei se inaugurează Cafeneaua pentru copii GUGUŢĂ.

Apare antologia: Fetiţa din Hiroshima (Din poezia universală pentru copii – selecţie şi traducere – Spiridon Vangheli).
1982
Premiul Ministerului Învăţământului din Moldova pentru cartea Steaua lui Ciuboţel .
Conferirea titlului de Maestru emerit al artelor din R.S.S. Moldovenească.
1983
Moare tatăl scriitorului, Ştefan Vangheli, născut în anul 1889.
Vede lumina tiparului cartea de sinteză Guguţă şi prietenii săi , pictor Lică Sainciuc, Editura Literatura Artistică.
Autorul vizitează Japonia. Are întâlniri de neuitat cu traducătorii şi cititorii săi în superbul Palat al Copilului din Tokyo, în oraşele
Kyoto şi Osaka.
1985
Literatura Artistică editează Scrieri alese: postfaţă – Mihai Cimpoi, prezentare grafică de Alexei Colâbneac.
Isprăvile lui Guguţă sunt editate la Bucureşti (Editura Ion Creangă).
Se naşte nepotul Viorel.

Vede lumina tiparului antologia prozei ruse pentru copii: Băiatul trezit de privighetori . Selecţia şi Cuvânt înainte de Spiridon Vangheli.
1986
Apare cartea Privighetoarea .

Vine cu o nouă antologie: Povestea muntelui albastru – o selecţie din proza estoniană pentru copii însoţită de cuvântul autorului.
Scriitorul este invitat în Statele Unite ale Americii, se va întâlni cu cititorii săi la Boston, New York, Washington.
1987
Este invitat împreună cu soţia şi participă la Săptămâna Literaturii pentru Copii în Bratislava.
Editează antologia prozei autohtone pentru copii Cele mai frumoase flori , în limba rusă.
1988
Spiridon Vangheli e distins cu Premiul de Stat al Uniunii Sovietice pentru volumul de sinteză
Guguţă şi prietenii săi .
În cuvântul rostit la Kremlin cu ocazia înmânării Premiului de Stat scriitorul remarcă:
„Mă bucur că vremurile noi au trezit conştiinţa harnicului meu popor ce îşi recapătă acum sentimentul demnităţii naţionale şi sunt sigur
că poporul meu va ieşi învingător din
umilinţa şi înjosirea pe care i le-au adus regimul lui Stalin şi perioada stagnării“
(Literatura şi arta , 1989, 1 ianuarie).
1989
La Editura Literatura Artistică vede lumina tiparului cartea: Pantalonia – ţara piticilor, ilustrată de Iurie Leu, precum şi volumul de
sinteză Măria sa Guguţă .
1990
Apare ABECEDARUL, refăcut în grafie latină. Pictor – Lică Sainciuc. Pantalonia – ţara piticilor e declarată cea mai bună carte a
anului la Concursul organizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova.
La Bucureşti (Editura Ion Creangă) este editată Moara veselă (Steaua lui Ciuboţel) .
La Chişinău apare Băieţelul din coliba albastră în grafie latină. Editura Hyperion scoate de sub tipar monografia lui Vladimir Korkin
Otkuda prişol Guguţă?
Se naşte nepotul Ştefan.
1991
Editura Lumina lansează cartea Ghiocica în grafie latină, seria Biblioteca şcolarului ...
Spiridon Vangheli este ales Preşedinte al PEN-Clubului din Moldova – filială a Asociaţiei Mondiale a Scriitorilor.
1992
Eseurile scriitorului, tipărite în Literatura şi arta , contribuie la renaşterea naţională.
I s-a conferit titlul onorific „Scriitor al Poporului din Republica Moldova“. La Chişinău se inaugurează Teatrul Municipal de Păpuşi
„Guguţă“.
1993
Participă la Congresul Asociaţiei Mondiale a Scriitorilor, care are loc la Santiago de Compastela (Spania).
1994
Editura Turturica scoate de sub tipar Guguţă şi prietenii săi în două volume cu grafie latină. Pictori: Igor Vieru, Octavia Ţarălungă,
Boris Diodorov, Lică Sainciuc, Alexei Colâbneac, Iurie Leu.
Participă la Congresul Asociaţiei Mondiale a Scriitorilor de la Praga.
1995
Invitat de Literarisches Colloquium Berlin, se află o lună de zile în Germania, lucrând cu traducătorul la tălmăcirea cărţii Pantalonia –
ţara piticilor în limba germană.
La Bucureşti, are loc premiera cărţii Guguţă şi prietenii săi .
1996
Se epuizează primul tiraj de masă şi Editura Turturica reeditează Guguţă şi prietenii săi în două volume. În acelaşi an cartea se editează
şi într-un volum.
Scriitorul e distins cu Premiul Academiei Române „Ion Creangă“.
Este decorat cu Ordinul Republicii.
1997
Premiul „Carte frumoasă– cinste cui te-a scris“ acordat de Centrul Cultural Francez din Iaşi pentru cartea Guguţă şi prietenii săi .
(Salonul de carte românească, Iaşi).
La Ungheni se deschide şcoala primară „Spiridon Vangheli“.
1999
Apare cartea Tatăl lui Guguţă când era mic (Editura Turturica).
2000

Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru cartea Tatăl lui Guguţă când era mic , carte care se învredniceşte şi de alte premii.
În România scriitorul apare în antologia: Proza românească pentru copii. Laureat al Concursului „Zece cărţi ale secolului XX
basarabean“ pentru volumul Isprăvile lui Guguţă .
2001
Editează cartea Copii în cătuşele Siberiei (Editura Oltiţa).
2002
Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România.
2003
Teatrul Municipal de Păpuşi „Guguţă“ montează piesa Taina inelului de Spiridon Vangheli.
Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Trăim, de fapt, într-o lume a jocurilor, într-o lume ca un joc. Mai vechiul motiv theatrum mundi capătă – azi – o semnificaţie
ontologică mai nuanţată: nu asistăm doar la o privelişte, la un spectacol teatral al lumii, ci suntem implicaţi, ca fiinţă, în el; suntem în
joc. Jocul impune, prin urmare, o implicare fiinţială care e bineînţeles mai mult decât simplă implicare sau simplă participare. Se revelă
cu tot evantaiul de conotaţii adevărul existenţial suprem că în marele joc al lumii suntem în mod surprinzător jucaţi sau chiar de-jucaţi,
adică zădărniciţi: în planurile noastre înghiţite de planul lumii, cel înfăţişat cu o intuiţie pătrunzătoare şi de Eminescu. Jocul lumii este
un joc fără jucător, insinuează Heidegger. Limbii române nu-i scapă aceste nuanţe, căci, în afară de aspectul distractiv obişnuit de
petrecere cu elementele de mişcare ritualică sau convenţională, ea surprinde semnificaţii cu adevărat fiinţiale şi anume sugestia limitei,
hazardului, riscului dramatic sau tragic, adică a destinului: a juca un joc mare (sau periculos), a-şi pune capul (sau viaţa, situaţia) în joc,
a fi în joc, ceea ce înseamnă gradul cel mai mare de expunere situaţiei-limită a (auto)pierderii, (auto)distrugerii, (auto)nimicirii. (Am adăugat semnificaţiilor atestate de dicţi
Viaţa cotidiană de azi ne oferă un grandios spectacol al jocurilor: jocuri la aparate, inclusiv la Internet, jocuri de bursă, jocuri olimpice,
jocuri de societate, jocuri de noroc, jocuri de cuvinte (la care s-au adăugat integramele), jocuri televizate al surprizelor, al lanţului
slăbiciunilor.
Ajungem acum la anumite sugestii utile în acest sens pe care le depistăm în jocul personajelor lui Spiridon Vangheli, care prin natura lor
sunt nişte creaţii ale jocului şi totodată (re)creatori de joc. Găsim, în ei, concretizarea încercării de împăcare între fenomen şi individ,
între paidia şi ludic, adică jocul inofensiv preraţionăl şi jocul raţional.

Când ni se mărturiseşte gândul de a prinde deseară de pe deal stele pentru a le pune în pământ ca să crească mulţi sori („Când s-a duce
la culcare unul – o să rămână pe cer altul“), avem parcă o inversare metaforică de rânduieli fireşti, căci sorii nu pot creşte în pământ
precum cresc plantele şi soarele nu poate fi înlocuit cu altul. Or; pe noi nu ne interesează în cazul dat fenomenul ca atare, ci dorinţa
subiectivă a eului care vrea să „corecteze“ fenomenul, universul. Suntem în plin joc, aşa cum pe ecranul aparatului de joc poţi schimba
cu adevărat nişte sori sau stele şi poţi combina elementele după dorinţă.

Guguţă este un erou paradoxal prin asemenea „isprăvi“, ceea ce nu îl împiedică – în planul imaginarului receptat cu îngăduinţă credibilă
de noi – să fie un erou deplin real. Neîmpăcarea patetică cu realul se domoleşte, se „împământeşte“, cade din sfera metafizicului infantil
în sfera practicului cotidian. În aceasta constă farmecul naraţiunilor lui Spiridon Vangheli.

Acest farmec este întregit de faptul că ei concep şi simt realul ca pe ceva natural şi toate trebuie să se conformeze legilor sfinte ale
naturii şi naturalităţii. Ei nu fac altceva decât să repună totul în ordinea naturalului, jucându-se cu jucăriile oferite de însăşi natura şi
făcând, ca să zicem aşa, jocul Naturii. (Baudelaire ştim că delimita jucăriile artificiale de cele naturale.)
Arghezi mărturisea că a înlocuit natura „cuvintelor săritoare“ pe care le caută printr-o natură de adaos.
Personajele lui Spiridon Vangheli procedează în domeniul lor de paidia, de joc naiv „preraţional“, la o înlocuire a lipsei de natură cu
natură propriu-zis. Repun – adică –naturalul în drepturile lui legitime.
Cooper: În 1977 revista pentru copii CRICKET din SUA tipăreşte povestirea Darul lui Guguţă . Tot în această revistă au apărut şi alte
povestiri cu Guguţă.

Isprăvile lui Guguţă apar la Boston, Editura Addison-Westley (Se reeditează în 1980, 1983). The New York Times , cunoscutul ziar
american, salută apariţia lui Guguţă în Statele Unite: „Guguţă... e o carte cu umor subtil, de respiraţie universală“
Susana Cooper, The New York Times , 20.IX.1977
Hyman: Nu demult am avut norocul să ilustrez cartea Întâlniri cu Guguţă . După ani şi ani de lucru ca grafician, pentru prima oară
ilustrarea unei cărţi mi-a produs o adevărată plăcere... Pentru Guguţă am o dragoste aparte...
Trina Shart Hyman, Laureat al medaliei „Caldegott“, SUA (Postfaţa cărţii Meet Guguze .)
 MAŢUIA: Când l-am întâlnit pe Guguţă, am rămas uluită, povestirile astea se deosebeau de tot ce am citit mai înainte… Am tradus
imediat această carte în limba japoneză şi am citit-o mai întâi fiicelor mele. Ele l-au îndrăgit pe Guguţă ca pe un frăţior... Aş vrea să văd
ţara unde s-a născut Guguţă.
Saiaka MAŢUIA, Tokyo, Japonia (Din postfaţa la ediţia japoneză)
Proisler: Isprăvile lui Guguţă văd lumina tiparului la Berlin în 1978, a avut câteva ediţii. În 1983 apare ilustrată în viziunea altui pictor
– Gerhard Rappus.
„Am citit cu mult interes povestirile despre Guguţă, acest român mic cu suflet mare. Îmi plac subiectele nuvelelor cu iz romanesc şi felul
de a povesti al autorului – o limbă simplă, dar plastică şi bogată în culori”.
Otfrid Proisler, Mьnchen, revista Detscaia literatura , nr. 10, 1983

Petrovakz: Am tradus cartea lui Spiridon Vangheli Isprăvile lui Guguţă dintr-o răsuflare. Eram pe la o jumătate de carte şi n-am mai
avut răbdare – am prins a tipări nuvelele despre Guguţă în ziarele şi revistele noastre pentru copii. Nu aveam nici un pic de îndoială –
ştiam cu siguranţă că acest moldovean isteţ, cu numele Guguţă, va deveni eroul îndrăgit al copiilor unguri.
Între timp, în satul Turturica s-a născut un frate mai mic de-al lui Guguţă: Ciuboţel. Ispita nu mi-a dat pace până n-am tradus în limba
ungară şi peripeţiile lui Ciuboţel.
În aceşti ani, ca scriitor, am fost puternic influenţat de creaţia poetică a lui Vangheli. Cărţile de proză ale renumitului scriitor moldovean
nu-s altceva decât întruchiparea celei mai veritabile poezii.

Istvan Petrovakz, scriitor ungur, redactor şef la Editura Ferenk Mora, Budapesta (Din revista Detskaia literatura, nr 4, 1986)
RASSADIN: Vangheli e anume născut să fie scriitor pentru copii, îl caracterizează nu o enigmatică detaşare de copil, ci o afinitate cu el.
Copilul lui Vangheli nu e un „lucru în sine“ pentru a fi cercetat şi descifrat, ci un tovarăş întru cugetări, retrăiri. Ei împreună sunt în
mişcare, în devenire. Şi n-au timp a se opri pentru a se lăsa examinaţi. Sunt mereu grăbiţi – să crească, să cunoască, să raporteze
lucrurile, să le unească.
Numesc povestirile despre Guguţă povestiri cu un oarecare efort. Ele nu sunt povestiri. Sunt poveşti în tot înţelesul cuvântului. Poveşti
create de aceiaşi coautori – copilul şi scriitorul – ca şi poemele „băieţelului din coliba albastră“.
Stanislav RASSADIN, Prefaţă la cartea Primiţi urătorii?
ŞleahtiŢchi: Spiridon Vangheli debutează în genul prozei de factură metaforică pentru copii. El este autorul unui personaj unic, un
arhetip, o esenţă luminoasă a copilului, observată la ora inocenţei.

La trei ani îl cheamă Radu, noaptea doarme în casă, iar ziua se adăposteşte în „coliba albastră“. Şi Copacii, şi Vântul, şi Iazul, şi Soarele
locuiesc alături de el în coliba albastră (Băieţelul din Coliba Albastră, 1964); când mai creşte puţin, răspunde la numele Guguţă, făcând
isprăvi nemaipomenite: e ministru... al bunelului, apoi căpitan de corabie (Isprăvile lui Guguţă , 1967; Ministrul bunelului, 1971;
Guguţă – căpitan de corabie , 1979); mai târziu va fi identificat în imaginea unui nou avatar, a lui Ciuboţel (Steaua lui Ciuboţel ,
1981). El are un sat, o ţară, o lume de prieteni (Guguţă şi prietenii săi , 1983).
Maria ŞleahtiŢchi, Literatura pentru copii: între inocenţa şi nostalgia jocului, în O istorie critică a literaturii din Basarabia, Chişinău,
Ştiinţa - Arc, 2004, p. 177-178

VIERU: Guguţă este înzestrat cu multe calităţi, iar una din ele este cea de ELIBERATOR. Prin anii ’50-60 copiii noştri erau închişi într-
un fel de Gulag literar. Cu alte cuvinte, erau instruiţi în baza unor cărţi construite pe idei străine, mincinoase şi lipsite de orice
demnitate. Dar iată că vine un alt eliberator decât cel cu care ne obişnuiseră cărţile de care vorbeam, vine Guguţă care gândeşte şi
acţionează cu adevărat liber, prin el devine mai liber şi gustul literar, complet deformat până mai ieri, al micilor noştri cititori.
Grigore VIERU, Literatura şi arta , 27 iunie 1997
Vasile Vasilache 1926
1 iulie Se naşte în comuna Unţeşti, judeţul Bălţi, azi raionul Ungheni, Vasile, primul băiat din cei şase pe care i-au avut ţăranii Ion
Vasilache (n. 1904) şi Elizabeta (numele de domnişoară Darie, n. 1908).
1932
Face clasa întâi a şcolii complementare săteşti.
1937

Susţine examenele de admitere la Liceul Naţional, Iaşi (actualmente „Mihail Sadoveanu“). Taxele şcolare (cinci mii de lei anual) sunt
insuportabile pentru agricultorul Ion Vasilache, de aceea – la sugestia directorului şcolii din sat, Vasile Fuştei – tatăl îşi permută fiul la
Seminarul Pedagogic Universitar, liceu de practică didactică de pe lângă Universitatea ieşeană „Al. I. Cuza“.
1937-1940

Vasile Vasilache absolveşte trei clase ale Seminarului Pedagogic, transformat între timp în Liceul de Aplicaţie al aceleiaşi Universităţi.
1940-1941
După ocuparea Basarabiei, revine în satul natal.
1941-1944
Tânărul Vasilache urmează clasele IV-VI ale aceluiaşi liceu ieşean.
1944
15 septembrie E numit învăţător în şcoala din satul natal. În iunie şi iulie se sting din viaţă părinţii, şi majorul Vasile rămâne tutore a
trei fraţi orfani.
1945
7 martie Vasile Vasilache se căsătoreşte cu Elena Tofan (n. 1928), cu care avea să aducă pe lume patru copii: Lidia (1947), Valeriu
(1949), Victor (1951) şi Elizabeta (1960). Şcoala din Unţeşti se transformă în şcoală de 7 clase şi tânărul Vasilache e confirmat – la 19
ani – profesor de matematici şi de limba franceză.
1949
În baza celor şase clase de liceu, susţine examenele de admitere la Institutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă“ din Chişinău. Dar în 1950
este exclus din lipsă de acte de studii sovietice.
1950
Pe baza aceloraşi şase clase de liceu românesc, este admis la Institutul de Cadre Didactice din Soroca (fără frecvenţă), la Facultatea de
Limbă şi Literatură.
1952

Susţine extern examenele de 10 clase la Şcoala medie Ungheni, legalizându-şi astfel dreptul de a-şi continua studiile superioare.
1954

Absolveşte Institutul din Soroca şi se reînscrie la anul III al Institutului „Ion Creangă“ din Chişinău (Facultatea de Limbă şi Literatură),
pe care îl termină în 1958. În tot răstimpul de după 1945, lucrând profesor de limba franceză în şcolile din Unţeşti, apoi din satul vecin
Cetireni, Vasile Vasilache este prezent în presa periodică cu articole pe teme de limbă.
1957
Se transferă cu serviciul la gazeta Cultura Moldovei , organ de presă al Ministerului Învăţământului.
1959
Participă la un concurs literar (închis) anunţat de revista pentru copii Scânteia leninistă cu povestirea Cu obrazul cum rămâne? şi
obţine premiul I. Mai târziu povestirea a fost „rebotezată“ Rubla .
1961
Vasile Vasilache debutează editorial cu cărţuliile Trişca (povestiri pentru copii) şi Răsărise un soare în vie (publicistică).
1962-1964
Scriitorul învaţă la Cursurile superioare de scenaristică din Moscova (pe baza proiectului de scenariu Povestea cu cocoşul roşu ). După
absolvirea Cursurilor, lucrează redactor al secţiei proză a revistei Nistru , e membru al Colegiului de Scenaristică al Studioului
„Moldova-film“. După scenariul său Eu şi ceilalţi se filmează un documentar (operator Pavel Balan) distins cu Premiul I la un festival
de pelicule documentare, desfăşurat la Riga.
1964
Îi apar cartea de publicistică Ale tale două mâini şi cartea de nuvele Două mere ţigance .
1966

Vede lumina tiparului romanul Povestea cu cocoşul roşu (partea I), care îl consacră şi-i aduce elogii, dar şi o critică dură, necruţătoare
din partea cerberilor regimului comunist, paznici la principiile de creaţie ale „realismului socialist“. Este anul afirmării plenare a
scriitorului nu numai în cadrul republicii, opere aparte şi cărţi de proză ale lui Vasile Vasilache începând să apară la Erevan, Alma-Ata,
Vilnius, Kiev, Praga şi în alte centre de cultură din Uniunea Sovietică şi din întreaga Europă.
1970
Cartea Tăcerile casei aceleia îl confirmă pe Vasile Vasilache în calitate de nuvelist. Dar critica acerbă a romanului Povestea cu
cocoşul roşu (mai ales a părţii a II-a) nu încetează, mai curând se înteţeşte, drept care scriitorul se reprofilează în traducător. El
semnează versiuni româneşti ale unor opere şi capodopere ca Mizerabilii de Victor Hugo, Fata căpitanului de Aleksandr Puşkin,
Pururi adu-ţi aminte şi Adio pentru Matiora de Valentin Rasputin, Basme de Mihail Saltâkov-Şcedrin, Gargantua şi Pantagruel de
Franзois Rabelais, Pământenii de Vasili Şukşin ş.a.
1981
Este anul apariţiei cărţii pentru copii Păţaniile celor doi verişori .
1983
Vede lumina tiparului cartea de nuvele Elegie pentru Ana-Maria , dovadă concludentă a maturităţii creatoare a lui Vasilache în
domeniul prozei scurte şi medii.
1986
Romanul Povestea cu cocoşul roşu şi nuvelele Elegie pentru Ana-Maria , Surâsul lui Vişnu , Izvodul zilei a patra ş.a. fac obiectul unei
culegeri de Scrieri alese , prefaţate de Mihai Cimpoi.
1988
Vasile Vasilache perseverează în domeniul literaturii pentru copii şi tineret, cu cartea Mama-mare – profesoară de istorie . Este decorat
cu Ordinul Insigna de Onoare.
1989
Vede lumina tiparului o nuvelă nouă a scriitorului, Navetista şi pădurea (Editura Literatura Artistică).
1990
O culegere de nuvele pentru şcoala medie – Elegie pentru Ana-Maria – este lansată de Editura Lumina.
1992
Vasile Vasilache se învredniceşte de Premiul Naţional al Republicii Moldova.
1993
O variantă nouă a romanului Povestea cu cocoşul roşu (Editura Hyperion) şi o reeditare a nuvelei Surâsul lui Vishnu (Editura Uniunii
Scriitorilor).
1996
Scriitorul e decorat cu Ordinul Republicii, pe care în 2003 îl returnează în semn de protest împotriva decorării cu acest ordin a lui Ivan
Bodiul, odinioară persecutor feroce al culturii noastre naţionale.
2002
Romanul Povestea cu cocoşul roţu este lansat la Bucureşti, de Editura Fundaţiei Culturale Române. În carte e inclusă şi nuvela Elegie
pentru Ana-Maria .

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Un adevărat fenomen în literatura basarabeană este proza lui Vasile Vasilache, scriitor contestat pentru accentele satirice şi pentru
limbajul esopic la care a recurs spre a spune adevărul despre perioada postbelică.
Disponibilitatea carnavalescă este un dat organic al prozei lui Vasile Vasilache, a cărui filiaţie directă cu cultura populară a râsului este
de netăgăduit. Deformarea uşor parodică sau grotescă a viziunii are loc în cadrul unui curs narativ familiar, în care cititorului i se
clipeşte complice din ochi. (Modelul narativ crengian este învederat.) După ce, vrăjit de vorbele naratorului, el se transpune fără eforturi
speciale pe unda însufleţirii generale a poveştii (povestirii), i se strecoară unghiuri noi de vedere, certitudini şi incertitudini, iar dacă
acţiunea are loc în plan cotidian – intrigi, bârfeli, „pribuluieli“, cum zice autorul. În Povestea cu cocoşul roşu , roman parabolic în care
apare întreg tabloul complex şi contradictoriu al colectivizării gospodăriei ţărăneşti, eroul fiind un fel de Dinu Păturică „basarabeano-
sovietic“, avem gama întreagă a comicului: voioşia generală alternează cu intonaţia discretă a vocii autorului, solemnitatea verbului
scade brusc şi cade chiar în neutralitate epică, condensarea aforistică îşi are la polul opus un retorism despletit, farsa înlocuieşte
dezvăluirea dezacordului adânc dintre esenţă şi aparenţă. Realizând o simbioză între formulele narative tradiţionale şi moderne, Vasilache, moralist subtil şi filosof-ţăran, în
Serafim Ponoară şi Anghel Farfurel (numele poartă, după cum se vede, aceeaşi semnificaţie) formează un cuplu caracterologic: primul
rămâne ingenuul aservit frumosului, nu utilului (cumpără un bouţ frumos în loc de viţică), este firea angelică, inadaptată la destin, cel de-
al doilea este îngerul „căzut“, uşor demonizat, adaptat caraghios la noile realităţi, fiind aservit în toate utilitarismului, materialismului.
Efectul comic vine din tabloul caricat al „birocratizării“ la scară miniaturală, dar intens înstrăinătoare, a omului mărunt. „Noile“ realităţi
îşi reflectă eşecul atât în oglinda inocentă a lui Serafim cât şi în cea viciată a lui Anghel. Prozatorul conjugă, într-o viziune originală
filosofic-ţărănească, timpul anistoric al primului personaj cu timpul istoric al celui de-al doilea, răsfrângându-le – prismatic – în timpul
moral al autorului însuşi. Astfel, pe bază de material ţărănesc şi cu ajutorul procedeelor râsului popular, este ilustrată dicotomia
platoniciană daimonion – „omul-marionetă“. Serafim Ponoară ascultă doar de îndemnurile lui lăuntrice, boicotând istoria, în timp ce
Anghel Farfurel răspunde la provocările timpului, participând la negustoria lui de principii ca om mic, nu ca reprezentant al puterii – „general al universului“ – şi transformâ

Un studiu psihologic al fenomenului navetismului , care răvăşeşte satul basarabean contemporan, ne propune V. Vasilache în Navetista
şi pădurea . Sătenii de la Lozioara şi de la Dulmu, care îşi fac naveta obligatorie la oraş, săvârşesc ritualul parcă inocent al
dezrădăcinării, adică al pierderii propriei esenţe umane, al înstrăinării progresive de tradiţii, obiceiuri, strămoşi, de tot ce au sănătos în
fiinţa lor însăşi, al Neantului moral şi spiritual. Lumea navetiştilor se neantizează printr-un satanism al mediului urban (mărunte afaceri
şi tranzacţii, bârfeli, gesturi automatizate, comportament „mojicesc“, total-impudic). Portretului fenomenologic al dezrădăcinatului i se
asociază cel al bastardului , căci şirul personajelor lui Vasilache este din stirpea lui Tom Sawyer sau a lui Oliver Twist, adică a
copilului găsit sau a aceluia din flori. Sunt, sociologic explicând lucrurile, copiii foametei şi ai colectivizării, „chemaţi, trimişi, doriţi,
blestemaţi, neuitaţi, neaşteptaţi“.
Coroban: Printre romanele interesante sub raport compoziţional se află romanul Povestea cu cocoşul roşu de V. Vasilache, construit pe
o idee foarte originală, cea a conflictului dintre necesar şi frumos. Pe lângă cunoaşterea mediului, a oamenilor, a mobilelor lor sufleteşti,
scriitorul dă dovadă că posedă o anumită imaginaţie ludică care îi îngăduie să transfigureze lucrurile, relaţiile dintre oameni, să facă
sensibile ideile, folosind original fondul folcloric. Ca şi în orice operă de imaginaţie comică, şi în romanul lui Vasilache domină o
atmosferă carnavalescă, unde gesturile şi acţiunea eroilor nu necesită o motivare strictă, absolut logică. Fabulaţia romanului e liberă şi
nu valorează prin riguroasa coordonare a situaţiilor, ci printr-o deviere continuă spre un fabulos incoerent, spre bizarerii, ciudăţenii. Ea
e determinată de natura cuplului Serafim Ponoară, om molcuţ, lăsător, ciudat în bunătatea lui genuină, şi Anghel Farfurel, fire impulsivă,
capricioasă şi totodată calculată. Eroi cu firi deosebite, ce reprezintă două ipostaze ale sufletului omenesc sau două tendinţe de
dezvoltare a realităţii, apar nu o dată în literatură. În asemenea cazuri eroii alcătuiesc un cuplu, iar stările sufleteşti se oglindesc reciproc în optica lor. E un excelent mod de

Mecanismul comic din Povestea cu cocoşul roşu se declanşează în urma faptului că Serafim Ponoară, om care nu pune mare preţ pe
valorile materiale, cumpără pentru plăcerea sa, la gospodăria nouă şi tânără, un bouţ în loc de viţică, iar această întâmplare, cu totul
anacronică în condiţiile de azi ale satului colhoznic, generează o serie de situaţii şi comentarii hazlii printre locuitorii satului. Serafim e
un nătâng, un om „pe dos“, sucit şi fără voinţă. Expresia „mde“ îl caracterizează, e un mod de a privi incert oamenii şi convenţiile care
guvernează relaţiile dintre ei. Anghel, dimpotrivă, e vehement când nu i se respectă programul de lucru. Ca văcar al satului (paşte vitele
în posesia individuală a colhoznicilor), el cere ca toţi să i se supună şi să aducă la oră fixă vitele la cireadă, anunţă ora prin postul local
de radio, citeşte gazete, posedă o brichetă-revolver, motoretă ş.a. Anghel înclină uneori să-i tiranizeze chiar pe locuitorii ordonaţi ai
satului.
Vasile Coroban, Romanul moldovenesc contemporan , Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1969, pag. 267–268
Ciobanu: Vasile Vasilache a venit în literatura noastră la vârsta când se scrie proză. A venit bogat, plin de impresii, ca un stup încărcat,
necontrolat de prisăcarii periodicelor.
Vasile Vasilache scria altfel. Se învălmăşea întotdeauna în noianul impresiilor de viaţă, se încurca până la vârtejul capului în stihia
ciudată a limbii pe multe voci ale eroilor şi pe la mijlocul povestirilor striga: „Fraţilor, spuneţi-mi, unde mă aflu şi în care parte-i
luminişul!“.
Ion C. Ciobanu, Tăria slovei măiestrite , Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1971, pag. 13–14
Dolgan: Povestea cu cocoşul roşu este, mai întâi de toate, o fabulă modernă în proză. Iar fabula, după câte se ştie, are de a face
numaidecât cu sugestia alegorică sau cu cea simbolică . Prin urmare, romanul lui V. Vasilache trebuie să fie judecat nu după
„materialul“ propriu-zis al imaginilor şi chipurilor, ci prin prisma figurativă a alegoriilor şi simbolurilor utilizate. Iată de ce şi Serafim,
şi Anghel, şi bouţul urmează să fie priviţi ca nişte embleme sugestive.
Mihail Dolgan, Marginalii critice , Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1973, pag. 186–188

Burlacu: Povestea cu cocoşul roşu rămâne şi azi nu numai cel mai important text din scrisul lui Vasile Vasilache, dar – din mai multe
puncte de vedere – şi unul dintre cele mai interesante romane din tot ce a dat literatura basarabeană. Doar Zbor frânt de Vladimir
Beşleagă şi Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc şi încă alte două-trei ar putea concura, dar nu şi în mod desăvârşit, cu romanul
lui V. Vasilache. Povestea cu cocoşul roşu ţine de o altă „vârstă a romanului“. De aici provin, cu siguranţă, şi deosebirile de tehnică şi
ontologie romanescă. De altfel, în spaţiul literaturii basarabene, romanul lui V. Vasilache este primul între foarte puţinele modele
postmoderniste. Chiar dacă această tentativă de clasare ar putea fi, pentru unii, discutabilă, romanul înfăţişează câteva elemente
esenţiale şi indispensabile pentru proza postmodernistă.
Alexandru Burlacu, Critica în labirint , Editura Arc, 1997, pag. 79–81
CenuŞĂ: Romanul Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache este unic în felul lui în literatura basarabeană. Prin multitudinea de
tehnici narative – fragmentarismul, descentralizarea şi dezintegrarea subiectului, „povestea cu sertare“, metanarativitatea, dislocarea
povestirii, bicefacilitatea – prin ironie, parodie şi burlesc el provoacă o desconvenţionalizare a romanului mimetic şi o intrare în spaţiul
„romanului corintie“ (Nicolae Manolescu), fapt ce duce la instituirea unei noi ere romaneşti în Basarabia.
Felicia CenuŞĂ, Modalităţi de desconvenţionalizare a romanului tradiţional în Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache,
Literatura şi arta , 1999, 4 noiembrie

Ciocanu: Povestire, întâmplare fără sfârşit sau neadevărată, romanul Povestea cu cocoşul roşu a putut încăpea şi o replică-cheie a
întregii naraţiuni ca aceea pe care am mai citat-o: „Bre, se jeluia sincer, copilăreşte Serafim, eu îs moldovean moale. De dă cineva în
mine, nimica nu pot să fac cu mine, înţelegi?“ Este o replică pe care nici Vasile Vasilache, nici alt scriitor al timpului – romanul a fost
scris în 1963–1964! – n-ar fi fost în măsură s-o „strecoare“ într-o operă literară obişnuită, verosimilă, mimetică. Vasile Vasilache a
reuşit s-o plaseze, ca într-o poveste care îndepărta într-un fel atenţia cenzurii de la realitate, orientând-o spre ficţiune, spre anecdotă.

Faptul că bourul de odinioară a rămas un bou-bouţ n-ar fi putut figura în roman sau, dacă ar fi reuşit scriitorul să-l „strecoare“, n-ar avea
o semnificaţie profundă, dacă n-ar fi pus în corelaţia necesară cu Serafim Ponoară, cu felul lui de a fi. Adevărul e că a fost şi
moldoveanul stăpân deplin şi adevărat pe această palmă de pământ românesc, pe când bourul era „mândria codrilor, stăpânul
izvoarelor...“, iar acum a ajuns „moldovean moale...“, pe care îl calcă în picioare chiar şi „anghelii“ pripăşiţi pe meleagurile noastre
(ţiganul Anghel Farfurel a fost adus de taică-său în satul lui Ponoară gol-chistol şi orfan de mamă).
Cum ar fi exprimat scriitorul atare adevăruri, dacă romanul său n-ar fi fost conceput ca o poveste „fără sfârşit“ şi, mai ales,
„neadevărată“? Dacă ar fi adoptat o scriitură simplistă, fadă, ca din topor? Dacă n-ar fi recurs la aluzie, simbol, parabolă? şi n-ar fi
dovedit măiestria unanim recunoscută a mânuirii acestora?

În contextul povestirii citim cu plăcere un dialog între bouţ şi purcel, dialog nostim, fără vreun sens clar, dar în care o replică ordinară
dintr-un dialog înfiripat între două vite priponite – „Sălbăticie-sărăcie lucie, verdeaţă-albeaţă-negreaţă, cioric!“ – pare să aibă şi
semnificaţie umană, mai ales dacă într-un alt dialog, de data aceasta dintre un cocoş şi o puică, replica e ca şi cum reluată – „Păi asta-i
viaţă? Legată cu aţă?“ –, pentru ca la un moment dat Serafim Ponoară să iasă afară, îndemnat de soţia sa Zamfira, şi să lege bouţul care
se despriponise, astfel încât Bălan „se trezi iarăşi târât de funie“. Întoarcem pagina şi-l reîntâlnim pe Bălan, speriat, confundând funia cu
maţele care – se temea bouţul – puteau să-i iasă afară, de atâta duhoare nesuferită şi alergătură fără capăt, deoarece – comentează
naratorul – „în scurta lui viaţă legată cu aţă prima oară se pomenise alergând zălud cu funia după dânsul...“.

S-ar părea că n-avem temei să considerăm sărăcia-lucie şi viaţa legată cu aţă aluzii la viaţa grea a oamenilor în anii postbelici, inclusiv
din anii formării gospodăriilor agricole colective. Dar Vasile Vasilache nu este un scriitor care să folosească în atâtea rânduri una şi
aceeaşi expresie (ca sens) fără vreo intenţie bine gândită şi fără vreun rost bine cântărit. Or, pe fundalul poveştii autorul însăilează
adevăruri despre om şi viaţă, care în alt context literar ar fi fost imposibil de exprimat.
Ion Ciocanu, Rigorile şi splendorile prozei „rurale“. Studiu asupra creaţiei literare a lui Vasile Vasilache , Chişinău, Firma editorial-
poligrafică Tipografia Centrală, 2000, pag. 93–94
 ŞleahtiŢchi: Un narator inventiv, capabil să ia în haşura lumii narate o postată destul de întinsă, este lansat de Vasile Vasilache. El
debuta în 1960 cu volumul Trişca, după care a urmat schiţa Răsărise un soare în vie (1961). Volumul de proză Peripeţiile celor doi
verişori (1981) inserează un ciclu de nuvele care îşi centrează discursul pe întâmplările pline de farmec ale copilăriei. Cea mai reuşită
carte din seria scrierilor pentru copii semnate de acest scriitor este povestirea Mama-mare – profesoară de istorie (1988). Oralitatea,
divagaţiile pline de înţelepciune (însemne ale asumării modelului narativ crengian) sunt discret orientate spre informarea şi educaţia
corectă, în spiritul adevăratelor valori, a micilor cititori.
Maria Şleahtiţchi, Literatura pentru copii: între inocenţa nostalgiei jocului , în O istorie critică a literaturii din Basarabia, Chişinău,
Ştiinţa - Arc, 2004, p. 177
Ion Vatamanu 1937
1 mai Se naşte Ion Vatamanu, în comuna Costiceni, judeţul Hotin (azi raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi), din părinţii Maria şi Ion,
ţărani români.
1944-1954
Urmează Şcoala de şapte ani din satul natal, apoi Şcoala medie din satul vecin Vancicăuţi.
1954-1955
Tânăr învăţător la şcoala din Costiceni.
1955-1960
Îşi face studiile la Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Chimie. În această perioadă debutează cu poezii în ziarul studenţesc,
apoi în ziarul Tinerimea Moldovei . Scrise în vers liber şi alb, de o originalitate frapantă, poeziile dau naştere unor discuţii aprinse, din
care nu lipsesc atât notele apreciative cât şi criticile vehemente.
1960
Se căsătoreşte cu Elena Curicheru, studentă la filologie, viitoare traducătoare, fiica lui Mihail Curicheru, scriitor basarabean exilat în
Siberia (unde s-a stins din viaţă în 1943).
1962
Debut editorial cu placheta de versuri Primii fulgi , prezentare de N. Costenco (Chişinău, Editura Cartea Moldovenească). Prin această
carte, ca şi prin cele ce vor urma, poezia lui Ion Vatamanu impune o formulă lirică nouă, modernă, deosebită de cea tradiţionalistă
cultivată la noi în epocă. Datorită acestei atitudini de „reformator“, la care se adaugă originea sa bucovineană şi caracterul naţional
pronunţat al operei sale, poetul, de-a lungul întregii vieţi, va fi suspectat de acţiuni „subversive“ împotriva puterii sovietice şi nu va
gusta nicicând din „mierea“ graţiilor oficiale.
1963
Se naşte Mihaela, prima fiică a familiei Vatamanu.
1964
Tipăreşte placheta de versuri Monologuri , Chişinău, Editura Cartea Moldovenească.
1966
Apare cartea pentru copii Aventurile lui Atomică , Chişinău, Editura Cartea Moldovenească. Povestirea, reprezentând o fascinantă
călătorie a lui Atomică în lumea elementelor chimice şi în cea a ştiinţei, va cunoaşte mai multe ediţii, atât în limba română cât şi în alte
limbi.
1967
Apare volumul de versuri La mijlocul ierbii, prefaţat de George Meniuc, Chişinău, Editura Lumina. Cartea include poemul lirico-epic
Basmaua , care exprimă ideea păstrării memoriei ancestrale, a moştenirii străbunilor, şi care, până a apărea în volum, cunoaşte zeci de
recenzii închise.
1968
În acest an urma să-i apară o nouă carte de versuri Pasăre Eu; aflată în fază tipografică, metalul ei este topit din cauza aceluiaşi mult
„disputat“ poem Basmaua .
Se naşte cea de a doua fiică a familiei Vatamanu, Mariana.
1969

Apare, în traducerea lui Ion Vatamanu, cartea Walt Whitman, Cântec despre mine însumi, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească.
1970

Robert Frost, Între creste de munţi , culegere de poeme, traducere de Ion Vatamanu, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească.
1971

Apare culegerea de versuri Liniştea cuvintelor , Chişinău, Editura Cartea Moldovenească. Tipăreşte culegerea Юvet abricosa, în
traducere rusă, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească. Susţine, la Universitatea din Lvov, doctoratul în chimie cu teza Studierea
oscilopolarografică a complecşilor Bi (3Ş), Zn (2Ş), Sb (3Ş) cu liganzi adecvaţi şi aplicarea acestor complecşi în chimia analitică.
1972
Umbra lui Homer , poeţi elini, traducere de Ion Vatamanu, Editura Cartea Moldovenească.
1973

Poezia negrilor americani, traducere de Ion Vatamanu, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească. Este numit şef de laborator la
Institutul de Chimie al Academiei de Ştiinţe din Moldova, funcţie pe care o va deţine până la sfârşitul vieţii. În toţi aceşti ani ai carierei
sale de chimist, Ion Vatamanu va publica peste 150 de lucrări ştiinţifice în domeniul chimiei analitice, va obţine cinci brevete de
invenţie în domeniul oscilopolarografiei (1980, 1984, 1985, 1988, 1989). O serie de metodici ale sale vor fi aplicate în sfera agricolă şi
industrială din fosta Uniune Sovietică şi din Moldova, având ca teren de aplicare raioanele Teleneşti şi Anenii Noi.
1974
Apare culegerea de versuri Ora păsării, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească.
Se naşte fiica mezină a familiei Vatamanu, Leontina – „copilăria casei“.
1975

Ianis Rainis, Adie vânt, cântec popular în cinci acte, traducere de Ion Vatamanu, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească.
1977
Apare volumul de versuri De ziua frunzei, prefaţă de Grigore Vieru, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Cartea, considerată drept
una din cele mai valoroase apariţii poetice din anii ’70, marchează, prin ciclurile Secunde cu munţi, Răscoală contra morţii şi Cu
neodihnă, clasicizarea formală a poeziei lui Ion Vatamanu. Poezie americană, antologie, prefaţă şi traducere de Ion Vatamanu,
Chişinău, Editura Literatura Artistică.
1978
Publică, în colaborare cu alţi lucrători ştiinţifici ai laboratorului de chimie, lucrarea Indice bibliografic al literaturii de polarografie
(anii 1922-1977), Chişinău, Editura Ştiinţa. Apare culegerea de versuri Zelenaia colîbeli pesni , în traducere rusă, Moscova, Editura
Sovietski pisateli.
1980
Apare volumul Viaţa cuvântului, prefaţă de Pavel Boţu, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Culegerea, alcătuită din mai multe
compartimente, include articole de publicistică şi texte cu caracter eseistic. Culegerea Teiul , versuri pentru copii, ilustraţii de Igor
Vieru, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Apare culegerea de versuri Zemlea Poeta , în traducere rusă, Chişinău, Editura Literatura
Artistică.
1981
Apare volumul Iubire de tine , Chişinău, Editura Literatura Artistică. Culegerea include câteva cicluri de poezii şi balade, precum şi
poemele de largă respiraţie lirico-epică Pasăre Eu, Basmaua şi Privighetoarea cântă plumb.
1982
În acest an, la Editura Literatura Artistică urma să-i apară volumul de poezii şi balade De pe două margini de război. Cenzura
comunistă hipervigilentă stopează cartea în faza de corectură, metalul ei fiind topit, iar autorul învinuit de „acţiuni subversive“
împotriva puterii de stat. Imant Ziedonis, Basme în culori, proze poetice pentru copii, traducere de Ion Vatamanu şi Elena Curicheru-
Vatamanu, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Teatrul „Flacăra“ de la Universitatea din Chişinău montează spectacolul Basmaua ,
după poemul omonim al lui Ion Vatamanu.
1983

Apare volumul de poezii, balade şi poeme Măslinul oglindit , prefaţă de Pavel Boţu, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Cartea este o
nouă variantă, refăcută şi „îmbunătăţită“, a volumului „ghilotinat“ De pe două margini de război, şi scoate în evidenţă o nouă faţetă a
poeziei lui Ion Vatamanu: baladescul sau, mai exact, reabilitarea– prin mijloace poetice moderne – a baladescului. Baladele reprezintă o
cronică a satului, o „iliadă“ a copilăriei văzute cu ochi de matur. Autorul recurge la valorificarea istoriei, reale şi imaginare, a mitologiei
populare, îmbrăcând cămaşa concretului şi trecând (cu mult succes!) „proba supunerii la obiect“. Apare culegerea de poezii Secundy i
gory , în traducere rusă, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Teatrul pentru tineret din Chişinău montează spectacolul Osia dorului,
după poezia lui Ion Vatamanu (regizor Silviu Fusu).
1984

Apare volumul A vedea cu inima, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Lucrarea include schiţe, tablete, marginalii eseistice, în care
sunt analizate diverse aspecte ale vieţii sociale şi culturale, probleme ce ţin de sfera artei în general şi a literaturii în special. La Chişinău
are loc serata de creaţie Cântare văzduhului paşnic al patriei – două ore de poezie cu Ion Vatamanu, manifestare de răsunet în viaţa
culturală din acei ani. Este decorat cu Medalia de Bronz a Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale.
1985
Apare cartea de versuri pentru copii Izvoraş cu ochii verzi, Chişinău, Editura Literatura Artistică.
1986
Apare volumul de versuri Dimineaţa mărului , Chişinău, Editura Literatura Artistică. Cartea include ciclurile poematice Vara râurilor
repezi, Prăbuşirea prietenului, poemul Femeia din muguri, Frumoasa cu prunci, fiind considerată ca una dintre cele mai
reprezentative lucrări ale autorului. Teatrul literar al elevilor „La steaua“ din Chişinău prezintă spectacolul de poezie Privighetoarea
cântă plumb , după poemul omonim al lui Ion Vatamanu (regizor Vasile Căpăţână). Spectacolul este premiat în cadrul unui festival
unional.
1987

Apare volumul Nimic nu-i zero, prefaţă de Mihai Cimpoi, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Cartea reprezintă o selecţie
retrospectivă de poezii, balade şi poeme. Cu prilejul sărbătoririi celor 50 de ani de viaţă, la Teatrul Academic „Puşkin“ are loc o serată
omagială, în cadrul căreia i se conferă Diploma de onoare a Prezidiului Sovietului Suprem al Republicii. Teatrul pentru copii şi tineret
din Chişinău prezintă spectacolul „Dimineaţa mărului“ (regizor V. Căpăţână), după poezia lui Ion Vatamanu.
1987-1991
În aceşti ani, angajat plenar în lupta pentru eliberarea naţională a românilor din Republica Moldova şi Bucovina, Ion Vatamanu scrie o
serie de poezii cu caracter social-politic, militante, incendiare, de o largă audienţă la public: Unire, moldoveni; Celor ce pun graiul la
vot; Un popor de felul nostru; Ce vor scriitorii?; Matern la Bucovina etc.
1988
Apare volumul Dialoguri banale sau trist şi vesel despre oameni, Editura Literatura Artistică. Poemele sunt nişte parabole sociale în
care autorul surprinde şi analizează aspecte, stări şi atitudini din anii „restructurării“ gorbacioviste. Apare monografia Termodinamica
hidrolizei ionilor metalelor (în colaborare cu tânărul savant Ilie Fiştic), Chişinău, Editura Ştiinţa.
I se conferă Medalia „Veteran al muncii“.
1989

15 februarie La Chişinău apare primul ziar în grafie latină, Glasul, tipărit în Letonia cu sprijinul Societăţii „Dacia“, responsabili de
ediţie fiind Maria Briede-Macovei, Leonida Lari, Viorel Mihail, Ion Vatamanu. Apare cartea de versuri Izvoraş cu ochii verzi, ediţie
completată, pictor I. Moraru, Chişinău, Editura Literatura Artistică. Apare culegerea de versuri Vozvraşcenie domoi , în traducere rusă,
Moscova, Editura Sovietski pisateli. Apare monografia Polarografia în analiza de atestare a mostrelor standard ale metalelor
nefieroase şi aliajelor lor (în colaborare), Chişinău, Editura Ştiinţa. Premiul ziarului Moldova socialistă pentru publicistică. I se
acordă Diploma Televiziunii Moldoveneşti pentru ciclul de emisiuni „Abeceul moralei“.
1989-1991
Împreună cu L. Lari asigură conducerea ziarului Glasul , primul ziar în grafie latină.
1990
Apare volumul de poezii şi balade Atât de mult al pământului, Chişinău, Editura Hyperion. Este ales deputat în Parlamentul Moldovei
şi desemnat preşedinte al Comisiei Parlamentare pentru Cultură şi Culte. În această calitate, elaborează proiectul ansamblului monastic
„Căpriana“. Participă, alături de alţi câţiva scriitori (Grigore Vieru, Ion Ciocanu, Arcadie Suceveanu) la Festivalul internaţional „Serile
de poezie de la Struga“ (Iugoslavia).
1991-1993
Director al revistei Columna.
1992
15 februarie Devine membru de onoare al Societăţii culturale bisericeşti „Mitropolitul Varlaam“.

18 februarie Pentru merite deosebite în arta scrisului i se conferă titlul onorific „Maestru al literaturii“. Cu prilejul aniversării a 75-a de
la Unirea Basarabiei cu Patria-mamă, i se acordă Diploma Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni.
1993
9 august La Chişinău, se stinge subit din viaţă Ion Vatamanu. Dispariţia lui fulgerătoare este deplânsă de întreaga Moldovă.
Înmormântarea are loc la 11 august, la Cimitirul Central din Chişinău, având amploare de funeralii naţionale.
1994

La un an de la dispariţia poetului, Teatrul „Ion Creangă“ din Chişinău prezintă spectacolul Baladele satului de pe două margini de
război – Ion Vatamanu, in memoriam. Şcolii medii din Pârliţa, Ungheni, i se conferă numele lui Ion Vatamanu.
1995
Liceul teoretic raional din Străşeni devine Liceul „Ion Vatamanu“.

I se conferă Premiul „Dacia“ în domeniul artei populare, post-mortem. Apare cartea pentru copii Unde-i urma mea?, prezentare grafică
Sergiu Puică, colecţia Micile Americi , Chişinău, Editura Museum. I se conferă Medalia „Eminescu“, post-mortem. I se decernează
Diploma Partidului Liberal din Moldova pentru promovarea Spiritului de libertate în creaţie, post-mortem.
1997
Cu prilejul aniversării a 60-a de la naştere, la Academia de Ştiinţe din Moldova are loc Sesiunea ştiinţifică „Ion Vatamanu – omul şi
poetul“. Tot cu acest prilej, Ministerul Culturii şi Uniunea Scriitorilor din Moldova organizează Concursul republican de poezie şi
muzică tânără „Ion Vatamanu“. La 1 septembrie şcolii medii din satul natal Costiceni i se conferă numele Ion Vatamanu, iar pe
clădirea ei este dezvelit un basorelief cu chipul poetului.
1998
Apare volumul Secunde cu munţi în colecţia Poeţi români contemporani, Bucureşti, Editura Eminescu.
1999

mai Dezvelirea unei plăci comemorative cu chipul poetului pe clădirea Institutului de Chimie al Academiei de Ştiinţe din Moldova.
2000
Apare volumul Nimic nu-i zero în colecţia Biblioteca şcolarului , Chişinău, Editura Litera. Apare Volumul Să mă chemaţi să vă cânt ,
Timişoara, Editura Augusta.
2001
Apar 2 volume de versuri Altă iubire nu este în colecţia Scriitori români contemporani , Bucureşti, Editura Biodova.
2003
Volumul Nimic nu-i zero în colecţia Biblioteca şcolarului , ediţie adăugită, Chişinău, Editura Litera Internaţional. Apare cartea pentru
copii Oglinda mofturoasă, în colecţia Poezii de seama voastră, prezentare grafică Anatol Smâşleaev, Chişinău, Editura Prut
Internaţional.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Poetul Ion Vatamanu... a fost, în 1944, martorul unui act surprinzător: apariţia frontierei chiar în grădina casei părinteşti. Sârma
ghimpată produce o ruptură în fiinţa lui, care va tânji mereu după întreg, după deplinătate. Poezia lui stă, la propriu şi la figurat, sub
semnul refuzului frontierei.

Fisura produsă în sufletul copilului devine în poetica lui Ion Vatamanu o fisură ontologică. Poemul de mari proporţii Pasăre Eu aduce
în prim-plan sugestia unei amare rupturi sufleteşti, în care coexistă „pasărea venirii“ şi „pasărea plecării“, fel de a spune că viaţa şi
moartea îşi dau mâna, polarizând fiinţa poetului. Motivul mioritic al predestinării se infiltrează în poezie.

Ca orice poet basarabeano-bucovinean, Ion Vatamanu este modelat de matricea ştiinţifică a satului în care s-a născut – blagian –
veşnicia. Sentimentul plaiului, care apare ca „o grădină aleasă“, generează o sinteză a liricului şi epicului, baladescului şi imnicului, a
reacţiei publicistice imediate şi a reflecţiei sentimentalo-existenţiale. Nu lipsesc accentele neopaşoptiste, atitudinile patetice de
promovare a idealurilor naţionale. În volumul Atât de mult al pământului poetul acceptă ipostaza de tribun, de poeta vates.
Poemul Pasăre Eu se cade considerat, fireşte, drept piatră de boltă a poeziei vatamaniene; el surprinde, într-o metaforă-cheie, condiţia
poetului care e condiţia generalizată a omului. Јѕ¤

Poezia lui Vatamanu este, esenţialmente, o poezie a întâmplărilor, vârstelor şi stărilor sufletului, a sărbătorilor (când ora păsării e
senină) şi învolburărilor dramatice (când apare pasărea bună şi pasărea rea într-un singur „cuib“). Ea are desfăşurare ciclică, în secvenţe
şi momente dispuse fragmentar, pe un fir al mărturisirii discontinui, care imită cursul monoton al existenţei cotidiene.
În linii mari, poezia lui I. Vatamanu se constituie din fragmente de viaţă structurate ciclic; ciclicitatea, ca principiu general, se exercită
fie în interiorul unui poem (Basmaua, Pasăre Eu, Privighetoarea cântă plumb) , fie sub chip mai accentuat de contrapunct, fie sub acea
de organizare tematică elementară (Secunde cu munţi), fie sub acea de instrumentare laitmotivică mai complexă (Vara râurilor repezi,
Prăbuşirea prietenului, Femeia din muguri, Frumoasa cu prunci), fie sub forma alternanţei de secvenţe estetice în proză...

Meniuc: Ion Vatamanu s-a impus ca poet de meditaţie lirică, inspirat mereu de anxietatea ce-l paşte în lumea contemporană. Dintre
cărţile lui, Primii fulgi şi Monologuri au adus în poezia noastră de azi emoţii şi gânduri exprimate într-un fel proaspăt nealterat de
imitaţie livrescă. Aş spune chiar, Monologurile au fost prea puţin relevate în presă de către exegeţii literari. Ion Vatamanu ştie să aleagă
metafore neaşteptate ce fuzionează cu gândirea omului modern. Ceea ce este important la Ion Vatamanu, în majoritatea cazurilor, e că el
nu forţează limbajul, meditează aşa cum îi este firesc să se exprime, fără a se lega de un ritm anume, de obsesia rimelor abracadabrante,
preferă formele libere ale poeziei. Tendinţa lui se îndreaptă în albia unei atmosfere intime, de confesiune. Şi când are ce spune, grav şi
adânc, încheagă o lume proprie, multicoloră şi cu răsunete în cititori.

George Meniuc, Din prefaţa la cartea lui Ion Vatamanu La mijlocul ierbii, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească, 1967

Vieru: Ion Vatamanu face parte din generaţia de poeţi care a debutat pe când rima era socotită piatră de hotar. Dincolo de ea era pământ
„străin“ şi-o încercare de-a sări îngrădirea era luată drept trădare. Deşi nu mai aveam unde călca de atâtea rime, vechi sau noi, nimeni nu
cuteza să treacă dincolo, unde era pământ slobod, bun pentru însămânţare. Primul dintre noi a riscat Ion. Trăiam cu toţii bucuria
descoperirii versului alb şi liber. Spre marea noastră mirare, am aflat apoi că dincolo fuseseră, cu veacuri în urmă, poeţii noştri anonimi.
Pentru că ce este, bunăoară, acest splendid proverb, dacă nu un poem în vers liber: „Cine doarme pe pământ, n-are frică să cază când se
întoarce“? Sau ce o fi această ghicitoare despre butoiul cu vin, dacă nu o frumoasă poezie ironică, spusă şi ea în vers alb: „Nebunul
satului, îmbrăcat în cămeşă de lemn“? Pe urmă Neculce şi Cantemir cu prozele lor ilustre. Apoi Meniuc, Istru, Lupan de prin anii ’30 şi
de mai încoace. Sau Druţă cu baladele sale de mare poezie.

Ion Vatamanu este unul dintre poeţii care au împrospătat cu noi şi îndrăzneţe metafore, cu o nouă gândire artistică poezia noastră. A
spune în anii când foarte mulţi se obişnuiseră cu expresia plată a gândirii, a spune în acei ani astfel: „Soarele răsturnat pe masa mea/ din
ceaunul cerului ca o mămăligă./ Eu îl împart. Soarele se taie greu./ ...În jurul mesei mele stau copiii. Vor copiii soare. Vor copiii
pământ./ Vor copiii planetei azi, în amiaza veacului XX, soare.../ Eu trebuie să împart soarele în părţi egale./ Eu împart soarele“ – era,
desigur, un act artistic de curaj din partea unui poet tânăr. Јѕ¤
Ora păsării, ca şi La mijlocul ierbii sau Liniştea cuvintelor este întâmpinată frumos de critică şi de cititor. A venit parcă vremea când
Vatamanu poate să-şi „rumege“ în tihnă biruinţa, succesele. Adică să-şi continue versul liber sau tradiţional. Ei bine, la 40 de ani,
acelaşi neastâmpăr tineresc, aceeaşi forţă creatoare, ba una sporită, dă viaţă unui extins şi profund ciclu de poeme în proză, inclus în
cartea de faţă cu titlul A doua lumină, poeme la fel de noi pentru tradiţia noastră poetică. Cu bucurie constatăm că unele dintre ele, cum
ar fi Mama, Cântarul şi altele, pot figura în orice antologie şi că, alături de cântecele frunzei, ele constituie partea cea mai densă a
cărţii.

Dacă ar fi să căutăm o înnemuire de expresie a creaţiei lui Ion Vatamanu cu cineva de la noi, am pomeni numele lui George Meniuc, cel
din Vremea Lerului, Nicolai Costenco, cel din Coţofenele albastre, şi numele lui Victor Teleucă, cel din Îmblânzirea focului şi
Momentul inimii. De ceilalţi poeţi Vatamanu pare a se deosebi fundamental, deşi undeva în adânc se întâlneşte cu mulţi din colegii de
generaţie. (Avem azi o poezie diversă. Dar nu numai asta ne bucură în mod deosebit. Ne bucură mai ales că avem cititori cu gusturi
diverse, critici literari care susţin diverse formule poetice, cuprinse în versul tradiţional, liber sau în poemul în proză).
Două motive – frunza şi pasărea – par să domine scrisul lui Vatamanu. Una simbolizând statornicia sufletească, spirituală, cealaltă –
cântecul, zborul liber al său. Iar întregul act liric al poetului nu este altceva decât expresia unei iubiri depline, până la capăt. (Destule
bucăţi din poezia noastră lasă impresia unei iubiri pe jumătate. Se iubeşte pe jumătate iarba de-acasă, ochii iubitei, graiul, cutezanţa.)
Iubirea până la capăt – iată una din calităţile superioare ale poeziei în genere. Cine iubeşte până la capăt, spune dictonul, trăieşte mult.
Grigore Vieru, Din prefaţa la cartea lui Ion Vatamanu De ziua frunzei, Chişinău, Editura Literatura Artistică, 1977
Ciocanu: ...Întreaga carte Dialoguri banale.. . se prezintă drept o materializare, prin imagini literare, a afirmaţiei programatice
transcrise. În chiar prima parabolă a cărţii – Ambroziada – Ion Vatamanu pune în lumină necesitatea de a restructura în chip radical
modul de gândire, de acţiune, de existenţă. Reflecţia poetului are drept pilon încercarea unui personaj concret – Ambros – de a-şi
revizui viaţa şi atitudinea faţă de viaţă, apoi constatarea de către personaj a imposibilităţii revizuirii jinduite în condiţiile când ba un şef
(pe nume Rău), ba un alt Ambros (numit Ambros-doi) continuă să trăiască pe vechi şi să ceară acelaşi lucru de la subalterni şi colegi. De
altfel, cei doi Ambroşi pot fi înţeleşi şi drept două ipostaze net diferite ale unuia şi aceluiaşi personaj; deci putem înţelege în cazul lui o
luptă interioară. Oricum, Ambros cade sub influenţa celor pe care părea că-i detestă, el apare în ipostaza învinsului incapabil de a se
smulge din condiţia cu care se obişnuise. În consecinţă, poetul îl bănuieşte de laşitate. „Îi place, totuşi, să ambrozieze.../ Îi place.../
Ambroziază, ambroziază,/ Dar de restructurat/ nu se restructurează...“ – sunt versuri care denotă atitudinea autorului faţă de personajul lipsit de tenacitate, de resurse psiholo
Poetul nu simplifică procesul restructurării autentice a omului. El ne îndeamnă la meditaţie, la atitudine, ca şi în celelalte opere incluse
în cartea Dialoguri banale... Sugestia lirică a unor idei şi atitudini este puternică, pe potriva smulgerii măştilor de pe fenomene şi tipuri
umane găunoase în esenţă . Јѕ¤

Apoi şi în alte dialoguri – Iazul, flota iazului şi gâştele, O vânătoare imaginară, Rubla găsită, O întâmplare în piaţă – poetul reia şi
adânceşte conflictul dintre spiritualitatea autentică, specific umană, şi pragmatismul material, total şi agresiv. În felul acesta, axa
ideatică a întregii cărţi este lupta dintre viaţa spirituală definitorie pentru fiinţa superioară şi existenţa văduvită de elementul spiritual. O
atare concluzie se verifică uşor la lectura dialogului Roţi şi spaţiu, în care garajistul îşi întreabă direct interlocutorul: „Spirit, zici? Dar
ce-i şi asta?/ Vopsea pentru pereţi?/ (...) La piaţă spirit nu se vinde,/ Se vinde ceapă şi orez“.
Descifrarea adecvată a rostului etic al spectacolelor plăsmuite de Ion Vatamanu este însoţită de plăcerea contactului cu o stihie
lingvistică şi stilistică originală, care adevereşte creativitatea scriitorului şi la nivel de limbaj.
Ion Ciocanu, Reflecţii şi atitudini, Chişinău, Editura Hyperion, 1992, pag. 103–105.

Rachieru: În pofida debutului insurgent (Vatamanu cuteza, în 1962, când tipărea Primii fulgi, să atace versul liber), el intră în făgaşul
„liniştii cuvintelor“ (înfiinţătoare de armonie; a se vedea în acest sens şi volumul de eseuri Viaţa cuvântului, 1980). Mai mult, în
sufletul fiecăruia sălăşluieşte o pasăre, eliberând poezia; iar existenţa se supune „acestui cânt de pasăre“. Јѕ¤
Înţelegând că izvorul Cântecului rămâne viaţa, „ierbile cu suflet viu“, starea de vis, poetul vrea să rupă „rugina cercurilor“ care îl
încătuşează; ar vrea, în numele tinereţii biruitoare, să asculte glasul păsării („ce poartă-o suferinţă“) luptând cu „elogiata forţă“. Ruptura
despre care am pomenit îl tensionează însă (Cântecul de sâmbătă), înţelegând că viaţa cu moartea convieţuiesc; logodit cu o stea,
poetul vrea să audă glasul fundamental al suferinţei; doar aşa poate atinge rostul înalt al creaţiei, identificându-se cu acest cântec pur.
Nevoia de împlinire îl macină, şi acest „fragmentarism“, saturat de sensuri, desfăşoară o viziune amplă, mozaicată, urcând capricios spre
stările esenţiale, revărsate într-o deltă a trăirilor, întinsă de la reacţia imediată (cu nerv publicistic) la cea rafinată, cutreierată de
„iluminaţii“. Şi, din nou, spre erupţiile tribuniste, poetul devenind „purtătorul de voce“ al renaşterii basarabenilor/ renaşterii
românismului. De altfel, descătuşările confesive în ritm amplu, precipitat totuşi, erau anunţate chiar de Vatamanu: „Îi port în buzunar pe
Whitman (din care a şi tradus – n.n.), pe Maiakovski“... Încrezător, uşor propagandistic, în destinul Omului, cu fruntea rezemată de „umărul soarelui“, poetul energizează ve
 Lectura poeziilor lui Ion Vatamanu cheamă în sprijin eseistica sa. Poetul a ţinut să se explice, chiar redundant, oferind exegeţilor – de
azi şi de mâine – lămuriri, ţinând de un veritabil program, închegând o viziune poetică. „Whitmanian“ la start, el încarcă
„fragmentarismul“ cu o înlănţuire nestrunită de trăiri, nestrăine de ruperile de ritm ori parantezele epice. Această suverană ciclicitate
(precum în De ziua frunzei, 1977) „corectează“ visata dezmărginire şi orgoliul orb al sevelor tinere, înţelegând Јѕ¤ destinul frunzei,
aptă „să tot nască vieţi din moarte“. Nici fragmentele „baladeşti“, împinse în hiperbolă şi arhetipal, din Măslinul oglindit (1983), în care
un Gheorghe e aşezat pe „tronul planetei“, iar rănile memoriei („de pe două margini de război“) sângerează încă, nu scapă de nămolul
prozastic. Dar, indiscutabil, Sufletul Păsării Eu (adică Poetul) încape o lume şi Zborul Ideii, ţintind azurul, chiar dacă se livrează
parţial, secvenţial, se înscrie unui flux. Un „cânt de pasăre“ leagă insurgenţa începuturilor cu disciplina (liniştea) maturităţii.
Adrian Dinu Rachieru, Poeţi din Bucovina, Timişoara, Editura Helicon, 1996, pag. 490–492
Grigore Vieru 1935
14-Feb
În satul Pererita de pe malul stâng al Prutului, fostul judeţ Hotin, se naşte Grigore Vieru în familia de plugari români a lui Pavel şi
Eudochia Vieru, născută Didic.
1950
Absolveşte Şcoala de 7 clase din satul natal.
1953
Termină Şcoala medie nr. 2 din orăşelul Lipcani. Ani desculţi şi flămânzi.
1957
Debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma , care este apreciată de critica literară drept un început
de bun augur.
1958
Absolveşte Institutul Pedagogic „Ion Creangă“ din Chişinău, Facultatea Filologie şi Istorie. Apare a doua culegere de versuri pentru
copii, Muzicuţe . Se angajează ca redactor la revista pentru copii Scânteia leninistă , actualmente Noi .
1959
8-Jun
Se căsătoreşte cu Raisa Nacu, profesoară de română şi latină.
Redactor la revista Nistru , actualmente Basarabia , publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1960-1963
Redactor la Editura Cartea Moldovenească.
1960
16-Jun
Se naşte primul copil al familiei Vieru – Teodor.
1961

La Editura Cartea Moldovenească îi apar două plachete de versuri pentru copii: Făt-Frumos curcubeul şi Bună ziua, fulgilor!
1963

Văd lumina tiparului două cărţi pentru copii: Mulţumim pentru pace (versuri) şi Făguraşi (versuri, povestiri şi cântece).
1964
Revista Nistru publică poemul Legământ , dedicat poetului nepereche Mihai Eminescu.
1965
Prefaţat de Ion Druţă, apare volumul Versuri (pentru cititorii de toate vârstele), volum pentru care, în anul 1967, i se acordă Premiul
Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret.
29-Jun
Se naşte cel de-al doilea fiu, Călin.
1967
La Editura Lumina i se tipăreşte culegerea pentru copii Poezii de seama voastră .
Revista Nistru publică poemul Bărbaţii Moldovei, cu o dedicaţie pentru „naţionalistul“ Nicolae Testimiţanu. Întregul tiraj este oprit,
dedicaţia scoasă.
1968

Se produce o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău , cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea
este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. În chiar anul apariţiei devine obiect de studiu la cursurile
universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi , Lucian Blaga , Brâncuşi , iar
alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.
Tot în acest an apare monografia Mirajul copilăriei de M.Cimpoi, dedicată creaţiei poetului.
1969
Tipăreşte Duminica cuvintelor la Editura Lumina cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit
„obligatorie“ în orice grădiniţă de copii.
1970
Editura Lumina scoate de sub tipar Abecedarul , ai cărui autori sunt Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o
luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-a angajat şi învăţătorimea basarabeană, lucrarea fiind considerată
naţionalistă de către autorităţi.
Apare volumul selectiv de versuri pentru copii Trei iezi . La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, este retras din librării
pentru poemul Curcubeul, în care s-a găsit „ascuns“ Tricolorul Românesc.
La Bucureşti, la revista Arici Pogonici, apare cartea pentru copii La şcoala iepuraşilor.
1971
La Editura Cartea Moldovenească, în colecţia Mioriţa , apare placheta Versuri , cu o prefaţă de George Meniuc.
1972
Apare culegerea de cântece Soare, soare.
1973

Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX Dan
Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Şerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna,
Voroneţ, Suceviţa, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chişinău cu un sac de cărţi. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire:
„Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul“.
1974
Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială în România din partea Uniunii Scriitorilor,
căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cârneci. Apare volumul de versuri lirice Aproape, cu ilustraţii
color de Isai Cârmu.
Apare şi cartea pentru preşcolari Numărătoarea la Editura Lumina.
1975
La Editura Lumina apare cartea pentru cei mici Mama, ilustrată de Igor Vieru.
1976
Editura Lumina lansează volumul Un verde ne vede , pentru care, în anul 1978, i se decernează Premiul de Stat al R.S.S.M. în domeniul
literaturii.
1977
La invitaţia Uniunii Scriitorilor din România vizitează împreună cu soţia mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-
Napoca, Iaşi.
1978
Prin apariţia la Editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a volumului Steaua de vineri , cu o binecuvântare de Nichita
Stănescu, este ruptă gheaţa tăcerii între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului. Apar Clopoţeii – o culegere de cântece
pentru copii de Iulia Ţibulschi pe versuri de Grigore Vieru.
1980
Copiii de la grădiniţe se bucură de o nouă apariţie – abecedarul pentru preşcolari Albinuţa –, ingenios ilustrat de tânărul pictor Lică
Sainciuc.
Fiindcă iubesc – o nouă culegere de versuri lirice, bine primită de cititori şi de critica literară. Să creşti mare – culegere de cântece
pentru copii.
1981

La Editura Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimbreanu), în colecţia Cele mai frumoase poezii , apare o selecţie de Mircea
Radu Iacoban din lirica poetului sub numele Izvorul şi clipa , cu o prefaţă de Marin Sorescu şi cu un portret de Sabin Bălaşa.
Moare mama poetului, Eudochia. Înmormântarea se face cu preot – lucru aproape condamnabil în acele timpuri.
1982
Este lansat filmul muzical pentru copii Maria Mirabela al eminentului regizor Ion Popescu Gopo. Autorul muzicii – Eugen Doga,
autorul textelor pentru cântece – Grigore Vieru.
1983
La Editura Literatura Artistică din Chişinău apare cartea Taina care mă apără . Primele accente profund sociale în creaţia poetului se
fac simţite în poemele Un secol grăbit , Imn globului pământesc , Poetul .
1984

Poetul îşi adună cele mai frumoase poezii şi cântece, medalioane, secvenţe publicistice în volumul Scrieri alese , prefaţat de cel mai de
seamă critic şi istoric literar al Basarabiei, Mihai Cimpoi. Versurile noi pe care poetul le-a inclus în Scrieri alese (Ascultaţi, măi copii,
Floarea soarelui, Despre fericire) au în majoritatea lor un caracter social. De aici încolo, artistul, obligat de condiţiile social-politice,
devine un poet tribun. Într-un interviu el mărturiseşte: „Eu sunt un poet liric, chiar tragic. Abia aştept ca lucrurile să se reaşeze în matca
lor, pentru a reveni, la chemarea mea firească, la poezia lirică“.
Apare un studiu semnat de Mihail Dolgan Creaţia lui Grigore Vieru în şcoală .
1985

Poetul împlineşte 50 de ani. Doreşte cu această ocazie să facă un spectacol literar-muzical la Palatul Octombrie (azi Palatul Naţional).
Spectacolul este interzis de autorităţi. Apare la Editura Literatura Artistică culegerea de cântece Lumina toamnei şi monografia
Întoarcerea la izvoare de M.Cimpoi. I se conferă titlul onorific de maestru Emerit al Artei.
1987
Poftim de intraţi – o altă culegere de cântece pentru copii, realizată de aproape toţi compozitorii basarabeni care scriu pentru copii.
Pentru prima oară Grigore Vieru se lansează şi ca autor de melodii pentru copii. La Editura Literatura Artistică apare cartea de versuri,
creionări, interviuri, note, intitulată Cel care sunt .
1988
Săptămânalul Literatura şi arta tipăreşte primul text poetic postbelic cu litere latine semnat de Grigore Vieru. I se acordă cea mai
prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen . În acelaşi an vede lumina
tiparului cartea de versuri Rădăcina de foc la Editura Universul din Bucureşti (director Romul Munteanu). Culegerea Ramule-neamule
cu muzica Iuliei Ţibulschi pe versuri de Grigore Vieru şi volumul de versuri Mama cu desene de N.Danilenco apar la Editura Literatura
Artistică.
1989
Este ales deputat al poporului din U.R.S.S. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din
Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut. Artiştii sunt primiţi cu lacrimi de bucurie în ochi. Iese de sub tipar
culegerea de versuri, cântece, aforisme şi publicistică Cine crede .
1990
Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române. Poetul bucură pe cei mici cu o nouă plachetă de versuri Frumoasă-i
limba noastră, Editura Hyperion.
1991
Membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii. La Editura Orient-Occident din Bucureşti apare volumul Hristos nu are nici o
vină , cu o prefaţă de Carolina Ilica şi o postfaţă de Dumitru M. Ion.
1992
Academia Română îl propune pentru Premiul Nobel pentru Pace .

La Electrecord , Bucureşti, apare discul de cântece Răsai , realizat împreună cu marii dispăruţi Doina şi Ion Aldea-Teodorovici.
Casa de discuri din Moscova imprimă Cântece de Anatol Chiriac pe versuri de Grigore Vieru. La Electrecord apare discul Versuri în
lectura autorului. I se conferă titlul onorific Scriitor al Poporului din Republica Moldova .
1993
Este ales membru corespondent al Academiei Române. La Editura Porto-Franco, Galaţi, apare cartea de versuri Curăţirea fântânii.
(Selecţie şi aprecieri critice de V. Pâslaru, postfaţă de V. Crăciun).
1994
La Editura Scrisul Românesc din Craiova apare volumul Rugăciune pentru mama , prefaţat de Tudor Nedelcea.

Apare Doinatoriu de Tudor Chiriac – o tulburătoare creaţie muzicală, una dintre compoziţiile fundamentale ale muzicii basarabene, în
care compozitorul reuşeşte să ridice doina la nivel de oratoriu. Majoritatea versurilor aparţin lui Grigore Vieru.
Aprilie
Venirea la putere a Partidului Agrarian, care renunţă la Imnul de Stat Deşteaptă-te, române . Este anunţat un concurs pentru un nou imn.
Poetul publică în săptămânalul Literatura şi arta , în câteva numere la rând, următoarele: „Dreptatea istorică va blestema poeţii şi
compozitorii care vor îndrăzni să ridice mâna asupra Imnului Naţional Deşteaptă-te, române , cocoţându-se ei în locul strălucirii şi
necesităţii lui istorice“.
1995
Cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău.
În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune .
Apar două studii dedicate poetului: Poet pe Golgota Basarabiei , semnat de Stelian Gruia, tipărit la Editura Eminescu, şi Grigore Vieru,
omul şi poetul de Fănuş Băileşteanu, la Editura Iriana, Bucureşti.
Culegeri din lirica şi poezia sa pentru copii au apărut de-a lungul anilor în Franţa, Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Georgia,
Armenia, Macedonia, Bulgaria, Bielorusia, Tadjikistan, Azerbaidjan, Kirghizstan şi în alte ţări. Vede lumina tiparului o carte bilingvă
română-spaniolă la Editura Minerva, Bucureşti.
1996
Este decorat cu Ordinul Republicii al Republicii Moldova. Laureat al multor publicaţii din România.
În ziua Duminicii Mari (Rusaliile), poetul pune o piatră funerară comună (pentru mama şi pentru el) pe mormântul mamei cu
următoarele epitafuri dăltuite de sculptorul Tudor Cataraga într-o piatră simplă de Cosăuţi: „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu
mai eşti copil“, iar pentru sine: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi“. Sensul epitafului său poetul l-a explicat în felul următor rudelor,
elevilor şi consătenilor adunaţi în cimitir: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în
numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“ Editura Minerva din Bucureşti scoate de sub
tipar în una din cele mai prestigioase colecţii Biblioteca pentru toţi volumul selectiv de versuri, aforisme şi confesiuni cu titlul Văd şi
mărturisesc .
1997
Editura Litera lansează volumul antologic Acum şi în veac (Colecţia Biblioteca şcolarului ).
Se turnează un film documentar (scenariu Dumitru Olărescu, regizor Mircea Chistrugă, operator Andrei Calaşnicov) despre viaţa şi
creaţia lui Grigore Vieru.
1999
La aceeaşi editură apare Strigat-am către tine (Colecţia Biblioteca de aur ). La Editura Edit Press din Galaţi este tipărit volumul de
versuri Izbăvirea .
Tot în acest an apare un CD, Chişinău–Bucureşti, cu zece cântece pentru copii de Gr. Vieru. Muzica: Nicolae Caragia, interpretă: Emy
Cibotăraş.
La Grupul Editorial Litera apare ediţia a II-a a cărţii Acum şi în veac (Colecţia Biblioteca şcolarului ).
2000
Este decorat cu Medalia guvernamentală a României Eminescu. 150 de ani de la naştere .

La Grupul Editorial Litera apare ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, a cărţii Acum şi în veac (Colecţia Biblioteca şcolarului ).
2001
La Editura Litera Internaţional şi Grupul Editorial Litera apar ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, a cărţii Acum şi în veac (Colecţia
Biblioteca şcolarului, serie nouă ) şi ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, a cărţii Strigat-am către tine (Colecţia Biblioteca de aur, serie
nouă ).
2002

Din luna decembrie şi până în ianuarie 2003 se află în America unde are un şir de întâlniri cu oamenii din comunităţile româneşti din
Los Angeles, New York, San Francisco, Sacramento, Las Vegas. Revenind acasă, va nota următoarele impresii: „America este într-
adevăr o ţară bogată, liberă şi puternică. În SUA legea respectă omul, omul respectă legea, iar munca este răsplătită. Şi totuşi nicăieri nu-
i mai bine ca acasă. De dor de casă, am compus printre uriaşele blocuri din New York un cântec dedicat Chişinăului. Dar şi o piesă
muzicală consacrată minunatei Californii pe care basarabeanul Anatol Răzmeriţă o cântă inspirat românilor din Los Angeles.

În 15 februarie, imediat după întoarcerea din America, în Sala cu Orgă din Chişinău are loc un spectacol muzical original intitulat
Odihna lacrimii, la baza căruia stau unele melodii compuse de marii clasici ai muzicii universale, Mozart, Beethoven, Ceaikovski,
Bach, Schumann, Brahms, Mendelson-Bartholdy, Chopin, Enescu, Porumbescu... În acelaşi spectacol, poetul debutează cu melodii
pentru melomanii mai vârstnici – Pe ostrovul Prutului , Vremea asta nu-i a mea şi Chişinăul meu .
2003
Editura Augusta din Timişoara cinsteşte poetul cu un volum selectiv alcătuit şi prefaţat de Adrian Dinu Rachieru, iar la Grupul Editorial
Litera apar ediţiile a V-a şi a VI-a ale cărţii Acum şi în veac.
2004
În luna ianuarie, împreună cu preotul Ioan Ciuntu, pleacă din nou la New York, în baza unei invitaţii comune, semnate de preotul şi
poetul dr. profesor Theodor Damian. Ambii oaspeţi sunt primiţi împărăteşte. Ştiindu-se că este rău hărţuit acasă, i se sugerează să
rămână în America. „Dacă n-am murit la Chişinău de furia unei maşini, aici cu siguranţă voi muri de dor“ – răspunde poetul într-un
interviu.

În acelaşi an, la Editura Litera Internaţional, apar în viziunea şi alcătuirea poetului volumul intitulat biblic Cât de frumoasă eşti – o
antologie de poezii româneşti, de la origini şi până în prezent, dedicate mamei, limbii române şi dragostei, precum şi un amplu studiu
monografic Duminica Mare a lui Grigore Vieru, semnat de reputatul critic Theodor Codreanu.
În 15 februarie, a doua zi după sărbătorirea zilei sale de naştere, compune textul unui imn muzical dedicat lui Ştefan cel Mare şi Sfânt,
de la a cărui trecere în veşnicie, în iunie 2004, se împlinesc 500 de ani. Cu acest imn poetul finalizează spectacolul muzical Nu sunt
singur, la care a trudit aproape 3 ani.
ReferinŢe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Grigore Vieru este, indiscutabil, un scriitor religios , la care sunt prezente dimensiunile româneşti ale religiosului : atitudinea ritualică
faţă de divinitate (nu dogmatică, fanatică); lumea ca o comuniune prietenoasă în care forţele conflictuale şi aspectele răufăcătoare se
neutralizează; divinitatea văzută ca o curgere firească din cer spre pământ şi viceversa; atitudinea simpatetică faţă de natură; legătura
comună care uneşte toate lucrurile şi fiinţele; accentul pus nu pe presiune şi obligaţia socială, ci pe intuiţie şi libertate; acţiunile omului
înţelese ca îndatoriri religioase; identitatea dintre semnificaţia magică şi semnificaţia etică, religiosul echivalent cu moralul; identitatea
absolută sub semnul unei legi dintre om şi natură, aceasta din urmă fiind privită ca o mamă generoasă la sânul căreia ne alăptăm.
Mitopoetica lui Vieru este, în fond, o mitoetică, poetul respectând întru totul codul deontologic al poetului sacru.

Starea de graţie e sporită, la Vieru, nu doar de incantaţiile revelatoare ale naturii, ci şi de glasul copiilor şi de acela plin de
dumnezeiasca bunătate a mamei. Copilul, mama şi poetul (ca tribun şi ascet) părăsesc sfera profanului şi se înscriu în sfera sacrului.
Marin Sorescu spune în prefaţa la volumul Izvorul şi clipa că Grigore Vieru este poetul tuturor obârşiilor: tradiţie, izvor, vatră, mamă,
limbă...
Omul vierean, organic legat de principiul matern al universului şi de copilărie, concepută ca stare naturală, „naivă“ (în sensul lui
Schiller), reproduce un act primordial, repetă un model mitic. Trăieşte, prin urmare, sentimente pe care le-au cunoscut cei dinaintea lui,
strămoşii cu fiinţa lor arhaică, „primitivă“. În realitatea lui sufletească este ca şi cum un apriori kantian, care îl determină să imite un
prototip mitic, nişte acte îndeplinite ab origine , în timpuri străvechi, de zei, eroi sau strămoşi. Copilăria este, la Grigore Vieru, însăşi
copilăria universului, clădit pe maternitate, natura respiră aerul pur al genezei şi e pătrunsă de irizările blagienei lumini dintâi, ale
luminii din lumină. Ontologia poetică, pe care ne-o propune Grigore Vieru, este o ontologie originară, constituită din repetabilitate, din
vechime substanţială, dintr-o vârstă seculară“ (termenul e al lui Jung): „Sunt vechi / Ca taina şi ca marea. / Ca raza cea de sus /A bolţii. /
În mine n-a murit mirarea / Chiar dacă / Mă răniră colţii. / Sunt vechi, / Cu lacrima de-o seamă, / Cea de la care-mi / Iau fiinţă. / Iubirii
îi dau chip de mamă / şi urii / Chip de suferinţă“ (Inscripţie pe cartea copilăriei).

Identificăm sensuri mitice şi în relaţiile cu femeia-iubită şi femeia-mamă, care prezintă în Sakuntala (motivul îl întâlnim la Goethe şi
Tagore) două înfăţişări complementare: prima e asociată dansatoarei Urvasi, iar cea de-a doua e chiar mama universală (Laksmi).
Aceste relaţii constituie taina primordială a existenţei, care exercită o funcţie protectoare a eului ca parte a naturii.
Al. Cistelecan remarcă în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (Bucureşti, 2000): „Sacralizarea mamei se răsfrânge şi asupra
celorlalte elemente iradiate de principiul matern: plaiul, graiul, satul etc., viziunea lui Vieru fiind, în fond, o beatitudine a originilor, a
baştinei. Prin această mitologie a Mumei şi prin transcenderea biograficului ea comunică direct cu ancestralitatea şi substratul, întâlnind
în profunzime matricea stilistică blagiană. Dincolo de eminescianismul însuşit cu fervenţă şi de programatica întoarcere la folclor, Vieru
regăseşte, de fapt, Lancrămul, tărâmul etern în care „în amurg pe faţă, ah, simţi /, suflarea veciei“ şi în care „toate se schimbă în viaţă. /
Numai izvorul nu“. Blagianismul ajunge, aproape firesc, la decalcul imediat: “E-atâta tăcere / În casa mumei / Că se aude în jur
murmurând / Plânsetul humei“ (p. 884).
Blagiană este şi poetica misterului , a tainei care îl apără pe poet .

Marcată de folclor şi de eminescianism, de influenţa lui Arghezi, intersectată de cea a lui Blaga, Goga, Voiculescu, poezia lui Grigore
Vieru se impune prin nota originală pe care o dă dialogul existenţial cu Viaţa şi Moartea, prima înfăţişată extatic cu toate bucuriile ei
simple, iar cea de-a doua privită cu un calm mioritic. Există, la el, ceea ce un exeget denumea „sfidarea calmă a morţii“: „Gândind,
bunăoară, la câteva repere ale temei (cum ar fi Mioriţa – moartea ca o nuntă; poezia lui Arghezi – înţeleaptă acceptare a „jocului“ De-a
v-aţi ascuns , dar cu un final „Arde-l-ar focul!“; poezia lui Blaga – resemnare şi cufundare tainică în Marele Tot; poezia lui Voiculescu
– îmbrăţişare patetică a lui Iisus etc.), fără tendinţe de comparaţie axiologică, ci, deocamdată, numai tipologică, aş spune că nota
originală a poeziei lui Grigore Vieru o dă tocmai sfidarea calmă a morţii “ (Fănuş Băileşteanu, Grigore Vieru, omul şi poetul ,
Bucureşti, 1995, p. 110).
Jorge Luis Borges observa că Byron şi Baudelaire au dramatizat nefericirea, în timp ce Wimann a dramatizat fericirea. Pornind de la
această penetrantă constatare, am putea spune că Vieru dramatizează fericirea de a fi un poet al vieţii, al bucuriilor simple, după cum
dramatizează nefericirea de a fi un poet al unui „secol grăbit“, al unei Basarabii terorizate de istorie şi al unui spaţiu românesc neîntreg
şi marcat de dihonii, de neunirea dintre români.
Alexandru: Un poet care şi-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl
întoarce semenilor săi care-i deschid de bună voie inima să-l primească, pentru a duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii
şi iubirii ce covârşeşte şi poate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş, un asemenea
poet rămâne-va „suflet în sufletul neamului său“.
Ioan Alexandru

Adam: Grigore Vieru nu clamează, nu se agită, nu face paradă de sentimente. Fiinţa sa de abur şopteşte lin ca adierea pădurii, ca
murmurul izvoarelor. Atunci când povesteşte despre copilăria şi mierea literaturii române, nu ne gândim la un băiat anume născut într-
un sat pe celălalt mal, nu la un student cu un har poetic anume, ci la o generaţie mutilată în fiinţa ei naţională, la un popor care-şi
pierduse speranţa. Şoapta Poetului a săpat adânc în stânca intoleranţei bolşevice care părea de neclintit.
Ioan Adam

Dumitrescu-BuŞulenga: Grigore Vieru are o destinaţie impresionantă în ciuda simplităţii aparente a versului de o mare accesibilitate, şi
a temelor generale, nu foarte numeroase. Dar el se numără printre acei poeţi a căror fiinţă se face ecoul tuturor, printre acei poeta vates
de felul lui Goga, pentru care mesajul poeziei are, în virtutea rădăcinilor vii, atribute mesianice.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga
BĂileŞteanu: Ameninţat deseori cu moartea – ba de război, ba de secetă, sărăcie sau boală, ba de duşmanii pe care şi i-a făcut între
românofobi, fără, deci, nici o vină decât aceea de a fi român şi a-şi cere dreptul la existenţă şi identitate.
Fănuş Băileşteanu
BĂjenaru: Subtila metaforă a mamei produsă de Vieru şi devenită extrem de populară în Basarabia, prin căldura binefăcătoare ce a
emanat-o, exact în vremea când inimile basarabenilor înfriguraţi de spaima persecuţiilor aveau nevoie de căldura limbii materne, a fost
şi mai este, din păcate, văzută chiorâş-chiondorâş, de acei ce ar dori ca basarabenii să rămână veşnic orfani de „mamă“.
George Băjenaru (Canada)
Brad: ...Faptul că şi el s-a născut la sat, că vine dintr-o provincie românească luptătoare, că are cultul limbii, al mamei, al neamului
nostru întreg, faptul că a venit mai devreme, cu poezia şi cu pasul, printre noi, urmând cu perseverenţă, înainte şi după 1989, toate
itinerariile tânărului Eminescu prin ţară; faptul că a ştiut să topească, în metalul nobil al artei sale, profunzimea verbului eminescian şi
energia lui Goga sau Mateevici; faptul că şi-a luat riscul (chiar pentru libertatea şi viaţa sa) de a nu pactiza cu duşmanii limbii lui
materne, ai neamului său trăitor în toate provinciile istorice româneşti, împroşcându-i pe toţi aceştia cu blesteme de-o virulenţă
argheziană; faptul că, în marea tradiţie a poeziei naţionale, nu s-a lăsat sedus de toate sirenele estetizante ale veacului, ţinându-se bine
de „firul Ariadnei“ pentru ieşirea din Labirint; faptul că şi-a supus fiinţa sa fizică plăpândă la probele cele mai grele, dovedindu-ne nouă
tuturor că spiritul poate domina materia – toate aceste fapte şi încă multe altele au făcut şi fac din Grigore Vieru o personalitate
puternică, un poet-simbol al redeşteptării inimilor şi sufletelor noastre din „somnul cel de moarte“, un arc de boltă la templul culturii naţionale.
Ion Brad
Bruchis: Numindu-se naţionalist, Vieru afirmă cu toată certitudinea că „mi-s dragi popoarele toate“. Dar se ridică cu hotărâre împotriva
degradării limbii poporului său din cauza năvălirii în republică a „plevei migratoare“ care se consideră „un dar minunat“, împotriva
şcolilor mixte, care erau sere pentru rusificarea generaţiei tinere a populaţiei băştinaşe.... Acesta este naţionalismul lui Vieru. El nu are
nimic a face cu xenofobia.
Michael Bruchis (Israel)
BuzaŞi: Grigore Vieru este în această generaţie de poeţi basarabeni (numită generaţia Vieru) un fel de port-drapel, de şef de şcoală, aşa
cum era Andrei Mureşanu în poezia paşoptistă transilvăneană. De aceea o poezie precum Ridică-te , Basarabie , „o poezie de luptă şi
unire“, este compatibilă cu poezia Deşteaptă-te, române .
Ion BuzaŞi
Codreanu: O sublimă blândeţe străbate în firea şi în scrisul acestui excepţional păzitor al fiinţei naţionale. Am băgat de seamă că tocmai
blândeţea mioritică îi exasperează pe adversarii de azi ai lui Grigore Vieru – oameni acriţi de necruţătoarea invidie a fraţilor complotişti
din baladă.

...Mai multe poeme dimensionează o conştiinţă artistică profund implicată în problematica umanităţii actuale. Grigore Vieru, fiind nu
numai o conştiinţă naţională prin excelenţă, ci şi – tocmai prin aceasta – o mare conştiinţă a timpului nostru. De la tonul elegiac el trece
firesc la ironia gravă şi chiar la virulenţă. Aşadar, nu e vorba de un poet monocord, cum s-ar părea la o lectură grăbită.
Theodor Codreanu
Simion: Păstrând proporţiile, Vieru şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a
fost la începutul secolului generaţia lui Goga, pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub
presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în
condiţii normale, lirismul pur îl evită.
...Acest poet născut de miresmele şi durerile pământului său, aşezat – după o vorbă cunoscută – în calea răutăţilor, nu se ruşinează să-şi
poarte tragedia şi iubirea pe faţă.
Eugen Simion
Sorescu: Poezia lui Vieru este o lecţie pentru mai tinerii creatori de azi care se avântă prin preerii nevăzute niciodată, fără a reuşi să
mişte o frunză din sensibilitatea noastră. Singura tresărire valabilă este cea pe care ţi-o poate da bătaia inimii, iar aceasta nu răspunde
decât la sunetul cules direct din procesul vieţii.
Fără a destupa în versuri sticle de şampanie ce pocnesc spumos – autorul lasă fluviul inspiraţiei să curgă lin, în matca marilor teme a
căror ocolire nu se poate face decât cu pericolul uscăciunii şi sterilităţii. Discret, dar ferm şi precis în gusturi şi artist în nuanţe, el îşi
clădeşte o lirică trainică sub cupola adevărului.
O poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele imagini scumpe, contemplate parcă în genunchi, într-un gest de adoraţie. Grigore
Vieru prelungeşte ecourile sensibilităţii etnice, adăugându-le nuanţe noi. „– Dealule, domn dreptule,/Mare înţeleptule!/Aur legănând în
pai/Frică tu de hoţi nu ai?/–Rupe-mi-s-ar inima/Nu că hoţii m-ar fura,/Dar că hoţii m-ar ara/Şi tot ei m-or semăna./Dealule cu mamele/Şi
cu sfinte poamele, Cu izvoarele ce-adânci/Ne scriu numele pe stânci.“ „O particularitate a acestei creaţii ar fi şi meşteşugul de a se
estompa cu modestie, contopindu-se cu vocile venind dintr-o generoasă tradiţie. De la miniatural la evocarea largă, lipsită de retorică,
de la duioşie la revoltă (vezi poemul despre război) gama este largă dovedind un creator complex. Compunând versuri pentru copii,
poetul mărturisea că scriindu-le aude şi melodia, pe care o comunică apoi unui compozitor. Toate versurile sale au, de fapt, o melodie
unică, inconfundabilă şi nu este de mirare că în spaţiul natal această creaţie este atât de populară şi îndrăgită. Vorbeam mai înainte de o
cunoştinţă afectivă. Trebuie să adăugăm la aceasta o conştiinţă propriu-zisă de artist, în sensul tradiţiei romantice ilustrată de un Eminescu, dar şi un Lermontov şi Puşkin. În
Marin Sorescu

StĂnescu: Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet. El transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o
toamnă de aur. Cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curata şi pura limpezire.
Nichita Stănescu
Scorobete: Un destin ce s-a întrecut pe sine în cruzime l-a obligat pe Grigore Vieru să fie nu numai un cântăreţ al istoriei, aşa cum orice
poet are dreptul să fie, ci şi un tragic făuritor de istorie. În această postură era nu doar firesc, ci se impune cu necesitate ca asupra lui să
cadă bolovanii celor ce lovesc tot ce e valoare şi tot ce e sfânt.
Miron Scorobete
Stratan: Distinsul domn Grigore Vieru este o salcie singuratecă lângă foi ignifuge. Poezia sa este ontologie, ontologia sa este poezie.
Ochii delicaţi ca o peninsulă atică nu îi ascund virilitatea spiritului, gândul lung-prelung străbătător printr-un deal devenit dor. Ca
devenire, domnia sa a devenit. Ca sentiment domnia sa există. Ca idee domniile tuturor nu au putut spulbera acest plop ca un fir de iarbă
pe care îl auzim cum creşte.
Ion Stratan
ŞtefĂnescu: Ceea ce conferă o frumuseţe tragică poeziei lui Grigore Vieru este tocmai conştiinţa valorii imense a limbii. Nu contează
faptul că această supraevaluare se datorează unor circumstanţe istorice, important este că ea are un efect estetic, făcând cuvintele la fel
de preţioase ca apa în deşert. Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru, ni se transmite sentimentul că trebuie să acordăm o
importanţă maximă fiecărui cuvânt, pentru că a fost obţinut cu greu. În felul acesta se reconstituie ceva din condiţia critică a limbajului
poetic.
Alex. Ştefănescu

Theodorescu: ...Un poet şi un om de mare cultură care a condus într-un fel destinul culturii basarabene în momente în care toţi am
desperat. Ei bine, istoricul care sunt vrea să depună mărturie că atunci când toţi păream uşor naivi (ca istorici), el a fost un om pragmatic
(ca poet). Se cuvine să vedem în Grigore Vieru un apostol, un luptător cu modestia sa bine cunoscută.
Răzvan Theodorescu

Ungheanu: ...În literatura română postbelică, poetul Grigore Vieru este mesagerul Basarabiei victimizate. Prin el s-a aflat că lumea
românească dintre Prut şi Nistru, intrată sub ocupaţia sovietică, n-a sucombat, continuând să-şi vorbească limba şi să scrie româneşte.
...Prin traiectoria literară a lui Grigore Vieru reconstituim traiectoria culturală a lumii româneşti de dincolo de Prut, faţă de care acesta s-
a prezentat mereu ca un exponent.
 ...Grigore Vieru pare la prima vedere poetul unei singure teme şi al unor mijloace simple şi lipsite de variaţie. Dificultatea este de a-l
analiza, atunci când pare inanalizabil. În realitate scrisul lui Grigore Vieru este bifurcat şi diversificat.
Mihai Ungheanu
VANGHELI: Prin anii ’80 eram cu Vieru în satul Lăpuşna. După întâlnirea de la şcoală, de, ne pregăteam de ducă şi numai ce văd că un
om aleargă spre noi:
– E-he-he, măi Grigore, tu eşti?!
Era un consătean de la Pererita mutat la Lăpuşna, Melniciuc îmi pare că-i spunea, ba mai mult chiar, a umblat cu Vieru într-o clasă când
erau mici. Bucuros, ne-a luat în ospeţie şi-l tot bătea pe Grigore pe umăr:
– Îţi aduci aminte, tu mi-ai scos spinul acela din picior... Ta-a-are mă durea, bre, şi tu mi l-ai scos.
Apoi, vesel, trecea la altele şi iar se întorcea la spin. Vieru clipea din ochi: au trecut de atunci 40 de ani, dar nu voia să-l dezamăgească
şi dădea din cap, chipurile, ţine minte.
Se vede că aşa a fost, mă gândeam, dar eu ştiam mai multe decât omul acela simpatic: Vieru a scos spinul nu numai din piciorul lui, ci şi
din sufletul a sute de mii de copii basarabeni, ba mai mult chiar: din sufletul neamului nostru.
Spiridon VANGHELI
Vâjeu: Adorat de unii, contestat de alţii, poetul îşi poartă făptura fragilă între Bucureşti şi Chişinău, ca o privighetoare mistuită de dor.
Nici cei ce-l aclamă, nici cei ce-l hulesc nu pot adăuga şi nu pot scădea nimic din valoarea intangibilă, de simbol intrat în templurile
neamului, a poeziei sale.
Titus Vâjeu
Vârgolici: Opera lui Grigore Vieru are astăzi o reverberaţie profundă în sensibilitatea şi conştiinţa adevăraţilor oameni de la noi, poetul
fiind consacrat printre nemuritorii Academiei Române.
Teodor Vârgolici
Vrabie: Pentru artiştii plastici care practică grafica de carte poezia lui Grigore Vieru, imaginile pe care le conţine ea, este ca o mană
cerească.
Gheorghe Vrabie
Nicolae Vieru 1947
La 4 noiembrie se naşte fiul Nicolae în familia lui Fiodor (1922) şi Haritina (1926), ţărani din satul Bezeni, judeţul Bălţi.
1954-1965
Învaţă la şcoala primară din satul natal, apoi la Şcoala medie Frumuşica, Floreşti.
1965
Începe studiile la Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Chişinău.
După mărturisirea proprie din Contrafort , în acest an debutează cu versuri.
1968
Este angajat la ziarul Tinerimea Moldovei , unde îşi publică şi primele nuvele: August întârziat, Trăim pentru dragoste, Arma de
vânătoare.
1971-1973
Este mobilizat şi face serviciul militar în armata sovietică.
1973
După serviciul militar revine la ziarul Tinerimea Moldovei .
1974
Avansează în post – este numit şef de secţie, devine membru al Uniunii Jurnaliştilor.
Învaţă, fără frecvenţă, la Institutul de literatură „Maxim Gorki“ din Moscova.
Debuteză editorial cu volumul de nuvele Vânt şi lumină .
Din prefaţa semnată de Vladimir Beşleagă: „Un autor înzestrat care merge direct spre temele şi problemele serioase ale vieţii, ale
existenţei umane... Şi ceilalţi cititori ai lui Nicolae Vieru se vor bucura de firescul naraţiunii lui, de curgerea nestingherită a expunerii,
care te impresionează, te convinge, te face să meditezi“.
Se căsătoreşte cu Ludmila, studentă la medicină, în prezent – şef de secţie Anestezie şi Reanimare la Spitalul clinic municipal „Sf.
Arhanghel Mihail“.
1975
Se naşte prima fiică, Anda.
1977-1979
Urmează Cursurile literare superioare la Institutul de Literatură „Maxim Gorki“ din Moscova.
Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1977
Apare culegerea de nuvele Maria, la Editura Literatura Artistică. Din confesiunea de credinţă a autorului: „Cred că în fiecare nuvelă
cititorul are dreptul să caute eterna tendinţă a omului spre afirmare, spre bunătate, perpetua lui mişcare în înalt şi în adânc – pentru a
înţelege lumea şi a o iubi, pentru a se înţelege pe sine şi a se perfecţiona“.
1979
Se angajează redactor de carte la Editura Literatura Artistică.
1980
Este tradus şi publicat în limba rusă: la Editura Molodaya Gvardya, Moscova, apare volumul de nuvele Veter i svet (Vânt şi lumină) .
Volumul e distins cu premiul anual al editurii. Din prefaţa semnată de Vladimir Beşleagă: „Nicolae Vieru îşi însuşeşte tradiţia literară,
ridicând la alt nivel şi forma literară, şi procedeele artistice utilizate anterior de predecesori, analizează noile probleme ce stau în faţa
umanităţii...“
1981

Publică volumul Inele de iarbă . Un roman social ce descrie firul nevăzut al vieţii a trei generaţii în curgerea nestăvilită, zbuciumată, şi
două nuvele: Paşi în umbra pădurii şi Iazul . Devine consultant pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Moldova
1982

Se naşte cea de-a doua fiică, Laura. La Editura Literatura Artistică din Chişinău apare prima şi unica culegere de povestiri pentru copii a
lui Nicolae Vieru – Întoarcerea cailor. La aceeaşi Editură apare romanul Râul şi frunza , distins cu Premiul „Boris Polevoi“. Autorul
rămâne credincios modalităţii sale literare de a intra în conflict cu inerţiile cititorului, îndemnându-l să susţină aspiraţiile înaintaşilor.
1984

Publică romanul Omul din oglindă . Victor Negri îşi face rechizitoriul: „Am trăit torturat de un stupid complex de inferioritate, de, la
modă acu complexele astea... Şi credeam că sunt cel mai... şi nu-i de capul meu... da... mi-am cheltuit viaţa ca să nu par o cioară albă....“
Iar la consolarea inerţiei („Nici n-ai părut, dragule!“) răspunde cu fermitate isterică – „Acu nu mai vreau, acum vreau să fiu eu... eu!“
1985
Inele de iarbă este tradus şi editat în limba rusă de către Editura moscovită Sovietski pisateli. Conţine trei romane: Râul şi frunza ,
Inele de iarbă, Omul din oglindă . Apare un volum de nuvele în limba rusă – Zvezda i polîni .
1986
Apare culegerea de povestiri editată de Literatura Artistică, cu o prefaţă de Victor Prohin, Steaua de veghe – o pledoarie pentru
angajamentul civic şi curăţenia morală.
1987
Nicolae Vieru: „Scriitorul se bucură de un singur drept: acela de a fi necruţător cu sine însuşi“ – interviu realizat de Leo Butnaru.
Literatura şi arta , 12 martie.
1988
Nicolae Vieru: „Dacă mi-ar propune cineva să-mi repet viaţa, aş refuza categoric“ – interviu realizat de Victor Dumbrăveanu.
Orizontul, nr. 11 . Apar volumele Ecouri şi Studioul „Ileana-film“ .
1988-1992
Munceşte la revista Nistru (Basarabia) timp de trei ani şi jumătate. Fiind redactor la proză,

i-a susţinut pe tineri (Iurie Bodrug, Iulia Mihăileanu, Galina Darie, Grigore Chiperi), a fost iniţiator al traducerii unor lucrări din
literatura universală, a promovat ideea fantastică pe atunci (era anul 1989!) de a publica Biblia, Cartea Cărţilor, în traducerea lui Gala
Galaction. Tirajul revistei a crescut în 1990 cu zeci de mii de exemplare, atingând la începutul anului cifra de 29 000.
1989
La Editura Dnipro din Kiev apare volumul Omul din oglindă care conţine romanele Râul şi frunza , Inele de iarbă şi Omul din oglindă
în limba ucraineană. Nicolae Vieru: „Avem nevoie de oameni politici“ – interviu realizat de Constantin Olteanu. Tinerimea Moldovei ,
11 octombrie.
1991

Publică la Editura Hyperion culegerea de nuvele Noli me tangere. La Tallin vede lumina tiparului un solid volum ilustrat cu scrierile lui
Nicolae Vieru în limba estonă, Jogi ja puuleht , 432 de pagini. Nicolae Vieru publică în revista Basarabia două romane de Paul Goma:
Arta refugii şi Din calidor . În nr. 6 al revistei Basarabia se publică o recenzie la culegerea de nuvele Noli me tangere.
1994

Lucrează redactor-şef la studioul „Moldova-film“, precum şi la Departamentul de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi.
Prezent în volumul Steaua de veghe. Proză scurtă din Basarabia , colecţia Biblioteca pentru toţi , apărut la Editura Minerva din
Bucureşti. I se publică nuvela Steaua de veghe . Scriitorul este prezentat astfel: „Nuvelist şi romancier fecund, Nicolae Vieru s-a aplecat
cu precădere asupra zbuciumului sufletesc, problemelor şi destinului omului tânăr...“ În octombrie, revista Contrafort publică schiţe de
Nicolae Vieru: Drepturi primordiale, Limba de stat şi varza murată, Cei trei feciori cu părul de aur, Istorie.
1995

În ianuarie revista Contrafort publică schiţa lui Nicolae Vieru Garoafa roşie . La 1 martie este numit director la Editura Hyperion, iar
în noaptea de 3 spre 4 martie se stinge subit în somn. În nr. 1 al revistei Basarabia se publică schiţele Marele Mogul, Poetul baltic,
Cioara albă , iar în nr. 2-3 – schiţele Nonsens, Comunicat . Quo Vadis? Publicaţia Fundaţiei Culturale „Basarabia“ publică eseuri ale
lui Nicolae Vieru – Bătrânii scriitori se întorc, tăcuţi, în pământ... : „În ultimii ani nu a apărut nici o carte a unui bătrân scriitor... s-au
tipărit numai operele celor care se află sau s-au aflat la Putere. Resemnaţi, scârbiţi de ceea ce văd, bătrânii tac. Şi se duc...“
Intelectualul între Ideal şi Durere: „Nu se poate înscena un spectacol subtil sau măcar eroic, din suferinţa spirituală, pe care suntem
nevoiţi să o trăim zi de zi... Drama noastră e atât de umilă, atât de măruntă, încât nu poate stârni decât dispreţul spectatorului“. Se
publică materiale In memoriam: Nicolae Vieru în Literatura şi arta (23 martie), Flux (14 iulie, 21 iulie) etc.
1996
Moldova literară publică materialul lui Victor Prohin ...Liber ca-n amintire : „Proza lui... ar putea fi comparată cu picturile în ulei ale
lui M. Grecu. De aproape, figurile ca şi cum ar avea contururile dizolvate într-o ceaţă matinală, e nevoie să le priveşti de la distanţă spre
a le percepe integritatea şi mesajul“. Moldova publică In memoriam: Nicolae Vieru , un studiu al lui Mihai Cimpoi Cântecul de lebădă
al prozatorului : „Meritul lui Nicolae Vieru este de a ne propune o proză nouă, de tranziţie, bazată pe fiziologia provincialului
moldovean de la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90, a timpurilor atât de caragialiene, cu carieră „socială“ abia începută şi
determinată de retorică găunoasă. E o galerie de monştri ai formelor fără fond, ai pozelor, tabieturilor şi ambiţiilor politice, de
patriotarzi „panglicari în ale ţării“.
1997

La Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu“ de la Uniunea Scriitorilor s-a deschis expoziţia dedicată lui Nicolae Vieru la 50
de ani. „Opera lui aparţine istoriei literare în primul rând datorită incontestabilei valori. „Fişele sale de moravuri“ confirmă vechiul
adevăr că istoria se face remarcată în manifestările ei mici“ – s-a menţionat la deschidere. Vorbitorii l-au evocat ca pe un prozator care a
scris cu propria lui peniţă şi care a fost nu doar un scriitor, ci o conştiinţă.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
În ultima fază a evoluţiei prozei sale Nicolae Vieru apare descătuşat, degajat şi creator de atmosferă lirico-umoristică, uşor accidentată
de dramatism care este mai mult sugerat subtextual. Fraza îi este simplă, cu precădere gazetărească sau eseistică, de meditaţie asupra
faptelor vieţii. Contextul, întotdeauna banal şi aparţinând unui realism mărunt cu unele note picareşti discrete (prezenţa abundentă a
„hoţilor“ care sunt, esenţialmente, nişte firi romantice), ascunse, subtextul format din notaţii făcute din perspectiva bunului simţ sau a
candorii, din sugerarea existenţei unei complexităţi psihologice ce depăşeşte liniaritatea şi elementaritatea motivaţiei. E ca şi cum un
„suflet adânc“, ca în cazul mateinilor crai de curtea veche, o flaubertiană ingenuitate ce înfiorează situaţia chiar atunci când ea se ţese
din fapte amorale sau uşor-criminale. Un zâmbet de romantic condescendent, iertător parcă a tuturor relelor, care nu are nimic comun cu
un nihilist „dincolo de bine şi rău“, planează asupra întâmplărilor şi personajelor ce-şi trădează integritatea morală dincolo de faptele
amorale săvârşite. În ciuda mărturisirii negre de păcate a spărgătorului de bancă sau a prostituatei de cea mai joasă speţă Ileana din Ploaie adâncă, ploaie de moarte,
Uneori contrapunctul este constituit din monologul aci grav, aci ironic, cu elemente de autoşarjare caracteriologică în stil
pseudoromantic de data aceasta. Astfel, în Carieră, un bătrân paznic predispus să converseze pe un ton filosofic cu femeile inteligente,
în faţa cărora zâmbeşte „superior şi cu subînţelesuri“, uşor atins de melancolie şi de regret după anii tinereţii, este un tip pitoresc de
puşcăriaş-recidivist şi de om cu multă carte, care ocupă mereu postul de bibliotecar în (aceeaşi) colonie. Ultimul termen de detenţiune îl
trăieşte chiar cu o euforie declarată de om la locul lui: „Am obţinut, astfel, zece ani de viaţă frumoasă şi m-am cufundat în lectură. Am
citit literatura secolului nouăsprezece şi cea modernă, am studiat clasicii marxism-leninismului, mi-am dat seama că trăim în cea mai
bună şi cea mai umană societate din lume şi am fost, din motivul acesta, foarte mândru şi fericit“. De un aer senin, de împăcare cu sine,
se pătrunde afirmaţia personajului declasat-intelectual că are „conştiinţă curată“ şi „o sănătate de fier“, că este „optimist“, echilibrat, nu
bea, nu fumează, nu-i plac decât femeile inteligente“. Ironia amară se desprinde din limbajul de lemn al „carieristului“, din clişeele pe care şi le-a însuşit cu atâta gravitate în
Fireşte, este şi o neglijenţă stilistică mai generală, dictată de graba schiţistă de fixare aproape naturalistă, cu febră gazetărească a unor
fapte şi ipostaze sociale ale eroilor, care erau tabuisate de aşa-zisul realism socialist. Bucăţile nivelistice ale lui Nicolae Vieru suportă în
mod capricios şi complex impactul cu o perioadă de tranziţie, care se răsfrânge atât cu libertatea debordantă a expresiei, cu detabuizarea
tipurilor şi refuzul total al schemei şi utopiei, cât şi nesupravegheata transcriere a limbajului şi demersului autoreferenţial sau referenţial
(adică autorostirea personajelor). Ele sunt marcate, în spiritul şi litera (ritatea) lor, de o schimbare radicală a strategiei narative,
caracterizată paradoxal prin nervozitate şi linişte, degajare epică, prin încondeiere sugestivă, subtextuală, dar şi superficială, precipitată.
Este o curgere năvalnică, zgomotoasă şi largă de ape de primăvară, cu debit sporit de numeroase şuvoaie din zăpezile grabnic topite dar
şi cu multă viitură. Ritmul rapid şi neconstrâns de convenţii favorizează verbozitatea, democraţia pletorică a stilului consunător
democraţiei sociale trezite, ce se revarsă peste malurile albiei fireşti, ale normalului.
Meritul lui Nicolae Vieru este acela de a ne propune o proză nouă, de tranziţie, bazată pe fiziologia provincialului moldovean de la
sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90, a tipurilor atât de caragialiene cu „carieră“ socială abia începută şi determinată de convenţii noi,
de „trăncăneală“, retorică găunoasă. E o galerie de monştri ai formelor fără fond, ai pozelor, tabieturilor şi ambiţiilor politice, de patrioţi
falşi, adică patriotarzii, „panglicarii în ale ţării“. Pe fundalul acestor moravuri de epocă însăşi noua republică pare o convenţie: „Suntem
şi noi o noutate pe glob: un stat fără imn, cu o limbă oficială neatestată în enciclopedii şi cu o singură frontieră!“ (Garoafa roşie) .
Naraţiunea capătă uneori o turnură alegorică, luând aspect de mărturisire a unui dop de şampanie ce nimereşte rând pe rând în compania
unui cuplu de îndrăgostiţi, la o şedinţă a Guvernului, la care miniştrii se laudă unii pe alţii, iar prim-ministrul le-a mulţumit în numele
poporului pentru munca depusă, într-o cutie de conserve dintr-o gunoişte din care observă că lumea e un teatru, numai că „teatrul e pe
cale să se ruineze, iar actorii..“ (Drama unui dop de şampanie) sau de situaţie alegorizată ca aceea a salcâmului cu crengile tăiate care îi aduce aminte de soarta poporului n
Ultimele nuvele ale lui Nicolae Vieru – cântecul său de lebădă – ne relevă o dimensiune nouă a creaţiei sale: o democratizare a stilului
prin imixtiunea umorului, cauzată bineînţeles de vânturile noi sociale.

Popa: Talentul prozatorului Nicolae Vieru a ieşit în evidenţă o dată cu apariţia nuvelei Pisica de stuf , nuvelă ce rămâne şi astăzi
nedepăşită, făcându-i concurenţă poate doar Norieta de H. Moraru şi Femeia mea de zile mari de V. Mihail. Când zicem „nedepăşită“,
ne gândim la prozele scurte tipărite pe ici-colo – ca pentru a-şi dezmorţi degetele între un articol de ziar şi altul – de prozatorii mai
multor generaţii, constatând că această „nedepăşire“ constituie ea însăşi criza prozei de la noi, criză alimentată în primul rând de jenanta
absenţă a prozei scurte în paginile presei literare şi abia mai apoi de îndoielnica valoare a puţinului care apare. Până la urmă tot Nicolae
Vieru, nuvelistul, a trebuit să re-intre în circuit cu volumul de nuvele Noli me tangere (Ed. Hyperion, 1990), reuşind dacă nu să
depăşească amintita criză, cel puţin s-o facă mai suportabilă.

Nuvelele din Noli me tangere vin să facă literatură din tabuurile de mai ieri într-un moment în care prozei noastre i se deschisese o
supapă, autorii având la îndemână întinderi tematice neatinse de nici un pix, situaţii şi motive pe care se credea că numai cei ajunşi la
Europa Liberă aveau dreptul să le disece. Acum, cu voie de la primărie şi de mai sus, puteai scrie despre stalinism, deportări,
deznaţionalizare, foamete, şovinism, mancurtism, nomenclatură, icre negre, maşină la scară etc. Să tot stai şi să tot scrii! E drept că nici
să abuzezi nu e bine, cum li s-a întâmplat poeţilor de pe la noi, care au epuizat în scurt timp toate aceste teme (iar în literatură a epuiza
mai înseamnă şi a banaliza), umblând apoi abătuţi, fără teme proaspete, aşteptând parcă noi tabuuri şi noi permisiuni de a exploata
respectivele tabuuri. Răsfoind volumul Noli me tangere , îţi dai seama cum ar fi trebuit să arate cartea unui eventual scriitor-disident
care ar fi ieşit dintre noi.

E meritul lui Nicolae Vieru de a ne face atenţi la multele noastre accese de laşitate care devin cu atât mai jenante cu cât asurzim lumea
rostind răspicat nişte adevăruri de care ea, lumea, a avut nevoie acum un deceniu şi ceva. Noli me tangere ar mai însemna şi o nostalgie
după marea ocazie de a face disidenţă, ocazie ratată cu brio de scriitorii noştri, încât îţi vine să te întrebi cu amară curiozitate: pe când o
nouă dictatură, care să ne pună încă o dată curajul la încercare?
Limbajul destul de sobru, adus oarecum la zi, comparativ cu alte volume, face din Noli me tangere o carte echilibrată stilistic, iar
nuvela cu acelaşi titlu reprezintă tot ce a dat mai bun în domeniul prozei, aici la Chişinău, liberalismul politic de la începutul acestui
deceniu. Apare un personaj suficient de real pentru a fi credibil, o fiinţă integră, un caracter ce însumează drama unei generaţii, dar şi a
unei pături sociale – e vorba de Gloria Ştefănescu. Gloria este fiica unui intelectual ajuns în conducerea de vârf a republicii, care însă
este „scos din joc“ pentru vederile sale pro-naţionale. Ea, Gloria, continuă să-şi facă serviciul tot acolo sus, printre înalţii funcţionari de
stat, unde este secretară şi unde pare să fie protejată dintr-o datorie morală de chiar cei care l-au înlăturat pe tatăl ei. Totodată, are ea
însă ambiţia de a rămâne printre rivalii tatălui, sfidându-i cu simpla ei prezenţă. Situaţia se complică din clipa când apare fiica şefului ei
direct, domnişoara Ani, cu care, pe vremea când tatăl ei „mai era cineva“, fuseseră prietene. Numai că pe atunci Gloria mai era încă o
fată de mare perspectivă, era o tânără pianistă ce dădea semne să cucerească marele public. Acum, când reapare în viaţa ei splendida Ani, nu-i rămâne decât să ia acea ţinută

În continuare aflăm însă că domnişoara Ani este şi ea „o revoltată“, că îşi detestă propriul tată, detestă mediul nomenclaturist în care
activează acesta. Ţine să însuşească mai temeinic limba maternă, având acum oarecare conştiinţă de neam, constatând că numele ei
adevărat nu e Tonulov, cum îl preluase preschimbat de la tatăl, ci Tonu. În fine, aflăm în ei nişte naufragiaţi într-un mediu
nomenclaturist, naufragiaţi în pofida faptului că li se ofereau multe privilegii. Aşadar, după ce ne-am cam obişnuit, la o privire de
suprafaţă, să credem că „fecioraşii şi fiicuţele“ şefilor din ierarhia superioară sunt neapărat nişte „ghiftuiţi“, această schimbare de optică
datorată lui Nicolae Vieru marchează un plus de seriozitate în efortul scriitorilor noştri de a lua în dezbatere viaţa noii burghezii, cum ar
mai putea fi numită nomenclatura ca pătură socială.

Cu adevărat impresionantă în această carte este, precum am spus-o şi cu altă ocazie, senzaţia de marş. Unii mărşăluiesc orbiţi de
alămurile fanfarei, alţii sunt îndemnaţi de hăitaşii regimului, de activiştii aflaţi la datorie, totul fiind în mişcare, păşind toţi înainte cu o
cadenţă năucitoare – „auzim strigătele celor perfizi: încolonarea, la dreapta, la stânga!“ Mulţi nu sesizează nici un pericol. Se comit
crime, se varsă sânge, se merge însă înainte, căci „suntem încolonaţi încă de la grădiniţă“. Unii au, totuşi, curajul de-a ieşi din coloană.
Şi multe din nuvelele incluse în volum pot fi înţelese ca nişte recviemuri înălţate celor ce nu s-au lăsat luaţi în duret de tăvălugul
ideologic, care nu s-au lăsat încolonaţi, zicând răspicat: „Nu mă atingeţi!“ şi rămânând nepătaţi.
Nicolae Popa, Despre absenteismul literar sau Nicolae Vieru şi generaţia sa, Basarabia , nr.11–12, 1997
Prohin: I-a cunoscut, poate mai adânc şi înaintea altor colegi de generaţie, pe Thomas Mann, William Faulkner, Thomas Wolfe,
Cavabata, pe marii creatori ai realismului magic latino-american. Dintre prozatorii români i-a apreciat pe D.R. Popescu – pentru stihia
descătuşată a naraţiunii, pe Nicolae Velea – pentru concentraţia artistică şi remarcabila capacitate de invenţie verbală, pe Marin Preda –
pentru sentimentul realului. Ar fi o risipă de timp să căutăm şcolăreşte în proza lui Nicolae Vieru portrete fizice ale eroilor, creionate
minuţios ca în picturile germanilor medievali, ori să aşteptăm ca fiecare personaj să ne vorbească într-un chip deosebit de al altora.
Proza lui – atât nuvelele, cât şi romanele Inele de iarbă, Râul şi frunza, Omul din oglindă, – ar putea fi comparată cu picturile în ulei
ale lui M. Grecu. De aproape, figurile ca şi cum ar avea contururile dezvoltate într-o ceaţă matinală, e nevoie să le priveşti de la distanţă
spre a le percepe integritatea şi mesajul. Eroii săi, în majoritate tineri şi îndrăgostiţi, sunt aidoma unor zburătoare – fluturi şi rândunele –
ce se agită înainte de furtuna ce se apropie nevăzută.
Nu prea răsfăţat de critica autohtonă, care – de ce să n-o recunoaştem? – simte poezia mai bine decât proza, N. Vieru îşi câştiga cu
fiecare carte nouă un număr sporit de cititori atât la noi, în Moldova, cât şi peste hotarele ei.
Victor Prohin, ...Liber ca-n amintire, în Moldova literară, nr. 8, 1996
 Chiper: Băiatul cu un trandafir pentru mama este o povestire pe cât de simplă, pe atât de profundă, scrisă pe un ton când jucăuş,
„tineresc“, când grav. Un băiat caută nişte flori pentru o fată, apoi merge într-un alt oraş pentru a se întâlni cu tatăl său care i-a
abandonat mulţi ani în urmă – ne aflăm în faţa unei surprize care vine însă din altă parte. În vizită merge cu o fată cu care făcuse
cunoştinţă pe drum. Damful puternic din gura presupusului său părinte retează brusc întâlnirea. Personajul e situat într-un fel de
echilibru fragil: ceva a găsit, altceva a pierdut iremediabil. La final, protagonistul îi cumpără mamei sale trandafirul văzut în gară la
întoarcere. Dincolo de subiectul nesofisticat, autorul este obsedat şi în alte proze de un adevărat circuit constant al evenimentelor şi
oamenilor care imprimă naraţiunii un sens filozofic.
Grigore Chiper, Proza scurtă între diletantism şi profesionalism , în O istorie critică a literaturii din Basarabia, Chişinău, Ştiinţa -
Arc, 2004, p. 87-88
Gheorghe Vodă 1934
24-Dec
Se naşte, în satul Văleni, judeţul Ismail, Gheorghe Vodă, cel de al şaptelea copil din familie.
Tatăl său, Dumitru, ţăran, se stinge din viaţă în anul 1939, în vârstă de 45 de ani.
Mama, Maria, rămasă văduvă cu şase copii, se stinge din viaţă în anul 1979.
1941-1944
Urmează Şcoala primară din satul Văleni.
1947-1948
Lucrează ajutor de sanitar la ambulatorul din satul Văleni.
1948-1954
În urma înfiinţării şcolii de şapte ani continuă învăţătura în satul Văleni. Sub îndrumarea profesorilor Victor Terzi şi Pantelimon Grecu
îşi dezvoltă înclinaţiile literare.
1951-1954
Urmează clasa a opta în Şcoala medie nr. 2 din oraşul Cahul. Aici îi sunt remarcate aptitudinile literare, îşi „confecţionează“ prima carte
de proză, Pe la porţile străine . Conduce cenaclul literar din şcoală.
1954-1959
Student la Facultatea de Filologie a Institutului „Ion Creangă“ din Chişinău. În această perioadă se afirmă ca poet, conduce cenaclul
Institutului „Ion Creangă“, participă la cenaclul literar de pe lângă redacţia ziarului Tinerimea Moldovei , condus de poetul Liviu
Deleanu. Student, lucrează ca reporter la ziarul Colhoznicul Moldovei . Absolveşte facultatea în 1959, continuând să lucreze la aceeaşi
redacţie a ziarului.
1959
Se transferă ca reporter la Comitetul republican de radio din Chişinău. În acelaşi an, împreună cu un grup de tineri scriitori, este
expulzat din Chişinău pentru marcarea a 600 de ani de la întemeierea Statului Moldovenesc, prin depunerea de flori la monumentul lui
Ştefan cel Mare.
1960-1962
Redactor la Cabinetul metodic al Ministerului Culturii al RSSM.
1962-1964
Asistent de regizor la Studioul „Moldova-film“, apoi redactor la ziarul Moldova Socialistă . Scrie, în colaborare cu Vlad Ioviţă,
scenariul pentru filmul artistic Între două praguri , scenarii de scurt metraj pentru documentare. Îi apare prima carte de versuri Zborul
seminţelor , traduce scenarii de film, piese de teatru.
1964-1965
Studii cinematografice la Cursurile superioare de regizori de film în or.Moscova. Editează Focuri de toamnă , versuri.
1965-1970
Regizor la Studioul „Moldova-film“. Realizează filmele documentare Nunta , De-ale toamnei, precum şi filmele artistice Bariera , Se
caută un paznic (Ivan Turbincă), Singur în faţa dragostei , ca autor de scenariu şi regizor. Editează Zborul seminţelor , 1962, Focuri de
toamnă , 1964, Ploaie fierbinte , versuri, 1967, Aripi pentru Manole , versuri, 1969, Versuri , 1970. Efectuează primele călătorii în
străinătate cu ocazia Zilelor culturii şi literaturii moldoveneşti în Ungaria şi Mongolia.
La Festivalul unional de filme de la Riga, 1967, Se caută un paznic se învredniceşte de cinci premii.

Documentarul De-ale toamnei , 1975, cucereşte la Festivalul unional de la Chişinău Marele Premiu „Micul Chihlimbar“.
1971-1972
Este concediat de la Studioul „Moldova-film“ pentru „idei naţionaliste“. Publică la Editura Cartea Moldovenească două cărţi de versuri,
Pomii dulci şi Valurile . După patru ani fără loc de muncă, se angajează la Uniunea Scriitorilor în calitate de consultant la Secţia de
poezie, unde va activa până în anul 1974. În acest timp la editurile Cartea Moldovenească şi Sovietskii pisateli (Moscova) apar în
traducere plachetele Hod şi Goriacii dojdi .
1977
La Editura Literatura Artistică apare volumul de poezii Rămâi .
1978
La invitaţia Uniunii Scriitorilor din Bulgaria întreprinde o călătorie de 10 zile în această ţară.
1979
La Editura Literatura Artistică văd lumina tiparului Iscălitura (eseuri), Caietul din fântână (proză), Frumos să-i fie pururi chipul
(versuri).
1980-1984
Editează la Literatura Artistică volumele Inima alergând (versuri), Bunicii mei (proză), De dorul vieţii, de dragul pământului
(versuri), La capătul vederii (versuri), Leagănul (proză).
Editura Literatura Artistică îi premiază Bunicii mei .
1985
În Editura Sovietski pisateli (Moscova) vede lumina tiparului volumul Po sledam sveta .
Volumul de versuri Frumos să-i fie pururi chipul este distins cu Premiul „N. Ostrovski“ (Moscova)
1986

Pentru volumele de versuri De dorul vieţii, de dragul pământului şi La capătul vederii i se decernează Premiul de Stat al Moldovei.
La Editura Literatura Artistică cartea Bunicii mei apare în versiune franceză, engleză, spaniolă.
1988
La Editura Literatura Artistică apare volumul de versuri Scrieri alese .
1989
La congresul Uniunii Scriitorilor este ales secretar al Comitetului de conducere.
La Editura Veselka (Kiev) apare cartea de proză Doroga do şcoli în traducere ucraineană.
1991
Participă la primul festival Nichita Stănescu, Ploieşti.
1994-1997
Lucrează redactor la săptămânalul Glasul Naţiunii .
1996
Este decorat cu Ordinul „Gloria muncii“
1999
I se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru cea mai bună carte de poeme a anului, Viaţa, pe nemâncate .
2001
Este decorat cu Medalia „Mihai Eminescu“.

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Un poet reprezentativ al generaţiei şaizeciştilor este Gheorghe Vodă. Versul său e direct, dens şi tăios, sunând ca o sentinţă,
desfăşurându-se adesea într-o albie baladescă. Afiliat la mesajul etic al generaţiei Labiş, Vodă refuză inerţia. Totul şi toate trec
examenul adevărului. Raportarea la bunul-simţ de sorginte populară, la viu, natural, generează o ardoare etică, în spiritul Glossei
eminesciene sau al poeziei gnomice argheziene („Nu e Rău şi nu e Bine, / este bine, este rău. / Tu să pleci când altul vine / mai semeţ în
locul tău“). Pildele socratice ale lui Moş Pasăre, personajul epic al mai multor poeme, sunt rostite în spirit folcloric, aci cu mijloace
publicistice, aci în formule intelectuale. Moş Pasăre a fost prezent în versurile poetului şi în anii renaşterii basarabene, ironizând pe toţi
cei cărora le sunt străine idealurile naţionale, adevărul şi limba, această casă a Fiinţei noastre.
Poezia lui Gheorghe Vodă e marcată de un profund spiritus loci: „La sud, / la sud e patria mea, / câmpia cu cele mai leneşe drumuri, /
câmpia spre care păsările migrează, / câmpia cu liniştea cea mai albastră – bunul simţ al creatorului“. Sudul nu explică o etnogeneză, ci
o etico-geneză.
Fermitatea, cumpătarea (în gesturi şi mişcări), duritatea – iată cele trei balene pe care se ţine universul poetic al lui Gheorghe Vodă.
Pomenitul spiritus loci activează mai cu seamă elementul etic şi epic.

Gheorghe Vodă ne apare într-o postură, insolită azi, de poet gnomic . Versul său e direct, dens şi tăios, sunând sec ca o sentinţă, ca o
învăţătură morală, sau se desfăşoară în albia fără sinuozităţi a subiectului – secvenţei de viaţă baladeşti sau pur şi simplu anecdotice.
Făcând parte din generaţia şaizecistă labişiană prin spiritul etic, Vodă e un poet al replicii, al neîmpăcării cu ceea ce sfidează bunul simţ,
norma morală, firescul. Poezia, în concepţia lui, este un act de conştiinţă , prin care se trage o linie de demarcaţie între bine şi rău,
frumos şi urât, adevăr şi minciună. Mitul icaric era reinterpretat în Aripi pentru Manole în sensul accentuării vâmilor care trebuie plătite
pentru a atinge o înălţime.

Poetul basarabean vibrează la spectacolele înnoirii, la „focurile de toamnă“ care ard putregaiul şi instituie un purgatoriu moral. Omul
etic nu se împacă nici cu masca , sub care ascunde falsitatea, neadevărul. Totul şi toate trebuie să treacă examenul sever al adevărului.
Raportarea la bunul simţ de sorginte populară, la viu, natural, generează o ardoare etică, ce duce uneori la pure înlănţuiri de îndemnuri
în spiritul Glossei eminesciene sau al poeziei gnomice antonpanneşti şi argheziene.

Comportamentul liric este potrivit naturii, naturii eului poetului, naturii lucrurilor, naturii naturii. Este căutat imediatul şi nicidecum
mediatul, concretul şi nu abstractul, viul în ciuda a tot ce este mecanic, firescul spre a sfida artificiul, preţiosul. Întregul program al
firescului etic îl găsim în Scrisoare : „Uite pomul n-a mâncat pe nimeni, / Aerul curat n-a dăunat plămânul. / Privighetoarea n-a spart
auzul. / Încă nimeni în stropul cel de rouă / nu s-a înecat. / Uite, calul nu doreşte carne. / Albina nu distruge floarea. / Ziua de ieri din
cea de azi / nu muşcă. / Cântecul de leagăn / n-a otrăvit pe nimeni“

„Gnomismul“ apare în formă expresă a vorbei pilduitoare, a sentinţei şi imperativului etic rostite solemn sau direct, dar şi a unui fior
etic abia perceptibil în dedesubturile versului: „Se naşte copilul, – / mamei i se dă în braţe / un ram de liliac albastru. // Vine fata la
fântână, – / Numaidecât îşi pune / sub năframă / o creangă albastră de nădejde. / Pe sub stele, noaptea / numaidecât / tânărul umblă / cu
creanga cerului în dinţi. // O, şi cel murit, / parcă-i în cer aşezat / între liliac / şi nu-ntre cele patru scânduri“.
Poetul cultivă şi secvenţele baladeşti spre a transcrie „întâmplările personale ale sufletului şi viaţa în puritatea ei epică“.
Personajul său Moş Pasăre este purtătorul de etos popular, aruncat în lumea modernă.
Vieru: Gheorghe Vodă este unul dintre foarte puţinii noştri poeţi, care, în mod aproape pragmatic, se supune curentelor poetice
trecătoare. Poezia sa cu mai multe muchii asimetrice este o lacrimă ce taie ca o lamă şi o lamă ce taie ca o lacrimă, iar printre lacrimă şi
lamă răzbate luminos zâmbetul ironic ca o floare a sănătăţii duhului nostru.
Poezia sa nu este nici extramodernă, nici învechită ea, este o artă poetică inconfundabilă.
Grigore Vieru
TELEUCĂ: El parcă venea prin scris să-şi demonstreze nu poezia, ci negraba de a veni spre poezie şi prin poezie. Vodă a rămas şi azi
acelaşi Vodă mucalit din sud care vrea să vadă ce e la capătul drumului, dar nu se grăbeşte să ajungă la capăt, fiindcă la acel capăt se
poate să se termine ţara, şi ca ţara să nu se termine, el se întoarce îndărăt să facă un alt drum şi astfel ţara nu se mai termină niciodată,
parcă ar fi rotundă ca globul pământesc.
Dându-te mai aproape de înţelesul acestor versuri, auzi cum respiră „cuminţenia pământului“ din care s-a inspirat şi Brâncuşi, cum
respiră curăţenia sufletească a omului de la talpa ţării, baza tuturor treptelor pe care se urcă un pământ de oameni în căutarea unor
idealuri pentru care omul se naşte şi merge spre ele prin toate intemperiile vremurilor.
Spre ruşinea mea n-am fost niciodată la Văleni. O dată am trecut pe aproape, dar drumul nostru nu trecea prin Văleni şi eu aş fi vrut să
treacă. Şi totuşi cunosc Vălenii, în memoria mea vizuală îi văd cu toate împrejurimile, cu drumurile care duc spre Prut, cu oamenii care
umblă încolo şi încoace parcă special pentru a se întâlni unii cu alţii ca nu cumva să se pomenească înstrăinaţi. Cine îi cunoaşte poezia
simte această spaimă de înstrăinare, mai întâi a omului faţă de pământ şi apoi a omului faţă de om. Această înstrăinare nu trebuie să aibă
loc şi poate că nu va avea loc niciodată.
Dar poetul vrea să se convingă din timp că nu se va întâmpla şi nu strigă să nu se întâmple, ci se înspăimântă de gândul că se poate
întâmpla. Spaima de înstrăinare se poate intui dacă te aprofundezi cât de cât de scrisul său.
Ca şi în scris, în depărtarea poveştilor adevărate despre acel portret fizic şi spiritual al sudului, Vodă nu s-a grăbit niciodată, parcă i-ar fi
fost frică să nu-i scape ceva din memorie, ceva foarte important. El l-a luat cu sine şi pe Domnul Pasăre, să-i fie într-ajutor parcă să nu-i
scape anume acest moment, cel mai principal.
De la Văleni porneşte ţara prin ţară şi poetul vorbind despre ţară. El nu uită să spună şi în scris acest lucru:
De ţară voi scrie
până termina-voi
trupul de cuvinte.
..........................
Vreau ele să-mi fie
păsări nesfârşite
în aerul Patriei
nemântuit şi dulce
să cânte, să cânte...
Ce poate fi mai simplu, mai sincer şi mai înălţător. Parcă ai sta sub pânza drapelului fluturândă în vânt sau în faţa unui foc sacru cu
flacăra învălurată, pâlpâind ca printr-un miracol veşnicia fiecărei clipe.
Victor TELEUCĂ

CIUBOTARU: Departe de a trage concluzii, voi însemna totuşi că este vorba de o particularitate structural-lăuntrică a poeziei lui
Gheorghe Vodă – una deosebită ca o marcă personală, un caracteristic buletin de identitate, ce îi deschide cele mai nebănuitoare căi.
Este o deplină autonomie a gândirii şi libertăţii expresive.
Vodă nu se complace în metaforisme, imagini numaidecât scânteietoare, măiestrite perfect după tiparele canonice, cuvinte alese care să
impresioneze. Pe el îl interesează expresia în contextul dat, adică în favoarea gândului. El gândul îl socoteşte ca emoţie, şi nu cuvânt
frumos. Uneori sau poate de cele mai multe ori – nu are importanţă! – refuză rima, lasă spusei cursivitatea „nefeţuită“, fără a o potrivi
chinuitor măsurii, ritmului-cadrului şi atât. Ieşirea din cadru, la Vodă, nu numai că nu supără, dar cucereşte prin lipsa de simulare a
noţiunilor:„şi cum găsii pământul lucrat, până la tine, mai bun să-l laşi în urmă, căci vreme e destulă. Pân’la capătul vederii e viaţa cât o
vreme: s-o înţelegi ce scumpă-i, să-ţi pară rău că trece...“.
Tonul didacticist nu supără – el e al înţeleptului.
Mihail Ion CIUBOTARU
ESINENCU: Vodă e un poet splendid.
Poemul Nucule, Măria ta (desigur dac-aş fi Ministrul învăţământului) l-aş implanta în fiecare şcoală, obligatoriu, să ardă ca o lumânare
pe banca fiecărui elev...
Nicolae ESINENCU

BANTOŞ: Făcând parte din generaţia lui Liviu Damian, Ion Vatamanu, Grigore Vieru, Anatol Codru, Victor Teleucă, Dumitru
Matcovschi, el s-a impus şi prin volumul de poezie Aripi pentru Manole . Dintr-un spaţiu limitrof, de frontieră, Gheorghe Vodă se referă
la o dublă existenţă: cea developată şi cea care rămânea nedevelopată. Spaţiul intermediar, ambiguu dintre cele rostite şi cele nerostite
punând stăpânire pe versurile sale, în care un loc important i se acordă parabolei, pildei, fabulei. A te afla aici şi altundeva înseamnă a
locui pe muchia ficţiunii. Tot ce e mai interesant în scrisul lui Gheorghe Vodă începe din zona limitrofă comună a poveştii şi a
nespusului. Aici Gheorghe Vodă şi-a intuit zona propriului eu artistic şi s-a aflat mereu în preajma acestui loc, încercând să
împlinească celula literei de carte cu sensul vieţii.
Ana BANTOŞ
BUTNARU: În poezia lui Gheorghe Vodă sentimentul (sensibilitatea) şi gândul (raţiunea) au împuterniciri egale. Cercetarea
polivalenţelor semantico-artistice, ce ne apar uneori familiare, izbândeşte anume prin semnele ineditului care atestă adevărata căutare
creatoare. Astfel, unele lucrări de factură epico-lirică (Se zbate liniştea, dar nu e vânt, Dealul cu brânduşe şi Dealul Ion, Domnul
Pasăre, În ochi vestejeşte lacrima ş.a.), se asimilează, prin structură şi ritm, discursului oral, însă neabătut rămân, integral, în aria
poeziei moderne. Tot aici se cere menţionat că autorul parcă ar face sondări ale posibilităţilor multiplane de expresie. Zicem sondări,
pentru a nu se crede că este vorba de experienţe. De cercetare artistică activă este vorba. Cercetare în urma căreia vorbele îşi
regenerează sensurile ancestrale, antrenate în memorabile blocuri metaforice. Iată un exemplu: „...arând, fratele pâinii mele/ cu fierul
noului plug,/ dezveli în ţărână/ scheletele a doi plăvani în jug/ şi în urma lor,/ ridicate în picioare,/ oasele plugarului Cutare./ Încovoiaţi
sub unghiul gloriei trudite,/ neînsufleţiţii/ porniră iarăşi să asude...“
Leo BUTNARU

GALAICU-PĂUN: Poet învăţat deasupra mediocrităţii ticăloşitelor vremi pe Aripi pentru cădere (în 1969 volumul apare cu titlul
impus de cenzură Aripi pentru Manole ). Gheorghe Vodă dă literaturii noastre un personaj ca un fir cu plumb, Moş (domnul) Pasăre, dar
numai după ce, în îndepărtatul ’69 „îşi punea cuibul cald pe cap/ (sub care creierul scoate pui)/ şi-l îndesa adânc pe frunte“. Acesta,
domnul Pasăre, devine la rându-i un fel de înger păzitor al poetului, unul însă deloc „călduţ“, ci mai degrabă scrutător, pentru a ajunge –
prin forţa de iradiere a poemului Culmea de jos – un înger păzitor al neamului. Abia atunci glasul poetului sună deplin, ca şi cum
îngerul a strigat: „neamule, boule, creştinule, scutură-te şi înalţă-te!“ Iar versul lui Radu Gyr „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“
are, în sfârşit, un frate geamăn în Basarabia. Fraţi de verigă.
Emil GALAICU-PĂUN
DINESCU: Autorul, Gheorghe Vodă, este un copil al Ismailului, deci al unei zone în care şi generalii lui Alexandru cel Mare au mâncat
bătaie. Din aceste adâncuri vine spiritul combativ al basarabenilor. Autorul cărţii Viaţa pe nemâncate mânuieşte ascuţişul versurilor
sale ca altădată plăieşii lui Ştefan cel Mare ocupaţi până peste cap să micşoreze numărul cotropitorilor.

De la bun început remarcăm că Gheorghe Vodă, deşi mânuieşte limbajul cu pricepere şi dezinvoltură, nu este un calofil cu orice preţ, ci
mai curând un nonconformist care ţine neapărat să-şi îmbrace cele mai înalte elanuri în hainele vorbirii simple şi neaoşe de toate zilele.
Astfel că grija pentru destinul neamului său nu rămâne o simplă declaraţie ci o convingătoare confesiune.
O poezie generoasă de nobile elanuri, cu mari deschideri spre mai multe orizonturi, volumul conţine „in nuce“ întreaga problematică a
culturii româneşti contemporane de pe toate meleagurile.
Viorel DINESCU

CIOCANU: Simplă în aparenţă, întemeiată pe fapte concrete, „palpabile“, constând din parabole şi mizând pe metafora/simbolul
pitoresc şi sugestiv, poezia lui Gheorghe Vodă are – în majoritatea paginilor ei – complexitatea inerentă artei autentice, pe alocuri
inefabilul chemat s-o deosebească de platitudinea omorâtoare de artă, şi tocmai prin aceasta impresionează şi place.

Ion CIOCANU, Literatura română contemporană din Republica Moldova, Chişinău, Grupul Editorial Litera, 1998, pag.174
CODRU: …În literatură Vodă a venit pe Cal alb, stimulând (în goana veacului şi a neîmpăcării acestuia cu soarta ruperii şi înstrăinării
lui de istoria şi rânduiala neamului de acasă), revolta şi regăsirea în cuprinsurile îndurării noastre lustruite de antichitate şi ortodoxism.
Astfel se anunţase în teritoriu reinstalarea unui argument masiv al dovedirii noastre de loc şi de ţară, unde limba română este unicul mod
de a ne apăra identitatea şi de a circumscrie de acum încolo proza lamentărilor noastre înnăscute poeziei de idei, de atitudine şi
luptătoare cu pletora, gongorismul şi bâiguiala durerii simulate în contra voinţei. Or, ceea ce redobândeşte Vodă în laturile rostirii
româneşti nu este altceva decât suma unei întregiri a sinelui – întru toţi şi toate izbăvitor de umilinţă şi minciună cum că nu am fi noi,
oamenii ţării, cei dintotdeauna acasă. Vodă rosteşte această dovadă ca pe un postulat de sacralizare a condiţiei şi a durerii noastre în
timp, decrucificat, de pe înălţimi, în doi peri şi profetic, în sintagme încărcate cu blestem şi leac de vindecare a prostiei şi laşităţii
noastre naţionale.
Un alt Vodă al poeziei noastre nu există, deocamdată…
Anatol CODRU
LUNGU: Poezia Câinii de Gheorghe Vodă intră negreşit în (...) top. Mai vârstnicii îşi amintesc cu siguranţă de istoria ei. Cei mai tineri
posibil că nici n-au auzit de ea, deoarece sub presiunea unor circumstanţe (ce să-i faci, am avut o literatură pândită atât de circumstanţe
cât şi de instanţe) nu a mai fost reluată în nici una din cărţile poetului.
Câinii a apărut în volumaşul „Aripi pentru Manole“ (Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1969), placheta beneficiind de redacţia
altui detractat – N. Costenco. „Aripi pentru Manole“ este una din cele mai reuşite cărţi de poezie de atunci şi una care i-a făcut
biografie poetului Gh.Vodă. Într-o atmosferă de „continuu urcuş“ şi efervescentă jubilare stingherea însăşi metafora globală a volumului
– „Aripi pentru Manole“ erau de fapt aripi pentru cădere şi asta a băgat în priză pe toţi dispecerii pistelor de decolare. Echivocul
catrenului de mai jos, esenţial pentru linia metaforică a cărţii, nu putea să nu producă mare tulburare şi agitaţie febrilă printre
circumspecţi:
Să nu ne facem aripi pentru zbor:
înălţimea se ia cu altă putere.
Ne e sortit să coborâm.
Să inventăm aripi pentru cădere.
(...) Între atâta seriozitate docilă şi slavoslovire lucrativă poetul adoptă clovneria tot ca principiu descătuşător:
Hai, cuvântule,
 îmbracă haina cu romburi colorate.

Era un gest de absolută ne-loialitate faţă de meseria care presupunea cântecul întru slavă şi „aleluia“ encomiastică. Părea ticăloasă şi
ieşind din cumsecădenia standardelor preferinţa eseniană a poetului pentru vagabonzi şi vagabondaj (citeşte: nesupuşi şi nelegaţi de
preceptele conformării): „Ţiganii, anotimpuri zdrenţuite“, „flăcări negre“ care „ard numai când umblă“, „Oamenii din munţi“ care „ştiu
să cânte din gură şi din flintă“, câinii care „umblă prin cer“, căutând luna...
Aceste imagini ale evadării într-un spaţiu închis şi prohibitoriu erau încununate de poezia Câinii . Poezia, iar împreună cu ea şi cartea, a
fost criticată şi de sus, din palatul alb, şi de jos, din curte, de „copii de casă“.

E greu de presupus că pe „vilegiaturiştii“ pătimaşi de la Condriţa i-a supărat „viţiul“ patrupedelor (vorba vine...) lansate în nocturne şi
secrete exoduri, întorcându-se dimineaţa refulate şi spăsite. Misterul supărării s-ar găsi mai degrabă în ideea ultimelor două rânduri: un
dram de libertate absolută merită tot sacrificiul. („Pentru-o noapte dezlegată, câinii îşi pun ziua-n lanţ fără-ntrebări“.) La noi însă
pomenirea sintagmei „lupta pentru libertate“ era stimulată doar în contextul anilor 1918-1940. De aceea s-a spus că în poezia Câinii
„autorul pare a cugeta cu gravitate asupra rostului libertăţii oarbe “. Cărţii i s-au mai găsit şi alte păcate: „Izbucniri nedorite, netipice ale
materiei“, „antiistorism evident“, pretinzându-i-se poetului „intransigenţă şi responsabilitate faţă de ideile vehiculate, faţă de adevărul
vieţii“, orientat fiind „să-şi pună tot talentul şi toată sinceritatea în slujba marilor idei ale contemporaneităţii“, „să întruchipeze...
imaginea omului înaintat al epocii noastre“.

Cert în toată această istorie e altceva: poezia Câinii ar fi fost antologică şi fără scandalul de atunci; cu el însă – cu atât mai mult.
Eugen LUNGU
Petru Zadnipru 1927
13-Jan
Se naşte în satul Sauca, judeţul Soroca, Petru Zadnipru, cel de-al treilea copil, mezinul, după sora Vera şi fratele Dumitru, într-o familie
de ţărani, viitor poet şi traducător, autor de cărţi pentru copii şi de cântece. Absolveşte şcoala primară din satul natal, apoi Liceul agricol
din Soroca.
1947-1952
Studii la Universitatea de Stat din Chişinău. Absolveşte Facultatea de Istorie şi Filologie, specializarea Limba şi literatura română,
promoţia a doua. A început să scrie versuri în anii studenţiei.
1952
Debutează editorial cu placheta Luminile câmpiei , semnând Petru Zadneprov. După cum va mărturisi mai târziu Em. Bucov, înaintaşul
său, în prefaţa la volumul Mă caut , cântecul de lebădă al poetului de la Sauca, intitulată Imagini vii, poetice , versurile autorului trădau
un talent adevărat, cu toate că sub aspectul prosodic nu străluceau deloc.
1959
Vede lumina tiparului la Editura de Stat Cartea Moldovenească cea de-a doua sa carte, Însetat de depărtări .
1961-1963
Redactor-şef la revista Chipăruş .
1962

Apare la Editura de Stat Cartea Moldovenească volumul poetic Lume, dragă lume… şi cartea de versuri pentru copii Titirezul .
1963-1971
Secretar responsabil al Comitetului de Conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
1964
Vede lumina tiparului volumul liric Gustul pâinii , constituit dintr-un ciclu magistral de versuri, intitulat Boabe de grâu, şi un
compartiment de cântece – Pe costişa dealului . Tot acum îi apare cartea de versuri pentru copii Spionul .
1967
La Editura Cartea Moldovenească îi apare volumul Versuri , în colecţia Aurora , cu un cuvânt înainte semnat de George Meniuc Popas
pe răzor .
1968
Distins cu „Diploma de Onoare a Republicii Bielarus“.
1969
Publică sub numărul 4 (patru) al colecţiei Olimp un volum de Versuri însoţit de cuvântul poetului înaintaş George Meniuc, reluat din
placheta precedentă (Popas pe răzor) .
1971

Poetul e prezent în librării cu o nouă carte lirică, Mi-e dor . Ea cuprinde ciclurile: Culori , Mi-e dor , A fost război , Oaspeţi (tălmăciri)
1976

Publică la Editura Cartea Moldovenească volumul Mă caut , însoţit de un cuvânt înainte aparţinând lui Em. Bucov (Imagini vii,
poetice) . Reţinem din el următoarele rânduri: „Peste douăzeci de ani izvorul inspiraţiei lui Zadnipru s-a învârtoşat, s-a ramificat. Scrisul
acestui poet la ora actuală e multilateral, multiform, conturând tot mai precis individualitatea autorului – stilul propriu.“ Culegerea este
compartimentată structural, cuprinzând şi reluând sub raport ideatic motivele şi căutările centrale ale autorului de o viaţă: Însetat de
depărtări , Gustul pâinii , Mi-e dor , Mă caut , Lume, dragă lume… şi Lângă inima mea (tălmăciri din poeţii săi preferaţi de pe alte
meridiane). Volumul include şi eseul Redactorul meu prim , consacrat în fond tatălui său (Ivănaş a lui Iosub Moscalu), pe care îl cântă şi
într-o poezie omonimă din placheta Lume, dragă lume… şi în alte piese…
23-Oct
Petru Zadnipru se stinge din viaţă la Chişinău. Este înmormântat la Sauca natală.
1977

În colecţia Biblioteca şcolarului vede lumina tiparului volumul selectiv Vatra doinelor străbune cu o prefaţă semnată de Mihai
Cimpoi. (Era mai mult decât un poet…), din care cităm următoarele gânduri: „Petru Zadnipru a trecut prin viaţă cu emblema vieţii
însăşi pe piept. Avea imprimate pe faţă zbuciumul unei ciocârlii speriate din brazdă şi continuându-şi trilurile în nepăsarea zărilor,
neclintirea zborului cocorului-călăuză, care nu poate să se împace cu oboseala (despre aceasta a scris poetul). I se potrivesc de minune
cuvintele spuse de Taine despre Alfred de Musset: „Era mai mult decât un poet, era un om“. Cu Zadnipru s-a stins o zare de omenie, de
conştiinţă, o zare de câmpie curată, blândă, priitoare firii a cărei oglindă este“.
La Editura Literatura Artistică apare placheta Băieţii tatii, băieţi!… , însoţită de un cuvânt înainte – Lacrima din palmă , semnat de
Gheorghe Vodă: „Petru Zadnipru a fost un adevărat poet-cetăţean, un adevărat poet-patriot, cel care a cinstit în imnuri bobul de grâu şi
fruntea în boabe de sudoare, a cântat omul în clipele bune şi cele ale îndoielilor, a adus laudă faptelor mari în cuvinte simple şi dulci ca
pâinea.
1981
La Editura Literatura Artistică îi apare volumul selectiv Poezii cu o prefaţă (Lirica lui Petru Zadnipru şi contemporaneitatea) de
Mihail Dolgan.
1992
În colecţia Orfica apare volumul Mă nasc întruna (selecţie şi prefaţă de Ion Ciocanu – Laudă firescului ). „Petru Zadnipru a fost şi
rămâne un liric înzestrat cu o putere neîndoielnică de evocare a simţirii omeneşti. Mai ales în poeziile axate pe motivul scrutării lumii
sufleteşti autorul ne-a dat întreaga şi adevărata măsură a talentului său, caracterizabil înainte de toate prin firescul trăirii şi exprimării
sentimentelor şi proceslor de conştiinţă.
2001
Vede lumina tiparului la Centrul editorial al Universităţii de Stat din Moldova antologia Iubirea de metaforă , în două volume de Mihail
Dolgan. Vol I, De la Petru Zadnipru la Svetlana Corobceanu , cuprinde un ciclu din cele mai frumoase creaţii lirice ale poetului, între
care: Casa mare (lui Ion Druţă), Moldovenii , Paşii mamei , Lemn , Cina cea de taină , A trece , Destin , Єi lacrima , în limba mea
(Fragment).
2003
Apare la Editura de Stat Cartea Moldovei florilegiul Cocorul călăuză cu o prefaţă de Tudor Palladi (Datul sau cântecul „între pământ
şi cer“) .

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:
Fenomenul întoarcerii la estetic ce trecea neapărat prin resurecţia eticului generează un adevărat reviriment în poezia lui Petru Zadnipru,
care şi-a sfidat curajos formaţia dogmatică din începuturi. Accesele de revoltă morală ce au făcut să-i explodeze inima acestui poet, care
a fost întruchiparea noţiunii de homo ethicus , s-au tradus în autoflagelări nemiloase, în formule imperative sau în demonstraţii mai
discrete ale caracterului dialectic al vieţii. Supărarea etică supremă o produce jumătatea de măsură, pisica din ceasul de perete care
măsoară egal cadenţele timpului.
Poezia autentică a lui Petru Zadnipru, care a fermecat lumea prin sinceritate şi printr-o dureroasă plăcere a autoflagelării, a remuşcărilor
de conştiinţă începe cu Mă caut , volum apărut în anul morţii sale (1976), curmând atât regretele sale profunde, cât şi intrarea poetului
într-o fază de căutare a adevăratului său eu.

Petru Zadnipru îmbina, în sufletul său vulnerabil, o blajinătate de speţă moldoveană cu o ardoare de tip ardelenesc, văzând în etică , în
modelul natural de comportament un cod deontologic care trebuia urmat neapărat în viaţa de toate zilele, în raporturile cu oamenii din
jur şi totodată în creaţia poetică propriu-zisă. Chiar în circumstanţele când se cerea respectarea oarbă a convenţiilor realist-socialiste eul
liric al lui Petru Zadnipru îşi apăra formula sufletească complexă, zbuciumul sufletesc firesc în contextul dramatic al contrariilor vieţii:
„Destin având când aspru, când mai dulce, / Trăiesc din plin sau doară că exist / Din lumea asta până mă voi duce, / Eu cel mai vesel fi-
voi şi mai trist“ (Єi lacrima...); „La rându-mi cu unii / Sunt parcă de ceară, / Cu alţii din contra – / Sunt hulpavă fiară. / Cuvinte am
bune, / Am însă şi gheară, / În mine se-ntrună /şi ziuă, şi seară...“ (Aud) .

Poetul ţine să impună un profil moral al eului liric, bazat pe astfel de dicotomii deontologice, din care se ţese materia sufletească
fragilă, supusă oscilaţiilor umorale, hiturilor dintre certitudine şi incertitudine, dintre momentele tari şi slabe ale trăirilor şi proiecţiilor
contradictorii exibitiv- inhibitive: „Între multe şi mărunte / În prezent mereu mă ştiu. / Ba sunt chipeş ca un munte, / Ba sunt sec, ca un
pustiu, // Ba sunt trist cum e pădurea / Toamna între două ploi, / Ba mi-i gândul ca securea, / Ba ca salcia mă-ndoi...“
O astfel de pledoarie pentru complexitate şi prezentarea nuanţată a trăirilor şi gândurilor are un dedesubt polemic, pe care-l sesizează
doar cei care cunosc perioada în care a fost scrisă. Poetul se vrea un om al echilibrului etic şi spiritual, nevrându-se identificat lui Iuda
sau lui Hristos (Cina cea de taină) .
O poezie de referinţă care exploatează acelaşi principiu al contradictoriului, este Moldovenii: „Moldovenii când se strâng şi-n petreceri
se avântă, / La un colţ de masă plâng, / La alt colţ de masă cântă. // Sufletul parcă le-ar fi / Glob cu două emisfere: / Una-i noapte, alta-i
zi, / Bucurie şi durere...“.
Meniuc: Mi l-am deprins să-l văd umblând mai mult cu cântecul în dinţi. Aşa cum ţii o frunzuliţă verde între buze ca să-i dai glas.
Atitudinea asta a tânărului poet îl îndemna la gesturi degajate, la voioşie largă, fără adumbriri ale tristeţilor profunde, fără meditaţii
sarbede, cărturăreşti. Nimic inventat, scornit din litere citite, nimic din amalgamul tipăriturilor străvechi, ci mai curând chiuitură
ţărănească, simplă, veselă, pre limba noastră de toate zilele „proastă“. Şi cântecul său avea efect, trezea emoţii sincere, când ne duceam
la întâlniri pe la vetrele ţăranilor, spre marea mea uimire, a omului răsfăţat cu rafinamentele poeziei moderne. Am auzit aplauze
populare, care veneau din adâncul inimii. Şi, va să zică, are extensiune şi cântecul, dacă fiorul său are ceva din cuminecătură,
împărtăşire, de care te apropii cu dor.
La ore de firească inspiraţie, poetul se întoarse la drumul Sorocii, la „prăsadul gârbov“, la Sauca, la firul de iarbă ce i-a mângâiat obrajii
de la primii paşi în viaţă. Şi atunci bobul de grâu din palmă se preface în lacrimă duioasă“.
George Meniuc, Popas pe răzor , Cuvânt înainte, în volumul: Petru Zadnipru, Versuri , Chişinău, Cartea Moldovenească, 1969. Pag.
3–4

Coroban: La P. Zadnipru întâlnim câteva motive lirice care par să fie foarte caracteristice pentru natura lui intimă. O rară duioşie se
ascunde, de pildă, în versurile consacrate ogorului, plugarilor, mamei (Amiază în câmp , Plugarul , Paşii mamei etc.). Mama este mai
presus de toate; ea ştie să muncească în tăcere şi să umple de bucurii lumea cu simţul ei de abnegaţie: „...Vin de mult, se duc departe /
Şi, în zbuciumul lor sfânt, / Parcă-s rânduri dintr-o carte / Paşii mamei pe pământ“.
Poetul are nostalgia priveliştilor rustice. Pastelurile sale încep să vibreze de poezie, când sunt evocate zările şi amurgurile, cocorii ce
aduc primăvara cu bucuriile ei, văzduhul albastru al toamnei de la ţară, sunetul tălăncilor şi cântecul flautului, murmurul izvoarelor: „N-
a mai rămas pe boltă nici un astru, / Uşor din noapte se desprind ogoare / Şi-n vale apele văzduhului albastru / Se cârduiesc nostalgice
cocoare“ (Rapsodie de toamnă) . Merită să fie pomenite în această ordine de idei poezii ca: Mi-e dor , Cocorul călăuză , Ascult în
noapte , Pastel etc.

Multe versuri scrise de P. Zadnipru au uneori un caracter idilic, alteori umoristic (La căsuţa cea din vale , Struguraş de pe colină , Fete
de la ţară , Nastea , Jalbă etc.). Poetul este autorul multor cântece Јѕ¤. Prin forma lor populară, nemăiestrită şi fără dedesubturi
alegorice, cântecele lui P. Zadnipru devin foarte accesibile cititorilor. Јѕ¤ Ele redau anumite dispoziţii sufleteşti Јѕ¤.
P. Zadnipru a creat multe poezii frumoase, dovedind că posedă flacăra inspiraţiei. Poezia lui merită atenţie pentru faptul că păşeşte în
pas cu viaţa şi cu aspiraţiile oamenilor de azi.
Vasile Coroban, Petru Zadnipru, în vol. colectiv Profiluri literare, Chişinău, Lumina, 1972. pag. 217–222
Dolgan: Cărţile lui reprezentative Јѕ¤ poartă amprenta gândirii aşezate a ţăranului moldovean, harnic şi cinstit, sincer şi plin de
demnitate, în ochii căruia nimic nu valorează mai mult decât fapta bună făcută şi adevărul întreg spus verde în ochi. Јѕ¤ Autorul
îmbrăţişează un discurs liric fluent şi cantabil, de o simplitate şi spontaneitate aproape folclorică. Detaliul sugestiv, expresiile populare,
îmbinate iscusit cu comparaţia şi metafora inovatoare, efuziunile lirice directe devin treptat principiul artistic fundamental al poeticii lui
P. Zadnipru.
În concepţia lui P. Zadnipru, poezia adevărată ia naştere numai din dorurile cele mai sacre, mai mari şi mai aproape de suflet ale omului,
cum ar fi dorul de Patrie şi de baştină, dorul de mamă şi de tată, dorul de soră şi de frate Јѕ¤(Scrisoare rudelor) . Autorul optează pentru
o poezie care să încapă în ea „vraja zilelor de azi“, să fie mereu prezentă în miezul fierbinte al actualităţii, să ţină „cadenţa anilor ce-i
zic din bucium“.Јѕ¤
Simplitatea gravă a gândurilor şi limpezimea de cleştar a imaginilor, profunzimea simţirii şi tensiunea participării, spontaneitatea,
profunzimea efuziunilor lirice şi bogăţia de tonalităţi, sinceritatea mesajului şi umanismul cuceritor, — iată calităţile cele mai
caracteristice ale poeziei lui Petru Zadnipru, manifestate în mod pregnant, mai ales în volumul totalizator Mă caut – cântecul de lebădă.
Un farmec aparte, mult înrudit cu farmecul poeziei populare, împrumută acestei poezii orientarea spre modul de a gândi şi vedea
lucrurile al poporului, mişcarea frazei în spirit folcloric, fluenţa muzicală, armoniile şi plasticitatea versului popular, construcţiile
anaforice şi epiforice, repetiţiile şi enumerările“.
 Mihail Dolgan, Lirica lui Petru Zadnipru şi contemporaneitatea, vol. Petru Zadnipru, Poezii. Chişinău, Literatura Artistică, 1981, pag.
5–18.

Ciocanu: Antologice sunt poeziile lui Petru Zadnipru despre mama, îndeosebi cea intitulată Paşii mamei . Scriitorul devine, după cum
am mai zis, interpret al faptelor vieţii, filosof chiar: el nu contemplează, complăcându-se în exprimarea pitorească de provenienţă rurală,
ci dezvăluie sensuri, rosturi, semnificaţii ale faptelor aflate la îndemâna oricui: „N-au putut mai mult s-o poarte, / Dar în zbuciumul lor
sfânt / Parcă-au tipărit o carte / Paşii mamei pe pământ“. Aş citi aici o înţelegere cu totul originală a cărţii de către Zadnipru, în sensul
că cea mai bună carte a fost, pentru dânsul, Măria sa Omul; anume în sufletul acestuia a citit el, de s-a inspirat şi a plăsmuit cărţile. Şi tot
din străduinţa de a interpreta faptele vieţii, de a le dezghioca rosturile şi a le servi oamenilor ca pe o filosofie a existenţei noastre a
izvorât antologica poezie Moldovenii , dominată de conştiinţa destinului „vărgat“ (amănunt dintr-o altă frumoasă realizare a autorului) al
neamului din care ne tragem.
Ion Ciocanu, Laudă firescului, Prefaţă, în vol. Petru Zadnipru, Mă nasc întruna. Chişinău, Hyperion, 1992
Vlad Zbârciog 1943
S-a născut la 22 decembrie 1943 în familia ţăranilor Ion şi Anica Zbârciog (al treilea copil din cei şapte) din satul Horodişte, judeţul
Bălţi, România.
1957

Absolvind şapte clase (eminent), în satul natal, este înscris, fără examene, la Şcoala agricolă de la Saharna, raionul Rezina. Peste un an
îl aflăm elev în clasa a noua a Şcolii medii generale din satul Zăicani, raionul Râşcani. Aici, timp de doi ani, împreună cu alţi colegi,
îndrumaţi de profesoara de română Lidia Guţu, redactează revista Luceafărul , unde îşi publică primele încercări literare.
1960
Termină şcoala medie generală şi se înscrie la Şcoala de medicină din Tiraspol.
1963
În perioada aprilie-noiembrie este şef al dispensarului din satul Beştemac, raionul Leova.
1963-1966

Înrolat în Armata Sovietică. Participă ca medic militar, împreună cu o unitate de automobilişti, la Recoltarea ţelinară ’64, regiunea
Kustanai. Va aminti mai târziu, tangenţial, despre această perioadă în povestirea antologică Flăcări albastre, portocalii...
1965
Debutează cu versuri, fiind militar, la ziarul Tinerimea Moldovei în preajma Congresului III al scriitorilor din Moldova.
1966-1968
Este colaborator literar la ziarele raionale din Briceni şi Drochia.
1967
Student la Facultatea de Filologie şi Ziaristică a Universităţii de Stat din Moldova.
1968-1973
Este redactor la redacţia literar-dramatică a Televiziunii Moldoveneşti.
1970

Devine laureat al Concursului republican de poezie (locul II), consacrat jubileului de 120 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu.
Publică cicluri de versuri şi povestiri în ziarele Tinerimea Moldovei , Cultura , Moldova socialistă şi în revistele Moldova , Nistru ,
Femeia Moldovei .

Prezintă la secţia poezie a Uniunii Scriitorilor un manuscris. Puţin mai târziu, şi-l retrage şi prezintă un manuscris de proză.
1973-1991
Este redactor de secţie la revistele Cultura şi Literatura şi arta .
1974
Apare cu un ciclu de poezii în culegerea colectivă Dintre sute de catarge , alături de colegii de facultate Vasile Romanciuc, Leo
Butnaru, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Haralambie Moraru, Efim Tarlapan, Serafim Belicov şi alţii.
1976

Editura Cartea Moldovenească îi scoate de sub tipar, în colecţia Debut, prima carte de nuvele Flăcări albastre, portocalii... , avându-l
ca redactor pe fostul său profesor, cunoscutul critic literar Ion Ciocanu. Încă pe atunci prefaţatorul cărţii, criticul literar Anatol Gavrilov,
remarca predilecţia autorului pentru naraţiuni ample, intuind în tânărul prozator un viitor romancier.
Pe parcurs de mai multe luni este hărţuit de către agenţi ai securităţii, care vor să-l facă să accepte colaborarea cu ei. Nu reuşesc însă să-
1 frângă, fapt pentru care va avea de pătimit, împreună cu soţia, scriitoarea Lucia Purice, multă vreme. Va scrie despre aceasta în
romanul Suntem ca o poveste .
1977
Este printre cei cinci, în frunte cu poetul Victor Teleucă în calitate de redactor-şef, care au stat la începuturile revistei Literatura şi arta .
Semnează în tipar primul număr, din 7 aprilie.
1978
Publică volumul de eseuri Poemele sufletului , luând în dezbatere unele probleme ale procesului plastic din republică.
1979
Întreprinde o călătorie de o lună cu un grup de studenţi dincolo de Cercul Polar: la Murmansk, Kirovsk, Apatiti, în Munţii Hibini.
Vizitează cea mai nordică Grădină Botanică din lume (la Kirovsk), de asemenea, fostele lagăre staliniste de exterminare în masă, urcă în
munţi pe Drumul Morţii, parcurge Tunelul Morţii, sub pietrele cărora zac osemintele a sute de mii de oameni nevinovaţi, printre care şi
români...
1980

Este eliberat din cadrul revistei Literatura şi arta , imputându-i-se, printre alte „păcate“, şi intoleranţa faţă de regimul comunist.

Izolat, scrie în perioada ianuarie-mai romanul Conul de umbră , care va apărea abia în 1989, în toiul mişcării de eliberare naţională.

Revine la Literatura şi arta peste câteva luni, invitat, la intervenţia lui Pavel Boţu, preşedinte, pe atunci, al Uniunii Scriitorilor din
Moldova, de cei care 1-au concediat. Va colabora, împreună cu Haralambie Moraru şi Leo Butnaru, în secţia literatură până în 1991,
când va pleca într-un concediu nelimitat pentru a îngriji de soţie, scriitoarea Lucia Purice, atacată de o boală incurabilă.
1981

Vede lumina tiparului, la Editura Literatura Artistică, volumul de proză Юărmul din suflet , iniţial arestat de editură, dar apărat şi
susţinut de prozatorul Ion C. Ciobanu. Povestirea titulară este inspirată de vizitarea lagărelor staliniste din Munţii Hibini.
1984
Apar două volume: Oraşul de la capătul pământului (proză) şi Semănători de lumină (eseuri şi schiţe literare).
1986
Editura Literatura Artistică publică monografia Mihail Petric , volum ce ia în dezbatere creaţia cunoscutului plastician de la noi, laureat
al Premiului Naţional.
1987
Este printre cei 66 de intelectuali, în frunte cu Bogdan Istru, Alexandru Cosmescu, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă şi alţii, care
semnează în ziarul Învăţământul public , condus de Anton Grăjdieru, un Apel către toţi oamenii de bună credinţă din republică, pentru a
susţine mişcarea de eliberare naţională, având obiectivul principal declararea limbii române drept limbă de stat, instaurarea tricolorului
şi revenirea la grafia latină.
Participă activ la Plenara din 18-19 mai, votând un nou comitet de conducere al Uniunii Scriitorilor în frunte cu Ion C. Ciobanu, Mihai
Cimpoi şi Nicolae Esinencu.
Publică, în iunie, de ziua morţii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în Literatura şi arta primul articol de susţinere fermă a activităţii
cenaclului „Alexei Mateevici“, după care CC al PC al Moldovei s-a văzut nevoit să recunoască această Mişcare democratică de
eliberare naţională.
1989
Apare volumul Vămi pentru valorile sufletului , incluzând eseurile şi medalioanele apărute la rubricile Confesiuni şi Pro anima ,
susţinute de-a lungul mai multor ani la Literatura şi arta .
Revista Nistru publică în nr. 11-12 romanul Conul de umbră , scris în 1980.
1990
Editura Literatura Artistică scoate de sub tipar cu un tiraj dublu romanul Conul de umbră , prima scriere de proporţii din Basarabia în
care se vorbeşte deschis despre foamete, deportări şi lagărele staliniste de exterminare.
Aceeaşi editură propune cititorilor volumul de eseuri A patra dimensiune , scris în colaborare cu Lucia Purice.
1991
Apare în limba rusă, în colecţia Proză moldovenească contemporană , volumul de povestiri şi nuvele Loc sub soare , în traducerea lui
Ghenadie Skvirenko, Mihail Hazin, Victoria Marinat şi leningrădeana Ludmila Smirnova.

Din acest an îşi întrerupe activitatea literară, pentru a-şi îngriji şi susţine moral până în ultima zi – 23 mai 1998 – soţia, scriitoarea Lucia
Purice, care, luptând cu o boală incurabilă, a dat dovadă de o rezistenţă şi o forţă lăuntrică de invidiat, scriind neîntrecutele sale eseuri,
editate în trilogia Floare şi spin (Lumea în chenarul geamului , Arca lui Noe şi Viul din noi).
1999
Editura Timpul din Iaşi lansează romanul Suntem ca o poveste . Un roman nou, după afirmaţiile criticului literar Ion Ciocanu. „Nou în
sensul că scriitorul îşi propune să combată minciunile, semiadevărurile şi alte plăgi „spirituale“ cu care ne-a hrănit ideologia comunistă.
E un roman nou, pe care îl recomandăm tuturor cititorilor...“
2000
Editura Augusta din Timişoara scoate de sub tipar volumul de poeme Încercarea de foc .
Conduce pentru a şasea oară consecutiv delegaţia de intelectuali basarabeni la Congresul internaţional „Identitatea culturală a tuturor
românilor“ de la Timişoara, în cadrul căruia organizează, împreună cu alţi scriitori, serate de literatură basarabeană, propagând astfel
creaţia scriitorilor din această parte de ţară.
2001
La Editura Augusta din Timişoara apare volumul de proză Lumina rămâne ...
Editura Pontos din Chişinău scoate de sub tipar volumul de poeme Treci ca o lumină ...
2003
Editura Augusta din Timişoara lansează romanul Orizontul pierdut .
La Editura Pontos din Chişinău apare studiul polemic Istoria Moldovei falsificată de Vasile Stati .
Editura Gunivas lansează eseul monografic Mihai Cimpoi sau dreapta cumpănă românească (Caiete de lectură) .
2004
Editura Pontos lansează volumul Єtefan cel Mare şi Sfânt – voievodul românilor (cu prilejul Anului internaţional Ştefan cel Mare şi
Sfânt, sărbătorit de UNESCO).
Aceeaşi editură scoate de sub tipar romanul Conul de umbră (ediţia a doua, în grafie latină).
Tot la această editură vede lumina tiparului volumul Impostorii .
Revista Viaţa Basarabiei editată de Uniunea Scriitorilor din Moldova şi Uniunea Scriitorilor din România publică în nr. l şi 2 romanul
Timp răstignit.
A colaborat la mai multe volume colective: Eterna iubire , apărut la Editura Biodova din Bucureşti, 1999, coordonat de poeţii Anatol
Ciocanu şi Vasile Căpăţână; De acasă–acasă , omagiu lui Nichita Stănescu, 2003, volum coordonat de poeţii Vasile Romanciuc şi C.
Manolache, cu o prefaţă de M. Cimpoi; Limba maternă – floare eternă , antologie îngrijită de Stela Nicuţă, Titus Ştirbu şi Ion Ciocanu
ş.a., Chişinău, 2000, Editura Prag-3.
Lucrări semnate de Vlad Zbârciog au fost traduse în limbile rusă, ucraineană, lituaniană, bulgară, turcmenă, tagică...
Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1985), membru al Uniunii Scriitorilor din România (2000).

Referinţe istorico-literare
Mihai Cimpoi:

Vlad Zbârciog s-a fixat, în cele mai noi lucrări ale sale, într-o formulă mixtă romantico-clasicistă constituită din avânturi sentimentale
(„În secol de atomi şi vagi speranţe / E dureros să nu mai fim romantici“) şi din momente de înseninare morală şi sufletească, ce iau
contururi de „lecţii de omenie şi de conştiinţă“, precum spune personajul-narator în nuvela Destinul apelor .

Este un tradiţionalist cu program, un copil al firii care se opune contrafacerii, artificiului, sofisticăriei. Cultivă, prin urmare, cu evidentă
tentă polemică, o poetică neosemănătoristă a temeiurilor, rădăcinilor, a vechiului arhetipal. Serafim Gorun, Nichifor, alte personaje ale
sale sunt reprezentanţii emblematici ai acestei vechimi genetice, ai tradiţiei şi rânduielii fireşti, care nu se vor surpate de prefacerile
nechibzuite („Crângurile, dumbrăvile, livezile şi viile bătrâne constituiau nu numai un anturaj pitoresc. Ele conturau o înfăţişare
individuală a satului, a împrejurimii. Cu distrugerea lor, se ştergeau anumite amintiri, anumite tradiţii. Dumbrava nu putea rămâne fără
ele şi moş Nichifor a fost cel dintâi care a înţeles acest lucru. De aceea se războia cu întreg satul“, se spune în Destinul apelor ).
Apare, în proză, o ardoare etică de tip ardelenesc, un pathos irezistibil al adevărului , eroii fiind ferm convinşi că el va fi clarificat şi
repus în albia dreptăţii.

Nuvelele sale, cum şi multe din poeziile sale, sunt, de fapt, nişte apologuri , nişte istorioare cu tâlc moral, de unde propensiunea
permanentă spre parabolic. Moşilor care dau lecţii despre rosturile adânci ale naturii, vechimii, tradiţiei, li se adaugă tinerii copleşiţi de
patima clarificărilor şi medicii care relevă tainele destinului, fiind şi ei înşişi purtători de destin.

Căutării adevărului (adevărul moral, adevărul social, adevărul istoriei neamului nostru), în care sunt antrenate personajele, i se adaugă
căutarea lui Dumnezeu, care aduce, în poezie, revelaţia blagiană a misterului Luminii, al Luminii dintâi: „Va trebui, neapărat, de azi
înainte / să pătrundem taina Luminii! / Acolo, în miezul ei sfânt / să facem între Cer şi trup / legământ. / Să-nălţăm antene pe drumul
cunoaşterii / ca îngerii să poată detecta sunetul / desprins din alte tărâmuri / iscălind spaţii spre noi. / Va trebui, iubito, / de azi înainte, /
să-nvăţăm de la ochi ce-nseamnă Lumina / ca firul de iarbă să crească / din datina lui Dumnezeu...“ (Să-nvăţăm ce-nseamnă Lumina).

Sunt poezii paradisiac-blagiene de chemare sufletească a lui Dumnezeu (Să las să intre-n mine Dumnezeu / înveşmântat în straiele
iertării” Mereu te chem, te-aştept ...; „Şi visător cum sunt îl chem pe Domnul” Mi-i toamna-acoperită de lăicere ).

Revelarea gnostică a luminii divine înseamnă şi redescoperirea vechimii, temă-cheie: „Pierduţi în timp, ne conectăm la Cer / Şi regăsim
cetăţile bătrâne / Iisus priveşte de pe lemn, stingher, / Chemându-ne spre faptele divine” (Decembrie) .
O tânără suferindă din cea mai bună nuvelă a lui Vlad Zbârciog Unghiul vieţii îşi aminteşte de muzica impresionistului Debussy,
creatorul unei arte sonore, în care se intuieşte „glasul inimii“, „acorduri în stare pură“, care purifică şi înalţă omul.
E ceea ce îşi doreşte poetul şi prozatorul Vlad Zbârciog.

Ardoarea etică a căutării şi rostirii sincere a adevărului Istoriei se imprimă şi celor câteva romane ale sale: Conul de umbră, Suntem ca
o poveste (Iaşi, 1999), Orizont pierdut (Timişoara, 2003), şi Timp răstignit (Viaţa Basarabiei , nr. 1-2, 2004), în care este folosită o
tehnică complexă a rememorării, cu flasch-back-uri, cu reîntoarceri şi schimbări ale perspectivelor naraţiunii, cu tuşe pointiliste. Sunt
romane ale unor destine umane, trăite în timpul istoric concret al înstrăinării, al regimului sovietic, calvarul prin care a trecut Armata
Română la Cotul Donului în 1942 („Totul în Rusia se construieşte împotriva adevărului“, observă un personaj).

Fluxul învălmăşit al rememorării duce, ca de atâtea ori în scrisul eticizat al lui Zbârciog, la sensuri parabolice: „Ce-aţi ajuns, dar? îl
întreabă mama pe fiul-narator în Suntem ca o poveste . Nişte străini, cărora le e totuna: există un frate şi o soră, există neamul nostru sau
nu există, avem noi o istorie sau nu avem, avem noi un trecut sau nu avem. Sau trăim cu suflet de-mprumut, cu limbă de împrumut. S-au
perindat, Vlăduţă, atâtea seminţii, atâţia regi. S-au schimbat unii pe alţii, dar povestea a rămas. Şi, ajungând ea la voi, tare mă tem că se
va pierde, se va destrăma, va dispărea. Dar ce-i un neam fără povestea lui...“.

RoŞioru: În volumul Lumina rămâne (Editura Augusta, Timişoara, 2001), scriitorul de peste Prut, Vlad Zbârciog, înmănunchează şapte
proze scurte, scrise în buna tradiţie ce dezvăluie legăturile tainice ale omului cu natura, cu istoria şi cu folclorul moldovenesc dătător de
optimism şi de speranţă întru dăinuirea neamului ameninţat de pierderea identităţii în confruntarea cu vremurile din ce în ce mai
maştere. Oamenii au nevoie de o cât de mică certitudine că au sfinţit locul pe care au trăit, că truda lor n-a fost în zadar, cineva urmând
să-şi amintească de ei chiar după ce vor fi trecut la cele veşnice. Oamenii nu-şi pot uita rădăcinile, dialogul lor cu elementele cadrului
rural atât de familiar continuând până şi în vis, pe patul de moarte, în cazul celor pe care bătrâneţea şi boala i-au strămutat în sufocantele
blocuri de beton ale oraşului. Serafim Gorun, din Rădăcinile, vorbeşte într-un asemenea vis cu salcâmul de la fântână, după ce şi-a
răscumpărat, în acelaşi cadru oniric, casa de la un consătean. La fel, bătrâna Irina, din povestirea Destinul apelor povesteşte că a schimbat replici cu un cireş. Ea îşi face un

Dragostea, în sensul cel mai deplin al cuvântului, poate fi o forţă echivalentă cu miracolul. Pasiunea pentru artă, trăirile intelectuale
puternice, mâna întinsă sincer de către cei din jur, amintirea unor gesturi altruiste neprecupeţite şi cu totul străine de orice ipocrizie, sunt
doar câteva din mobilurile ce vor conduce la vindecarea protagonistei din Unghiul vieţii, căreia nu i se dăduse nici cea mai mică şansă
de supravieţuire. Mai devreme sau mai târziu, valorile pozitive ale existenţei vor ieşi la iveală şi vor avea câştig de cauză, niciodată totul
nefiind pierdut definitiv. În Юărmul de suflet, medicul Andrei Lungu se întoarce după ani lungi de temniţă, victimă a unor uneltiri
mârşave din partea unui coleg invidios pe succesele sale profesionale, şi încearcă să dea un sens înalt vieţii care i-a mai rămas, altul
decât răzbunarea împotriva meschinului carierist calomniator şi anume virarea spre ţărmul libertăţii interioare pe care nimeni şi nimic pe
lume n-o poate strivi.
Faptul că un scriitor înalţă un imn luminii din sufletul omului încercat de destin ori victimizat de istorie nu poate fi decât de bun augur
cathartic şi o nouă întâlnire cu scrisul lui Vlad Zbârciog nu poate fi decât tămăduitor-eliberatoare.
Ion RoŞioru, Luceafărul , nr. 2, 23 ianuarie 2002, Bucureşti
PALLADI: Firescul naraţiunii, stilul fluent şi perspicace, colorat intim şi munificent, sobrietatea problematică şi ideatică şi meditativ-
ironică, precum şi explorarea adâncă a ideii sau a „povestei“ sentimentului istoric, general-uman sunt caracteristici emblematice şi ale
romanului Suntem ca o poveste (Editura Timpul, Iaşi, 1999), scris parcă dintr-o respiraţie, deşi autorul a lucrat la el în lunile ianuarie-
iulie ale aceluiaşi an. Diversitatea unghiurilor de vedere, paralelismul planurilor şi liniilor tematice-ideatice, evidenţierea diferitelor
grade de mentalitate, inclusiv diametral opuse – şi de ce nu? – de maleabilitate faţă de nou şi de noi, de nivelul nostru de evoluţie şi de
responsabilitate umană şi naţională au în persoana scriitorului Vlad Zbârciog un acerb luptător şi un tălmăcitor expres incomod şi fin al
ideii de om şi de destin, de sentiment şi de gând, de frumos şi de adevăr.
Tudor PALLADI, Literatura şi arta , 31 august 2000
Ciocanu: Scriitorul Vlad Zbârciog a avut răbdarea să analizeze în chip detaliat o sumedenie de afirmaţii greşite ale „savantului“ prorus
şi românofob Vasile Stati şi să-i propună cititorului, în primul rând – elevului, studentului şi profesorului, tot atâtea opinii juste,
argumentate şi convingătoare despre istoria noastră.

Autorul scrie răspicat că „cercetătorul“ V. Stati apelează la concluziile depăşite ale unor savanţi ruşi şi sovietici care au tratat unilateral
sau chiar tendenţios problema apariţiei şi dezvoltării poporului român şi, în acelaşi timp, neglijează cercetările efectuate în ultimele
decenii ale secolului al douăzecelea de către savanţi români şi germani. Vlad Zbârciog manifestă un sănătos spirit analitic, citând din
Dumitru Bălaşa, I. Fischer, G. Munteanu, Silvia Păun şi din alţi savanţi recenţi şi conştiincioşi.

Transformat ad-hoc în cercetător asiduu şi pătrunzător în esenţa bâiguielilor lui V. Stati, neobositul scriitor devine ironic şi chiar
sarcastic pe seama scribului: „În agonia de a convinge cu orice preţ că limba „moldovenească“ are o istorie aparte, autorul „descoperă“
nenumărate cuvinte aşa-zise moldoveneşti, de felul „okolnii mejiaşi“, „mărturisali“ şi multe altele, amintindu-mi de lexicul unei biete
ucrainence dintr-un sat românesc de la noi, care îi poruncea soţului cam în felul următor: „priponeai kobâla în fundul ogorodului“. Dacă
le-ar fi auzit Vasile Stati, le dădea numaidecât drept „cuvinte moldoveneşti de pe timpul lui Ştefan cel Mare“.
Ion Ciocanu, Literatura şi arta , 5 februarie 2004
RĂileanu: Manifestând repulsivitate faţă de artificial şi fals, Vlad Zbârciog reuşeşte să fie el însuşi. Prozatorul nu demonstrează
deosebit interes faţă de noul pact cu realul propus de tinerii scriitori optzecişti-nouăzecişti. Pentru acest scriitor realul este materia primă
pe care o plămădeşte şi o modelează aşa cum crede de cuviinţă, cu rezultate, nu de puţine ori, deosebite prin suprapuneri şi interferenţa
de planuri interioare, prin dilatarea amănuntului până la a se frâna percepţia evenimentului major, până la o anumită preţiozitate de
sursă livrescă şi gustul pentru evocarea unor medii închise ori măcar izolate (un sat, o aşezare de la poalele stâncilor, o staţiune
balneoclimaterică etc.).

Deosebite prin claritate, prin puterea de a pătrunde în miezul lucrurilor, precum şi prin capacitatea de a distinge esenţa şi a înlătura orice
confuzie, sunt consideraţiile autorului despre criteriul valorii în afirmarea personalităţii. E limpede că făcând examenul unei
problematici de reală confidenţă – de la pasiunea nobilă a adevărului la enigma fericirii – Vlad Zbârciog este interesat ca povestirile sale
să ne ofere soluţii pentru a conştientiza situaţia omului aflat în faţa unor labirinte pe care viaţa le propune în orice clipă. Reflecţiile de
puternice combustii, gândurile care se sprijină nu pe concepţii goale, ci pe experienţa literară aparte, alcătuiesc culminantele acestor
povestiri, ce surprind şi probează în pagini o autentică meditaţie.
Vitalie Răileanu, cercetător la A.Ş. din Republica Moldova Literatura şi arta , 13 noiembrie 2003
Ciobanu: Noua carte, Юărmul din suflet , semnată de Vlad Zbârciog, se impune prin puterea şi vigoarea realistă, prin obsesia căutării şi
tratării temelor cu o tensiune epică musculoasă. Povestirile şi nuvelele au conflicte ascuţite şi se bazează pe obsesii dramatice. Sunt, prin
urmare, pagini de proză realistă, veritabilă, tensionate dramatic. Eroii săi, aflaţi de multe ori în condiţii extremale, sunt puşi la grele
încercări de viaţă, la examene riguroase. Autorul ştie să închege cu pricepere subiectele şi să le conducă cu îndemânare de la început şi
până la culminarea rezolvărilor.
Vlad Zbârciog îşi trece eroii printr-un proces de conştiinţă, îi conduce pe buza prăpastiei morale, arătându-le abisul căderii, avertizându-
i parcă să se ferească de aceste abisuri, ca să nu alunece în prăpastia neomeniei. Autorul dovedeşte har şi pricepere în interiorizările
psihologice, în culminaţia deznodământului firesc, realist.
Ion C. Ciobanu, Modelări artistice , Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1986

Ciocanu: Vlad Zbârciog îşi desfăşoară în romanul Suntem ca o poveste monologurile în albia adevărurilor la care odinioară n-am avut
acces, abia în ultimul timp acestea fiindu-ne îngăduite şi pe care avem obligaţiunea să le tratăm, să le repetăm chiar, pentru că o mult
prea mare parte a conaţionalilor noştri nu le-au înţeles just şi profund, nu le-au conştientizat pe deplin, nu şi le-au făcut o „normă“ a
comportamentului lor în sensul acţiunilor bine orientate în direcţia evitării atitudinilor greşite şi a manifestării permanente ca patrioţi
autentici, cunoscători ai adevărului adevărat şi luptători pentru triumful cauzei naţionale...

Suntem ca o poveste este un roman nou prin natura întrebărilor puse de autor şi a răspunsurilor date pe loc. Nou în sensul că scriitorul
îşi propune să combată minciunile, semiadevărurile şi alte plăgi „spirituale“ cu care ne-a hrănit ideologia comunistă. Ba nu numai îşi
propune, de vreme ce personajele le dezvăluie pe larg, cu lux de amănunte, fără să se sinchisească de cenzura care făcea ravagii prin
manuscrisele şi prin corecturile cărţilor de până la 1985. Efectul nu e nociv sub aspect ideologic. Din acest punct de vedere romanul
Suntem ca o poveste e nou. Nu se confundă cu cele ce ne inoculau o înţelegere eronată a istoriei. E un roman nou, pe care îl putem
recomanda tuturor cititorilor, asimilarea ideilor promovate de autor fiindu-le, neîndoielnic, benefică.
Ion Ciocanu, Glasul naţiunii , nr. 18, 15 noiembrie 2000