Laodicea – o lecţie de viaţă sub cerul (prea)senin al Turciei

Una din dorinţele noastre cele mai arzătoare din timpul vizitei pe care am făcut-o în Turcia a fost
aceea de a vedea, pe cât posibil, ce a mai rămas din cele şapte oraşe pomenite în capitolele doi şi
trei ale Apocalipsei lui Ioan. Astfel am ajuns şi în Laodicea, în drum spre Pamukkale. Vizitarea
acestui spaţiu, greu încercat în istoria sa, a fost o experienţă tulburătoare mai ales prin prisma
cuvintelor Domnului nostru adresate Bisericii de aici (Apocalipsa 3:14-22).
“… nu eşti nici rece, nici în clocot …”
Intrarea în situl arheologic, care încă conţine zone aflate în excavaţie, este cât se poate de anostă,
pe un drum prost asfaltat şi fără loc de parcare. La intrare o tăblie rudimentar plasată te
direcţionează înspre punctul de taxare; acolo, nişte gardieni care n-au habar de vreo limbă de
circulaţie internaţională vor încerca să ia şi pielea de pe tine ca să te lase înăuntru. Exagerez
puţin, dar realmente primele impresii nu te fac să te simţi chiar binevenit. În acelaşi timp … o
mare linişte te învăluie, mai ales într-o după-amiază de august cu vreo 35 de grade la umbră …
“… sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic …”
Plimbarea pe strada principală a metropolei te introduce cumva în atmosfera unui oraş renumit,
mai ales în perioada romană, pentru prosperitatea locuitorilor săi. Aceasta este pusă parţial pe
seama fertilităţii unor terenuri din zonă, combinată cu extraordinarele rezerve de piatră, de
diverse tipuri şi compoziţii, pe care au folosit-o din beşug în construcţii somptuoase. Cu toate
acestea, Laodiceea are reputaţia unui oraş frecvent vizitat de cutremure; vreo nouă dintre acestea
sunt menţionate detaliat în tăbliţa de prezentare a istoricului acestor locuri.
În mod special este amintit cutremurul din anul 60, din perioada lui Nero, care a distrus în
totalitate oraşul – asta ca să nu mai pomenim de imensele pierderi de vieţi omeneşti. Pentru un
astfel de oraş, un dezastru ca acesta însemna sfârşitul. Nu şi pentru Laodiceea însă. Din ambiţia,
perseverenţa, hărnicia, dar şi din mândria laodiceenilor – au refuzat orice ajutor imperial pentru
reconstrucţie! – oraşul a renăscut, redevenind în scurt timp un simbol al prosperităţii şi al
împlinirii.
“… am să te vărs din gura Mea …”
Când Domnul îi transmitea cuvintele înregistrate de Ioan în Apocalipsa, oraşul ajunsese din nou
la un apogeu al dezvoltării sale. Cele două amfiteatre, deosebite ca “cel mare” şi “cel mic” – deşi
ambele mi s-au părut la fel de mari şi de impresionante – o Agora de o mărime considerabilă şi
stadionul, stau mărturie pentru un oraş care ştia să-şi trăiască viaţa, cu toate bucuriile ei. Este
foarte posibil că spiritul acesta al “mândriei de a fi laodiceean” a pătruns şi în Biserica de acolo.
La fel ca şi concetăţenii lor, creştinii din oraş se considerau suficient de puternici şi de înzestraţi
pentru a nu depinde de nimeni, de resurse externe, şi, cel mai grav, de Dumnezeu Însuşi. Pe la
începutul secolului al doilea însă, un alt cutremur va trezi din autosuficienţă atât oraşul, cât şi
Biserica, pregătindu-le pentru o perioadă în care, încet dar sigur, numele de Laodiceea îşi va
pierde tot mai mult din prestigiu.
“… te sfătuiesc să cumperi de la Mine … doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.”
Totuşi Laodiceea a avut o contribuţie majoră în istoria Bisericii, pe care o sesizăm mai greu în
umbra marilor Sinoade ecumenice care au început cu anul 325. Ea a găzduit un sinod oarecum
local, undeva prin anii 360-370; orice veţi zice, importanţa unora dintre deciziile luate,
confirmate la scară mai largă de sinodul de la Constantinopol, este extraordinară. Să ne gândim
numai la înlocuirea oficială a Sabatului ca zi a Domnului şi adoptarea duminicii în locul acestuia.
Sau, mai important, la adoptarea Canonului Scripturilor, din care făceau parte toate cărţile pe
care le avem noi astăzi, cu excepţia – aţi ghicit? – a Apocalipsei lui Ioan.
“Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!”
În faţa unor basoreliefuri cu motive păgâne, a coloanelor provenite din templele închinate zeilor
greci, şi a zidurilor semeţe ridicate în perioada “creştină” a aşezării, te cuprinde inevitabil o
anume tristeţe. Reginele locului sunt acum şopârlele care ies pe pietre să se încălzească la soare.
Unele sunt foarte mari, de mărimea unor şobolani; nu-i vorbă, sunt foarte fricoase şi cum simt că
ne apropiem, dispar în ascunzişuri. Destinul acestor pietre, unele având funcţiuni “sacre” în
închinarea păgână, le-a condus iată înspre o nebănuită întrebuinţare: încălzirea unor reptile în
puternicul şi nemilosul soare al Asiei Mici …
“Iată Eu stau la uşă şi bat …”
Nu, nu mai bate nimeni în vreun fel la uşa Laodiceei. Până şi turiştii o ocolesc – am întâlnit vreo
trei în tot timpul vizitei noastre. Minunăţiile de piatră de la Pamukkale, aflate la vreo 10 km
distanţă, atrag într-o singură oră mai mulţi vizitatori decât Laodiceea într-un an întreg, Efesul de
asemenea. Străzile pustii şi măreţele-i coloane, cele două amfiteatre, dar şi sculpturile măiestre,
ne spun însă o poveste pe care nimeni dintre noi nu are voie să o uite. Este o poveste despre
mândrie, măreţie şi autosuficienţă, despre un Dumnezeu care doreşte să fie El în totalitate sursa
noastră de viaţă, bucurie şi împlinire, dar şi despre căutarea şi adunarea adevăratelor comori în
umblarea noastră, acelea care nu vor rugini sau mucegăi, şi nici hoţii nu le vor putea fura
vreodată.
“… dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”