You are on page 1of 87

9.1.

Masoneria
Originile Francmasoneriei
a. De la mit la realitate
Începuturile Francmasoneriei formează un subiect de interminabile discuţii „însuşi
francmasonii şi-au atribuit întotdeauna origini legendare lăsând astfel în voi a lor
numeroase fabulaţii, unele mai fantastice decât altele. Unii masoni nu au ezitat să plaseze
obârşia ordinului din care fac parte în epoca creării lumi în timp ce alţii au văzut in
masonerie moştenitoarea directă a cultelor de mistere, cum au fost cele lui Mithra sau cele
de la Eleusis, ori a tradiţiilor antice ale Egiptului şi Greciei.”1
Fondatorul Francmasoneriei franceze cavalerul Ransay scoţian la origine, într-un
discurs din 1737, proclama sus şi tare: „Da, domnilor, faimoasele serbări ale zeiţei Cere din
Eleusis, ale zeiţei Isis, în Egipt ale Minervei, la Atena, ale Uraniei la fenicieni, aveau legături
cu ale noastre. Aici se celebrau mistere în care se găseau numeroase vestigii ale vechii
religii, din vremea lui Noe şi a patriarhilor." 2 Christian Jacq, în una dintre lucrările sale
despre Francmasonerie, scrie în legătură cu originile mitice ale acestei societăţi: în 1823
masonul Olivier scria aceste cuvinte uimitoare: «societatea noastră există înaintea creării
acestui glob pământesc, în diverse sisteme solare»".3
Francmasonii spun că Dumnezeu a fost „primul mason" de vreme ce a creat
„Lumina”. El l-a numit pe Sfântul Arhanghel Mihai „ca prim Mare Stăpân al primei Mari
lojă”. Adam a fost primul om iniţiat în secretele masonice. La porunca lui Dumnezeu el a
creat o „loja” cu copiii săi şi ei au lucrat pentru dezvoltarea ordinului. „Constituţiile
francmasonilor. Cuprinzând, istoria, obligaţiile, regulamentele etc, acestei foarte vechi şi
venerabile confreerii", James Anderson, prezintă în manieră fantezistă şi legendară, istoria
ordinului masonic precizând: Adam, primul nostru străbun, creat după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu, MARELE ARHITECT AL UNIVERSULUI, trebuia să fi avut scrise în inima
sa ştiinţele liberale, în particular geometria".4 Francmasonii vor să dovedească, astfel că ei
păstrează amintirea originii fiecărui lucru şi că societatea lor iniţiatică nu este de provenienţă
umană ci de origine divină.
Adam, în viziunea masonică, nu este protopărintele decăzut şi păcătos ci este
strămoşul iniţiat care a dat formă tradiţiei ezoterice masone şi a transmis-o generaţiilor
următoare.
În 1783, George Smith, Mare Maestru al Comitatului Kent a firmă că Francmasoneria
îţi trăgea din Egipt multe din misterele ei. După părerea sa, Osiris şi Isis simbolizau fiinţa
supremă şi natura universală;
În loja masonică ei erau reprezentaţi de Soare şi de Lună, plasate la Orient şi-l
încadrau pe Venerabilul lojei însărcinat să conducă ceremoniile. Smith credea că druizii
primiseră esoterismul egiptean transmis apoi primilor masoni.
Ignaz von Born, consilier al împăratului austriac losif al ll-lea a fost în aceea epocă
„Venerabil al unei loji" . Cu ajutorul unei documentaţii rudimentare el a publicat un
important articol asupra francmasoneriei; teza lui l-a entuziasmat pe Mozart „frate mason” şi
prieten a lui von Born. Genialul muzician întemeindu-se pe erudiţia şi intuiţia „venerabilului
maestru”, a scris partitura „Flautul fermecat”, povestea unei iniţieri masonice ce s-a derulat în
Egipt. Succesul operei lui Mozart a făcut cunoscute masoneriei europene tezele lui von Born;
datorită lui s-a deschis o nouă direcţie de cercetare. Începând din 1801 asistăm la crearea de
1
Luc Nefontaine, Francmasoneria, Bucureşti, Editura Diogener, 1993, p. 9.
2
Christian Jacq, Francmasoneria: istorie şi iniţiere, Bucureşti-Braşov, Editura Venus şi Şchei, 1994, p. 26.
3
Ibidem, p. 27.
4
Ibidem, p. 27-28.
1
ritualuri care se revendică din tradiţia egipteană: „Rit al perfecţiilor iniţiaţi din Egipt”
„Ritualul din Misraiem „ „Ritualul din Memphis”. La Auch, masonii formează o lojă ce i-a
numele „Piramida supremă" şi utilizează simboluri egiptene.
O fază din ritualul zis de la „Memphis-Misraim" rezumă bine atitudinea generală:
când „Venerabilul" lojei întreabă pe al doilea „Supraveghetor”: „de unde vii?", acesta din
urmă răspunde: „Din vechiul Egipt, Venerabile Maestre, şi dintr-o lojă a SfântuluiIoan". „Al
doilea Supraveghetor” fiind însărcinat să răspândească printre „ucenici” învăţătura iniţiatică,
cuvintele lui leagă masoneria de Egipt.5 Alţi francmasoni au căutat originile organizaţiei lor
în societăţile secrete din Eleusis, unde se practica o religie de mistere, din ale cărei ritualuri
au extras elemente ce le găsim astăzi în practicile rituale masonice moderne. Christian Jacq
afirmă în legătură cu aceasta: „Fără nici o îndoială, masoneria a primit o parte din mesajul
de la Eleusis. Este dificil să se precizeze importanţa acestei filiaţii, dat fiind aspectul
fragmentar al documentării".6
Însă mitul fundamental al originii Francmasoneriei este „Legenda lui Hiram”. Hiram-
Abil pare a fi fost un personaj istoric, fiind pomenit în Vechiul Testament la 3 Regi cap.7,
versetele 13-45. „Era fiul unei văduve din seminţia lui Neftali. Tatăl lui, un tiran, era arămar,
era şi Hiram plin de pricepere, cu meşteşug şi cu ştiinţa de a face orice lucru din aramă". „Se
spune că regele Tyrului i-a trimis pe acest renumit meseriaş Hiram, în calitate de Mare
Arhitect, la Curtea Regelui Solomon, cu scopul de a conduce înălţarea Templului dedicat lui
Dumnezeu de către regele iudeilor. Hiram avea în subordinea 30.000 de lucrători veniţi din
toate părţile pământului, fiecare vorbind limba sa proprie. Aceşti lucrători au fost împărţiţi
după cât de multă meserie ştiau în următoarele categorii: „Ucenic", „Calfă" şi „Maestru".
Evident. „Maestrul Maeştrilor", „Marele Arhitect" al Templului lui Solomon era Hiram.
În zilele de plată, ucenicii se grupau în spatele coloanei; (Jakin) a Templului, calfele
lângă coloana „B", iar maeştrii în camera din mijloc. Trei calfe vroiau să obţină gradul de
maestru, deşi nu deţineau cunoştinţele necesare. Ştiind că Hiram avea obiceiul de a vizita la
prânz lucrările efectuate, cei trei l-u aşteptat la câte o poartă a Templului cerându-i
deconspirarea parolei de Maestru. Refuzaţi, l-au lovit şi omorât pe Hiram cu uneltele lor:
rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în
Francmasonerie. Trupul celui ucis a fost înhumat într-o movilă solitară de pământ din
Libanul de azi, iar pe mormânt i s-a pus o tijă de Acacea, arbore sacru la Egipteni, ce
simbolizează: inocenţa, reînnoirea şi metamorfoza.
Principala căutare iniţiatică a masonilor vizează găsirea „cuvântului pierdut" adică
a parolei de meşter pe care Hiram refuzase s-o divulge. Acest cuvânt s-ar fi pierdut o dată cu
dispoziţia „Marelui maestru al Templului „ astfel mitul susţine că trei „meşterii" au plecat în
căutarea lui Hiram şi i-au descoperit mormântul, datorită ramurii de acacea. Ei conveniseră
ca prima vorbă rostită la aflarea cadavrului să devină noua parolă de meşteri. Aceasta a
fost exclamaţia: „machemach" (carnea cade de pe oase).7
Acest mit fundamental este realizat pe baza unor tradiţii foarte obscure. Chiar masonii
„moderni”, în marea lor majoritate au considerat această mitologie drept ridicolă ce încearcă
a întemeia istoria societăţii masonice pe simbolul ei. Daniel Beresniak investit cu funcţii
importante în cadrul ordinului masonic afirmă: „Francmasonul care cunoaşte bine
simbolistica identifică partea mitologică a oricărui discurs".8 Un alt autor ce s-a ocupat de
istoria Francmasoneriei, Luc Nefontaine, afirma în legătură cu originile mitice ale acestei
societăţi: „Asemenea eşafodaje genealogice nu rezistă însă mult timp unei cercetări istorice,
chiar sumare. Se observă uşor că originile francmasoneriei nu se pierd în negura timpului,

5
Ibidem, p. 33-34.
6
Ibidem, p. 53.
7
Radu Comănescu, Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O nouă viziune asupra lumii civilizate, vol. 1,
Bucureşti, Ed. Valahia, 1991, p. 53.
2
ci pot fi situate într-o anumită epocă şi într-un spaţiu determinant. Francmasoneria
modernă, aşa cum o cunoaştem astăzi, îşi are originea în epoca medievală, mai precis în
secolul al XIV-lea şi pare hazardat să urcăm mai departe în timp."9

b. Francmasoneria operativă
În general, istoria Francmasoneriei se împarte în trei mari perioade succesive. Perioada
operativă, perioada de tranziţie şi perioada speculativă. Iniţial Francmasoneria însemna o
asociaţie a constructorilor liberi, scutiţi de majoritatea dărilor feudale. Aceştia erau edificatori
de catedrale şi alte clădiri monumentale.
Aceste asociaţii şi-au făcut apariţia încă în secolul al XI-lea în ţările Occidentale, fiind
urmaşe ale străvechilor „colegii romane”, având o organizare destul de riguroasă, ce avea în
centrul ei păstrarea secretului profesional. Fiecare asociaţie de constructori constituia un fel
de organizaţie secretă îmbinând simbolurile biblice cu vechi simboluri păgâne. Aceste bresle
aveau un limbaj secret, semne şi parole prin care membrii se recunoşteau, precum şi o
vestimentaţie specială.
În epoca medievală, întâlnim, deci, o masonerie profesională, o asociaţie ce
regrupează oamenii care construiesc, care au un scop lucrativ. Acesta este motivul pentru
care această masonerie de început este numită operativă.
Istoricii francmasoni amintesc existenţa unei prime bresle de constructori încă din
secolul al X-lea când regele anglo-saxon Athelston, care a domnit până în 939 a oferit
privilegii deosebite zidarilor liberi. Un fiul al lui Athelston, Edwin, devine „geometru" şi
„Mare meşter", el formează la York prima „Mare lojă" în anul 926 şi redactează prima
„Constituţie" profesională masonică. De aici York-ul a rămas centrul tradiţional şi emblema
Francmasoneriei engleze.
Referindu-se la această relatare Cristian Jack se întreba: „Realitate sau legendă?
Majoritatea istoricilor nu iau drept serioasă „legenda regelui Athelston şi a fiului său
Edwin, din cauza lipsei de dovezi concrete. Numele şi date sunt probabil iluzorii, dar un
lucru este cert. În secolul al X-lea al erei creştine, francmasonii şi-au dat un suflet şi legi. Ei
au pus capăt dispersiei şi irosirii forţelor lor şi au creat o confrerie, care va fi păstrătoarea
ritualurilor ordinii”.10
O altă teză legată de originile operative ale Francmasoneriei este aceea care face din
templieri sau cruciaţi strămoşii francmasonilor.
Această teză a fost introdusă de un mason de origine scoţiană, cavalerul Andre Michel
de Ramsay (1686-1743). într-un discurs, din 1736 adresat francmasonilor spunea: „Strămoşii
noştri cruciaţii adunaţi din toate părţile creştinătăţii pe Pământul Sfânt, au venit să
reunească astfel într-o singură confraternitate, reprezentanţi din toate naţiunile."11
Legenda spune că cei nouă fondatori ai ordinului Templierilor au găsit în temeliile
Templului din Ierusalim un chivot în care era ascuns un manuscris de o valoare inestimabilă.
Acest manuscris reproducea procedeul folosit de regele Solomon pentru a realiza „Piatra
filosofică" alchimică.
La puţin timp după naşterea sa în 1128 ordinul Templierilor a avut o mare activitate
arhitecturală, el a apelat la masoni, pe care i-a protejat în mod constant. În fiecare
„Comanderie templieră" se găsea un „Maestru Arhitect”, iar în 1268, Maestrul Templului
Fouques era totodată templier, francmason şi Maestru Dulgher al Regelui, el fiind simbolul
unirii totale dintre templieri şi masoni încă de la acea dată. Pe lângă aceasta încă din 1155
toate lojele masonice engleze erau administrate de Ordinul Templierilor.

8
Daniel Beresniak, Francmasoneria, Ed. Humanitas, 1996, p. 21.
9
Luc Nefontaine, op. cit., p. 9-10.
10
Christian Jacq, op. cit., p. 106.
3
Dispariţia oficială a Ordinului Templierilor este marcată de data de 19 martie 1314,
când are loc execuţia Marelui Maestru Jaques de Molay. El fusese condamnat de către regele
Franţei Filip al IV-lea cel Frumos care aliat cu Papa Clement al V-lea, învinuiau ordinul şi pe
conducătorul lui de practici cultice eretice.
Numeroşi alţi membri ai ordinului au suferit torturi şi închisoare în diferite oraşe din
Franţa. Numai într-o singură zi au fost arşi pe rug 54 de templieri, deşi ei şi de sub flăcări au
declarat că au fost torturaţi ca să declare că sunt vinovaţi de idolatrie şi imoralitate.
După distrugerea ordinului templierilor unii au afirmat că au existat templieri care au
scăpat de masacru. Se spune că Marele Maestru al provinciei Auvergne, Pierre D'Aumont s-a
refugiat împreună cu doi comandori şi cinci cavaleri pe o insulă scoţiană. Pentru a nu fi
recunoscuţi ei s-au deghizat în lucrători zidari. Pe acea insulă l-au întâlnit pe Marele
Comandor Georges de Harris şi pe mai mulţi templieri, cu care a hotărât să continue tradiţiile
ordinului. în ziua de Sfântul Ioan a anului 1313 ei au întrunit o adunare, în care D'Aumont a
fost numit mare maestru. Pentru a se sustrage persecuţiilor, ei au împrumutat simboluri
masonice şi s-au denumit „Masoni liberi".
Această filiaţie templieri-francmasoni este la fel de controversată ca de altfel întreaga
istorie a Francmasoneriei.
Christian Jacq afirmă: „Numele şi datele sunt subiectul de dispute şi numeroşi istorici
neagă ascendenţa templieră a Francmasoneriei".12 Iar Dan Amedeo Lăzărescu, Suveran
Mare Comandor Al Supremului Consiliu de gradul 33 şi ultim pentru România al Ritului
Scoţian Antic şi Acceptat, spune: „Ordinul Templierilor, fără a se identifica cu
Francmasoneria, a cuprins şi francmasoni, templierii şi masonii scăpaţi din masacrul s-au
refugiat în Scoţia".13

Naşterea Francmasoneriei moderne


a) Perioada de tranziţie de la Francmasoneria operativă la cea speculativă.
În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea stilul gotic se stinge fiind înlocuit cu stilul
renascentist. Rezultatul acestei modificări arhitectonice a fost, printre altele, o dramatică
scădere a importanţei breslelor de constructori. Masoneria operativă decade, membrii ei se
împuţinează văzând cu ochii, iar lojele abia dacă mai numărau câţiva membri. Această
decădere marchează perioada de tranziţie de la Francmasoneria operativă la cea speculativă.
Perioada tranziţiei este marcată de fenomenul de „acceptare".
„Acceptarea” a fost un proces specific englezesc, de încorporare în loji a unor
membrii străini de meseria de constructor. Aceşti noi membri, s-au numit masoni „acceptaţi.
Masonii „acceptaţi"" nu erau constructori, ci nobili atraşi de iniţierile practicate de
Francmasonerie şi de posibilitatea de a se grupa în secret.
Încă din 1600, un nobil scoţian, John Boswell, se găseşte înscris în loja masonică din
Edinburg, iar în 1670, mai mult de trei sferturi din membrii lojii din Aberdeen erau străini de
meseria de constructor.
Nu se ştie precis şi mai ales, de ce masonii „acceptaţi” au fost primiţi în lojele
masonice. Luc Nefontaine citându-l pe Alee Meilor, francmason „regular” autor al uni
dicţionar despre Francmasonerie, spune că principalul motiv este acesta: „pentru a umple
golurile şi a susţine visteria, lojile operative au recurs la un expedient clasic: membri
onorifici. Este verosimil, dar lipsa documentelor ne împiedică să afirmăm cu certitudine acest
lucru. Sigur este doar faptul că membrii care se îndeletnicesc cu speculaţii abstracte vor

11
Luc Nefontaine, op. cit., p. 14.
12
Christian Jacq, op. cit., p. 128.
13
Dan A. Lăzărescu, Românii în francmasoneria universală, Bucureşti, 1997, p. 5-6.
4
deveni treptat majoritari în cadrul atelierelor şi vor schimba astfel orientarea primară a
masoneriei operative."14
O conferie care a avut un rol important în tranziţia de la Francmasoneria speculativă
la Francmasoneria speculativă a fost societatea „Rose Croix".
În 1614 apare o mică broşură numită „Forma Fraternitatis" scrisă în latină şi
germană, atribuită celebrului membru al Conferiei „Rose-Croix", Johan Valentin Andreas.
Broşura dezvăluie existenţa unei societăţi secrete a savanţilor lumii. Această societate urmărea
reînnoirea Occidentului, prin ridicarea nivelului cultural şi eliberarea spirituală a oamenilor.
Întemeietorul legendar al societăţii este Christian Rose-Croix de la care a preluat şi numele
„Rozicruciana" - (a Trandafirului şi a Crucii). Despre acest Christian Rose - Croix se spune
că ar fi fost orfan şi că la vârsta de 16 ani a placat în pelerinaj către Ţara Sfântă, iar la Damar
a fost iniţiat în misterele Universului. A mai călătorit în Egipt, în Libia, în Maroc, întors în
Europa, împreună cu trei călugări germani a întocmit un plan de reformarea lumii din punct
de vedere politic, religios şi ştiinţific. Asociindu-şi încă trei adepţi, a întemeiat Ordinul
Rozincrucian. Rozincrucienii aveau un limbaj „magic" şi depuneau jurământul de castitate. Ei
posedau o „Carte Sfântă" unde sunt revelate toate secretele Universului; o carte unde totul
este spus. Locul mormântului fondatorului legendar Christian Rose - Croix nu este cunoscut
decât de iniţiaţi, găsim aici o asemănare cu mitul francmasonic fundamental al Hiram, al cărui
loc de înmormântare nu este accesibil „Maeştrilor."
Ordinul Rozicruciar a fost preluat, a fuzionat cu Francmasoneria, idealurile, studiile şi
simbolurile rozicruciare regăsindu-se în Francmasoneria speculativă. Masoneria a păstrat
deviza rozicruciană V.I.T.R.I-O.L („Visita Interiora Terra Rectificando Invenies Ocultum
Lapidem" „Vizitând interiorul pământului şi rectificând, vei găsi piatra ocultă filosofică").
Sfârşitul secolului al XVIII-lea a marcat în Anglia afluxul rozicruciarilor către
Francmasonerie, fapt ce a marcat creşterea numărului de masoni „acceptaţi în lojele
masonice, ei nu erau meşteri constructori ci practicau idealul rozicrucian al reformei morale
universale.
Pe măsură ce numărul masonilor „acceptat? creştea, Francmasoneria, se transformă
din asociaţie profesională în societate cu caracter filosofic şi politic. Schimbarea este marcată
chiar în documentele masonice, astfel în 1702 loja Sfântul Pavel din Londra hotăra:
„Privilegiile masoneriei nu vor mai fi de acum rezervate numai muncitorilor constructori, ei,
aşa cum se practică deja, acestea se vor extinde şi asupra persoanelor din toate categoriile
sociale care vor dori să facă parte din masonerie."15
Tot în 1702, Christopher Wren, ultimul Mare Maestru al vechii Francmasonerii
operative se retrage. Acesta era arhitect, deci un mason operativ, intelectualii nu i-au mai
acordat nici un credit, ei dispreţuiau munca manuală, glorificând cultura şi ştiinţa.
Concomitent cu retragerea lui Wren veche lume masonică dispare, iar noua
masonerie, Francmasoneria „speculativă” ia cuvânt.

b. Francmasoneria speculativă
Apariţia Francmasoneriei speculative - numită „modernă" sau „simbolică" este
atestată la 24 iunie 1717, data sfântă pentru mulţi francmasoni. în aceea zi, masoni din patru
lojii londoneze se reunesc într-o tavernă a oraşului, într-o adunare pe care o vor solemnă,
formând Mare Maestru pe Anthony Sayer. Ei definesc Noua Mare lojă din Anglia ca „lojă
mamă” a tuturor celorlalte, creând o jurisdicţie a cărei suveranitate se întinde asupra tuturor
lojilor masonice din lume acordându-le sau nu „regularitate”. Cu toate că începuturile au fost
modeste, Marea Lojă a Angliei va căpăta în curând o importanţă considerabilă, fiind şi astăzi

14
Luc Nefontaine, op. cit., p. 15.
15
Ibidem, p. 16.
5
instituţia centrală care „recunoaşte” sau „nu recunoaşte” obedientele sau asociaţiile naţionale
francmasonice.
Această Mare Lojă va păstra de la vechea Francmasonerie operativă parolele, semnele
şi simbolismul, pe care le va dezvolta după modelul societăţilor secrete din antichitate, va
reorganiza riturile şi va adopta idealul roziancian al eliberării omului prin cultură deviza
Francmasoneriei speculative fiind: „un mason liber într-o lojă liberă".
La 24 iunie 1718, lui Anthony Sayer îi urmează în funcţia de Mare Maestru, George
Payne. Al treilea Mare Maestru al Marii Loji a Angliei a fost Jean Theophille Desaguiliers.
Francez de origine este numit mare maestru în 1719. Născut la La Rochelle, era fiul unui
pastor hugenot, după revocarea „Edictului de la Nantes", este nevoit să emigreze în Anglia
cu părinţii săi, în 1685.
El şi-a făcut studiile la Oxford, devenind profesor de filozofie precum şi preot al
Bisericii Anglicane. în 1709 era, capelanul prinţului de Galles. Membru al Royal Society şi
prieten al lui Newton figura lui Desaguliers este importantă deoarece apare ca adevăratul
autor, sau cel puţin inspirator al cărţii fundamentale a francmasoneriei moderne şi
„Constituţiile lui Anderson”.
Pastorul James Anderson s-a născut în 1684, fiind un personaj controversat al
Francmasoneriei. După unii istorici fiind un mare iniţiat care ştia perfect ce făcea, după alţii
Anderson nu era decât un personaj şters, umbră supusă şi glas al lui Desaguliers.
Christian Jacq scriere referitor la paternitatea „Constituţiilor masonice" din 1723:
„Nu suntem deloc lămuriţi asupra felului în care au fost redactate faimoasele Constituţii.
Schematizând, predomină trei teorii: fie Anderson este unicul autor, fie Desaguliers este
autorul adevărat, iar Anderson este redactorul zelos, fie un comitet format din 14 masoni a
indicat ideile de bază, cărora Anderson le-a dat formă. Un mister de nepătruns învăluie
aceste evenimente şi el va fi greu dezvăluit."16
Lăsând la o parte disputele iscate de paternitate, să ne referim la câteva puncte
importante ale primelor Constituţii ale Francmasoneriei moderne.
Constituţiile sunt publicate la Londra la începutul anului 1723, sub numele lui James
Anderson, având ca titlu complet: „Constituţiile francmasonilor Cuprinzând istoria,
obligaţiile, regulamentele etc, acestei foarte vechi şi venerabile conferii. ,,Ele au două părţi:
în prima parte este prezentată într-o manieră fantezistă şi legendară, istoria Francmasoneriei.
Iar a doua parte defineşte sarcinile unui francmason. în primul articol al părţii a doua se dă o
definiţie a Francmasoneriei:
„Francmasoneria este centrul care uneşte, precum şi mijlocul de a lega o prietenie
sinceră între persoane care altfel ar fi rămas pentru totdeauna străine una de cealaltă.
Obligat, prin apartenenţă să se supună Legii Morale, masonul nu va fi nici un ateu nesăbuit,
nici un libertin antireligios. Odinioară, masonii trebuiau să aparţină Religiei ţărilor, dar
astăzi vor trebui să aparţină Religiei cu care toată lumea este de acord, adică să fie oameni
de bine, cinstiţi şi loiali, oricare ar fi denumirile sau religiile care ne ajută să-i
recunoaştem."17 În continuare, Constituţiile ne informează despre viaţa celor iniţiaţi din
interiorul lojilor masonice: masonul trebuie să frecventeze reuniunile cu asiduitate, să evite
beţia, lăcomia, şi disputele, să nu participe la comploturi şi conspiraţii. În caz de purtare
necorespunzătoare, Constituţiile prevăd ca masonul în cauză să fie judecat de loja sa - Cel ce
intră într-o lojă trebuie să aibă vârsta minimă de 25 de ani şi să fie supus în prealabil unei
cercetări atente din partea lojei.
„Din punct de vedere ideologic, spune Daniel Beresniak se cuvine să remarcăm
toleranţa religioasă: este admis pluralismul, subordonat totuşi credinţei în Dumnezeu. Acest

16
Christian Jacq, op. cit., p.
17
Daniel Beresniak, op. cit., p. 12.
6
text ar putea fi un manifest teist sau chiar panteist; numeroşi francmasoni l-au înţeles în acest
fel.
Stilul şi conţinutul definiţiei andersoniene a Francmasoneriei corespund unui curent
de idei care asociază fericirea şi virtutea, ospitalitatea şi dragostea, înţelepciunea, indulgenţa
şi amabilitatea.”18
Aceste Constituţii fac un portret fermecător al Francmasoneriei, un portret care nu
corespunde cu realitatea istorică. Principiile andersoniene au fost călcate în picioare fără nici
un fel de mustrare de conştiinţă, de către instituţia francmasonică în decursul istoriei ei,
trădare, minciună, crimă, şantajul fiind armele favorite ale francmasonilor pentru atingerea
scopurilor lor oculte.

c. Francmasoneria speculativă. Expansiune si evoluţie.


După crearea Marii Loji a Londrei în 1717, numărul lojilor creşte destul de rapid în
Anglia. în 1738, Marea Lojă a Londrei se proclamă marea lojă a Angliei, care în cursul primei
jumătăţi a secolului al XVIII-lea încearcă să-şi extindă dominaţia şi asupra adunărilor
masonice franceze. Data constituirii primei Loji franceze nu se ştie cu exactitate. La origine
ele nu erau franceze în deplinătatea cuvântului, ele fiind loji masonice engleze pe teritoriul
Franţei, în aceste loji se găseau câţiva intelectuali şi nişte soldaţi ce aparţineau regimentelor
scoţiene şi olandeze. Unii istorici propune anul 1721, alţii 1723 sau 1725. Un fapt cert este că
în 1729 Marea Lojă din Londra transmite unei lojă franceze un exemplar al Constituţiilor
francmasonice.
Fondatorul Francmasoneriei franceze este André Michel de Ramsay. Ramsay era de
origine scoţiană, născut în 1686, membru al Societăţii Regale a Angliei şi doctor în drept civil
la Oxford, era discipol al Marelui om de cultură francez fenelon. În 1737 el va elabora prima
expunere doctrinară a Francmasoneriei franceze într-un discurs. „Făcând din francmasonul
ideal un cetăţean al lumii şi un nou tip de cavaler al secolului al XVIII-lea, Ramsay formează
o mare parte a nobilimii franceze şi o pregăteşte să intre în loji. Intelectualii, dimpotrivă îl
detestă. Montesquieu îl dispreţuieşte, iar Voltaire îl găseşte searbăd pe acest scoţian.19
Activitatea masonică a avut un oarecare răsunet în epocă, fapt care a produs
îngrijorarea autorităţilor franceze care încep să-i persecute pe masoni. În 1737, locotenentul
de poliţie Herault a confiscat documente şi obiecte masonice ale unei loji, pentru a le supune
atenţiei unui colegiu de judecători. Colegiul judecătoresc a decis interzicerea
Francmasoneriei, pentru că ea reunea oameni de toate religiile, de toate condiţiile şi de toate
naţionalităţile, dar şi pentru că ascundea anumite secrete. Dezvăluirile lui Herault, făcute
publice prin presă, au dat o serioasă lovitură lojelor franceze, care şi-au văzut ritualurile
secrete expuse în public.
Interdicţia din 1737 nu a fost aplicată cu severitate, masonii francezi nu au fost
tulburaţi de autoritatea regală, represiunea constând în mici hărţuieli. Aceasta datorită
faptului că Francmasoneria franceză avea în rândurile ei un mare număr de aristocraţi.
În 1738 la 24 iunie Marele Maestru englez Richmond îl numeşte pe ducele D'Antin,
Marele Maestru al Francmasoneriei franceze, înfiinţându-se Marea Lojă a Franţei. Pentru
această acţiune Richmond nu fusese împuternicit de marea lojă a Angliei. Astfel Marea Lojă
a Franţei n-a fost patentată de Marea Lojă a Angliei. În 1773 se va constitui o altă obedienţă
franceză, rivală marii loji a Franţei, „Marele Orient al Franţei”. Această obedienţă cunoaşte
de la început o dezvoltare foarte rapidă, astfel că puţin înainte de Revoluţia din 1789,
numărul lojilor sale şi efectivele lor depăşeau pe cele ale Marii Loji a Franţei. Marele Orient
a realizat în Franţa unitatea masonică, prestigiul Francmasoneriei crescând vertiginos. Toată
nobilimea, toţi oamenii de ştiinţă, toţi academicienii, toţi oamenii politici din Franţa devin
masoni. În plan general, idealurile masonice încep să se transpună în practică: apare Marea
18
Ibidem, p. 13.
7
Enciclopedie Franceză, apar Statele Unite ale Americii (prima ţară din lume organizată de
francmasoni) se elaborează Declaraţia Drepturilor Omului.
Se lansează celebra deviză masonică: Libertate, Egalitate, Fraternitate, care capătă
un prestigiu foarte mare mai ales o dată cu Revoluţia Franceză, o revoluţie pusă în scenă şi
condusă de Francmasonerie.
Toţi conducătorii acestei Revoluţii cu excepţia lui Robespierre, au fost francmasoni;
putem spune că „Marea Revoluţie” Franceză de la 1789, a fost o revoluţie masonică. Acest
lucru este contestat şi negat în vehemenţă de istorici masoni sau filo-masoni.
Aceştia pun pe seama abatelui Augustin Barruel avansarea acestei ipoteze. Iată ce
spune Luc Nefontaine: „Antimasonismul a exploatat întotdeauna tema revoluţionară,
afirmând că francmasoneria este cea care a pregătit şi apoi a realizat Revoluţia. Teza
complotului masonic împotriva tronului şi a altarului avansată pentru prima oară în mod
explicit în 1797, de către abatele Augustin Barruel (1741-1820) în răsunătoarele sale
„Memorii în sprijinul istoriei iacobismului"... Barruel susţinea că Francmasoneria a urzit şi
a pus în mişcare o conspiraţie satanică împotriva Bisericii catolice şi-a monarhiei... în anii
1970 autori catolici şi antimasoni ca Henry Caston şi Leon de Poncis continuau să întreţină
legende, pentru a discuta Francmasoneria în ansamblul ei".20
Istoria şi faptele confirmă implicarea Francmasoneriei prin reprezentanţii ei de marcă
în „Marea Revoluţie" Franceză. în anul 1789, în Franţa, Francmasoneria domina totul. Marele
Maestru era Filip, duce de Orleans prinţ de sânge regal care se va numi ulterior Filip
Egalitate. Secretarul său, Chaderlos de Laclos Mason Fervent va avea un rol important în
primii ani ai revoluţiei şi mai ales în timpul bătăliei de la Valmy.
Bătălia de la Valmy din 20 septembrie 1792, este considerată o strălucită izbândă a
trupelor revoluţionare franceze contra armatelor prusaco-austriace, dar în fapt această bătălie
nu a avut loc. Ducele de Brunswich, comandantul armatei aliate, dar şi un important mason
decide să nu câştige lupta, retrăgându-se de pe câmpul de luptă. Probabil că masonii între ei
au decis de comun acord să nu se angajeze în lupta, intervenţia în acest caz îi este atribuită lui
Chaderlos de Laclos, ci era prezent pe câmpul de operaţiuni. Iată un exemplu despre forţa şi
influenţa ocultă a Francmasoneriei în timpul Revoluţiei Franceze.
Conducătorii „Marii Revoluţii" franceze au fost, cu excepţia lui Robespierre,
francmasonii. Au existat două categorii de conducători:
a. Conducătorii spirituali, teoreticienii revoluţiei masonice cunoscuţi sub numele de
Enciclopediştii: Diderot, Rousseau, Helvetius, Voltaire, care au pregătit doctrina Revoluţiei;
b. Conducătorii politici care s-au implicat direct în mişcările de stradă şi în luptele
electorale: Danton, Camillie, Desmoulins, Filip Egalite, La Fayette, Condorcet, Saint Just.
Majoritatea generalilor armatei revoluţionare franceze erau masoni: Carnot Lifevre,
Kellerman Kleber, Massera. Garda naţională era, de fapt o armată masonică. „Garda
naţională a ieşit din pământ în cinci zile. Ea se supunea cuvintelor de ordine ale cluburilor
masonice.Îîn mod natural Savallete de Longe, directorul Camerei Corespondenţilor a
Marelui Orient va fi cel care va propune crearea Gărzii naţionale şi va prezenta chiar el
însuşi - sub această denumire, un anumit număr de aflaţi costumaţi în soldaţi. Comanda va fi
preluată de francmasonul La Fayette.21
Regele Ludovic ai XVII-ea numit de masoni „trădătorul" Capei, va fi judecat şi
condamnat la moarte prin ghilotinare de către Tribunalul Masonic, drept răzbunare
francmasonică contra unui urmaş al lui Filip cel Frumos, care cu patru sute de ani înainte

19
Christian Jacq, op. cit., p. 162.
20
Luc Nefontaine, op. cit., p. 37.
21
Robert Vallery-Radot, Dictatura Francmasoneriei, „Francmasoneria” supliment al publicaţiei Revistei
„Miracole”, nr. 2/2000, p. 11.
8
distrusese, Ordinul Templierilor. Sub furia revanşardă masonică a căzut şi clerul catolic vechi
şi permanent duşman al francmasoneriei.
Un fapt ce a permis unor autori masoni să încerce să disculpe şi să disocieze
Francmasoneria de perioada „terorii" a fost întreruperea formală a activităţii, Marelui Orient
al Franţei, din 1792 până în 1796. într-adevăr „Teroarea” a fost guvernată de Robespierre,
care nu a fost mason, fiind declarată în 1792 şi a durat până la 9 thermidor 1794, iar în timpul
ei au fost ghilotinaţi masoni celebri, ca de pildă: Danton, Filip Egalité. Dar Robespierre a fost
susţinut de alţi masoni celebri ca: Saint-Just. Chiar întreaga „Teroare" pare a fi concepută de
Francmasonerie, căci iată ce-i explica masonul Duport lui La Fayette încă din 1791, când
„Teroarea" încă nu se instituise: „Numai prin mijloacele terorii cineva reuşeşte să se menţină
în fruntea unei revoluţii şi s-o guverneze. Trebuie deci, oricât de greu ne-ar fi tuturor să ne
resemnăm să sacrificăm câteva persoane importante.22
Citind aceste afirmaţii, putem considera anul 1791 ca fiind momentul în care
Francmasoneria începe edificarea doctrinei sale politice, practice, politică bazată pe
manipularea maselor şi aplicarea dură a mijloacelor de represiune. Doctrina politică masonică
se va perfecţiona în timpul revoluţiei şi a terorii instituită de regimurile comuniste.
Napoleon a fost cel care şi-a dat seama de forţa şi influenţa ocultă a francmasoneriei,
acţionând în consecinţă. El va manipula şi va subordona Marele Orient francez pentru a-şi
atinge scopurile sale expansioniste. Francmasonii întregii Europe aşteptându-l ca pe un
izbăvitor ca pe un om venit să realizeze Statele Unite ale Europei, deoarece la început
Napoleon s-a prezentat ca purtător al universalismului masonic şi al idealurilor masonice, de
libertate, egalitate, fraternitate.
Apartenenţa lui Napoleon la Francmasonerie este controversată, unii autori masoni,
pretind că el n-ar fi fost iniţiat.
După modelul încoronării ca împărat (1804) Napoleon, care stăpânea întreaga
masonerie ai cărei şefi erau oamenii lui de credinţă au obligat Marele Orient să-i realizeze
cultul personalităţii. Faptul că masoneria devenise o unealtă de propagandă politică, o
marionetă în mâna unui despot luminat este relatat într-un pasaj din partea lui Christian Jacq:
„în timpul unei mari sărbători masonice, în 1805 Ordinul inaugurează bustul eroului
nemuritor, Napoleon I, iar această sfântă efigie este încoronată în amvon cu mir şi lauri de
către Venerabili. Marele Orient este total devotat împăratului."23
Această stare de fapt nu a fost pe placul tuturor masonilor. Masonii ce aparţineau
obedienţei Marelui Orient al Franţei, erau mulţumiţi de sporirea întinderii şi prestigiului
obedienţei lor, acceptând cu mare zel slujirea împăratului. În acelaşi timp riturile masonice
rivale Marelui Orient Francez sunt persecutate şi supravieţuiesc cum pot pregătindu-şi
revanşa. Revanşa Lojelor masonice persecutate de către Napoleon s-a numit Waterloo.
În 1812 Napoleon atacă Rusia, campania s-a dovedit un dezastru, este nevoit să abdice
fiind silit să plece în 1814 pe insula Elba. Napoleon revine spectaculos în 1815 reîncepând
campaniile militare.
Puterile europene se aliază contra lui, iar la 18 iuie 1815 are loc bătălia de la
Waterloo. Napoleon pierde această bătălie datorită trădării unuia dintre generalii lui,
Grouchy.
Această bătălie se pare că are şi ea la fel ca şi bătălia de la Valmy o istorie esoterică.
„Bayron, Marele Maestru al Marii Lojă din Londra, spunea despre Napoleon la Waterloo:
«Trădarea a fost unicul său învingător»24" Ducele de Wellington şi generalul Blucher,
masonii din Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, rit persecutat de Marele Orient al Franţei, au fost
adversarii lui Napoleon la Waterloo. Se pare că Francmasoneria ar fi decis trădarea
22
Radu Comarnescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit. p. 22.
23
Christian Jacq, op. cit., p. 200.
24
Radu Comarnescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit., p. 27.
9
generalului Grouchy, înfrângerea lui Napoleon fiind o pedeapsă masonică pentru cel ce s-a
folosit de Francmasonerie ca de o instituţie docilă şi aservită scopurilor sale.
Începând cu 1815 sub Restauraţie, masonii francezi s-au adaptat monahiei aşa cum
acceptaseră şi imperiul, ei îşi schimbă brusc atitudinea, glorificând venirea la putere a lui
Ludovic al XVIII-lea. Ludovic al XVIII-lea dat dovadă de o atitudine binevoitoare faţă de ei,
dar începând cu 1828, Carol al X-lea ave să arate mai puţină toleranţă faţă de masoni
punându-i sub urmărirea poliţiei.
În istoria europeană anul 1848 reprezintă o dată aparte: este anul marilor revoluţii
masonice.„Revoluţia franceză de la 1848 a fost din nou realizată de Masonerie. Dar, de
această dată, ea e rezultatul unui scenariu executat cu mult cinism... Rostul revoluţiei de la
1848 din Paris a fost acela de a oferi mai multă forţă politică şi economică masonilor.
Explozia d la 1848 din Paris a generat urmări nebănuite. Masonii întregii Europe erau
pregătiţi şi revoluţii izbucnesc în toate marile capitale, cu excepţia Londrei şi a Moscovei."25
„După revoluţiile de la 1848, Francmasoneria, mai puternică şi mai îndrăzneaţă,
pune bazele unei aşa-zis Comitet Democratic Central European, cu sediul la Londra, având
drept scop pregătirea răscoalelor şi organizarea atentatelor necesare cauzei (masonice).
Şeful acestui comitet era Marele G. Mazzini, ajutat de Fr. Ledru Rollin, fost ministru
în guvernul Comunei şi de revoluţionarul ungur L.Kossuth. Mai târziu comitetul s-a
completat cu Bakurrin, Turrşi Klapka. Revoluţiile şi asasinatele dictate de acest comitet
secret au zguduit la timpul lor întreaga Europă.
Pe lângă Comitetul European a luat fiinţă Marele Firmament sinonim cu Marele
Orient.
Marele Firmament a fost ca şi azi, tribunal suprem al Francmasoneriei. Cei puşi sub
acuzaţie de Marele Firmament sunt judecaţi fără ştiinţa lor şi de obicei condamnaţi la
moarte. Întotdeauna se găseşte un fanatic care să ducă la îndeplinire sentinţa. 26
Radicalii socialişti, acumulând suficientă experienţă masonică şi sub impactul
lucrărilor lui Karl Marx, Engels sau al teoriilor lui Bacunin, hotărăsc punerea în practică a
ideii revoluţiei universale. În 1864 s-a înfiinţat la Londra sub conducerea lui Karl Marx
Asociaţia Internaţională a muncitorilor, cunoscută sub numele de Internaţionala I-a, având
drept program Manifestul Comunist. Karl Marx a fost mason membru a lojei evreieşti:
Alianţa Drepţilor o filială a puternicei organizaţii iudaice, Fiii Alianţei(BENAI
BERIT). Comunismul, acest produs masonic, va zgudui din temelii omenirea ceva mai târziu,
impunând prin teroare şi terorism Dictatura proletariatului. Iată un citat edificator din Karl
Marx ce indică mijloacele ce vor fi folosit de către comunişti pentru impunerea idelor lor
malefice: „Nu există decât un singur mijloc spre a scutura şi grăbi agonia de moarte a vechii
societăţi şi sângeroasele dureri de facere a noii societăţi. Acest unic mijloc este teroarea
revoluţionară. 27
Această „teroare revoluţionară" va martiriza o bună parte a Europei timp de 80 de
ani.
După 1864 internaţionalismul socialist (comunist) a dat un nou avânt ideilor
masonice. Acesta a dat naştere la două curente opuse în Francmasonerie: cel socialist
revoluţionar şi cel conservator liberal. Aceste două curente s-au confruntat în timpul
Comunei din Paris, proclamată la 18 martie 1871. Câştig de cauză a avut masonii
conservatori-liberali.
„Această victorie are un efect important: comuniştii se vor separa formal de
Francmasonerie, creându-şi organizaţii proprii paramasonic,. Ei preiau celebra deviză
LIBERTATE-EGALITATE-FRATERNITATE, preiau principiul universalismului
25
Ibidem, p. 29-30.
26
G. N. Dimitriu, Iudaism, Comunism, Francmasonerie, Bucureşti, Tipografia Fântâna darurilor, 137, p. 31-33.
27
Ibidem, p. 38.
10
(internaţionalismul proletar), precum şi diverse simboluri masonice (va deveni celebră steaua
în cinci colţuri care radiază). În toate documentele comuniste se menţionează anul 1870 ca
anul în care Francmasoneria s-a transformat în societate reacţionară" 28
În 1898 izbucneşte afacerea „Dreyfus", unul dintre cele mai importante evenimente
pentru masonerie. Căpitanul francez Dreyfus a fost acuzat de spionaj şi condamnat fără probe
suficiente. Întreaga problemă a afacerii „Dreyfus" a derivat din faptul că acesta era evreu.
Francmasonii l-au sprijinit cu fervoare pe Dreyfus, fiind acuzaţi că s-au vândut evreilor.
„Jurnalistul Drumont nu ezită să pretindă că Francmasoneria este un conglomerat de evrei
şi de hughenoţi fanatici, care dacă nu se iau măsuri, vor conduce Franţa".29 De la „afacerea
Dreyfus" se impune termenul de Judeo-masonerie", evreii folosindu-se de avantajele
Francmasoneriei pentru a-şi desfăşura la adăpost propria activitate.
Începutul secolului va marca redeşeptarea sentimentului naţional evreiesc. „Afacerea
Dreyfus" precum şi masacrarea evreilor în Rusia ţaristă produce îngrijorare în rândul
diasporei evreieşti care îşi pune serios problema creării unui stat propriu în Palestina. Pe
această temă apare lucrarea „Judenstat" a lui Teodor Herzi, evreu vienez întemeietorul
sionismului. Mişcarea sionistă se organizează în 1897 la Basel prin Congresul Internaţional
evreiesc, ea se baza pe puternicul Ordin masonic Benai Berith cu sediul în S.U.A. Sionismul
va beneficia de sprijinul Francmasoneriei Universale, organizaţiile sioniste împânzit Europa.
Mişcarea sionistă ca expresie a actualizării naţionalismului iudaic are ca revers
exacerbarea antisemitismului. În 1902 profesorul rus S. Milus publică o carte care va deveni
celebră: „Protocoalele înţelepţilor Sionului". Această lucrare conţine procesul verbal secret
al Congresului Internaţional evreiesc de la Basel (1897), unde au fost structurate direcţiile de
acţiune pentru cucerirea întregii lumi de către evrei.
Autenticitatea acestor „Protocoale" a fost contestată, însă aceste contestaţii se referă
mai ales la originea documentului şi nu la realitatea conţinută de ele şi care este probată de
cursul evenimentelor istorice. Cartea lui Nilus prezice mari evenimente istorice: primul
război mondial, boşevizarea Rusiei, crearea Ligii Naţiunilor, pe care le pune pe seama
evreilor şi a Francmasoneriei.
Într-adevăr aceste evenimente au avut ca principali actanţi fie francmasoni, fie evrei.
„Toată lumea ştie că primul război mondial a început datorită asasinării arhiducelui Franz
Ferdinand la Sarajevo în 28 iunie 1914. O parte cunosc probabil şi amănunte legate de
eveniment, pus pe seama naţionaliştilor sârbi. Foarte puţini ştiu, însă, cine au fost în realitate
aceşti: „sârbi naţionalişti". Arhiducele Franz Ferdinand fusese condamnat la moarte încă
din 1912 de către Tribunalul Secret al Masoneriei. Execuţia sentinţei a fost repartizată
societăţii secrete sârbeşti „Narodna, Odbrana" condusă de faimosul ofiţer naţionalist sârb
Drăgutin Dimitrievici, poreclit colonelul Apis. Deşi organizaţie naţionalistă, „Narodna era o
excrescenţă pur masonică; toţi membrii ei semnificativi au fost francmasoni, iar înrudirile se
ţineau în acelaşi local al Lojei din Belgrad."30
Organizatorii atentatului ca şi atentatorii înşişi au fost francmasoni. La anchetarea
atentatorilor s-a aflat despre „Narodna, Odbrana" şi despre amestecul Francmasoneriei în
asasinat. Leon de Poncis publică la Paris, în 1928, lucrarea „Les forces secretes de la
Révolution", în care citează declaraţiile date de atentatori la proces. Aceste declaraţii
confirmă şi dezvoltă implicarea Francmasoneriei în plănuirea şi ducerea la îndeplinire a
asasinatului de la Sarajevo.
Scopul acestui atentat a fost declanşarea războiului mondial urmărindu-se distrugerea
imperiilor europene autoritare şi înlocuirea lor prin state democratice, aflate sub influenţă
masonică.

28
Radu Comarnescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit., p. 34.
29
Christian Jacq, op. cit., p. 233-234.
11
Revoluţia bolşevică din Rusia s-a desfăşurat sub asistenţa ocultă a Francmasoneriei;
liderii ei Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin şi Leiba Braunsten, zis Leon Troţki, Fiind
francmason, Leon Troţki avea ca sprijinitor puternicul Ordin Benai Berith, iar Lenin era
sprijinit de masonii revoluţionari europeni socialişti, „francmasonii roşii".
Comunismul se trage direct din Masoneria „revoluţionară". În lucrarea sa „Studii
asupra Francmasoneriei" Mitropolitul Nicolae al Ardealului scrie: „Toate ideile
comunismului au fost pregătite în Loji şi aplicate de francmasoni... De la Marx până la
Lenin şi Troţki, toţi şefii mai de seamă ai comunismului au fost evrei şi francmasoni, s-au cel
puţin francmasoni.
Ziarul francmason Latomia scrie: „Nu putem decât să salutăm socialismul ca pe un
excelent aliat al Francmasoneriei în munca de înnobilare a omenirii, în străduinţa de a
promova binele omenirii. Socialismul şi masoneria împreună cu comunismul au ţâşnit din
acelaşi izvor.31
Comunismul a fost un experiment masonic. Astfel se explică de ce „până la
începerea războiului rece” liderii politici ai Masoneriei „revoluţionare" au simţit o vie
atracţie către experimentul comunist apreciindu-i agresivitatea şi intoleranţa ideologică.
Astfel, mai ales în deceniul IV, ei fac susţinute eforturi de a pactiza cu comuniştii în aşa
numitele „fronturi populare". Era în epoca marilor masacre ale lui Stalin, dar socialiştii
masoni îi susţineau activ propaganda, iar orice încercare de a dezvălui adevărul despre
U.R.S.S. de geniul celei al lui Panait Istrati imediat sancţionată prin „execuţia publică" a
vinovatului.
Admiraţia aceasta pentru comunişti - inexplicabilă dacă n-am lua în considerare
rudenia ideologică de sânge - s-a manifestat din nefericire, şi la francmasonul cel mai
puternic al secolului nostru, fostul preşedinte al S.U.A. Franklin Delanor Rosevelt. Ea
constituie principala explicaţie subiectivă a tragediei de la Yalta.32
Am văzut că Francmasoneria poate fi succesiv monarhistă, constituţională,
revoluţionară imperialistă, republicană, comunistă în spatele acestei aparenţe scopul rămâne
invariabil şi puterea o cultă coordonatoare este singura care ştie să influenţeze oamenii spre
un rol bine determinat în funcţie de ţară, epocă şi împrejurări.
Marele Orient al Franţei ce mai veche federaţie de loji masonice propune următoarea
definire a scopurilor Francmasonice: „Francmasoneria, instituţie fundamental filantropică,
filozofică şi progresivă, urmăreşte căutarea adevărului, studierea moralei şi practicarea
solidarităţii. Toate eforturile ei vizează împlinirea materială şi morală, perfecţionarea
intelectuală şi socială a omenirii. Principiile ei sunt: toleranţa reciprocă, respectul pentru
ceilalţi şi respectul de sine, libertatea absolută a conştiinţei... Deviza ei este: libertate,
egalitate, fraternitate.
Francmasoneria are datoria de a întinde tuturor membrilor punţi care-i unesc pe
francmasonii de pe toată suprafaţa globului pământesc." 33

b) Scopul ocult
Francmasoneria îşi ţine adevăratul scop secret. Scopul ascuns este cunoscut doar de
gradele înalte şi invizibile masonice, iar acestea se desfăşoară sub sintagma de Ordine
Mondială;„Scopul ocult al Francmasoneriei este dominaţia asupra întregii planete,
întemeierea unui republici mondiale laice, condusă de francmasoni, cu o omenire
îndobitocită de mizerie şi de patimile în fecioare dezlănţuite. Scopurile principale pe care ei
intenţionează să le realizeze, sub numele generic de Noua Ordine Mondială, sunt:

30
Radu Comănescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit., p. 39-40.
31
I.P.S. Mitropolit, Dr. Nicolae Bălan al Ardealului, Studiu asupra francmasoneriei, Bucureşti, 1937, p. 10.
32
Daniel Beresniak, op. cit., p. 35.
33
Daniel Beresniak, op. cit., p. 15.
12
1. Stabilirea unei Noi Ordini Economice Internaţionale,
2. sub directul control al unui organism francmasonic;
3. Stabilirea şi impunerea necondiţionată a unui guvern mondial
francmasonic care va fi manipulat din umbră de Noua Ordine Mondială.
4. Stabilirea viitoarelor State Unite ale Europei ca aşa-zisă
naţiune dominantă, guvernată de guvernul mondial,
5. Alegerea şi impunerea unui rege planetar unic, iniţiat de
maeştri francmasoni, pentru a conduce guvernul mondial
6. Crearea şi promovarea unei aşa-zise „religii mondiale" care
va coordona toate religiile pământului, (religia satanică) care va avea în frunte un fel de
pontif mondial. 34
În spatele „Noii Ordini Mondiale" se află Mişcarea Sionistă care conduce din umbră,
prin gradele masonice invizibile, Francmasoneria.
Scopurile, ca de altfel şi mijloacele de punere în practică a acestora, au fost stabilite
în cel mai mare secret în 1897 la Bassel cu ocazia Congresului Internaţional evreiesc sub
denumirea de „Protocoalele înţelepţilor Sionului". Ele au străpuns cortina misterului şi
secretului, fiind dezvăluite chiar de către unii masoni, care, pe patul de moarte, îngroziţi de
fărădelegile făcute şi de iminenţa judecăţii divine, au mărturisit scopurile monstruoase ale
Francmasoneriei. Francmasonii au negat autenticitatea acestor mărturisiri, căutând să
inoculeze ideea, că ar fi false, fiind menite să discrediteze Francmasoneria. Însă realitatea pe
care o trăim precum şi evenimentele istoriei contemporane sunt argumente zguduitoare în
favoarea autenticităţii mărturiilor.
O plasă a început să fie întinsă deasupra Europei, zi după zi, o plasă menită să prindă
în ea fiecare bărbat, femeie sau copil de pe acest continent. Această plasă are acum şi un
nume: Uniunea Europeană; Supra Statul european, stat controlat de o monedă unică şi de
către o Bancă Centrală a Europei.
Este o piesă jucată pentru a manipula mintea oamenilor şi pentru a-i determina să
creadă că răul numit Noua Ordine Mondială, în care Uniunea Europeană reprezintă începutul,
este de fapt binele lor. Primii paşi către această realizare au fost cele două războaie mondiale.
Ca urmare a lor au fost create Comunitatea Europeană şi O.N.U.
Motivaţia exterioară a apariţiei acestor structuri a fost teama oamenilor de a nu mai
trece prin alte războaie iar Francmasoneria Mondială a avut grijă să alimenteze mereu această
angoasă a războiului, declanşând aproape continuu diverse conflicte în diferite părţi ale lumii.
Aceasta a dus la o tendinţă de globalizare ce a generalizat în Europa „dictatura" Uniunii, iar
pe plan mondial pe cea a O.N.U. şi a S.U.A.
Legile statelor sunt făcute acum la Bruxelles pentru că ele trebuie să se supună legilor
„europene". În spatele creării U.E. se află Grupul Bilderberg constituit din bancheri,
conducători de companii transnaţionale, politicieni, academicieni, analişti, conducători
militari şi capi ai mass-mediei.
Unul din scopurile declarate încă de la început ale acestui „grup" a fost crearea
Supra-Statului european având o Bancă Centrală şi o monedă unică. Din 1952, când în
Hotelul Bilderberg din Oasterbeek, Belgia, a avut loc prima întâlnire a grupului, şi până azi au
fost făcuţi paşi importanţi în această direcţie, moneda europeană (EURO), intrând deja în
circulaţie. Este o realitate faptul că deşi în cadrul referendumurilor realizate în Statele ce
urmau să adopte moneda unică majoritatea celor ce au participat la vot pronunţat împotrivă,
Euro a fost până la urmă impas fără ca nimeni să mai fie întrebat.
Un instrument importat în realizarea planurilor francmasonilor de guvernare mondială
îl reprezintă acapararea tuturor resurselor naţionale ale planetei. Acum noul instrument îl
reprezintă împrumuturile acordate statelor sărace, condiţiile de acordare şi rambursare a
34
Viorel Roşu,
13
acestor împrumuturi fiind catastrofale pentru viaţa economică şi politică a statelor respective,
băncile internaţionale urmărind, de fapt, distrugerea fiinţei naţionale şi înglobarea tuturor
popoarelor într-o masă amorfă aflată la discreţia lor. Astfel de instrumente prin care operează
Francmasoneria sunt: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. De asemenea
generarea şi întreţinerea unor conflicte, a unor războaie au adus Francmasoneriei şi implicit
Mişcării Sioniste ce o patronează profituri uriaşe. Băncile sioniste susţin cu bani toate părţile
beligerante pentru ca apoi să ceară dobânzi imense celor care au fost împrumutaţi,
îmbogăţindu-i astfel pe membrii Mişcării Sioniste.
„Un exemplu este al doilea război mondial, care a fost realizat de Mişcarea Sionistă
şi care l-a susţinut cu bani ai Băncilor Sioniste din Elveţia pe Hitler, preferând să sacrifice
reprezentanţi ai poporului evreu pentru ca apoi, după război, să ceară pământul pe car eeste
acum Israelul şi daune imense care i-au îmbogăţit pe membrii Mişcării Sioniste.
Al doilea război mondial a fost o înscenare odioasă a Mişcării Sioniste care s-a
folosit de caracterul paranoic al lui Hitler manipulându-l fără ca acesta să-şi dea seama. Al
doilea război mondial demonstrează că liderii Mişcării Sioniste acţionează fără scrupule
omorând oamenii poporului din care provin."35
«Masonii ar putea protesta prezentând „nenumăratele acte caritabile ale
Francmasoneriei. Milioane de dolari daţi pentru scopuri caritabile! Dar aceste sume sunt
infime faţă de profiturile realizate prin traficul de influenţă politică şi economică prin care
implicaţi masonii. Să ne gândim la faimosul cartel al drogurilor din Columbia. Şi acesta a dat
milioane de dolari pentru scopuri caritabile, dar profitul traficanţilor de droguri se ridica la
milioane de dolari».36
Pe plan politic Francmasoneria urmăreşte să conducă oamenii acestei planete
manipulând guvernele tuturor ţărilor lumii şi toate partidele politice. Structura sa
organizatorică acţionează pentru a impune, măsuri în poziţii de conducere în organizaţii din
toate domeniilor vieţii sociale (armată, poliţie, presă, guvern, învăţământ). Aceştia sunt apoi
folosiţi de către conducerea Francmasoneriei în cele mai ilegale şi imorale scopuri posibile.
Forţa Francmasoneriei constă în omniprezenţa sa, de nevăzut pentru mulţi dintre
oameni. În cartea sa „The Brotherhooc” {„Frăţia") Stephen Kinght discută despre
Francmasoneria din S.U.A. şi din alte părţi ale globului. După cum susţine el, mulţi preşedinţi
americani au fost francmasoni, incluzindu-i pe Gerald Ford, Lyndon Jonhson şi Ronald
Regan.
George Bush est membru al grupării oculte „Skull and Bones", grupare care are
legături foarte strânse cu Francmasoneria, şi dacă ne gândim că actualul preşedinte american
este George Bush jr., S.U.A. va avea pentru următorii pentru ani un preşedinte cu puternice
legături cu Francmasoneria.
O absenţă notabilă din rândul preşedinţilor masoni o reprezintă John F. Kennedy care
a fost crescut într-o familie catolică. Politica lui Kennedy faţă de Vietnam, Cuba şi Rusia
poziţia sa de puternicele instituţii precum CIA şi FBI, precum şi politica de sprijinire a
liderilor negri toate la un loc au ameninţat poziţia elementelor masonice din cercurile de
afaceri şi din structurile guvernamentale. Este mai mult decât probabil ca un tribunal masonic
să fi pronunţat o sentinţă capitală împotriva preşedintelui american.
În ceea ce priveşte România, senatorul Radu Timofte vicepreşedinte al Comisiei de
Apărare a Senatului declara în numărul 1466 din 22 aprilie 1997 al „Evenimentului zilei",
„Masoneria are tendinţa să ocupe toate funcţiile importante în Stat în România".
Un instrument puternic folosit de Francmasonerie în realizarea planurilor sale este
televiziunea. Datorită impactului deosebit de mare pe care televiziunea îl are asupra marilor
mase de oameni Francmasoneria foloseşte emisiunile televizate pentru a-i manipula şi
35
Ibidem, p. 22.
36
Cătălin Buiu, op. cit., p. 16.
14
influenţa pe cei ignoranţi. Omul modern a devenit dependent de televizor şi pierde cel puţin
3-4 ore pe zi în faţa micului ecran.
La întocmirea programelor de televiziune, alături de specialişti din cele mai diverse
domenii de activitate, lucrează şi psihologi care în conformitate cu planurile malefice
francmasonice manipulează prin sugestii cunoştinţele, creează opinii de masă, influenţează
politic şi educaţional telespectatorii.
Libertatea telespectatorului de a alege este limitată, lui i se propune emisiuni special
create, având scopuri prestabilite, fiecare din ele având un mesaj subtil ales. Un om care vine
obosit de la serviciu este un receptor pasiv în faţa televizorului, iar psihologia lui este de a
prelua fără nici un discernământ mesajul primit.
Francmasoneria urmăreşte ca majoritatea filmelor prezentate la televizor să aibă scene
violente, de groază, care să genereze perturbări psihice celor care vizionează aceste filme. În
urma studiilor şi statisticilor făcute a reieşit clar că televiziunea poate realiza prin mesaje
induse la copiii şi la adolescenţii care au structuri psihice labile, stări de violenţă şi de
agresivitate, tendinţe de teribilism, dar şi lucruri extrem de periculoase: dorinţa de sinucidere
şi tendinţe teroriste.
În ceea ce priveşte religia, reprezentanţii mişcării francmasonico-sioniste generează
conflicte între diferite religii, susţinând financiar diferite secte şi grupări religioase. Însă
principala ţintă a masonilor este Biserica lui Hristos după cum o spun masonii
înşişi:"Descreştinarea lumii prin toate mijloacele mai ales strangulând creştinismul, câte
puţin prin noi legi contra clerului, în felul acesta se ajunge la lichidarea Bisericilor. Graţie
instrucţiei laice fără Dumnezeu, se va avea o generaţie atee..." „Scopul nostru final este
acela al lui Voltaire şi a Revoluţiei franceze". Nimicirea pentru totdeauna a ideii creştine. Şi
ce scria Voltaire? „Religia creştină este o religie infamă, o hidră mârşavă, un monstru care
trebuie ca o sută de mâini invizibile să-l strivească... Să zdrobim infamul!". Ori infamul este
Dumnezeu»37
Pentru a distruge Biserica, Francmasoneria susţine financiar şi logistic diferite secte şi
denominaţiuni, care au accentuat caracter antihristic, antieclesial şi anti-statal. „Mormonii,
Martorii lui Iehova, Antropomorfii sunt creaturi ale lojilor masonice. Întreg protestantismul
şi neoprotestantismul actual, descompuse din punct de vedere ecclesial, se află în mrejele
masoneriei."38
Francmasoneria militează pentru un aşa-zis „ecumenism", „unitate în diversitate" - de
tipul sincretismului New Age, în fapt o revenire la religiile naturaliste păgâne. „Templul
umanist' al Francmasonilor, azil de pace şi de fericire „pentru toţi oamenii este în fapt
„sinagogă lui Satan", este reuniunea ecumenică a creaturilor împotriva Creatorului sub
stindardul înşelător al fraternităţii, al toleranţei şi al umanismului celui fără de Dumnezeu."
În fata acestei adevăratei secte satanice, trebuie să avem conştiinţa trează, să eliminăm
superficialitatea din propria noastră gândire, şi să nu uităm niciodată că cea mai mare
înşelăciune a forţelor satanice este să ne facă să credem că ele nu există căci „Somnul raţiunii
naşte monştri". În spatele unei societăţi „discrete" cum se autodefineşte astăzi
Francmasoneria, se ascunde o forţă malefică teribilă, monstruoasă ce-şi urmăreşte scopurile
fără nici un fel de mustrare de conştiinţă.

Francmasoneria în România
Paradoxal sau nu, masonii români afirmă că miturile româneşti se regăsesc în
ritualurile masonice. Legenda Meşterului Manole este considerată asemănătoare celei în care
se povesteşte despre sacrificiul lui Hiram Abif. Mai mult Mircea Eliade evocă mitul ritualilor

37
Toma Petrescu, Conspiraţia Lojilor, Bucureşti, Ed. A IV-a, 1941, p. 52-53.
38
New Age –Mişcare ocultă îndreptată împotriva religiei creştine.
15
de iniţiere practicate de Zamolxe, considerat Herodot discipol al lui Pitagora; asemănătoare şi
ele cu unele dintre ritualurile masonice.
Masonii români pretind că simbolistica pe care o întâlnim la Adamclisi are conotaţii
masonice. „Prima personalitate română bănuită de afiliere la o societate secretă europeană
a fost principele Dimitrie Cantemir. La începutul secolului al XVIII-lea el a devenit
rozicrucian şi, conform unei legende capul lui a fost luat după moarte pentru a fi îngropat
într-un cimitir rozicrucian din Scoţia".39Dincolo de legende primele Loji masonice apar pe
teritoriul românesc pe la jumătatea secolului al XVIII-lea.

Începuturile Francmasoneriei în Ţările Române


Francmasoneria e importantă în România în secolul al XVIII-lea, pe la 1733-1734,
primele loji masonice pe teritoriul românesc înfăţişându-se în Moldova.În realitate, cel care
pune bazele Francmasoneriei în Ţările Române este fostul secretar (170931714) ai
domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Anton Maria del Chiaro, într-o a doua
venire a sa, de data aceasta în 1733 (care a domnit, succesiv, în Moldova şi Ţara Românească
între 1730 şi 1769).
Printr-o ciudată eroare, în mai toate istoriile Francmasoneriei româneşti s-a acreditat
ideea că Jean Louis Carra (1743-1793) a introdus Francmasoneria la noi neglijându-se (sau
mai de grabă) neştiindu-se că la acea dată 1733-1734 acesta nici nu era născut. Considerat
italian (deşi era francez) s-a putut face uşor confuzia cu un alt secretar princiar (Anton Maria
del Chiaro), care, în plus, era într-adevăr italian; numai că, acesta din urmă, a fost în slujba
lui Constantin Brâncoveanu cu două decenii mai devreme.
Din aceste confuzii şi date certe nu ne rămâne decât să conchidem, dacă cel care a
introdus Francmasoneria la noi a fost: 1) secretar domnesc, 2) italian şi 3) că aceasta s-a
întâmplat în vremea lui Constantin Mavrocordat, atunci el nu poate fi decât Anton Maria del
Chiaro într-o a doua şedere la noi. El va înfiinţa loja la Galaţi (Loggia di Galazzi-1734) şi
Iaşi”.40Aceste loji masonice nu se adresau decât accidental românilor, în componenţa lor
aflându-se mai mult străini. „Ducele Charles - Philippe de Luynes, în celebrele sale Memorii
afirmă că începuturile Francmasoneriei române datează din 1737, iar Jean Baptiste Maria
Bagon le situează trei ani mai târziu, în 1740.41
Istoricul mason Horia Nistorescu Bălceşti, aminteşte patru venerabili ai lojii din laşi
între 1710-1743: căpitanul Vasile Balş; marele vornic Iordache dulgherul, caimacanul
Iordache Cantacuzino şi caimacanul Sandu Sturza. În 1750 francezul Louis Davin înfiinţează
două loji la Iaşi şi la Bucureşti sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Venerabil al lojii din
Iaşi devine în 1756, postelnicul Lascarache Gemet.
În Transilvania Francmasoneria a fost introdusă mai cu seamă în oraşele săseşti şi
maghiare. Astfel între 1767-1790, activează la Sibiu loja „Sf. Andreeas zu den dei
Seeblatten" în a cărei componenţă se reuneau maghiari, saşi şi români. 42 În anul 1776 este
atestată documentar existenţa lojii masonice înfiinţate de Constantin Mavrocordat „Moldova"
la Iaşi. „Printre membrii lojii Moldova întâlnim pe: Leon episcopul Huşilor; Ioan
Cantacuzino, Iordache Balş, Matei Cantacuzino, Ilie Catargi, Neculai Balş, Costache
Papafil, Manolache Bogdan, Ion Cuza, Gheorghe Jora, Ion Ghenea, Alecu Bogdan, Ion
Apostol, Iordache Alcazi."43
Un rol important în întemeierea masoneriei în Moldova pare a-l fi jucat secretarul
domnitorului Grigorie III Ghica, Jean Louis Carra, considerat multă vreme ca fondator al
Francmasoneriei române. Jean Loius Carra (1744-1793) publicist francez refugiat în Rusia
39
Radu Comănescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit., p. 129.
40
Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul Masonic Român, Bucureşti, Casa de Editură şi presă Şansa, 1993, p. 41-
42.
41
Ibidem, p. 42.
16
devine institutor al copiilor lui Grigore III Ghica pe care îl urmează în Moldova în 1774,
când acesta îşi recapătă tronul. Devine membru al lojii masonice ieşene întemeiate de
Jacques Le Douix, baron de Sainte Croix. În 1776 părăseşte Moldova trecând în Polonia, de
unde în 1777, revine la Paris. Reia legătura cu Francmasoneria franceză ca membru al lojii
„Les Amis reunis" din Paris. Aici tipăreşte cea dintâi istorie a Moldovei în limba franceză.
„Histoire de la Moldavie et de la Valachie”.
Ofiţerii armatelor de ocupaţie ţariste în războaiele din 1736-1739, 1769-1774; 1787-
1791 au contribuit, foarte probabil, la iniţierea în masonerie a marilor boieri moldoveni şi
munteni.
În 1772 este atestată înfiinţarea lojii militare „Marte". Loja a fost formată din ofiţeri ai
armatei ruse de ocupaţie, cantonată în Moldova, în timpul războiului ruso-turcdin anii 1769-
1774.
Prinţul Alexandru Moruzzi, viitorul domnitor al Moldovei şi al Ţării Româneşti, este
iniţiat la 24 martie 1779 în loja „Sf. Andreas" din Sibiu, iar în 1779 este ales „vicarius" al
lojii, ceea ce corespunde demnităţii de maestru adjunct al II-lea în ordinea demnitarilor lojii.
Tot în loja sibiană „St. Andreas" are loc, la 16 septembrie 1781 iniţierea masonică a lui
Johan - Molnar - Jean Piuiariu - Molnar.44
La Cluj se formează în 1782 prima lojă masonică din oraş, la iniţiativa baronului
Fransc Fritsky Fekete, consilier la Curtea de Apel din Cluj cu aprobarea contelui Gabriel
Banffy guvernator ai Transilvaniei, care era preşedintele Capitolului Provincial al
Transilvaniei.45
Există astăzi un curent de opinie care doreşte să-l facă pe Vasile Nicula zis Horea
iniţiat mason. Este sigur că Horea a făcut mai multe călătorii la Viena şi este foarte probabil
să fi avut anumite contracte tainice cu împăratul Iosif al II-lea, care căuta un mijloc brutal să-i
silească pe magnaţii maghiari să accepte marile reforme sociale de structură impuse se el, ca
şi centralizarea presiunilor habsburgice prin germanizarea lor cu sprijinul lojilor masonice.
Este foarte probabil ca Horea să fi activat din inspiraţie masonică, ceea ce explică vestitele
scrisori scrise de masonul francez Jacque Pierre Bissot de Warville, împăratul mason Iosif al
II-lea, pentru a-i cere graţierea revoluţionarului român. Cele două celebre scrisori trimise
împăratului de către Bissot, prima în octombrie 1785 şi a doua, la începutul anului 1786, par
a indica tocmai o solidaritate masonică între împărat, Horea şi Bissot.46 Bissot pare a fi fost
foarte impresionat de atitudinea împăratului Iosif al II-lea faţă de Horea, pe care-l îndemnase
să dezlănţuie o insurecţie împotriva oligarhiei maghiare, şi pe urmă l-a sancţionat atât de
crud.
Trebuie făcută observaţia că singura răscoală populară care s-a bucurat de o asemenea
publicitate europeană în secolul al XVII-lea a fost aceea a lui Horea. Acest lucru dă apă la
moară celor ce susţin apartenenţa masonică a lui Horea. Însă argumentul decisiv împotriva
acestor opinii este apartenenţa ţărănească a lui Horea care i-ar fi interzis ferm accesul la lojile
masonice.
La 20 octombrie 1787, arhimandritul Gherasim de la Mitropolia Moldovei, a tradus pe
socoteala marelui paharnic Iordache Darie Dărmănescu şi a pregătit pentru tipar, la Iaşi,
cartea abatelui francez Gabriel Louis Peranm „Taina francmasonilor”, fiind prima carte
tipărită la noi care dezvăluie, ritualurile bizare practicate de francmasoni.
În 20 martie 1790 loja „St. Andreas" din Sibiu îşi suspendă activitatea intrând aşadar
în „adormire".
42
Ibidem, p. 43.
43
Ibidem, p. 44.
44
Cf. Horia Nestorescu Bălceşti, op. citi, p. 45.
45
„Capitol” – structura organizatorică ce reuneşte masoni de gradele 17 şi 18.
46
Conform Claude Monceron, Les Hommes de la Liberté. La Revolution qui reve. , 1785, 1787, Paris, édition
Robert, Laffon, 1079, p. 214-215 şi 226-228.
17
Izbucnirea Revoluţiei franceze de Francmasonerie, a impus interzicerea funcţionării
lojilor masonice rând pe rând, în Rusia, Polonia şi la 6 iulie 1795, prin decretul împăratului
lui Francisc al II-lea, în întreg imperiul habsburgic, deci şi în Transilvania. În ciuda
contextului internaţional, ce se caracteriza printr-o puternică atitudine antimasonică,
activitatea masonică în Principatele Române a continuat, fiind susţinută de către domnitorii
fanarioţi, astfel principele Mihail Şuţu, în timpul domniei sale (1793-1795) va fi timp de un
an venerabil al lojii din Iaşi, iar principele Alexandru Moruzzi este succesiv, timp de câte un
an, venerabil al lojii din capitala statului în care a domnit: Moldova (1793-1795) şi Ţara
Românească (1802-1806).
Apărute sub domniile fanariote, lojele masonice din Principatele Române nu se
adresau decât accidental românilor, fapt ce a determinat scurta lor supravieţuire în contextul
redeşteptării spiritului naţional românesc la începutul secolului al XlX-lea.

Francmasoneria română în secolul al XlX-lea


La începutul secolului al XlX-lea boierimea moldo-valahă a devenit evident
antifanarioată şi cu puternic curent naţionalist îşi face apariţia în primăvara lui 1821, Ţara
Românească a fost teatrul unei complexe mişcări sociale şi naţionale.
O amplă răscoală, preponderent ţărănească, izbucnită în Oltenia, a cuprins aproape
întreg principatul. Cauzele acesteia au fost generate, pe de-o parte, de obligaţiile tot mai mari
în muncă ale ţăranilor şi, pe de altă parte, de abuzurile fiscale şi administrative săvârşite de
autorităţile locale. Pe alt plan, o parte din boieri căutau să pună capăt suzeranităţii otomane,
iar alţii urmăreau să-i alunge pe fanarioţi din ţară ... Revendicările economico-sociale ale
ţăranilor s-au împletit cu aspiraţiile politice ale boierilor în cadrul mişcării conduse de Tudor
Vladimirescu, una din figurile de seamă din zorii istoriei moderne a României. Tudor
Vladimirescu, ţăranii şi boierii au fost îndrumaţi să treacă la acţiune de revoltă generală
împotriva jugului otoman din Eud-Estul Europei, începută de grecii uniţi într-o organizaţie
secretă, numită Philike Hetairia (Societatea Prieteniei), întemeiată la Odesa, în 1814”.47
„Eteria - societate secretă a grecilor din diaspora, condusă de prinţul Alexandru
Ipsilante, creată la Odesa (Rusia), avea, ca multe organizaţii secrete din epocă, o structură de
sorginte francmasonică şi, desigur, mulţi francmasoni printre membrii. Ea şi-a extins
activitatea şi pe teritoriul Ţărilor Române vizând unirea forţelor antiotomane. Între aceasta
(Eteria), Tudor Vladimirescu şi o seamă de boieri care doreau lichidarea regimului fanariot a
intervenit un acord.
Într-un interviu din 1907, Marele maestru al Masoneriei Române, Constantin M.
Moroiu, afirma, despre Tudor Vladimirescu, că „se pare" a fi fost francmason. Au fost şi unii
cercetători care au considerat că „uciderea lui Tudor Vladimirescu ar fi fost o execuţie
hotărâtă de loja grecească dinăuntrul Eteriei"48
„Veritabila întemeiere a Francmasoneriei române porneşte de la Paris în jurul anului
1920. Aici, în Loja „Ateneul Străinilor, sunt iniţiaţi fii de boieri trimişi la studii în străinătate.
Putem cita pe fraţii Golescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi, C. Negri, Alecu Russo. Lor li s-au adăugat alţi studioşi, care au fost iniţiaţi în
masonerie în Franţa: I. Brătianu, C. A. Rosetti, Heliade Rădulescu, C. Tell, G. Magheru,
maiorul Voiculescu Gr. Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, colonelul I. Câmpineanu. Astfel
observăm imediat că întreaga mişcare paşoptistă a fost de sorginte masonică.”49
În 1833 se constituie la Bucureşti de către Ion Câmpineanu, Costache Aristia şi Ion
Heliade-Rădulescu „Societatea filarmonică", care este prima lojă masonică integral
românească. Loja desemnează în noiembrie 1838 pe colonelul Ion Câmpineanu să plece la
Constantinopol, Paris şi Londra, ca să ia contactul, probabil, cu reţeaua masonică şi cu
47
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 354.
18
cabinetele europene, în vederea sprijinirii sârguinţei românilor de a se elibera de sub
protectoratul rusesc şi de sub jugul Regulamentului Organic. Acest demers eşuează,
Anul 1842 este anul de constituire la Bucureşti a lojei „lumina", al cărei venerabil va
fi un timp CA. Rosetti, tot în acest an ia fiinţă la laşi loja „Fraternitatea."În toamna anului
1843 „pe la culesul viilor” se constituie loja Dreptate-Frăţie, la Bucureşti. Această lojă va
avea un rol important în evenimentele revoluţionare din 1848, ce se vor petrece în
Principatele Române. Loja Dreptate-Frăţie este cunoscută în istoriografia românească drept
societatea secretă „Frăţia".
Fondatorii ei au fost: Ioan Ghica, Nicolae Bălcescu, Christian-Tell şi un al patrulea, a
cărui identitate n-a fost dezvăluită.„După unii istorici ar putea fi A. G . Golescu. Mai sigur,
dacă constituirea lojei s-a făcut după practicile cunoscute şi vizitate mai târziu, adică cu
participarea reprezentantului Puterii masonice din Obedienţa căreia făcea parte atelierul
atunci, desigur acesta este cel de-al patrulea membru fondator şi este înţeles de ce numele
lui a fost trecut sub tăcere".50
Dintre membrii cunoscuţi ai lojii amintim pe: Costache Bălcescu, Dimitrie
Bolintineanu, Cezar Boliac, căpitanul Al. Cristofi, locotenentul Ioan Deivos, Costăchiţă N.
Filipescu, Gheorghe Florescu, Gheorghe Ipătescu, Nicolae Ipătescu, CD. Rosenthal, CA.
Rosetti.
În primăvara anului 1848, plecând din Paris pe valul revoluţiei europene, românii
masoni părăsesc lojile franceze unde primiseră iniţierea şi se vor regăsi cu toţii, în loja
bucureşteană „Dreptate-Frăţie".„Membrii Comitetului Revoluţionar de la Bucureşti, aleg, în
aprilie 1848, pentru pregătirea, declanşarea şi conducerea revoluţiei, o Comisie Executivă
formată din Nicolae Bălcescu, Ioan Ghica şi A. G. Golescu-Negru. După plecarea în
misiune diplomatică la Constantinopol, Ioan Ghica este înlocuit cu C. A. Rosetti. Toţi făceau
parte din Francmasonerie."51
După înfrângerea revoluţiei de la 1848, francmasonii români care au condus-o, reuşesc
cu acordul tacit al Turciei să se refugieze în exil. O perioadă nu se mai poate vorbi despre
activitatea Francmasoneriei în Principatele Române.
Grupaţi în jurul lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewig francmasonii
români duc o activitate impresionantă, reuşind să scoată la Bruxelles ziarul „L'Etoile de
Danube”, iar la Geneva săptămânalul „Le Magazine Historique”. „Îndată după ce Congresul
de la Paris, în luna martie 1856 a consfinţit rezultatele militare ale războiului Crimeii,
impunând Rusiei renunţarea la protectoratul exclusiv asupra Ţărilor Române şi
retrocedarea sudului Basarabiei şi-a gurilor Dunării, Moldovei, activitatea masonică în
Ţările Române, până atunci suspectată şi penalizată s-a dezvoltat în deplină libertate, vreme
de mai bine de nouăzeci de ani"52
La 24 septembrie - 16 octombrie, masonul francez stabilit la Bucureşti, Auguste
Carace, fondează loja, „Steaua dunăreană", sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Loja
avea în componenţă în special rezidenţi străini la Bucureşti câţiva francezi, un italian, un
belgian şi un rus. Sub denumirea de „Steaua Dunării" au funcţionat trei loji româneşti, una
la Bucureşti, alta la Iaşi, iar a treia la Galaţi.
„Marele om de stat liberal Ion C. Brătianu revenit din exil de la Paris cu gradul
masonic 18, apare ca membru fondator al lojii Steaua Dunării din Bucureşti, din care mai
făceau parte şi prietenii lui de luptă, C.A., Rosetti, Cezar Boliac şi probabil, fraţii Golescu, ca
şi generalul Christian Tell unul dintre întemeietorii lojii „Dreptate-Frăţie"; fost locotenent

48
Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 51-52.
49
Radu Comănescu, Emilian N. Dobrescu, op. cit., p. 60.
50
Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 60.
51
Ibidem, p. 63.
52
Dan A. Lăzărescu, op. cit., p. 129.
19
domnesc care, revenit şi el din exil, în cadrul propagandei electorale pentru alegerea
membrilor divanului ad-hoc al Ţării Româneşti (1857) stăruia pe lângă alegători să-i voteze
mai cu seamă pe candidaţii „care au primit Lumina „masonică”53 (adică pe candidaţii masoni).
În vederea supravegherii alegerilor de domni, în Moldova şi Ţara Românească a sosit
o delegaţie europeană, condusă de masoni. Aceştia au sfătuit pe masonii români să aleagă
aceeaşi persoană în ambele principate. Cele două divane ad-hoc l-au ales ca principe pe
colonelul Alexandru Ioan Cuza. Acceptarea acestui „fapt împlinit" a fost impusă Europei de
către împăratul Napoleon al III-lea.
După realizarea Unirii Principatelor prin persoana locţiitorului de condamnat al
miliţiei Moldovei, colonelul Alexandru Ioan Cuza, membru şi el al unei loji din Galaţi
(Steaua Dunării) şi probabil venerabil de ei, loja „Steaua Dunării" din Bucureşti, al cărei
venerabil pare a fi fost Ion C. Brătianu, devine la data de 1/13 iunie 1859 Marea lojă a
României, venerabilul ei luând titlul de Mare Maestru al Ordinului Masonic Român.
Sediul Lojii era în Bucureşti strada Băilor nr.20... Prezenţa în număr tot mai mare a
românilor în loja „Steaua Dunării" va duce la excluderea din lojă a unuia din întemeietorii ei,
August Carence, în vara anului 1860”.54
În decembrie 1860 loja „Steaua Dunării" intră în adormire (îşi încetează activitatea).
Această dată este considerată exactă de către Horia Nestorescu Bălceşti, alte surse dând ca
dată anul 1862, afirmând că domnitorul A. I. Cuza închide loja pentru că n-a făcut declaraţie
formală de constituire.„Dintotdeauna, masonii au pretins că societatea lor nu posedă
interese politice. Şi întotdeauna au ajuns angrenaţi în jocurile politicii de vârf. Acesta a fost
şi cazul României. Întemeietori ai statului român modern, masonii paşoptişti vor întemeia şi
primele două partide politice, aşa-zis istorice: partidul liberal şi partidul conservator...
Pornind cu un domnitor mason Alexandru Ioan Cuza, structurile politice româneşti vor
sprijini activ Francmasoneria.”55
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu Mihail Kogălniceanu, au realizat
câteva reforme de inspiraţie masonică: secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea
ţăranilor, abolirea sclaviei ţiganilor şi a servituţilor feudale, obligativitatea instrucţiei publice,
însă tendinţele autoritare l-au dus la un conflict deschis cu politicienii masoni, fraţi ai lui
întru Masonerie.
Cu toate că se află în plin conflict cu forţele masonice naţionale, Cuza acceptă
înfiinţarea la Bucureşti în iunie 1863 a unei loji „înţelepţii din Heliopolis", autorizată de
Marele Orient al Franţei. Membrii noii loji fuseseră invitaţi în cadrul lojii „Steaua Dunării".
Venerabili ai acestei loji au fost G. Filipeanu, Dimitrie Sturza şi doctorul Carol Davila.
Uniţi în fata tendinţelor absolutiste ale fostului Venerabil Alexandru Ioan Cuza,
francmasonii români pun la cale lovitura de stat în 1866. O parte din membrii „Monstruoasei
Coaliţii": fraţii Golescu, fraţii Brătianu, C.A. Rosetti, Manolache Costache Epureanu, Ion
Ghica, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Dimitrie Sturdza, Petre P. Carp; ca şi aproape toţi
ofiţerii din garnizoana Bucureşti care au luat parte la arestarea lui Cuza: căpitanii Constantin
Pillat, Anton Costicescu, fiind membri ai loji masonice, „Înţelepţi idin Heliopolis”.56
În 1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, printr-o ordonanţă, a forţat lojile masonice
să înceteze orice activitate „să intre în adormire”. Cu toate acestea lovitura de stat, de
inspiraţie masonică, reuşeşte, iar masonii români aduc la putere, la sugestia lui Napoleon al
III-lea, pe prinţul Carol, din familia princiară germană Hohezollern-Sigmaringen. Sub
domnia lui Carol I, Francmasoneria română ia un nou avânt.
La 24 martie/5 aprilie 1966 se constituie la Iaşi de către Gheorghe Şuţu loja „Steaua
României", sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Din această lojă făceau parte marea
53
Ibidem, p. 132.
54
Ibidem, p. 134-135.
55
Radu Comănescu, Em. M. Dobrescu, op. cit., p. 134.
20
majoritate a membrilor „Junimii". Societatea literară „Junimea" a fost fondată în iarna anului
1863 - primăvara 1864 de către Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor
Rosetti şi Petre P.Carp.
În toamna anului 1866, Iorgu Şuţu venerabil al lojii „Steaua României", propune
principelui Carol să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa
Marelui Orient al Franţei. Principele Carol de Hohenzollem-Sigmarigen, catolic practicant,
nu era şi nu va deveni francmason, cu toate că în anturajul său erau mulţi membri ai lojilor
masonice.
Carol nu numai că a refuzat propunerea, dar îl informează pe primul ministru, Ion C.
Brătianu (el însuşi vechi mason); reacţia acestuia faţă de ingerinţele străine a fost promptă. El
merge până acolo încât închide loja din Brăila, fondată în cea mai mare parte din negustori
greci şi evrei”.57
Anul 1867 marchează înaintarea activităţii lojei „înţelepţii din Heliopolis". Tot în
1867 apare la Iaşi cartea fostului mason Henri Cartazii: „La Françmaconnerie et les maçons
en Roumanie". Cartea constituie un atac virulent împotriva Francmasoneriei în general şi a
celei din Iaşi în special, venit din partea unui fost mason.
În 1871 sub obedienţa Marelui Orient al Franţei se instalează loja „Egalitatea", în
acelaşi an se constituie tot la Bucureşti prima lojă de limbă germană din România
„Fraternitatea" sub obedienţa Marii Loji din Hamburg.
Prima lojă pur evreiască „înfrăţirea Sionului", aparţinând Ordinului „Benai Benith", se
înfiinţează la noi în Bucureşti în ianuarie 1873, prin activitatea consulului S.U.A. Benjiamin
Peixotto.
La Reşiţa se constituie, în 1873 loja de limbă germană „Lumină şi Adevăr", sub
obedienţa Marii loji de rit ioanit din Budapesta.
În ianuarie 1874 apare primul număr al revistei „Mistice”, organ de presă al lojii
„redeşteptate", Înţelepţii din Heliopolis, la Bucureşti.„Publicaţia se dorea un factor de
unitate a lojilor şi de unificare a riturilor îndreptate către scopul creării Marelui Orient al
României ca Putere Masonică Naţională.”58
La 1 septembrie 1875 publicaţia masonică „Orient" din Budapesta menţiona existenţa
în diferite oraşe din Transilvania a mai multor loji: în Lipova loja „Concordia"; Oraviţa loja
„Noroc bun", Baia - „Iubirea de Patrie", Arad „Szecheny" şi loja „Lumină şi adevăr" în
Reşiţa.
La Bucureşti se constituie loja „Alexandru Ioan I" în decembrie 1875 sub obedienta
Marelui Orient al Italiei, având un număr de 26 de membrii; această lojă a editat la 15
ianuarie un an mai târziu revista „Armonia".
În şedinţa din 3 mai 1877, a lojii „înţelepţii din Hieropolis" (Bucureşti) s-a suprimat
articolul 1 aliniat 2 din Constituţia Masonică ce spunea că: „Masoneria are de principiu
existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului", „pe considerentul proclamării principiului
libertăţii conştiinţei, al toleranţei şi al caracterului progresist al masoneriei care urmăreşte
cu stăruinţă căutarea adevărului ce nu poate fi stabilit decât prin ştiinţă 59, punându-se astfel
bazele ateismului şi raţionalismului, în rândurile masonilor români.
La 8 septembrie 1880 se pun bazele Marii Loji Naţionale din România, având în
subordine 32 de loji: 26 din România, 4 în S.U.A. şi 2 în Bulgaria. Rămân însă în continuare
numeroase loji în afara obedienţei naţionale. Este adoptată „Constituţia" Ordinului Masonic
Român (Marea Lojă Naţională din România) pe 9 octombrie 1880, Marea Lojă Naţională din

56
Cf. Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 70.
57
Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit. p.
58
Ibidem, p. 77.
59
Ibidem, p. 98-99.
21
România nu era însă recunoscută ca Putere Masonică Suverană, ci se mai află sub obedienţa
Marelui Orient al Italiei.
Independenţa o va obţine în 1881 când se va constitui şi Supremul Consiliu de gradul
33 din România. Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România a fost ales Constantin N.
Moroiu.
Din anul 1883, o avalanşă de rituri masonice şi paramasonice pătrunde în România.
Odată cu ele izbucneşte avalanşa certurilor între lojile rivale, care nu de puţine ori degenerau
în bătăi în toată regula.
„În vederea punerii de acord a riturilor felurite, Marea Lojă Naţională a României a
promulgat o nouă Constituţie masonică în anul 1899. Prin textul acestei Constituţii au fost
recunoscute numai patru rituri şi anume: ritul francez, ritul scoţian Antic şi Acceptat, ritul
Royal Arch şi ritul de adopţie."60
Această îmbinare între istoria României şi istoria Francmasoneriei Române, poate şoca
pe unii. Însă trebuie să nu uităm că revoluţionarii paşoptişti de la 1848, unioniştii de la 1859,
precum şi toţi cei ce au luptat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru crearea
unui stat românesc liber şi independent, au trebuit să vizeze, pe plan internaţional, toate
argumentele aflate la îndemână - iar argumentul cel mai spectaculos a fost apartenenţa lor la
Francmasonerie.

Francmasoneria română în secolul al XX-lea


Secolul al XX-lea a fost marcat de numeroase războaie şi de mari convulsii sociale, ce
au avut implicaţii dezastruoase la nivel mondial. Nici România n-a scăpat de tăvălugul
nemilos al istoriei, traversând în acest secol două războaie mondiale şi o dictatură comunistă
dintre cele mai odioase, trecând în mai multe rânduri de la agonie la extaz şi invers.
În timpul războaielor sau al marilor convulsii sociale, lojile masonice îşi închid
porţile. Aceasta ar fi regula. Dar masonii continuă să activeze în strânsă solidaritate. Metoda
uzuală a Masoneriei fiind de a avea reprezentanţi de ambele părţi ale baricadei.
„Primul război mondial s-a purtat multă vreme între două grupări de loji masonice şi
anume: de-a parte, în tabăra Antantei, Marea Lojă Naţională a Marii Britanii, Marele Orient
al Italiei, Marele Orient al Franţei etc. De cealaltă parte, francmasoneria germană şi austro-
ungară, foarte bine organizate şi foarte influente.”61
În prejma primului război mondial, Francmasoneria română, se află într-o stare de
criză internă, fiind măcinată de certuri şi controverse. Marea Lojă Naţională din România
hotărăşte, în 1914, închiderea tuturor lojilor din obedienţa sa, cu excepţia celor din Bucureşti.
Constantin M. Moroiu, Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România, fondator al
Masoneriei Româneşti Moderne, moare în 1916.
După unii istorici, lojile masonice româneşti ar fi încetat orice activitate în timpul
războiului. Însă masonii români şi-au continuat activitatea în strânsă solidaritate, mai ales
prin activitate în timpul războiului. Ei şi-au continuat activitatea în strânsă solidaritate, mai
ales prin Take lonescu şi Nicolae Filipescu, ei au determinat aderarea României la cauza
Antantei, dar în rândurile masonilor români erau şi filogermani.
Această poziţionare de ambele părţi ale baricadei, a fost extrem de benefică în
contextul desfăşurării războiului.
La Conferinţa de pace de la Paris, care a început la 18 ianuarie 1919, Ion I. C.
Brătianu, care fusese sfătuit de tatăl său, Ion I.C. Brătianu, să nu se afilieze la masonerie, s-a
aflat în faţa „Celor Patru Mari" care toţi aparţineau ordinului masonic: preşedintele S.U.A.,
Woodraw Wilson, primul-ministru britanic, David Loyld George, primul ministru al Franţei,
Geroges Clemenceau şi primul ministru al Italiei, Orlando.
60
Daniel Beresniak, Francmasoneria în Europa de Est, Bucureşti, Ed. Nemira, 1994, p. 112.
61
Dan A. Lăzărescu, op. cit., p. 148.
22
Brătianu a pledat cauza României Mari cu forţă maximă, dar modul în care a fost tratat de :
„Cei Patru Mari" a fost un şoc brutal. „Exasperat de şicanele de tot felul din timpul
discuţiilor Ion I.C. Brătianu a mai rămas la Paris până la semnarea tratatului de pace cu
Republica Germană de la Weimar (la 28 iulie 1919), după care s-a înapoiat la Bucureşti şi l-a
sfătuit pe regele Ferdinand să decreteze primele alegeri parlamentare cu sufragiu universal în
România Mare, la data de 2-4 noiembrie 1919, sub direcţia unui guvern neutru prezidat de
către generalul de corp de armată Arthur Văitoianu, şi apoi să trimită la Conferinţa păcii un
prim-ministru ardelean care să aparţină masoneriei. Iuliu Maniu refuză această sarcină, din
cauza apartenenţei sale la confesiunea greco-catolică, l-a propus în locul său ca prim-ministru
pe dr. Alexandru Vaida-Voievod. Numit preşedinte al consiliului de Miniştri după alegeri, la
dat de 1 decembrie 1919, dr. Al. Vaida Voievod, care fusese sfătuit de Brătianu să se afilieze
încă din primăvara anului 1919 la loja de intelectuali „Ernest Renan" cu sediul chiar la
Marele Orient al Franţei, a purtat discuţii în calitatea lui de membru al unei loji masonice
franceze cu Clemenceau şi mai cu seamă cu Lloyd George la Londra, izbutind pe această cale
să obţină satisfacerea aproape integrală a revendicărilor teritoriale ale României, inclusiv
Basarabia...”62
Al. Vaida Voievod, notează că intrarea în francmasonerie a făcut-o în interesul
paralizării propagandei - mai cu seamă - sârbo-croate.A doua menţiune a lui Al. Vaida
-Voievod se referă la faptul că intrarea în Francmasonerie, care făcea parte dintr-o acţiune
diplomatică de apropiere faţă de cercurile masonice franceze în scopul capacitării acestora
faţă de interesele politice româneşti s-a făcut cu acordul lui Brătianu... În aceeaşi notă a lui
Al. Vaida Voievod, acesta ţinea să facă o precizare care acreditează ideea apartenenţei doar
conjuncturale la francmasonerie: „Cu loja lui Pangal şi cu nici o lojă din România - nu am
avut a face în calitate de membru..Neachitând taxele după reîntoarcere şi rupând orice
legătură, am fost radiat”.63
După încheierea războiului masonii români şi-au reluat activitatea în cadrul lojilor,
perioada interbelică dovedindu-se foarte rodnică pentru Francmasoneria română.
În această perioadă iese în relief figura lui Ioan Pangal, Suveran Mare Comandor al
Ordinului Masonic Român Independent reînfiinţat la sfârşitul anului 1921. Ioan Pangal a dus
o activitate formidabilă pentru reorganizarea francmasoneriei în România Mare: în 1922,
susţinut de Marele Orient al Franţei, el redeschide lojile masonice române, la 3 ianuarie 1923
reînfiinţează Marea Lojă Naţională - putere absolut autonomă şi suverană pentru gradele
simbolice 1-3; iar la 1 martie 1923 intră în vigoare: „Constituţia" şi „Regulamentul general
al lojilor"' al Marii Loji Naţionale din România.
În paralel cu Masoneria Naţională Română (Supremul Consiliu şi Marea Lojă
Naţională) pe teritoriul României au acţionat şi puteri masonice străine. Astfel în 1922 Marea
Lojă din New York fondase trei loji în Bucureşti care au adoptat „Ritul de York".
Acestea prosperă, formând Marea Lojă Districtuală a Marii Loji din New York, având
în 1923 7 loji în Bucureşti.
De asemenea funcţionau numeroase loji sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, în
principalele oraşe din ţară, iar în Bucureşti se fondase o Mare Lojă a Ordinului Universal
Benai Berith-ordin rezervat exclusiv evreilor.
În 12-24 iulie 1925 adunarea extraordinară a „Federaţiei lojilor române" de sub
obedienţa Marelui Orient al Franţei hotărăşte constituirea Marelui Orient al României şi
întreprinde demersurile necesare acestuia ca „Putere Masonică Naţională Independentă.”64
La 12-13 septembrie 1925 «are loc Conventul de constituire al Marelui Orient al
României prilej cu care se adoptă cu o unanimitate de 21 de voturi renaşterea oficială a
Marelui Orient al României (constituit în 1879 şi autodizolvat în 1880). Sunt adoptate

62
Ibidem, p. 151.
23
„Constituţia" şi „Codul organic”.65 Apare astfel a doua „Putere Masonică Naţională" pe
lângă cea constituită de Marea Lojă Naţională, Marele Orient al României.
Între cele două „Puteri Masonice Naţionale" se va duce o luptă aprigă, marcată de
atacuri violente în presa vremii din partea ambelor tabere.
Numeroşi masoni români doreau însă să reunească sub o singură obedienţă
organizaţiile masonice din România. La data de 21 ianuarie 193Q, „Marea Lojă Simbolică
din România"- reprezentând lojile simbolice de rit ioanit din Transilvania (7 din lojile ei
aparţinuseră Marii Loji Simbolice a Ungariei) - se unifică cu Marea Lojă Naţională din
România, devenind Federaţia Lojilor Simbolice de Rit Ioanit din cadrul Marii Loji Naţionale
din România.
În ciuda încercărilor de unire ale masonilor, în 1932 apar în sântul Marii Loji Naţionale
din România două grupări ce-şi disputau supremaţia în cadrul ordinului. Disensiunile apărute
între fracţiunile Pangal şi Sadoveanu, vor duce la un conflict public şi la ruptura ce se va
înregistra la Conventul Marii Loji Naţionale din 3 decembrie 1932.La acest convent prin
activitatea lui Mihail Sadoveanu se elimină influenţa Supremului Consiliu de gradul 33 şi a
gradelor superioare asupra masoneriei gradelor inferioare simbolice (1-3).
În urma acestui demers, Supremul Consiliu de gradul 33 din România îi exclude din
Masonerie pe toţi cei care i s-au opus. Această acţiune va permite însă apropierea dintre
Marea Lojă Naţională şi Marele Orient din România care îşi încep tratativele în vederea
constituirii unei Puteri Masonice naţionale unice.
Mihail Sadoveanu, scriitor şi om politic, va fi ales ca Maestru al Marii Loji Naţionale
din România de către Adunarea Generală a ordinului.
Colonelul I T. Ulic regrupează forţele care au rămas în afara Lojii Naţionale din
România, după alegerea iui Mihail Sadoveanu, şi constituie o Mare Lojă Naţională, avându-l
ca mare maestru pe principele George-Valentin Bibescu.
La 24 ianuarie 1934 se constituie Francmasoneria Română Unită prin unirea Marii
Loji Naţionale din România (fracţiunea Mihail Sadoveanu) cu Marele Orient al României (ce
avea ca Mare maestru pe Emil Papiniu) având în obedienţă aproximativ 50 de loji. Această
federalizare este ratificată ta 15 aprilie 1934, Mihail Sadoveanu fiind ales Mare maestru, iar
Emil I. Papiniu fiind ales secretar general al Francmasoneriei Române Unite.
În 1936 existau în România patru structuri organizate ale Francmasoneriei:
1) Supremul Consiliu de gradul 33 din România care lucra în strânsă legătură cu lojile
de rit scoţian. Marea Lojă Naţională din România (fracţiunea Pangal)
2) Federaţia Masonică Unită compusă din Marea Lojă Naţională (fracţiunea
Mihail Sadoveanu) şi Marele Orient al României (condus de Emil Papiniu).
3) Marea Lojă Naţională din România compusă din Marea Lojă Naţională din
România (fracţiunea Ioan Pangal) şi Federaţia Lojilor Simbolice de Rit ioanit
din România (condusă de Ludovic Servatius).
4) Federaţia Lojilor Simbolice din România compusă din Loja Genera Doctori
Cornel Davila şi francmasonii care au părăsit Marele Orient al României.
În faţa dezvoltării fenomenului masonic, în perioada interbelică, Biserica Ortodoxă
Română s-a sesizat şi luat poziţie, dându-şi seama de pericolul reprezentat de această
organizaţie pentru existenţa Sa şi spiritualitatea fiilor Ei.
Acţiunea Masoneriei, împotriva Bisericii Ortodoxe Române s-a dus pe mai multe
planuri: lupta contra ierarhilor Bisericii pentru a-i discredita în faţa credincioşilor; aprobarea
unor legi în parlament ce au dus la proliferarea sectelor religioase; şi acţiuni de descreştinare
a tinerilor, prin strângerea lor de sub influenţa educativă a Bisericii.
63
Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 147-148.
64
Ibidem, p. 165.
65
Ibidem, p. 167.
24
Aceste agresiuni la adresa fiinţei neamului românesc, care este credinţa creştină
ortodoxă, au determinat luarea de poziţii categorice şi deschise ale ierarhilor români contra
Francmasoneriei. Astfel episcopul Vartolomeu al Râmnicului Noul Severin se pronunţă
public, în 1930, printr-o scrisoare deschisă împotriva Francmasoneriei: „Dacă sufletul meu a
fost, este şi va rămâne în veac refractar vreunei instituţii omeneşti, instituţia aceasta este
Francmasoneria, în care am văzut de-a pururea nu numai subminarea evanghelică a sufletelor,
dar şi primejdiunea ordinii naţionale şi politice din fiecare stat.66
Însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române de atunci, Miron Cristea, a denunţat şi
combătut planurile anticreştine şi anti-naţionale ale Masoneriei în cuvântarea rostită cu
prilejul slujbei din Duminica Ortodoxei a anului 1932, la Şcoala Societăţii Ortodoxe a Femeilor
Române.
Patriarhul Miron Cristea spunea:
„Românii de alte religii, au ajuns chiar să aibă cele mai mari demnităţi în stat şi în
aceste situaţii n-au făcut decât să-şi apere în toate locurile înalte, numai neortodocşi, fiindcă
ei nu sunt partid al ţării, ci un partid al unei religii. S-au dus în Franţa mulţi dintre acei
oameni şi în loc să se întoarcă de acolo îmbogăţiţi sufleteşte, s-au întors convertiţi la
francmasonerie. Francmasoneria nu este o sectă potrivită cu ideea naţională, ei dimpotrivă ea
este toată pătrunsă de tendinţe internaţionale. De aceea, oamenii aceştia chiar dacă spun că
sunt români, nu trebuie crezuţi şi, fiindcă n-au suflet de român. Eu i-am spus unui om de
treabă: „Dumneata, îi acoperi pe oamenii aceştia, dar nu şti cât de rău faci. Am atras atenţia
fruntaşilor noştri politici prin scrisori, arătând cât e de mare pericolul Francmasoneriei pentru
religia noastră, dar oamenii noştri n-au înţeles, căci ei sunt deprinşi cu timpurile din vechea
Românie, când nu era nici un pericol. Numai unul m-a înţeles şi mi-a dat dreptate.
V-am spus toate acestea, pentru că sunt aici multe femei pentru că păstrarea religiei
depinde înainte de orice, de mame, soţii, adăugând că rolul de a menţine prestigiul religiei
incubă guvernanţilor, ale căror soţii sunt datoare să le arate pericolul în care se găseşte
religia”.67
În 1937, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, întocmeşte un studiu intitulat:
„Studiu asupra Francmasoneriei”, care va fi votat la 11 martie 1937 de Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, devenind astfel a Bisericii Ortodoxe Române, ce „osândeşte
Francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă” - ferment de
stricăciune morală şi dezordine socială. (Textul integral al hotărârii Sfântului Sinod cu privire
la Francmasonerie, din 11 martie 1937 l-am redat în integralitate în capitolul Francmasoneria
şi Creştinismul"). Şi pe plan parlamentar au fost luări de poziţie împotriva Francmasoneriei,
din partea unor politicieni ca A. C. Cuza. Acesta crea la dat de 5 aprilie 1935, Parlamentului
României, interzicerea Francmasoneriei, în numele „Ligii Creştine".Luând cuvântul în cadrul
dezbaterilor asupra legii pentru apărarea statului, cere includerea Francmasoneriei în
categoria organizaţiilor secrete care subminează statul.
Difuzarea cărţii lui Leon de Poncis: „La dictature de puissance ocultes” (Dictatura
Puterilor oculte) publicată la Paris în 1934, a generat un curent antimasonic în rândul
intelectualităţii şi mai ales în rândul tinerimii române, înflăcărată de ideile naţionalist-
legionare.
În faţa opiniei publice ostile conducerea Marii Loji Naţionale din România (fracţiunea
Pangal) proclamă la 24 februarie 1937 autodizolvarea masoneriei naţionale de rit scoţian
antic şi acceptat ca dovadă a realismului faţă de monarhie, sentimentele naţionale şi „pentru a
mărturisi cât de profund respectoşi sunt faţă de biserica creştină şi de credinţa străbună.”68
O delegaţie a Marii Loji Naţionale din România (fracţiunea Pangal) face la 26
februarie 1937 o declaraţie solemnă privind autodizolvarea Marii Loji Naţionale în faţa

66
Toma Petrescu, op. cit., p. 97.
25
Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, depunând o parte din arhivele
ordinului în păstrarea patriarhului.
La 20 decembrie 1937, regele Carol al II-lea dispune închiderea lojilor masonice şi
interzice Francmasoneria în regatul român. Cu toate acestea unele loji ca „Meşterul Manole"
al cărei venerabil era Victor Eftimiu, îşi continua clandestin lucrările.
Între 1940-1941 se desfăşoară o vastă campanie antimasonică. în acest context
apărând numeroase cărţi şi articole în care sunt incriminate activităţile Francmasoneriei în
general şi ale celei româneşti în special.
La 22 iulie 1941 s-a organizat la sala Dalles din Bucureşti o expoziţie antimasonică, la
dispoziţia conducătorului Statului, generalul Ion Antonescu, cuprinzând decoraţii, simboluri
şi documente masonice confiscate de autorităţi.
Tot în această perioadă apare lucrarea tui Toma Petrescu, „Conspiraţia lojilor” care
înregistrează 4 ediţii într-un singur an (1941), cuprinzând numele a peste 1500 de masoni
români.
După lovitura de stat de la 23 August 1944, Francmasoneria reînvie rapid. Astfel încă
din decembrie 1944 la iniţiativa lui Noradunghian (armean de origine) se constituie un nou
Suprem Consiliu de gradul 33 (alţi istorici spun că iniţiativa a pornit de la Constantin Belu).
Mare Suveran este ales Noradunghian, ce activează în această funcţie până în 1948. În
funcţia de Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România este ales George C. Grigoriu.
Anii 1945-1948 reprezintă epoca intensei colaborări dintre Masoneria română şi
regimul comunist ce se instala la noi. În această perioadă un număr mare de comunişti se
iniţiau ca masoni. Masoni de mare prestanţă, ca savantul Horia Hulubei, scriitori ca Mihail
Sadoveanu, Mihai Ralea, N. D. Cocea, Victor Eftimiu cooperează activ cu regimul comunist.
În iunie 1948, „la sfatul lui N. D. Cocea, Noradunghian şi G.C. Grigoriu hotărăsc ca
atât Supremul Consiliu de 33 din România cât şi Consiliul Federal al Marii Loji Naţionale
din România să pună Ordinul Mason Român în adormire. 69Tot în aceeaşi lună, din ordinul
autorităţilor de stat se impune conducerii Marii Lojă Naţionale din România „includerea
provizorie a lojilor pentru a permite membrilor săi să-şi îndeplinească obligaţiile lor
cetăţeneşti în cadrul brigăzilor de muncă de folos obştesc”70
Consiliul Federal al Marii Loji Naţionale, compus din demnitari supuşi Partidului
Comunist s-a resemnat la hotărârea, să suspende lucrările lojilor, ca să îngăduie participarea
fraţilor masoni la lucrări de interes public.„De îndată ce lojile româneşti au fost silites ă
intre în adormire, la mijlocul anului 1948, numeroşi francmasoni români au izbutit să
emigreze şi să se grupeze în loji în Franţa, în Statele Unite, în Brazilia sau în Argentina.”71
„Francmasonii români refugiaţi în Occident aderă la Marea Lojă din Franţa şi se
constituie în două ateliere: România-Unită (Paris) avându-l ca venerabil pe Ioan Pangal,
fost Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România (în dizidenţă după alegerea lui
Mihai Sadoveanu în această funcţie şi de fapt după divizarea M.L.N.R.) şi La Chaine
d'Union (tot Paris), creată din iniţiativa diplomatului Vintilă Petala.72
În România-comunistă este foarte probabil ca Masoneria să fi supravieţuit. Daniel
Beresniak în lucrarea sa „Francmasoneria în Europa de Est" spune: „La data de 5 mai
1969, nouă masoni români care aveau gradul 33 (printre care şi Constantin Belu), locuind la
Bucureşti şi păstrând contacte în clandestinitate, au cerut Supremului Consiliu Masonic a!
Franţei, reprezentând Marea Lojă Naţională franceză, să reînnoiască potenţa acordată
Supremului Consiliu al României în anul 1923. Cererea a fost acceptată”73
Acest demers nu este însă pomenit de istoricul mason Horia Nestorescu Bălceşti în
lucrarea sa „Ordinul Masonic Român".

67
Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 193.
68
Ibidem, p. 196.
26
„Este iarăşi foarte probabil ca Nicolae Ceauşescu să o fi încurajat (Francmasoneria)
până în 1971 şi să o fi tolerat până în 1980. Termenul de „epocă de aur" a fost pentru prima
dată aplicat domniei lui Ceauşescu de un istoric mason, G. Şerbănescu, în volumul al III-lea
din „Histoire de la Franc-Maçonerie Universelle" încă din 1966.”
Până în decembrie 1989, Francmasoneria rămâne oficial interzisă în România, cu
toate să sunt voci care afirmă că Nicolae Ceauşescu şi alţi demnitari importanţi ai regimului
comunist au fost masoni.

69
Ibidem, p. 197.
70
Daniel Beresniak, op. cit., p. 123.
71
Horia Nestorescu Bălceşti, op. cit., p. 198.
72
Daniel Beresniak, op. cit., p. 123.
73
Radu Comănescu, Emil M. Dobrescu, op. cit., p. 141-142.
27
XII. RĂTĂCIRI, MIŞCĂRI ŞI FENOMENE APĂRUTE ÎN
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

12.1. Mişcarea anticalendaristica – Stilismul

Această grupare a rămas până acum într-o situaţie neclară din punct de vedere
canonic. Ea nu poate fi numită, considerată sau tratată ca o sectă, pentru că nu profesează
vreo învatatură de credinţă specifică, deosebită de cea a Bisericii Ortodoxe: ea se manifestă
numai ca grupare sau mişcare separată de Biserică. Nerespectand disciplina ei, cu unele
practici totuşi, ce o apropie în ultima vreme de cultele neoprotestante şi de secte. Este drept
că stilismul se deosebeşte prin “ierarhia” pe care şi-a constituit-o necanonic şi prin atitudinea
sa mai agresivă faţă de Biserică. Această grupare oferă însă mai multe posibilităţi de revenire
sub ascultarea Bisericii decât cei trecuţi deja la culte neoprotestante şi la secte.

Istoricul mişcării stiliste


Mişcarea stilistă a luat naştere la noi în anul 1924, când Biserica Ortodoxă Română a
adoptat calendarul îndreptat, conform recomandării Conferinţei interortodoxe de la
Constantinopol din mai 1923 (calendarul neoiulian constatinopolitan, sau stilul nou). Atunci,
unii calugări fără cultură teologică şi cultură generală n-au priceput şi nici n-au vrut să se
supună hotărârilor autorităţii bisericeşti, refuzând să accepte calendarul îndreptat şi păstrând
mai departe, în viaţa lor religioasă, stilul vechi, sau calendarul iulian neîndreptat, rămas în
urmă cu 13 zile.74
Partizanii vechiului stil, stiliştii sau anticalendariştii, cum sunt numiţi uneori, -
numeroşi mai ales în Moldova – s-au organizat sub conducerea unora dintre calugării care nu
au înteles problema calendarului, în general, şi a celui îndreptat în special.
Stiliştii, însă, s-au strâns în jurul unor calugări fanatici şi ignoranţi, certaţi cu
disciplina vieţii monahale care, iesiţi din mănăstiri şi dezbrăcaţi de haina smereniei călcând
astfel votul ascultării făcut la intrarea în monahism, au început sa umble prin sate, îndemnând
pe credincioaşi la păstrarea calendarului vechi şi la nesupunerea faţă de autoritatea
bisericească.75
Cu timpul, acestora li s-au alăturat şi unii nemulţumiţi sau ambiţioşi. Doritori de
câştig uşor sau de a face rău Bisericii. Pe vremea partidelor politice “istorice”, stiliştii erau
încurajaţi uneori atât de propaganda deşănţată a unor politicieni verosi care vroiau sa-si
recruteze astfel o clientela politica in alegeri cat si de cea a calugarilor veniti de prin
Manastirile Muntelui Athos sau din alte parti, uneori, stilistii erau incurajati teoretic chiar de
oamenii pretinsi luminati si seriosi, care sustineauca indreptarea calendarului ar fi pricinuit o
perturabare in viata religioasa si sufleteasca a satelor noastre.
Cu toate demersurile intreprinse, stilistii nu au izbutit sa obtina recunoasterea de
“cult” din partea statului, si ca atare, nici un statut aparte de Biserica Ortodoxa. In schimb, au
izbutit sa-si creeze o asa-zisa ierarhie proprie, bineinteles necanonica si schismatica. Neavand
preoti stilistii au castigat pe fostul arhiereu Galaction Gordun, pe care l-au declarat
“mitropolitul” lor, oferindu-i diferite avantaje. Acesta, a hirotonit (la un fost schit al lor de la
74
P.I. David, Călăuza ... ap. Cit., p.170
75
Ibidem.
28
Moara Saraca), ca “episcop” pe un oarecare Meftodie Marinache (acum decedat); amandoi au
“hirotonit” (la fostul schit stilist de la Copaceni-Ilfov), ca al treilea episcop stilist, pe fostul
staret de la schitul Ramet din Ardeal, protosinghel Evlaghie Ota, care fusese caterisit de la
Sfantul Sinod si exclus din monahism. Toti trei au “hirotonit” apoi (tot la Copaceni), ca
arhiereu pe Glicherie Tanase (†1985), un fost calugar de la Manastirea Neamtu, caterisit de
Mitropolia Moldovei inca din 1931. Alt arhiereu mai nou este un oarecare Silvestru Onofrei
considerat azi ca “mitropolit”.76
Dupa caterisirea lui Galaction Gordun de catre Sfantul Sinod – urmata, la putin timp,
de moartea sa, - stilistii, ramasi fara pastori legiuiti au fost alimentati mai departe, in zelul lor
fanatic, de catre falsi pastori; calugari exclusi din monahism si preoti caterisiti, sau fara
hirotonie valida, simpli laici, improvizati cu de la sine putere in preoti, diversi aventurieri
certati cu ordinea de stat si cu randuielile bisericesti; acestia umbla de colo pana colo ,
oficiaza adesea slujbe, travestiti in haine civile, daca sunt calugari, predica un misticism
bolnavicios cu idei incalcite, cu superstitii, practic magice; indeamna la neascultarea fata de
Biserica Ortodoxa pe care o delclara decazuta de la dreapta credinta, indemnand pe
credinciosi sa nu respecte pe preotii ortodocxi, pe care ii numeste “eretici si schismatici” etc.
Ramasi in afara Bisericii si fara calauzirea clerului ei legiuit si nanonnic, stilistii au
alunecat repede spre erezie, adoptand atitudini, credinte si practici religioase gresite si iesind
astfel din fagasul Ortodoxiei. Ei pun la baza credintei lor mai ales Pidalionul pe care il
pretuiesc mai mult decat Biblia, rastalmacindu-l, sau interpretandu-l gresit si abuziv. Fac din
calendar centrul doctrinei lor si al vietii lor religioase, socotind ca mantuirea sau osanda
vesnica depind nu de corectitudinea invataturilor de credinta si de implinirea poruncilor
morale ale Bisericii, ci de respectarea “sfantului calendar” - care este cel vechi, nu cle nou –
si din care fac o dogma. Recent, unii ii reboteaza si ii cununa pe cei care adera la stilism, fac
sfintiri de biserici fara antimise si fara arhiereu, fac inmormantari fara preoti. Pentru
raspandirea ideilor lor au folosit nu numai instigatie si predica morala a celor mai fanatici a
celor mai fanatici dintre ei, ci si scrisul, prin tiparirea inainte de 1948, a unor brosuri stiliste
cu titluri curioase. Au introdus sistemul strangerii de fonduri prin dajda impusa creinciosilor
dupa practica sectanta. Unii au inceput sa socoteasca sfintirea bisericilor ca “taine” sau ridica
rangul de “taine” noi rituri religioase stravechi ca, de exemplu, ritul spalarii picioarelor, pe
care il practica nu numai in Joia Mare, ci si la alte ceremonii.

Conceptii stiliste, explicarea si combaterea lor


a) Ca toti ereticii si schismaticii, ei se socotesc si se mandresc a fi “Biserica cea
adevarata” si singura pastratoare a dreptei credinte, castigand adeptii prin creduli si ignoranti,
sau printre firile bolnavicioase psihic si printre cei certati cu preotul sau cu autoritatea
bisericeasca. Toate ideile pe care le sustin si acuzatiile pe care le aduc Bisericii strabune se
bazeaza pe falsificarea istoriei, a stiintei si a adevarurilor legate de problema calendarului.
Ignorand defectul originar si structural al calendarului iulian (de cca 11 minute si 14.02
secunde de intarziere in fiecare an) si neintelegand justetea si necesitatea indreptarii lui,
stilistii sustin ca singurrul calendfar bun de care trebuie sa ne tinem este cel “vechi”, deoarece
el ar fi fost facut de Sfintii Parinti de la Niceea si ca de acestia trebuie sa ascultam si nu de
parerile astronomilor si filozofilor timpului. Ori, se stie ca Biserica nu “face” calendarul, ci
acesta este alcatuit de specialisti, calendarul de azi fiind intocmit si generalizat cu o jumatate
de veac inainte de nasterea Domnului (anul 45 i.Hr.), de catre conducerea Impreiului roman
de atunci, cu ajutorul astronomului alexandrin Sosigene. De asemenea, si la traco-daci a
existat o reforma, in epoca regelui dac Burebista si a Marelui preot Deceneu, deoarece
intotdeauna slujitorii adevarati au facut apel la cercetarile astronomilor pentru alcatuirea sau
indreptarea calendarelorl caci si stiinta, datorita mintii, ne este data tot de Dumnezeu, ca s-o
76
Ibidem.
29
folosim pentru cunoasterea Universului, pentru cucerirea naturii si pentru progresul
omenirii.77
b) stilistii pretind ca, prin indreptarea calendarului, s-ar fi schimbat “dogmele”
credintei adevarate si toate asezamintele canonice ale Sfintilor parinti, ca “stilul nou” sau
calendarul indreptat ar fi cel catolic, si ca prin adoptarea lui ne-am “papistasit”. Dupa cum se
vede, cate afirmatii, tot atatea neadevaruri. Calendarul indreptat adoptat de ortodocsi nu este
tot una cu calendarul asa-zis gragorian folosit in Apus, ci este rezultatul unui sistem de
indreptare a erorii initiale a calendarului iulian, sistem conceput de teologi si astronomi
ortodocsi (printre care si romani) si menit sa preintampine defectul structural al calendarului,
pe o durata de timp mai mare de aproape 10 ori (43000 ani) decat cea asigurata prin sistemul
gregorian (cca 4000 ani).
Cat priveste schimbarea “dogmelor” sau asezamintelor de cult si viata religioasa,
orice om de buna credinta stie si recunoaste ca nimic nu s-a schimbat la noi in aceasta
privinta, decat doar ca sarvatorile cu data fixa se serbeaza cu 13 zile mai inainte decat erau
dupa vechiul calendar, ramanand insa in acealeasi luni si la aceleasi date din luna ca mai
inainte, Apoi, calendarul indreptat corespunde datelor stiintifice si este valabil pentru toti
crestinii de pe toate contintentele. Stilistii prentind, eronat, ca noi ne-am schimbat calendarul
desi, in fond, nu este vorba de schimbarea calendarului vechi prin inlocuirea cu altul nou, ci
punerea de acord cu miscarile exatce alea astrilor, cercetate de stiinta astronomica. Cu
calendarul indreptat s-a procedat asa cum face omul intelept de astazi cu potrivirea propriului
ceas ramas in urma sau cu schimbarea fusului orar de vara sau de iarna.
c) Mai cred si sustin stilistii ca Biserica Ortodoxa Romana ar fi singura din Ortodoxie
care si-ar fi indreptat calendarul, ca astfel a ramas izolata, rupand unitatea de credinta cu
celelalte Biserici ortodoxe, intrerupand legatura canonica cu ele. Apoi daca indreptarea
calendarului este buna si justificata – mai pretind stilistii – atunci de ce ea nu a fost primita de
toate Bisericile ortodoxe ?
Este de stiut ca , incepand cu 1924 pana acum, majoritatea Bisericilor Ortodoxe
nationale (autocefale) au adoptat, rand pe rand indreptarea calendarului, exemplul cel dintai
dandu-l insasi patriarhia Constantinopolului (1923), iar in ultimul timp Biserica Ortodoxa
Bulgara (decemvrie 1968). Singurele Biserici autocefale care pastreaza pana acum calendarul
iulian naindreptat sunt: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa ( Patriarhia Moscovei) si cea
Sarba (Patriarhia Belgradului). Ele recunosc, in principiu justetea si necesitatea indreptarii
calendarului, dar n-au aplicat-o pana acum de teama schismelor si rascolului (a tulburarii
intre credinciosi) si asteapta momentul psihologic cel mai favorabil pentru a o face. Cat
priveste ruperea legaturilor noastre canonice cu aceste Biserici, aceasta constituie o acuza
neintemeiata, contrazisa de realitate, caci de atatea ori pana acum, in vizitele reciproce pe
care ierarhii nostrii si le fac , sau inatalnirile si intrunirile lor interortodoxe sau
interconfesionale din cadrul consfatuirilor sau intalnirilor ecumenice, ei coliturghisesc ca
niste adevarati frati de credinta , respectand calendarul Bisericii in cuprinsul caruia de alfla de
fiecare data, conform intelegerii mai dinainte stabilite intre toate Bisericile Ortodoxe.
O alta sustinere a stilistilor este ca Parintii de la Niceea ar fi alcatuit nu numai
calendarul ci si o Pascalie perpetua , in care se cuprind datele Pastilor in toti anii pana la
sfarsitul veacurilor si pe aceea trebuie sa o respectam (eroare bazata pe o subinsemnare
introdusa tendentios rau-voitor-talcuitor in textul Pidalionului – foile 7-8 din traducerea
romaneasca- la canonul 7 apostolic). Adevarul este insa ca tabela pascala a stilului vechi de
care vorbesc stilistii e de origine mult mai noua, fiind alcatuita intre secolele VIII si XIV, iar
datele pascale din ea sunt intarziate cu 13 zile fata de datele exacte ale echinoctiului de
primavara si cu 5 zile fata de cele ale unor luni pascale (prima luna plina dupa echinoctiu) –
cele doua date astronomice pe baza carora se stabileste data schimbatoare a Pastilor in fiecare
77
Ibidem, p.171.
30
an. Este adevarat ca toate Bisericile Ortodoxe sarbatoresc, deocamdata Pastele dupa
calendarul neindreptat, ca sa pastram unitatea Ortodoxiei in aceasta privinta, dar recunoastem
ca datele Pascaliei calendarului neindreptat sunt gresite. Si asteptam ca si cele trei Biserici
Ortodoxe surori sa treaca la indreptarea calendarului pentru ca, de atunci inainte, sa
sarbatorim cu totii Pastile dupa datele calendarului indreptat (22 martie – 25 aprilie) adica o
data cu catolicii si protestantii, pentru ca “toti sa fie una” macar in ceea ce priveste praznuirea
celei mai mari sarbatori a tuturor crestinilor Invierea Domnului.
e) cat priveste invinuirea stilistilor, ca dupa datele noului calendar, pastile crestinilor
ar coincide uneori cu cele ale evreilor sau ar cadea chiar inaintea acestuia, ea este contrazisa
de insasi regula Pastilor, formulata sau consfiintita de parintii de la Niceea, a carei aplicare
exacta implica intotdeauna serbarea Pastilor crestine dupa cele ale iudeilor, deoarece ea este
duminica dupa luna plina, urmatoare echinoctiului de primavara, luna care coincide cu
14Nisan din calendarul evreilor, cand ei isi serbeaza pastile trditional – Mielul pascal
(inceputul saptamanii azimilor). Dar si evreii din diaspora nu mai respecta “ciclul nisan”,
pentru a evita coincidenta pascala cu crestinii. Ar fi imposibil sa fie la aceiasi data cand
fiecare continent isi are specificul sau calendaristic, si in functie de anotimpuri.78

Raspandirea si situatia actuala a stilismului in tara noastra


Iata ce scria unui din celem ai cunoscute ziare de la noi din tara cu profil teologic
(Telegraful Roman) in numarul 32 pe anul 1935 in articolul intitulat “Sectele si stilismul”.
“In referatul sectei culturale, a consiliului eparhial din Arhiepiscopia Iasilor catre
adunarea eparhiala a anului curent, aflam:
In cursul ultimilor ani se observa o scadere a miscarii sectare in aceasta arhiepiscopie.
Oprirea propagandei deschise si colportajului a domolit ravna propagandistilor sectanti. Orice
miscare a sectantilor este supracegheata de rpeoti, care au dispozitii in acest sens, de la caz la
caz. Stilismul miscare ivita din cauza nedumeririi indreptarii calendarului si alimentata de
oameni interesati, fie baneste, fie pe urma politicii, s-a domolit. De la venirea I.P.S.
Mitropolit Nicodim in scaunul mitropolitan, centrele de propaganda stilista au ramas mai
mult cu numele. S-au produs fapte imbucuratoare ale intoarcerii la Biserica si s-a dovedit ca
totul depinde de bunul tact al conducerii pastorale. Sectia culturala s-a ingrijit sa editeze carti
lamuritoare asupra nedumeririlor stiliste. Asa ca, cu ajutorul lui Dumnezeu, toti “Stilistii” din
Moldovase vor intoarce la disciplina Bisercii. Trebuie mult tact atat din partea preotimii , cat
si din partea autoritatilor civile administrative dar mai ales mustrare de constiinta din partea
politicienilor marunti.”79
Regiunea cu cei mai multi adepti stilisti a fost de la inceput, si este si astazi, cea din
nord-vestul si sudul Moldovei, si anume protopiatele Falticeni, Tg. Neamt, Pascani, Piatra
Neamt si Harlau, apartinand arhiepiscopiei Iasilor, ca si in partile Dunarii de Jos si in Delta,
unde influenta calugarilor din manastiri a fost mai puternica.
Centrul rezistentei si al propagandei lor il constituie asa-numita manastire de la
Slatioara, cu un personal de circa 100 de vietuitori. In eviddenta asa-zisei obsti se afla si cei
raspanditi in doferitele parti ale tarii, pentru unele “servicii” religioase pentru prozeilitism,
schimbandu-se perioadic ce cei din schit.
Credinciosii din asa-zisele parohiistiliste vin la Slatioara pentru serviciile pe care le
oficiaza acesti preoti. Aici se savarsesc mai ales botezurile, cununiile si rugaciunile pentru
pomenirea mortilor. Credinciosii aduc si alimente sau diferite daruri si sunt gazduiti in
dependintele – destul de numeroare si spatioase – ale manastirii si in campingul amenajat la
intrarea in incinta. Dupa slujba se serveste masa comuna; toti cei prezenti sunt indemnati sa
persiste in pastrarea calendarului “romanesc”, adica neindreptat. Pseudo-slujitorii de acolo
78
Ibidem, p.173.
79
Ibidem.
31
spun celor ce vor sa-i creada, la viotorul sinod genral ortodox, toate Bisericile ortodoxe vor
reveni la vechiul calendar. Ei umbla in uniforme clericale fara a avea permisiunea sau
recunoasterea autoritatilor locale, oficiaza slujbe ziua si noaptea si unii ao uneori o atitudine
agresiva si ofensatoare fata de slujitorii canonici al Bisericii noastre.
In afra de manastirea principala de la Slatioara, stilistii mai au cateva schituri de maici
la:Cornu-Luncii si Braditel. Slujbele se fac cu si fara preot.
Mai exista si alte mici asezari stiliste de calugari si calugarite, ca cea de la Dealu
Mare, langa Vanatori-Neamt si la Brusturi (jud. Neamt).
Multi credinciosi stilisti se aduna la sarbatori pe stil vechi la bisericile ortodoxe din
parohiile de origine, dar au si biserici proprii si case de rugaciuni. In ele oficiaza cantareti sau
preoti improvizati, iar din cand in cand calugari veniti de prin manastiri sau de prin sate unde
s-au statornicit dupa iesirea din manastire. Se oficiaza si slujbe in sobor sau “arhieresti. In
unele locuri se aduna chiar prin case particulare, ca si sectantii. Fac prozelitism mai ales cu
prilejul cununiilor si inmormantarilor. Sunt si unele cazuri insa de revenire la Biserica.
De asemenea, actiunea stilista, se face vadita in eparhia Romanului si Husilor,
Eparhia Buzaului si, mai ales in Arhiepiscopia Tomisului si Dunarii de Jos. Stilistii din aceste
parti sunt , in general, divizati in doua directii: unii numiti calendaristi, care frecventeaza insa
bisericile ortodoxe pentru asistenta religioasa desi teoretic nu admit indreptarea calendarului,
iar altii sunt dizidenti, adica desprinsi practic de Biserica, rupand practic legatura cu ea.

12.2. Secta tudoriştilor


Istoricul mişcării tudoriste
Numirea aceasta o dăm mişcării pornită de fostul preot de la biserica Sf. Ştefan
Cuibul – cu - barză din Bucureşti, Teodor Popescu. Îi dăm numele acesta pentru că susţine
despre sine că s-a născut din nou şi şi-a prefăcut din temelie viaţa şi fiinţa sa şi altfel are
dreptul să aducă şi pe alţii la Iisus.
Fostul preot80 a abuzat de încrederea ce o pusese Biserica ortodoxă în persoana sa şi
chiar către sfârşitul anului 1923 spunea că nu s-a lepădat de doctrina Bisericii ortodoxe.
Mişcarea lui a început cam prin luna mai a anului 1919. În biserica Sf. Ştefan
predicile se ţineau regulat, predicând şi ierodiaconul D. Cornilescu, care a fost naşul lui
Teodor Popescu în rătăcire. Opera de subminare a Bisericii Ortodoxe din partea acestor două
persoane s-a dezvoltat mai pe larg în adunările ce se ţineau în fiecare marţi seara în şcoală de
la Cuibul – cu - barză. Predicile rostite în biserică, conferinţele ţinute în şcoală precum şi
publicaţia „Adevărul Creştin” si alte broşuri ale acestor două persoane, au lăsat se se vadă că
scopul urmărit este străin de evanghelizarea ortodoxă. Biserica noastră a fost foarte
indulgentă cu fostul preot, dar în cele din urmă Sfântul Sinod l-a caterisit şi 1-a excomunicat
pe 2 aprilie 1924.
Purtarea lui Teodor Popescu nu a fost nicidecum edificatoare, încă înainte de
caterisirea sa declarase că în afară de chestiunea cultului sfinţilor este de acord cu învăţătura
Bisericii ortodoxe, iar acum a lepădat şi cele şapte taine, a lepădat Sfânta Tradiţie şi Sfintele
Icoane. Acum spune că Botezul nu e taină, adică nu iartă păcatul strămoşesc precum şi
preoţia nu e taină. Spune că oricine poate boteza pe oricine, poate săvârşi actul cununiei, că
rugăciunile pentru cei morţi nu au rost, etc. Dar se ştie că dacă ar fi avut loc caterisirea lui cu
o lună mai târziu, în timpul acela ar fi făcut încă parastase după rânduiala Sfintei noastre
biserici. Iată cine se dă îndrumător în ale religiei creştine!

80
D. Cornilescu, Activitatea de la Cuibu – cu – barză, „Noua Revistă Bisericească”, anul V, nr. 6,8/1923, p. 90.
32
Concepţii tudoriste si combaterea lor
În privinţa mântuirii învaţă că omul trebuie să se hotărască să iasă din starea
păcatului. "În clipa în care se hotărăşte, priveşte spre Iisus ca Cel ce a purtat păcatele lui pe
cruce şi astfel capătă iertarea pe care o ia prin credinţă, fără să vadă sau să simtă ceva: în
clipa aceea toate păcatele îi sunt iertate". În clipa aceasta Duhul Sfânt intră în om care este
născut din nou... este mântuit... "Mântuirea cuprinde trei fete: 1) pentru trecut: iertarea
păcatelor si scăparea de osândă; 2) pentru prezent: izbăvirea de sub puterea păcatului; 3)
pentru viitor: izbăvirea de prezenta păcatului".81
Marea greşeală este însă să spunem că suntem mântuiţi din clipa în care ne-am hotărât
a ieşi din starea păcatului şi că nu mai putem păcătui. Mântuitorul a săvârşit momentul
răscumpărării din lucrarea mântuirii. Mângâietorul, adică Duhul Sfânt săvârşeşte al doilea
moment din opera mântuirii: ne sfinţeşte, ne întăreşte, căci zice Evanghelistul Ioan în
capitolul 16,vs 13 că Mângâietorul „v-a povăţuit pe voi la tot adevărul” Mântuitorul a deserat
inima omului de patimi, iar Duhul Sfânt o umple cu virtuţi creştineşti. Cele două lucrări, dacă
omul se foloseşte de ele, duc pe om pe „calea mântuirii” (F.Ap.16,17). Omul are deci o
nădejde că va fi mântuit. Această „nădejde de mântuire” ne cere ca să fim treji, ca să nu
cădem, să avem credinţă şi dragoste. De aceea şi Apostolul Pavel a încercat credinţa
tesalonicienilor căci îi era teamă că cineva i-a ispitit iar osteneala sa va rămâne
zadarnică(1Tes.3,5).
Abia în momentul răsplătirii poate zice omul că este mântuit (Fil. 3,13 - 14) „Cel ce
rabdă până în sfârşit se va mântui” (Mt. 12, 13). De aceea şi Sf. Pavel numai în preziua morţii
sale zice că s-a luptat luptă bună (2Tim. 4,7). În actul mântuirii deci trebuie să conlucreze si
omul cu fapta bună căci numai protestanţii învaţă că omul se mântuieşte în dar fără merite
personale. Teodor Popescu încă recunoaşte necesitatea faptelor bune si astfel, cu atât mai
mare este rătăcirea lui în problema mântuirii. Până când suntem în luptă încă nu avem
biruinţa, dar ştim că dincolo de lupta si truda noastră creştină ni se va deschide poarta
biruinţei.
Toate broşurile lor sunt caracterizate prin tratarea unei singure idei: si anume că numai
sângele Domnului aduce iertarea păcatelor si credinţa noastră în această lucrare a Domnului.
Aşadar, e de prisos să mai tratezi mult despre felul în care ne însuşim mântuirea şi totuşi
tudoriştii tratează în toate broşurile lor lipsite de nota originalităţii acest lucru. Prin aceasta
vin în contrazicere cu propria lor doctrină care s-ar putea rezuma pe scurt: crede si eşti
mântuit!82
Dar toate scrierile lor în definitiv gem de contraziceri. În broşura: „Iertarea privită din
trei puncte de vedere” citim că nu e cu putinţă să avem iertarea păcatelor prin nici o faptă a
noastră, iar mai încolo recunosc că „Tatăl ceresc judecă” fără părtinire pe fiecare după faptele
lui" (1Petr 1,17). Poate nu s-ar mai contrazice dacă ar citi cu atenţie (Gal. 6,9).83
În broşura ”Slobozenia - cine o capătă şi cum” se fac trei categorii de neizbăzviţi: 1)
cei neştiutori; 2) cei relativ luminaţi; 3) cei care într-adevăr sunt în nevoie. Noi ortodocşii
întrebăm oare cei din celelalte două categorii nu sunt în nevoie? Nu mai au lipsă de nimic?
Iată dar contrazicerile fatale ale raţionalismului cu sistematizarea nelogică!
În broşura "Corabia lui Noe", acest patriarh este prezentat ca şi când într-o vreme ar fi
fost „la fel cu toţi vecinii săi” cu toate că Sfânta Scriptură spune: "Noe om drept si desăvârşit
fiind în neamul său..." După aceşti sectari despărţiturile din corabie însemna că erau multe
odăi, destul loc, pentru oricine voia să fugă de mânia viitoare şi să se adăpostească în corabia
pe care o pregătise Dumnezeu. Cartea Facerii ne arată că opt suflete s-au mântuit de apă şi

81
C. Deheleanu, Manual de Sectologie, Arad, 1948, p. 87.
82
Idem.
83
Ibidem, p. 88.
33
astfel nu-i logic să presupunem că despărţiturile din corabie preînchipuiau putinţa tuturor de
mântuire în legea Noului Testament.
Astfel se prezintă toate aceste cărţi fără excepţie. Şi când ne gândim că sunt traduse de
Gheorghe Cornilescu (cu fratele său Dimitrie si cu Teodor Popescu), - care face si pe
profesorul la cursurile biblice ale baptiştilor, - nu trebuie oare să ne întrebăm: unde este aici
convingerea religioasă? De ce nu rămân aceşti propagandişti la ceea ce învaţă Sfânta
Scriptură dacă o recunosc ca unic izvor de credinţă?
Fostul preot Teodor Popescu mai învaţă între altele că nu trebuie să ne rugăm sfinţilor
căci ei „trecând în cer, nu au devenit prin aceasta dumnezei, ca să poată asculta rugăciunile
oamenilor din feluritele părţi ale pământului”84. Acest eretic se vede însă că nu ştia ce învăţa
Biserica ortodoxă când el era preot. După părerea lui Biserica ar învăţa că „sfinţii ne-ar
mântui prin rugăciunile lor85. Noi zicem că ei se roagă pentru mântuirea noastră şi pot auzi
rugăciunile noastre, căci Dumnezeu poate doar să înzestreze cu putere pe sfinţii despre care
Sfânta Scriptură zice că „asemenea cu îngerii sunt” (Lc. 20, 36). Ei văd pe Dumnezeu faţă
către faţă (I Cor. 13, 12). Ei bine ei se bucură în cer de păcătoşii care se pocăiesc pe pământ.
Aceasta ne-o spune Sfânta Scriptură (Lc. 15, 10). Bucuria lor ne arată că Dumnezeu are căile
sale pentru a face cu putinţă sfinţilor săi să se bucure de întoarcerea păcătoşilor. Apostolul
Pavel a fost răpit până la al treilea cer si a auzit cuvinte care nu se pot spune (II, Cor. 12, 2 -
6). Ştiinţa celor din trecut şi prezent cu mult mai mare este pentru sfinţii din cer, căci tot
Apostolul Pavel dorea să treacă din această viaţă şi să fie cu Hristos, ceea ce este „mai bine
cu mult”(Fil. 1, 23). Cele pământeşti cu cele cereşti stau în împărtăşire unele cu altele (în
trupul mistic al Domnului nu este distanţă căci Hristos prin sângele Său a împăcat cele cereşti
cu cele lumeşti. Noi suntem trupul lui Hristos şi este firesc să zicem cu Apostolul că „de
pătimeşte un mădular pătimesc toate mădularele împreună; de se slăveşte un mădular,
împreună se bucură toate mădularele”. Temeiurile biblice ale credinţei noastre sunt multe: IV
Împ, 5,20 - 26, IV Împ. 6, 17; Ezechil 2, 1 -8; Baruh, 3-4; Macab. 15, 11 - 14; F.Ap. 5,3; iar
mintea sănătoasă nu este împotrivă.
Câte rătăciri nu s-au descărcat asupra capului lui Teodor Popescu şi încă aşteaptă ca
lumea să-1 numească şeful unui nou cult. Nimic nu este nou în doctrina lui: că-i botează pe
copiii mici? Dar calvinii nu-i botează? Nu are comunitate, nu are organizaţie şi nici nu va
putea înfiinţa asociaţii religioase deoarece este absolut izolat si rătăcirea lui se va stinge cum
se sting toate încercările lipsite de convingere.
Învăţătura lui Iisus înseamnă şi putere. Domnul învaţă cu putere. Apostolii deghizaţi
ai sectelor din zilele noastre sa mediteze asupra acestui lucru (Mt. 7,29) si sa nu uite ca vor fi
certaţi de Domnul, cum au fost certate odinioară vânturile şi marea. (Mt. 8,26).
Mişcarea tudoristă s-a răspândit şi in afara de Bucureşti, deşi în mică măsura. Centre
mai însemnate sunt în Câmpulung-Muscel, Ploieşti şi Bârlad. Multă vreme au încercat
tratative de unificare cu „evangheliştii" lui Grigore Constantinescu de la Iaşi, mai ales in
Bârlad unde şi unii şi alţii au aderenţi. De asemenea şi cu inochentiştii încercările au rămas
însă farâ rezultat.86
Aşadar tudoriştii rătăcesc în următoarele:
1) Nu admit cultul sfinţilor, al icoanelor, al crucii, al sfintelor moaşte, iar despre
rugăciunile pentru morţi zic că nu au nici un rost.
2) Nu admit taine. Nici Botezul nu e taină, pentru că nu iartă păcatul strămoşesc. De
asemenea, nici preoţia nu e taină. Oricine poate boteza sau cununa.
3) Mântuirea se obţine numai prin credinţa în Iisus Hristos care a murit pe cruce
pentru păcatele noastre. Credinţa produce naşterea din nou a omului, iar aceasta constă în
84
Ibidem.
85
Ibidem.
86
Ibidem.
34
iertarea păcatelor si în împărtăşirea cu Sfânt Duh.
4) Mântuirea are trei fete: a) pentru trecut: iertarea păcatelor si scăparea de osândă; b)
pentru prezent, izbăvirea de sub puterea păcatului; c) pentru viitor: izbăvirea de prezenta
păcatului.
5) Botezul este aplicat copiilor, însă nu este taină, ci numai simbol.
Alte puncte de credinţă sunt la fel cu cele comune tuturor sectarilor. Fiind o sectă prea
proaspătă, n-a ajuns să-şi cristalizeze o învăţătură unitară, în vreo mărturisire de credinţă, mai
mult sau mai puţin completă. Doctrina lor este un amestec de învăţături protestante, fără ceva
nou si original. De asemenea nu au nici organizaţie proprie, ci doar câteva asociaţii, destul de
slabe si puţine.87
Cultul constă, ca şi la toate sectele din predici, citiri biblice, rugăciuni şi cântări.

12.3.Oastea Domnului
Sfârşitul primului conflict mondial, care pentru România a coincis cu întregirea
teritorială şi naţională a adus schimbări importante şi la nivelul mentalităţilor. La ora
bilanţului, România constată că pe lângă împlinirile pozitive din planul politico-naţional erau
numeroase şi greutăţile cu care se confrunta, respectiv: pierderi de vieţi umane, cheltuieli
pentru întreţinerea văduvelor şi orfanilor de război, a aparatului administrativ şi de stat etc.
În ceea ce priveşte peisajul religios şi acesta a cunoscut o diversificare. Prin alipirea
Transilvaniei, Biserica Ortodoxă (în 1930 doar 72,6 % erau ortodocşi) a trebuit să facă faţă
unei mişcări de contestare din partea altor culte. Bucureştiul a luat un aspect „cosmopolit ce
nu mai semăna cu vechiul oraş omogen. Străzile şi localurile răsunau de graiuri străine,
ruseşti, ungureşti, nemţeşti, ale minorităţilor din noile provincii. Viaţa comprimată vreme
lungă de silnicia războiului îşi cerea drepturile sălbatice erupţii ale răsfăţului. Gospodăria
răvăşită şi neaşezată încă, a ţării, deschidea poftei de câştig prilej de mari lovituri şi fabuloase
îmbogăţiri peste noapte. Afaceri şi chefuri, - într-asta se rezuma frenetica sarabandă pe soare
şi stele a unei victorii naţionale, ce depăşise orice aşteptare. Norocul României scotea din
ţâţâni o lume uimită de măreţia lui”.88
Evoluţia Bisericii Ortodoxe Române a stat şi sub semnul schimbărilor survenite ca
urmare a modificării moravurilor şi a intensificării propagandei religioase realizate de
grupurile neoprotestante. Biserica trebuia să facă faţă secularizării, caracteristică a societăţilor
moderne. În viaţa Bisericii, un rol important l-a jucat mitropolitul Nicolae Bălan. În planul
său de păstorire a pus misiunea internă, evanghelizarea satelor, luminarea poporului
dreptcredincios şi adăparea lui la izvoarele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Apostolatul
laic şi organizarea lui vor constitui o prioritate a activităţii înaltului ierarh, deoarece viaţa
religios-morală era perturbată de o serie de vicii: alcoolism, imoralitate, hoţie.
Iniţiativa unei mişcări de regenerare sufletească a credincioşilor Bisericii Ortodoxe
avea să plece de la Sibiu. În acest sens, mitropolitul Bălan a trimis o scrisoare preotului Iosif
Trifa, pe atunci preot într-un sat din Munţii Apuseni, prin care îl ruga să vină la Sibiu, nu
pentru a fi numit pe un post în administraţie ci „la o chemare mai duhovnicească”. Astfel a
ajuns Iosif Trifa redactor al gazetei „Lumina Satelor”. Pe parcursul anului 1922, 89 Trifa s-a

87
Ibidem, p. 90.
88
Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Memorii (I), Ediţie îngrijită de Nedic Lmnaru, Casa Editorială
„Gândirea”, Bucureşti, 1991, p. 140.
89
Iosif Trifa a fost chemat la Sibiu de către mitropolitul Bălan încă din 1921 pe funcţia de duhovnic la Institutul
Teologic. Vezi Arhim. Casian Crăciun, Viaţa duhovnicească în Şcoala Teologică sibiană, neîntreruptă şcoală
de Ortodoxie şi patriotism, în „Contribuţii transilvănene la Teologia Ortodoxă, Sibiu, 1998, p. 333-342, 337.
35
remarcat în paginile publicaţiei redactate de el prin articolele sale3 simple scrise pe înţelesul
celor din mediul rural.
Momentul ce marchează începutul „Oastei Domnului” este ziua de 1 ianuarie 1923,
mai precis apariţia articolului semnat de Iosif Trifa, intitulat „Să facem o intrare creştinească
în anul cel nou cu hotărâre şi întovărăşire împotriva sudalmelor şi beţiilor”, la sfârşitul
căruia apărea şi Jurământul.90
În cartea „Intraţi în Oastea Domnului Iisus. Chemări de luptă şi mântuire sufletească”,
Sibiu, 1926, p.50, autorul m ărturisea: „Planul cu Oastea Domnului a ieşit dintr-o rugăciune.
În preajma anului 1923 mă gândeam la datina păgână, ce o au oamenii de a trece pragul
anului nou cu beţii, chefuri, petreceri. Voiam să scriu pentru acest lucru un articol de anul
nou. În acea cliptă, sub fereastra casei mele trecu un cârd de beţivi. Era noaptea pe la 10 ore
şi beţivii răcneau de răsuna toată strada.
Am îngenuncheat lângă masa mea de scris şi m-am rugat zicând: Doamne
Dumnezeule! Ne copleşeşte răutatea…ne biruie întunericul…”
Când m-am apucat să scriu articolul de anul nou, mi-a venit în gând – sau mai bine
zis, Domnul mi-a pus în gând – o hotărâre ce a ieşit împreună cu articolul în numărul de anul
nou 1923, al foii „Lumina Satelor”.
Însuşi Mitropolitul Ardealului, Dr. Nicolae Bălan, spunea în cadrul Adunării
Eparhiale din 1930: „În faţa vremilor schimbate ne trebuia o preoţime mai activă, ne trebuia
un curent de regenerare religioasă. De aceea am purces la trezirea acestui curent religios.
De la mine s-a pornit acest curent. Îmi trebuia un organ de publicitatea şi un om. Cine era
omul care să mă înţeleagă?Dumnezeu m-a oprit cu gândul asupra lui Iosif Trifa, modestul
preot din Munţii Apuseni. L-am chemat. A venit. Dumnezeu l-a ajutat în munca sa cea
rodnică.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am găsit în Părintele Trifa omul de nădejde care mi-a
înţeles intenţiile şi pe care-l socotesc unul din cei mai vajnici colaboratori ai mei şi cel mai
aproape de sufletul meu”.91

Activitatea „Oastei Domnului” în primii ani de existenţă(1923 – 1926)


Existenţa mişcării a stat în primii ani într-o strânsă legătură cu gazeta „Lumina
Satelor”. Aceasta era organul prin care Iosif Trifa lupta împotriva viciilor care măcinau viaţa
creştinilor din România.
La început, puţini au fost cei ce s-au înrolat în „frăţia de luptă împotriva sudalmei şi a
alcoolului”, dar prin rubrica, din fiecare număr, „Oastea noastră creşte”, erau consemnate
diferite adeziuni, aşa încât, la prima adunare a „Oastei”, la Sibiu în 29 iunie s-a adunat un
număr apreciabil de persoane.92
În anul 1926, ziarul „Lumina Satelor” s-a implicat în campania electorală prin
propaganda favorabilă pe care a făcut-o lui Alexandru Averescu şi partidului condus de el,
Partidul Poporului, precum şi grupării desprinse din Partidul Naţional Român, în frunte cu
Lupaş, Goldiş şi Lapedatu. Implicarea în viaţa politică a Mitropolitului Nicolae Bălan nu era
ceva nou. În toamna anului 918, profesor fiind la Seminarul Andreian din Sibiu, pe baza
directivelor Consiliului Naţional Român, la 4 noiembrie, a plecat la Iaşi cu scopul de a
informa pe conducătorii României, aflaţi atunci în Moldova, de situaţia Transilvaniei. A
discutat şi cu miniştrii Franţei, Angliei şi Statelor Unite ale Americii pe lângă guvernul de la
Iaşi. Nicolae Bălan a fost cel care a recomandat lui Vasile Goldiş, într-o scrisoare, ca să se
întrerupă orice tratative cu guvernul maghiar şi să se proclame într-o adunare populară,

90
„Lumina satelor”, an. II (1923), nr. 1, 14 februarie, p. 1.
91
Pravila Oastei Domnului. Chemări la o viaţă nouă”, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1937, p. 8.
92
Numărul celor care se înscriseseră era la 12 octombrie 1924 de peste 500, cf. „Lumina satelor”, nr. 40 (12
octombrie), p. 2.
36
alipirea necondiţionată la România, mai înainte de intrarea trupelor româneşti în
Transilvania.93

Apogeul mişcării „Oastea Domnului” (1927-1934)


Îndată după începutul acestei mişcări, mitropolitul Bălan, animat de gânduri mari,
vedea în lucrarea „Oastei” o mare contribuţie împotriva relelor morale dar şi a catolicismului
şi sectarismului, prin „voluntariatul duhovnicesc” şi „misionarismul laic”. Din păcate, s-au
ridicat voci pro şi contra activităţii oaste.94
Un lucru însemnat în istoria Oastei, dovedit foarte necesar şi statornicit încă de la
început, a fost Congresul anual pe ţară, ştiind că mişcarea s-a extins în toate zonele ţării.
Primul Congres s-a ţinut la Sibiu, la Rusaliile anului 1932, unde au participat peste
2000 de „ostaşi”95, în catedrala mitropolitană. La momentul potrivit al Sf. Liturghii,
mitropolitul Bălan în cuvântarea sa a elogiat activitatea „Oastei”. Au urmat anual şi alte
Congrese. Pentru Iosif Trifa, rosturile Oastei erau două: în primul rând ea era o mobilizarea a
sufletelor „pentru împărăţia lui Dumnezeu, o mobilizarea contra păcatelor, contra
întunericului”, iar al doilea, care rezulta din primul, era asigurarea „pe veci a viitorului
acestei ţări şi acestui neam.” Oastea trebuie să „dea pâine celor care flămânzesc”, dar şi să
pună în faţa oamenilor o viaţă trăită după Evanghelie.

„Oastea Domnului”: neascultare sau invidie?


Perioada 1930-1934 a fost cea mai prolifică pentru mişcarea religios-morală Oastea
Domnului, numărul adepţilor fiind de aproximativ 100.000, iar publicaţiile „Lumina Satelor”
şi „Oastea Domnului” se tipăreau săptămânal în câteva zeci de mii de exemplare. Din păcate
însă, între preotul Iosif Trifa şi conducerea Arhiepiscopiei Sibiului s-a instaurat o stare de
tensiune, ce a degenerat într-un conflict. La 31 decembrie 1934, preotul Trifa îşi înainta
demisia, cu următorul conţinut: „Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, faţă de felul cum s-a desfăşurat
consfătuirea noastră de ieri, 30 decembrie, cu regret vă aduc la cunoştinţă, că pentru
moment am încetat redactarea şi tipărirea foii „Oastea Domnului”, a cărei proprietate îmi
aparţine, fiind fondatorul şi creatorul ei. Odată cu aceasta vă rog a dispune să nu mai
figurez pe frontispiciul foii „Lumina Satelor” ca redactor. Mi-am înaintat şi demisia din
postul ce l-am avut, după ce, din cauza bolii, nu mai sunt capabil de serviciul. Aşişderea, fiul
meu Tit”moştenitorul”, pe care l-aţi amintit în vorbirea de ieri, renunţă la bursa ce i s-a
acordat. Sibiu, 31 decembrie 1934”.96
Conflictul dintre Iosif Trifa şi Mitropolitul Bălan a avut urmări şi asupra evoluţiei
ulterioare a mişcării.
Apărută în contextul vremurilor schimbate de prima conflagraţie mondială, Oastea
Domnului s-a dorit a fi un răspuns la lipsa de religiozitate şi la noile provocări legate de secte,
care tindeau să acapareze întreaga societate românească. Oastea Domnului a fost răspunsul
Bisericii Ortodoxe Române, venit atât prin acţiunile ierarhului sibian, Nicolae Bălan, cât şi
ale preotului Iosif Trifa, în viaţa acestor vremuri profunde mutaţii sociale, politice,
economice, culturale şi nu în ultimul rând spiritual – religioase.

93
Pr. Prof. Mircea Păcurariu, „Contribuţia Bisericii la realizarea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918”, în
„Biserica Ortodoxă Română”, an CXVII, nr. 11-12 (nov. –dec.), pp. 1250-1263, p. 1261.
94
Vezi cazul profesorului Bogdan Duică de la Cluj, „Lumina Satelor”, an. 11, 23 martie, p. 2. Confiscarea foii
în 1929 de către Siguranţă la ordinul Ministerului de Interne, „Lumina Satelor”, an. VIII (1929), nr. 20 (12 mai),
p. 6.Atitudinea episcopului greco-catolic, Valer Frenţiu din Oradea, „Lumina Satelor”, nr. 50 (8 dec. 1929), p. 2.
Dar şi atitudinea arhimandritului Iosif Scriban care s-a ridicat în apărarea mişcării.
95
„Telegraful Român”, an. LXXVII (1930), nr. 49 (29 iunie), p. 1. Numărul ostaşilor era de aproximativ 60.000
de suflete, iar numărul cărţilor răspândite în sânul mişcării trecea peste 350.000 de volume (Ibidem, p. 2.).
96
Arhiva Mitropoliei Sibiului, Fond „Oastea Domnului”, Dosar III (527), f.p.
37
Zămislită mai întâi pe pământul Ardealului, la Sibiu, Oastea Domnului s-a extins apoi
în întreaga Românie Mare. Oastea Domnului în Ortodoxia românească e fără doar şi poate o
noutate. O noutate care a surprins pe mulţi. „Apostolatul laic”, caracteristica definitorie a
acestei mişcări religios-morale, a fost una din cauzele care au stat la baza pornirii acestei
mişcări în faţa stării de „decadenţă a vieţii religioase” din acele timpuri. Apostolatul laic,
misiunea internă şi asociaţiile religioase, printre care Oastea Domnului a ocupat un loc
aparte, au fost inovaţii ale Centrului Eparhial de la Sibiu. În cercurile conservatoare ele au
stârnit nedumeriri şi au împrospătat vechi prejudecăţi de laicizare în Biserică. Apostolatul laic
şi organizarea lui a fost, pe lângă răspunsul necesar în faţa problemelor existente în epocă,
printre primele roade ale libertăţii Bisericii Ortodoxe din Ardeal după Marea Unire.
Oastea Domnului, ca mişcare de evlavie populară, a fost una din formele cele mai
potrivite de a reîmprospăta „religiozitatea”multora dintre credincioşii Bisericii Ortodoxe.
Ceea ce a intervenit pe parcursul evoluţiei acestei mişcări, conflictul dintre Mitropolitul
Nicolae Bălan şi preotul Iosif Trifa, nu a fost decât rezultatul ciocnirii acţiunii a două
personalităţi extrem de active şi puternice. Fiecare în parte neînţelegând că atitudinea lor
depăşeşte cadrul unui simplu conflict personal care a dus, în cele din urmă, la scindarea
mişcării Oastea Domnului. Astfel a apărut dizidenţa adepţilor lui Iosif Trifa şi nesupunerea
lor faţă de Centrul Eparhial de la Sibiu. Miza acestui conflict era una de natură materială şi nu
privea învăţături de credinţă „neortodoxe”. Faptul a degenerat într-un conflict de natură
canonică, preotul Trifa fiind acuzat de „neascultare” faţă de ierarhul său, a fost rezultatul
acţiunilor şi atitudinii intransigente pe care cei doi au adoptat-o pe parcursul întregului
conflict. Caterisirea preotului Trifa a fost una din soluţiile cele mai puţin înţelepte pe care
forurile ecleziastice ale Bisericii Ortodoxe Române le-a luat în acea perioadă. Nu a făcut
altceva decât să ducă la tensionarea şi mai mult a conflictului.
Oastea Domnului, în anii 1923-1949, a făcut parte din peisajul religios al României,
fiind o noutate prin demersul pe care îl susţinea. Mişcarea rigoristă cu o bază populară mai
ales în mediul rural, consacrată readucerii la Biserică a credincioşilor tentaţi de indiferentism,
intensificării trăirii în spiritul moralei creştine, combaterii viciilor despre care se spunea că
devastează societatea românească (alcoolism, limbaj licenţios, tabagism etc.), Oastea
Domnului a atras în rândurile sale, în 1933, circa 70.000 de membrii. Ceea ce desigur nu era
mult, dar comparativ cu acţiunea altor asociaţii religios-morale o situa printre primele.

12.4. Mişcarea de la Maglavit


Mişcarea de la Maglavit (jud. Dolj), ca multe alte apariţii înainte de cel de-al II-lea
război mondial, este o reminiscenţă ancestrală în psihicul unor indivizi halucinanţi, „vizionari".
Că sunt şi, din păcate, destui bolnavi psihic, o ştim; dureros este cum o mulţime de creduli îi
urmează. Aşa a fost şi cazul „vizionarului” Petrache Lupu din Maglavit, care a pretins că „1-a
văzut pe Dumnezeu sub chipul unui „moş"...
O muchie de cuţit, o cuhne ideală desparte neîncetat domeniile de manifestare ale celor
două lumi nevăzute : de o parte Hristos cu mântuirea şi odihna cea veşnică, de cealaltă
Satana, cu adâncul Gheenei şi muncile cele veşnice. Iar haina sub care se îmbracă conţinutul
fiecăreia din aceste lumi este tot ...„blana de oaie".
„În această luncă a chinuiţilor şi plângerilor vindecările minunate sunt fapte precare ce
pot fi valorificate adevărat numai de cei care suspină după ele. Căci minunile sunt fenomene
de limită şi se petrec într-o zonă unde relativul şi absolutul se îngemănează, acolo unde numai
virtutea poate respira. Între această lume orăşenească şi cea organic românească a satelor este
o deosebire esenţială ; aceea dintre Toma şi restul ucenicilor. În vreme ce noi ne ducem să

38
vedem dacă este sau nu minune, ţărănimea participă originar la faptul fantastic, fiind
constitutivă în aceeaşi urzeală a minunii. Noi venim cu o mentalitate lucid exactă să
constatăm o minune întâmplată în afară de noi, pe când ei, apropiindu-se, o poartă în inimă,
aduc minunea cu dânşii. Căci puterile fantasticului, astăzi învolburate aievea, sunt păstrate
din începutul acestei lumi originare în zonele latente ale conştiinţei sale istorice, sub forma
miturilor folclorului etnic. Întreaga pătură etnică nu a fost altceva decât cutia de rezonanţă
care sta gata să prindă şi să amplifice vestea minunatei arătări. În această lumină trebuie de
înţeles şi fenomenul de generalizare care a întovărăşit mistica maglaviteană”.97
Fapt întru totul adevărat este că poporul nostru românesc, robit de multe veacuri
suferinţei şi obijduirii, căzut el însuşi în mrejele păcatului, dar înclinat spre trăirea mistică a unei
lumi de mituri, s-a arătat a fi foarte primitor fată de „minunea" de la Maglavit. Fiecare a
căutat să-şi făurească, în mintea lui, o închipuire de mai multă revărsare de har dumnezeiesc
peste tot norodul nostru, cu putinţă de mai mult bine, de mai multă pace, de mai multă
frăţietate şi de mai multe binecuvântări cereşti...
Frumoasă şi minunată este, desigur, trezirea conştiinţelor spre Dumnezeu, în căutarea
izvorului vieţii, în care lacrimile pocăinţei se amestecă cu nădejdile de mântuire! şi neuitate au
rămas, pentru atâţia credincioşi, mulţimile Maglavitului adunate în freamăt de rugăciune în
jurul troiţelor cu bătrâni şi copii îngenunchiaţi în pulberea drumului, cu fum gros de tămâie
înălţat la cer, ca o jertfa de curăţire, cu toată priveliştea acelor locuri „biblice" cu toţi acei
ciungi şi orbi şi paralitici, care cereau mila lui Dumnezeu.
Pagini nenumărate de ziare, de reviste şi de felurite scrieri s-au dat la iveală de către
oamenii ştiinţei sau ai credinţei, care să susţină sau să nege realitatea fenomenului de la
Maglavit. S-au înflăcărat cărturari cu renume, prelaţi ai Bisericii şi deseori chiar şi simpli
mireni care, în dorinţa unor redeşteptări religioase şi cu gândul unei vieţi de mai multă
spiritualitate, au scris pagini atât de frumoase de gânduri bune pentru credinţă, pentru
Dumnezeu şi pentru toată grija mântuirii noastre... dar, din păcate, n-au cercetat îndeajuns
adâncurile acestor minuni, n-au cercetat nici izvoarele din care s-au revărsat semnele şi
arătările acestea. În această exaltare mistică, nu ne-am oprit decât la răsfrângerea imediată, pe
care Maglavitul a avut-o asupra lumii noastre. În mirajul unor dorinţe care nu erau sprijinite
pe o realitate controlată, a fost destul ca Petrache Lupu să fie cioban, să fie gângav, să aibă
vedenia unui „moş” pentru a fi deîndată asemuit cu profeţii Vechiului Testament. Ba chiar, un
cunoscut profesor universitar a decretat că „Petrache Lupu este desigur cel mai curat suflet
dintre oameni care populează scoarţa globului”.98
Pe alţii i-a impresionat în chip deosebit mulţimea fără de număr care a luat drumul
Maglavitului, din toate părţile ţării. Scria, astfel, un cunoscut prelat:
„Multe şi felurite sunt minunile reale, adevărate, săvârşite de Petrache Lupu. Cea mai
mare dintre ele, după părerea mea, este extraordinara repercusiune ce a avut până departe
peste hotare, vestea despre persoana şi minunile lui Petrache Lupu. Peste două milioane de
oameni, de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale, din toate unghiurile ţării, s-au grăbit să
se ducă în pelerinaj la Maglavit”.
Acest fapt poate fi impresionant pentru o sensibilitate poetică sau pentru curiozitatea
unui sociolog, dar fată de adevărul însuşi al fenomenului nu dovedeşte încă nimic. Căci dacă
adevărul s-ar cunoaşte după numărul mulţimii care ar îmbrăţişa o idee, atunci, de bună seama
că orice minciună poate fi luată cândva drept adevăr. Ce-am zice, astfel, de Arie ereticul sau
de alţi începători de eresuri, pe care i-a urmat milioane de oameni în rătăcirea lor, ca să se
zvârle cu toţii într-o prăpastie ? Şi, de asemenea, ce-am zice şi de mulţimile impresionante de
mahomedani care, în fiecare an, se îndreaptă cu atâta evlavie spre Mecca, ca să cinstească
piatra cea neagră căzută din cer ?
97
Costin Deheleanu, Pătru Lupu – Maglavitul în „Ideea Românească”, an. XI, 1935, II, 1936.
98
„Porunca Vremii”, 7 noiembrie, 1935.
39
Dacă la Maglavit s-a dus lume multă, acest fapt îşi găseşte în parte explicaţia şi în
dorinţa poporului de a vedea semne şi minuni. Mulţimile sunt adeseori atrase de mirajul unor
lucruri fantastice dar mulţi au mers la Maglavit şi în nădejdea vindecării unor boli, deci pentru
un folos propriu şi material.
Unii se întrebau atunci: „Pentru ce Dumnezeu S-a arătat unui biet cioban, gângav şi
mărginit la minte, iar nu unui vlădică, unui preot sau unui învăţat teolog?” Dar nu deopotrivă
s-a pus întrebarea dacă „moşul” din vedenie a fost într-adevăr Dumnezeu sau dacă n-a fost
mai curând o nălucă a necuratului, în scopul de a ne prinde într-o cursă printr-o momeală
foarte ispititoare.
Întrebat de profesorul Nichifor Crainic, cum se face că tocmai lui i S-a arătat
Dumnezeu, Petrache Lupu răspunde:
Dacă „Moşul” s-ar fi arătat unui om cu învăţătură, cum sunteţi voi şi acel om ar fi spus
ce spun eu, lumea nu l-ar fi crezut. Că lumea ar fi zis: astea le spune de la el, nu le spune de la
Dumnezeu. Dar asa, „moşul” s-a arătat unui cioban prost şi lumea ştie că ce spun eu, nu spun
de al mine, ci de la Dumnezeu. şi lumea crede.99
Ce e drept, răspunsul este ingenios şi poate ispiti prin iscusinţa sofisticii, dar nu prin
chezăşia adevărului. Căci nici Moise, nici Saul şi nici Ioan Evanghelistul nu au fost nişte
„proşti”, ci nişte mari teologi şi învăţaţi, cărora totuşi Dumnezeu le-a făcut atâtea descoperiri
de seamă, iar lumea i-a crezut, după cum îi crede şi acum, nu prin impresia desprinsă din
persoanele lor, ci prin esenţa dumnezeiască a descoperirilor pe care le-au avut ei.
Prin predica ciobanului, prin acea chemare spre pocăinţă, care a îndemnat mulţimile să
se lase de cele rele, şi să umble în cele bune, mulţi s-au îndreptat, mulţi s-au căit şi în multe
suflete s-a trezit credinţa. Iar ziarele din anii trecuţi scriau că „lumea s-a lăsat într-o mare
măsură de bătăi şi de omoruri, că s-au împuţinat judecăţile şi că o influentă moralizatoare se
resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului”.
Răsunau, desigur, în mintea multor pelerini cuvintele ciobanului care îndemna lumea să
se lase de hoţii, de bogăţii, de vrăjmăşii... şi vocea lui pătrunzătoare străbătea încă cale lungă
în auzul pelerinilor care trecuseră pe la locul cu „buturuga”; „Să nu mai aveţi cu nimeni
nimic. Fiţi oameni cum se cade, că e bine pentru noi şi pentru toată România. Lăsaţi lucrul
omului acolo. Nu mai furaţi de la nimeni nimic; nu mai fura munca altuia şi nu da foc, nu îmi
face rău. Nu râdeţi de bătrânii voştri, nu râde de nimeni, nu mai aruncaţi copii pe le gropi, pe la
fântâni, pe la grâu, pe la porumb, că-i rău de noi, fraţilor; ne canoneşte fără muncă. Să ajutăm
pe fraţii noştri, să tineţi posturile, să tineţi sărbătorile, să tineţi şi vitele acasă la sărbători, ca-i
rău pentru noi şi toată tara...100 Aşa răsuna necurmat strigarea ciobanului maglavitean, de pe
„amvonul” lui de pământ din locul arătărilor. Şi multă lume credea şi se întărea în nădejde.
Ascultând asemenea îndemnuri frumoase, ele nu pot într-adevăr decât bucura, căci
cine nu ar dori să ne îndreptăm cu toţii într-o viată nouă, cinstită şi plină de fapte bune? Dar
în această dorinţă ne-am arătat totuşi prea uşuratici, dându-ne girul cu prea mare pripă, aşa
cum s-a petrecut cu Maglavitul. Se va putea întreba oricare: ce este rău în predica lui Petre
Lupu şi prin ce greşeşte acest frumos şi chipeş cioban, atât de cinstit, atât de credincios şi atât
de râvnitor?
Pentru a răspunde la acesta întrebare, este necesar a ne încredinţa că anumite
îndemnuri morale nu sunt îndestulătoare pentru a putea înscrie o lucrare în cuprinsul haric al
Bisericii noastre Ortodoxe. De fapt, câţi adventişti şi câţi baptişti, şi câţi alţi rătăciţi,
aparţinând atâtor rătăcire religioase, nu cheamă lumea, din capetele lor prin cele mai frumoase
îndemnuri morale? Într-adevăr, oare nu ne vorbesc aceştia de cinste, de dragoste, de bună
rânduială, de pocăinţă, de rugăciune şi de Dumnezeu? Iar predicatorii lor nu îşi vestesc

99
„Gândirea”, ianuarie 1935.
100
Mihail Urzică, Minuni şi false minunii, Ed. Anastasia, 1993, p. 180.
40
cuvântul cu înflăcărare în atâtea adunări? şi nu combat ei beţia, desfrânarea şi pornirile rele?...
Dar nu e destul! Căci unele fapte de felul acestora nu pot da singure mântuirea.
Pe de altă parte dacă Petre Lupu ne îndeamnă să ţinem sărbătorile să ne ducem la
biserică, să ne rugăm lui Dumnezeu de sănătate şi să ţinem posturile, faptul acesta poate fi
pentru unii atrăgător fiind îmbrăcat în haină bisericească şi ar putea să fie un indiciu de
încredere in solia lui, după cum tot atât de convingătoare ar putea fi aceleaşi poveţe când sunt
date prin diferite cercuri spiritiste. Repede, însă, această chemare este întunecată de alte
învăţături şi fapte potrivnice. Cu drept cuvânt spunea Sfântul Mucenic Justin filosoful, în
scrisoarea lui către Anton Piu, pentru înştiinţarea poporului roman: „Demonii încearcă să
zădărnicească lucrarea lui Hristos, imitându-i învăţătura şi aşezămintele”.
Să vedem, prin urmare, care sunt elementele care ne îndreptăţesc să credem, că
fenomenul de la Maglavit nu se poate integra în Biserica noastră. În scopul acesta, trebuie să
considerăm Maglavitul în tot complexul lui, deci nu în mărginirea celor câteva precepte din
predica ciobanului, ci în totalitatea elementelor care îl susţin şi cu care se întreţes, cu toate
„minunile” şi cu întreaga „spiritualitate” care se desprinde din ele.
„Persoana lui Petre Lupu e centrul fenomenelor de la Maglavit - spune dl. Nichifor
Crainic - ea ne interesează deci în rândul întâi" („Sfarmă Piatră", 10.X.1936).
Pe acest temei, vom analiza cazul acesta deosebit de interesant, care a pasionat şi
pasionează încă sumedenie de lume.
Din cele ce urmează, se va putea desprinde un şir de argumente care vin împotriva
presupusei teofanii de la Maglavit. Dezvăluirea unor asemenea constatări constituie, fără
îndoială, o durere sufletească pentru mulţi din binecredincioşii Bisericii Ortodoxe, care au fost
prinşi sufleteşte de „minunile" lui Petre Lupu. Dar adevărul trebuie mărturisit mai presus de
orice, fară ocol şi fără şovăială, ca să nu ţinem lumina sub obroc.
Se va întâmpla, poate, că anumiţi duşmani ai Bisericii noastre pravoslavnice, între care
şi sectanţii, se vor bucura - în felul lor - de întorsătura fenomenului de credinţă, care a roit în
jurul celor câteva locuri cu arătări, şi mai cu deosebire în jurul Maglavitului. Şi îşi vor
închipui cât de întemeiaţi au fost ei, să nu creadă în asemenea cazuri.
Mai bine le-ar fi însă acestora să se smerească şi să tânguiască pentru rătăcirile şi
întunecările lor, căci numai prin trufie s-au despărţit ei de adevărul mântuirii şi s-au rupt de
trunchiul Bisericii. Deopotrivă cu nişte crengi rupte dintr-un pom, s-au uscat şi ei de seva
dătătoare de viată a harului. Să se smerească aceştia şi să nu judece poporul lui Hristos, căci
noi dacă am greşit cu ceva, tot în Adevărul Sfintei Biserici Apostolice şi Soborniceşti ne
ridicăm iar dânşii de nu vor voi să-şi părăsească rătăcirile lor, tot în pustiul de afară se vor
afla.
Concepţii ale mişcării de la Maglavit şi combaterea lor
Uşurătate şi lipsă de duhovnicie
După cum se ştie, în ziua de vineri 31 mai 1935, ciobanul Petre Lupu are prima vedenie
a „moşului", la buturugi, în drum spre târlă. Apariţia a fost cu totul stranie şi înfricoşată.
Ciobanul se sperie. Puţin mai în urmă îşi revine iar „moşul" îi vorbeşte şi îi dă solia de a
merge în lume. „După asta, spune Petre Lupu, acel „moş” a dispărut în nor pătrat, până nu l-
am văzut. M-am închinat şi am plecat la oi. N-am spus la nimeni nimic. Mi-am zis: Ce vorbă
a fost asta ? Ce ,,moş" a fost ăla ?”101
Drept urmare a primei vedenii, ciobanul rămâne buimăcit şi nu ştie ce să creadă.
„Moşul" nu i s-a lămurit, nu i s-a identificat şi nu ştie ce să creadă. Trece o săptămână; el nu
vorbeşte cu nimeni despre acest fapt şi nu merge la duhovnic, după cum ar fi fost firesc.
În a doua vineri şi pe acelaşi loc, vedenia i se arată din nou. Era tot aşa. „De ce nu te-
ai dus în lume ?". „Doamne, iartă că am uitat... „ „Să te duci şi să spui la lume, să-ţi faci

101
Idem.
41
datoria cu faptele ce te-am trimis, că te iert”. „M-am închinat şi a dispărut în nor pătrat... Iar
mi-am zis : Ce vorbă a fost asta, ce „mos " a fost ăla ?".
Aici se întâmplă un fapt curios. Deşi Petre Lupu nu ştia încă la o a doua întâlnire cine
putea să fie „moşul” din arătarea lui, îi spune totuşi hotărât: „Doamne, iartă că am uitat”
(uitase de însărcinarea care i se dăduse...) Deci Petre Lupu i se adresează vedeniei ca însuşi
lui Dumnezeu şi îi cere iertare. Şi când arătarea a dispărut, el se întreabă din nou: „Ce vorbă a
fost asta ? Ce „moş” a fost ăla?102
Dar prin această şovăitoare atitudine, din care rezultă că nu ştia ce să creadă despre
„moşul” din vedenie căruia îi spunea Doamne, prins într-o încercare atât de tulburătoare,
Petre Lupu nu se duce nici de astă dată la duhovnic, ca să se mărturisească şi să se
lămurească, ci o ţine mai departe în felul lui. Mai este de luat încă în seamă că, întrebând
„moşul” pe cioban de ce nu s-a dus la lume cu vorba ce i se dăduse, Petre Lupu răspunde :
„Doamne, iartă că am uitat”. În realitate, prin aceste cuvinte de dezvinovăţire, el a minţit.
Dovada acestei minciuni ne-o dă chiar Petre Lupu, prin propria lui mărturisire când, după
prima întâlnire cu „moşul”, povesteşte : „M-am dus la stână mirându-mă mult de ceea ce mi
s-a întâmplat. Când am ajuns acolo n-am spus la nimeni nimic pentru ca să nu fiu luat în râs.
Soţiei nu i-am spus nimic din cele ce mi s-au întâmplat”. Iar mai apoi adaugă : „M-am dus la oi
şi iar n-am spus la nimeni nimic, căci mi-era ruşine căci va râde lumea de mine”103.
După cum se vede, el se ruşinase de a spune la lume ce i se încredinţase, dar nu uitase,
după cum căuta să se dezvinovăţească.
Este de remarcat în cele de fată deplina analogie care există în comportarea lui Petre
Lupu şi aceea a lui Bănică Doleanu din Cassota.
Şi unuia şi altuia li s-a arătat un moş; şi unul şi altul au fost captivaţi de vedeniile lor.
Amândurora le lipseşte elementul duhovniciei şi amândoi au minţit în faţa arătărilor lor.
În cea de-a treia vineri, vedenia îl îndeamnă cu asprime să-şi împlinească solia, să se
ducă „la lume, la popă, la primărie”. El nu se duce nici de astă dată la preot ca să fie luminat
ci, sub obsesia acelor vedenii, merge în lume fără a mai cerceta adevărul şi împânzeşte tot
satul cu „minunile” lui. La preot merge tocmai la urmă, şi fără vreun gând duhovnicesc, ci
numai ca să raporteze „minunea”, după ce faptul săvârşise şi după ce vestea se lăţise cu
iuţeala fulgerului. Dovada ne-o dă tot Petre Lupu, când spune : „După ce am muls oile am
plecat în sat cam pe la orele 10 dimineaţa şi am început a spune toate acestea la toţi cei pe care
îi întâlneam în cale. Am spus şi soţiei, cum şi lui mos G. Mituleţul care, auzind a mers cu
mine şi la părintele Bobin acasă”.104
Întâmplarea ajunge la cunoştinţa ziarelor şi mulţimea începe să se reverse la Maglavit,
mai înainte ca toată această pretinsă descoperire să mai fi avut vreme să mai fi fost filtrată de
oameni cu răspundere teologică. Iar când au sosit şi preoţii şi teologii la locul arătărilor în
acea fascinaţie de impresii ale mulţimilor şi de semne neobişnuite, ei n-au mai avut răgazul de
a cerceta „revelaţia” în adâncurile ei, ci au lăsat ca vremea să lămurească totul.
De aici încolo, nu mai e vorba de „moşul” care i s-a arătat ciobanului, ci de „omul care
a vorbit cu Dumnezeu”. Puţină vreme în urmă, după ce lumea s-a stârnit să meargă la
Maglavit şi după ce toate imaginaţiile s-au înflăcărat, iată că într-o zi Petre Lupu mai are nişte
vedenii. I se arată „Diavolul”, care vrea să-1 piardă (încercarea de diversiune prin arătarea
Diavolului, care apare într-o... altă haină, ca să convingă mai bine despre primele vedenii cu
„Dumnezeu”, se regăseşte şi la alţi presupuşi profeţi; cazuri asemănătoare s-au petrecut şi cu

102
Pr. Dumitru Antal, Ce am văzut şi ce am auzit la locul minunatei arătări de la Maglavit. Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, 1935, pp. 20-21.
103
Mihail Urzică, Minuni şi false minunii, Ed. Anastasia, 1993, p. 185.
104
Nicolăescu Plopşor, Propria declaraţie a lui Petrache Lupu din cartea „Maglavitul” Tipografia „Ramuri”,
Craiova, pp 39-40.
42
Dănilă Doleanu din Cassota, Buzău, cu Vasilica Barbu din Tecuci, cu Ion Popa Ghe. din
Argeş, cu Gheorghe Enică din Vlad Tepes - Ialomiţa şi cu alţii).
Şi Diavolul îi spune: „De ce m-ai făcut pe mine şi-a rămas lume puţină şi rea?”. Apoi
urmează un dialog cu tâlc: Petre Lupu răspunde: „Nu eu, moşul”. „Care e ăla moşul?”. „Când
a auzit, s-a acoperit un nor cu 11 inşi şi o femeie”. Şi moşul i-a vorbit:,,Tu ştii că era să te
omoare Diavolul?". şi-a dat cu un guguloi mare şi a omorât pe diavol. „Când a dat cu el n-a
mai rămas nimic”. Apoi i se spune: „De ce tot zici că eu sunt moşul? Ia seama că eu am fost
Dumnezeu care m-am lăsat la tine pe pământ”105.
Şi astfel, prin aceste vedenii contrastante, Diavolul caută a întări credinţa că „Moşul”
de la Maglavit ar fi fost Dumnezeu. Dar aici mai apare un element curios: este afirmarea
vedeniei, cu pretenţie de divinitate care spune: „Eu am fost Dumnezeu care m-am lăsat la tine
pe pământ”. Pe câtă vreme, Domnul i se descoperă Sfântului Ioan Evanghelistul cu cuvintele:
„Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel
Atotputernic” (Apocalipsă 1,8). Căci Dumnezeu nu este numai în trecut, dar este deopotrivă
şi în prezent şi în veşnicie.
Din toate cele relatate se constată că Petre Lupu crede totul, primeşte totul şi
îndeplineşte orice i s-a poruncit de aceea vedenie, fără să ştie că şi Necuratul ni se poate
înfăţişa în chipul „moşului”, al Mântuitorului, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţiilor, cu
gânduri viclene şi ispititoare ca să ne piardă.

Anticlericalism şi anticanonicitate
În duminica Rusaliilor din anul 1935, adică a doua zi după ce se stârnise lumea cu
„minunile”, Petrache Lupu se afla în biserica comunei Maglavit. După ce preotul vorbise
poporului, ciobanul a avut aceeaşi vedenie a „moşului” chiar in Altar. Privindu-1, „moşul” îi
face „un semn din cap”, chemându-1 să intre în Altar. şi Petre Lupu, fără să mai şovăiască, a
intrat în Sfânta Sfintelor, chiar pe uşile împărăteşti. „Ce cauţi în Altar, zice popa la mine, nu e
voie”. „Nu am nevoie de tine. Pe mine moşul m-a chemat”106.
Acest simplu fapt, şi încă ar fi de ajuns să ne pună pe gânduri. Înprimul rând, este
vorba despre călcarea unui canon ecumenic, Canonul 69 al
Sinodului Trulan, în care se precizează: „Nu se cuvine nimănui dintre mireni săintre în
Sfântul Altar”. În al doilea rând când preotul se împotriveşte ca Petre Lupu să intre în Altar,
acesta trece totuşi peste preot, cu cuvintele: „N-am nevoiede tine...”. Este oare această
atitudine duhovnicească? Dar...„ Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii,
ca în toate bisericile sfinţilor” (I Cor. 14,33). Pe de altă parte, ascultarea şi smerenia sunt cele
două virtuţi de temelie, necesare oricărui început de viată creştină.
Sub un raport mai larg Petre Lupu s-a arătat anticlerical şi prin defăimarea în public a
diferiţi preoţi şi prelaţi.
Dar bârfirea în public a unui preot, chiar cu dreptate, este un păcat atât de mare, încât
Canonul 56 Apostolic prevede să se afurisească chiar şi clericul care ar îndrăzni să defaime
pe un preot sau diacon. Preoţilor, până şi îngerii le dau toată cinstirea, pentru că ei săvârşesc
Sfânta Jertfă a Domnului, aşa încât, într-o cât mai mare măsură, noi avem datoria să-i
cinstim. Cât despre păcatele unor slujitori care nu înţeleg să se menţină cu adevărat la
înălţimea sacerdoţiului, fiecare îşi va da socoteală în faţa Scaunului de Judecată. Iar
Judecătorul este unul şi singur. El este drept şi nemitarnic şi îi va osândi cu înfricoşare pe toţi
aceia care au ştiut Legea şi au împlinit-o.

12.5. Fenomenul Gherasimist. Biserica Ortodoxă secretă

105
Idem.
106
Pr. V.I. Ouatu, Maglavitul, p. 57.
43
În anul 2000 s-au deconspirat practicile şi învăţăturile Fenomenului gherasimist în
„Acatistele Domnului, Stăpânului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Prea Sfântului
Părinte Gherasim de la Mănăstirea Cocoş”, semnat de „preotul” Pop Emil, urmaş al lui
Gherasim, tipărit la Ed. Helicon (Banat), 1998.
Acatistul nu este străin învăţăturilor Maicii Veronica, fondatoarea mişcării de la
Vladimireşti. Au hirotonit prin punerea mâinilor, rostind cuvintele „tu eşti preot” sau „Tu eşti
episcop” pe mulţi candidaţii la „preoţie”. Unii pretind că au fost hirotoniţi de sus, cum este
prof. Constantin Dogaru din Tecuci care fondează Biserica Ortodoxă Secretă. El se
impune ca un Moise al poporului român (vezi cartea „Calităţile sufletului omenesc”, p. 161-
162); îi înfierează pe evrei şi invocă răzbunarea prin Legea Talionului.
Cărţile prof. Constantin Dogaru, precum şi cele ale adepţilor săi, apărute sub
autoritatea cuvintelor ortodox şi ortodoxie, însoţite şi de icoane, mai mult realiste decât
bizantine, sunt false şi străine Ortodoxiei, malefice şi otrăvitoare, cărţi care agresează
sufleteşte şi denaturează învăţătura de credinţă.
Dintre acestea amintim:
Acatistierul Sfintelor Puteri Cereşti, 2001, şi cuprinde 121 de acatiste şi paraclise
dedicate Sfintelor Puteri Cereşti, 763 p.;îngerii au nume pocite, laicizate, poate numele unor
dogarişti heruvimizaţi.
b) Biblia Preacuratei şi Ilustrei Fecioara Maria – Maica Domnului Iisus Christos
(din Biblia mileniului III) editată în 7 exemplare, „o năzdrăvănie a acestui efervescent început
de mileniu” (I.P.S. Bartolomeu) (v. p. 59 – 60).Nu are o sursă revelată ci altele;România va
devenit Stat sfânt condus direct de Dumnezeu prin aleşii Lui.
„Liturghia Maicii Domnului” (p. 946-995)
Calităţile sufletului omenesc, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000;sufletul este
compus (cea mai mică unitate microeluetele, foarte inteligente, cu calităţi energetico-
spirituale).

Alte lucrări:
Acatistier ortodox pentru luminarea minţii, ediţia I, Moldova, 1999, 100 p.; Calităţile
sufletului omenesc, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 170 p.; Acatistier ortodox al Maicii
Domnului, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 230 p.; Cartea celor 100 de poeme ortodoxe,
Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 115 p.; Duhul Sfânt în România, Ed. Sfânta Ortodoxie,
Deva, 2000, 124 p.; Sistemul ceresc de întrajutorare, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000,
260 p.; Tehnologia lucrurlui cu gândul sfânt (în colaborare cu N. Negrilă), Ed. Sfânta
Ortodoxie, Craiova, 2000, 148 p.; Sfânta Entorie a Pământului, Ed. Sfânta Ortodoxie,
Craiova, 2000, 260 p.; Dicţionar ştiinţifico-spiritual (în colaborare cu N. Negrilă), Ed. Sfânta
Ortodoxie, Craiova, 2000, 63 p.; Sfinte comunicări despre România, despre civilizaţiile
cosmice şi despre viitorul planetei Pământ, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 148 p.;
Cartea sfintelor elogii ortodoxe, Ed. Sfera, Bârlad, 2001, 93 p.; Comunicările Sfinţilor
Heruvimi către români, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, 188 p.; Sfânta Pertuţie divină,
Ed. Hyperion, Craiova, 2001, 128 p.; Maica Domnului în România, 2001, 400 p.; Sfânta
Oştire a Începătorilor, ED. Sfera Bârlad, 2001, 218 p.; Sfânta organizare a Cerurilor I şi II,
Ed. Sfera Bârlad, 2001, 155 p.; Comunicările Sfinţilor Îngeri la Tronul Divin, Ed. Sfera,
Bârlad, 2001, 64 p.; Oştirea Sfântului Arhanghel Uriil, Ed. Sfera Bârlad, 2001, 140 p;
Oştirea Sfântului Arhanghel Mihail, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2001, 306 p.; Oştirea
Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, Rafael şi Varahil, Ed. Sfera Bârlad, 2001, 330 p.;
Duhul Sfânt în România, Ed. Sfera Bârlad, 2001, 210 p.; Comunicările Sfinţilor Serafimi
către români, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 134 p.; Cartea Sfinţilor Îngeri inspiratori,
2002, 130 p.; Acatistierul ortodox al Domnului Iisus Christos, Ed. Europolis, Constanţa,

44
2002, format de buzunar, 416 p.;Acatistierul Sfintelor Puteri cereşti, Ed. Sfânta Ortodoxie,
Craiova, 2002, 700 p.; Ţara Sfântă Ortodoxă România, ediţia I, Craiova, 1999, ediţia a II-a
Constanţa, 2002, 336 p.; Acatistierul Sfintelor Femei şi Fecioare, 2002, 225 p.; Sfânt tratat
de medicină, 2001, 200 p.; Oştirea Sfântului Arhanghel Gavriil, 2001, 150 p.; Metode sfinte
şiu cereşti de vindecare, Ed. Sfera, Bârlad, 2002, 224 p.; Edenul de altădată, 2002, 110 p.;
Oştirea Sfântului Heruvim Antim, Ed. Sfera, Bârlad, 2002, 160 p.; Sfânta Oştire a Domniilor,
Ed. Hyperioan, Craiova, 2002, 128 p.; Sfânta Oştire a Stăpâniilor, Ed. Sfera, Bârlad, 2002,
80 p.; Scandal cu duşmanii, Ed. Sfera, Bârlad, 2002, 100 p.; Soborul Sfinţilor Apostoli, Iaşi,
2002, 336 p.; Cerul Christoforic, Ed. Hyperion, Craiova, 2002, 108 p.; Sfânta Oştire a
Scaunelor cereşti, 2002, 100 p.; Sfântul Tron Divin, Ed. Hyperion, Craiova, 2002, 175 p.;
Sabia Sfântului Arhanghel Mihail, 2003, 104 p.; Cu Cruce-n mână, Ţie ne rugăm Doamne,
200 p.; Sfânta organizare a Cerului IV, 100 p.; Sfânta organizare a Cerului V, 68 p.; Sfânta
organizare a Cerului VI, 76 p; Sfânta organizare a Cerului VII, 68 p.; Sfânta organizare a
Cerului VIII, 96 p. ş.a.107
Fără îndoială că asemenea scrieri nu pot fi decât produsul unor grave tulburări, atât
psihice, cât şi religioase. La o primă analiză, ele fac parte din scrierile gnoste, propovăduind o
mântuire prin cunoaştere.

Abateri
Dogmatice:
- modul idolatru de înţelegere a dogmelor;
- afirmaţia că Dumnezeu Tatăl mai are pe lângă Sfânta Treime încă 33 de fii neîntrupaţi
(Ţara Sfântă Ortodoxă şi Marea lucrare divină din România, p. 134; numele lor se regăsesc
în lista de la pp.139-140;
- afirmaţia că Tatăl, ca persoană, s-a revelat profesorului Constantin Dogaru într-o formă
accesibilă (Acatistierul Sfintelor Puteri cereşti, p. 722); de aici concentrarea puterii divine în
persoana marelui comunicator;
- credinţa în preexistenţa sufletelor. În Biblia Maicii Domnului, p. 412-413; în Calităţile
sufletului omenesc, p. 16-22, şi în Ţara Ortodoxă, p. 163-169.
- promovarea ideii coruptibilităţii îngerilor (Acatistierul…), p. 167;
- desacralizarea şi ridiculizarea ierarhiilor cereşti;
- promovarea milenarismului protestant (Oştirea Sfântului Arhanghel Mihail, p. 108);
- afirmarea existenţei a zece ceruri;
- afirmarea existenţei a opt Taine;
- folosirea pe lângă Sfânta Scriptură, inspirată de Duhul Sfânt, a Bibliei Maicii Domnului,
urmând să se scrie Biblia Sfinţilor Părinţi (Acatistierul…, p. 34) şi un Apostol al Maicii
Domnului (Biblia Maicii Domnului, p. 964);
Liturgice:
- săvârşirea Liturghiei Maicii Domnului (Acatistierul…, p. 167; Biblia Maicii Domnului,
pp. 946-995;
- neacceptarea ierarhiei de drept divin; sunt împotriva clerului (Ţara Sfântă Ortodoxă…p.
97);
- afirmaţia că au primit hirotonia direct de sus, deşi ei hirotonesc bărbaţi şi femei după
modelul protestant, prin punerea mâinilor, rostind formulare: „tu eşti diacon”, „tu eşti
episcop” sau „tu eşti patriarh”, (Acatistierul…, p. 32);
- rostirea ecteniilor şi de către credincioşii de rând care pot săvârşi la rândul lor slujbe
(Acatistierul, pp; 94; 341;);
107
Episcopia Dunării de Jos, pe raza căreia se află protagonistul ereziei (Tecuci), a supus atenţiei Sfântului
Sinod atât lista cu titlurile acestor cărţi, cât şi lista canoanelor care condamnă învăţătura şi practicile respectivei
erezii.
45
- încheierea ecteniilor cu doxologii inedite: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi la noi
creştinii vindecare de toate bolile! (Acatistierul…p. 194);
- instituirea unui al cincilea post, dedicat Sfinţilor Părinţi (Ţara Sfântă Ortodoxă…pp. 23;
32);
- cumpărarea şi împărţirea cărţilor lui Dogaru (acatiste şi paraclise, de la 100 până la
1.000 de exemplare) înlocuiesc pomenirile şi rugăciunile pentru morţi;
- intenţia de a canoniza pe unii adepţi ai mişcării: Nil Dorobanţu (Biblia…, p. 404),
MariA Românca (Biblia…p. 410), Maria Germanica (Biblia…, p. 411), Ana Românca,
împreună cu alţi prunci (Biblia…, p. 412); toţi aceştia au făcut parte din mişcarea
gherasimistă;
- practicarea spovedaniei în grup;
- promovarea unui tip de vizionarism lipsit de fundament teologic şi spiritual;
- salutul adepţilor ereziei cu formula: „Vaviov” (smerita salutare cerească);
Morale:
- interdicţia întemeierii unei familii; cei căsătoriţi, sub ameninţarea pedepsei divine,
trebuie să se despartă neîntârziat: mamele care au fete sunt obligate să facă rugăciuni şi slujbe
ca acestea să nu se mărite (Ţara Sfântă Ortodoxă…, p. 29);
- intenţia de a întemeia mănăstiri numai de fecioare;
- promisiunea unei locuinţe în cer celor care îşi vor da de pomană casa sau apartamentul;
- incitarea la agresivitate şi antisemitism (Ţara Sfântă Ortodoxă… pp. 161-162);
- ameninţarea persoanelor care vor face dezvăluiri despre ceea ce se întâmplă în interiorul
sectei cu moartea, în special în accidente (Ţara Sfântă Ortodoxă… p. 106);
- canoanele pentru răscumpărarea păcatelor (avort, relaţii extraconjugale…) constă în
cumpărarea şi răspândirea cărţilor lui Constantin Dogaru (Oştirea Sf. Arhanghel Mihail, p.
60); vinderea acestora în cantităţi însemnate au puterea să-i scoată şi din iad;
- susţinerea eugeniei sub pretextul că fetele şi femeile trebuie să fie perfect sănătoase
pentru a naşte generaţii de copii sănătoşi (Ţara Sfântă Ortodoxă…, p. 38).

12.6. Cazul Vasilica Barbu - Vladimireştii


Istoricul mişcării de la Vladimireşti
Cu privire la cazul din comuna Tudor Vladimirescu din jud.Tecuci,
petrecut cu tânără Vasilica Barbu in anul 1937, faptele sunt îndeobşte bine
cunoscute. Sub mirajul unor intâmplări neobişnuite, fetiţa Vasilica Barbu, de 16
ani, aflându-se la muncile câmpului, a avut în diferite rânduri vedenii cu chipul
"Mântuitorului" şi al "Maicii Domnului". Primind solia de a vorbi lumii, această
nouă vizionară cutreieră de atunci ţara, în lung şi în lat, ca să vorbească
poporului. Totodată, pe locul arătărilor s-au stârnit a veni mulţimi numeroase de
pelerini, s-au ridicat cruci, s-a plănuit zidirea unui Sfânt Lăcaş şi s-au petrecut
mereu tot felul de semne, de "minuni" şi de vindecări neobişnuite, certificate de mulţi preoţi
şi oameni de bună credinţă. Deoarece însă şi cazul acesta a fost primit cu prea mare uşurinţă
şi fără o verificare temeinică a elementelor lui, girat de mai mulţi oameni de seamă, este
nevoie ca, măcar acum – după atâtea fapte consumate – să se repună în discuţie această
pretinsă teofanie, pentru a şti şi dovedi adevărul.

Concepţii ale vladimireştilor şi combaterea lor


În cele de faţă, se vor expune o serie de puncte care au constituit
elementele... hotărâtoare ale "revelaţiei", dar care dovedesc de fapt tocmai
46
temelia şubredă pe care s-a clădit toată această lucrare de rătăcire. În afară de
observaţiile cuprinse in capitolul IX şi care se aplică şi la cazul din comuna
Tudor Vladimirescu, va fi reflectat şi de tras concluzia firească şi din următoarele puncte de
căpetenie, prezentate pe scurt.
Vedenia „Mântuitorului "
Vasilica Barbu susţine că L-a văzut pe Hristos în mai multe rânduri
coborând intr-o lumină mare dintr-un nor în chipul unui adevărat om, ca un
bătrân, "un moş bătrân, cu barba mare, mustăţile răsucite băgate în barbă, cu păr
mătăsos lăsat pe spate, iar îmbrăcămintea îi era albă şi lungă de i se vedea
numai degetele de la picioare şi largă la mâneci".
Deci într-un câmp nelocuit, adică în "pustie", Vasilica îl vede pe
"Hristos", coborând din norii Cerului, vedenie de care Însuşi Mântuitorul ne
îndeamnă să ne ferim. Căci Hristos nu va mai coborî pe norii Cerului decât la
Parusie (Matei 24).
Pe de altă parte, vizionara pretinde că Mântuitorul i s-a arătat sub chipul
unui adevărat om. De remarcat că Sfântul Ioan Evanghelistul, la descoperirea
Apocalipsei, când a fost răpit în Duhul, în Patmos, a avut numai o vedenie
alegorică şi simbolică a lui Hristos, după cum – tot după Înălţare –i s-a arătat şi
lui Caul, dar nu L-a văzut pe Mântuitorul în realitate, in adevărat trup omenesc.
Comparând, pe de altă parte, intensitatea cuvântulul lui Hristos din
vedenia Sfântulul Ioan Evanghelistul, care numai din citire îţi cutremură inima
ca un tunet ieşind din străfundurile lumii, fată de platitudinea cuvântărilor ţinute
de vedeniile Vasilichii Barbu sau a celorlalţi vizionari întâmplători, îţi poţi da
lesne seama de toată contrafacerea şi plăzmuirea unor asemenea descoperiri.
Cazuri de materializări
Printr-o întâmplare "suprafirească", petrecută încă la începutul
"descoperirilor" din comuna Tudor Vladimirescu, Vasilica Barbu găseşte în
ungherul casei el, o tainică sumă de bani, tot prin "minune", ca să poată călători
Vasilica la Bucureşti, în scopuri misionare. Grosolănia acestui caz de materializare se vede
ca a dat de gândit şi celor din jurul ei, încât n-a mai fost trecut în cărticica cu vedenii, deşi în
povestirile ei orale, faptul acesta a fost pomenit şi înregistrat de toată lumea care a auzit-o
vorbind.
Cum se explică oare aceste duplicităţi de circumstanţă, care jignesc
adevărul?
Cât despre cazurile de "materializări", acestea se întâlnesc tocmai în
domeniul lucrărilor de ocultism.
0 mănăstire de fecioare
În urma unor cerinte a "celor de sus", s-a pus la cale ridicarea unei
mănăstiri pe local arătărilor. Această mănăstire de maici urmează să cuprindă
numai fecioare.
Aşa s-a cerut de către pretinsa vedenie a Mântuietorului. "El a zis ca aici
se va face Altarul meu. Aici se va face mănăstire de maici şi numai de fecioare,

47
fără de timp" ("Minunile din com.Tudor Vladimirescu", p.42, Tip. Sf Mănăstiri
Cernica)108
În această privinţă, dacă în prima perioadă de viaţă creştină, diferitele
instituiri disciplinare ale Bisericii nu erau bine lămurite, iar statornicirea lor s-a
făcut de abia mai în urmă, ce rost ar avea ca să mai readucem acele confuzii în
Biserică? Dacă dintru început era cu putinţă ca şi o monarhie să poată deveni
"diaconiţă" sau ca "Episcopul să fie bărbat unei singure femei", ce ar putea
însemna ca într-o anumita eparhie a unei Biserici autocefale, să reintroducem
asemenea deprinderi? Pe de altă parte, cu privire la sensul adevărat al
monahismului şi la rosturile lui duhovniceşti, ce ar putea însemna să stabilim
deosebiri între, unele "maici fecioare" şi altele "nefecioare", reintorcându-ne
astfel la o concepţie cu totul primară, când păgânisinul îşi mai lăsase urmele de
influenţă în cretinism şi când factorul naturalist precumpănarea asupra celui
esentialist.109
Dar în adevărata esentă a credinţei noastre, oare creştinizmuI nu dă toată
reabilitarea şi toată curăţenia de neprihănire chiar şi celei mai desfrânate femei
care s-ar pocăi?
De bună seamă că Hristos nu îndreptăţeşte păcatul ci îl osândeşte, dar ne
dă deplină putinţă de iertare prin pocăinţă. Deci fiind absolvire întreagă faţă de
greşelile noastre, nu putem subestima pe unii credincioşi în favoarea altora. Prin
urmare, ce rost poate avea o mămăstire de fecioare ai cărei spiritualităţi i-ar
putea corespunde?
Oare Maria Magdalena, prima creştină, căreia Mântuitorul a găsit cu cale
să i se arate după înviere, ca să poată duce mai departe vestea cea bună, nu ar fi
socotită destul de fecioară prin lacrimile cu care a spălat picioarele Domnului,
pentru a putea fi primită eventual în Mănăstirea pe care o ridică Vasilica Barbu?
Şi Sfânta Egipteanca, desfrânată din Alexandria, care prin curăţenia vieţii ei din
pustie, ajunsese să nu mai atingă pământul cu picioarele când se ruga şi însăşi fiara deşertului
a venit să-i sape groapa, nu ar fi socotită nici dânsa destul de fecioară pentru a putea intra în
această mănăstire specială. Dar Evdochia, desfrânată din Samaria, care prin
pocăinţa şi credinţa ei s-a învrednicit ca să învieze şi morţii, nu ar fi nici dânsa
primită alături de tovarăşele Vasilicăi Barbu ?
De altfel, câte fecioare cu trupul pot fi desfrânate cu sufletul, iar Domnul
le socoteşte pe acestea drept necurate (de observat Tit. 1, 15).
Ce poate deci însemna instituirea unei asemenea mânăstiri, cu o astfel de
spiritualitate, care aminteşte de templele vestalelor din vremea pagână? 0 asemenea deosebire
de recrutare a maicilor, care este în afara rânduielilor actuale ale monahismului, ar duce,
bineînţeles şi la alte sminţeli; aşa de pildă: Un gând de trufie ar pune repede stăpânire peste
unele din acele măici fecioare, fată de alte maici nefecioare, de prin alte mănăstiri obişnuite;
iar dintre acestea multe s-ar mâhni pentru aceleaşi motive. O întristare duhovnicească s-ar
produce şi pentru atâtea alte minunate suflete. Într-adevăr, poate că unele mame vrednice care
au trecut cu cinste prin viaţa lor mireană, ar voi într-o zi să intre în monarhism; dar vai, de la

108
Minunile din comuna Tudor Vladimirescu, Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica, p. 42.
109
Mihail Urzică, Minuni şi false minuni, Editura Anastasia, 1993, p. 190.
48
început s-ar vedea stingherite la gândul că numai rămăşiţa ospăţului le va fi partea lor fată de
cele alese, fecioarele.110
În sfârşit, dacă ispita şarpelui neadormit ar face ca unele din aceste
fecioare alese să cadă cândva intr-un păcat trupesc (să nu fie) oare această
Mânăstire le-ar mai ţine înainte şi ca nefecioare – desfrânate sau le-ar izgoni
pentru pocăintă la o altă mănăstire mai ... de rând?
Diavolul în chip de călugăr
Când printr-o cursă foarte meşteşugită i se arată Vailicăi Barbu diavolul,
în chipul unui călugăr şi o îndeamnă să nu mai propovăduiască, în scopul de a-i
întări prin acest contrast de nălucire temeiul celorlalte vedenii, dânsa are o
atitudine cu total potrivnică faţă de spiritualitatea adevărată creştină.
Într-adevăr, ea spune: "blestematule, în focul Gheenei să rămâi şi suflarea
toată Moşul să ţi-o ia".111
În această privintă, nu îi este îngăduit mireanului ca să blesteme pe
diavol. Credinciosul mirean are destule arme ca să se apere de diavol: Sfânta
Cruce, postul, rugăciunea, precum şi tot ajutorul Bisericii. El trebuie prin
urmare, să rămână totdeauna într-o stare defensivă faţă de acest temut vrajmaş.
În schimb, prin ajutorul harului dumnezeiesc şi numai pentru
binecuvântate pricini (cazuri de oameni îndrăciţi sau de case stăpânite de duhuri
rele) numai preotul, prin taina preoţiei, are îngăduinţa şi arma necesară de a-1 ataca pe diavol,
citind moliftele Sfântulul Vasile după un anumit ritual. Încă şi aşa, se cunosc atâtea
cazuri când duhurile rele muncesc în felurite chipuri pe slujitorii Domnului
după împlinirea unor asemenea exorcisme.
Blestemarea diavolulul de către mirean este deci o mare nesocotinţă, iar
acel blestem nu-l poate atinge pe Ispititorul.
Ba, dimpotrivă, printr-o asemenea lucrare nechibzuită, diavolul ne prinde
şi mai bine în laţul lui, dându-ne impresia ca blestemându-l facem o faptă foarte
plăcută înaintea lui Dumnezeu. În această privinţă, "Arhanghelul Mihail când se
împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să
rostească împotriva lui o judecată de, ocară, ci doar a zis: Domnul să te mustre!
"(Iuda 9). Aceeaşi a fost însăşi atitudinea Mântuitorului când a fost ispitit in
pustie şi care n-a găsit cu cale să-l blesteme pe Ispititorul, ci numai l-a
îndepărtat cu aceste cuvinte: "Pleacă, Satano! ".
Aceeaşi a fost şi atitudinea tuturor sfinţilor din toate vremurile.
Este deci de la sine inţeles că dacă Dumnezeu ar voi sa-l pi ardă pe Satana,
cu o singura suflare a gurii Lui ar putea să-l nimicească în veci şi desigur n-ar mai fi nevoie
de ajutorul blestemelor noastre... Cu toate acestea, altele sunt judecăţile Domnului şi
altele sunt rosturile tainice ale firii, care nu ne sunt date să le cunoaştem în totul.
Aşadar, cum am putea să ne îngăduim să avem o altă atitudine decât aceea pe
care ne-o fixează Biserica şi care se cuvine să fie urmată de orice creştin smerit?
Iar asemenea adevăruri esenţiale ar trebui să le intuiască un vas ales al
Domnului, asupra căruia se face o descoperire dumnezeiască de o atât de
110
Ibidem.
111
Ibidem.
49
covărşitoare însemnătate. Căci vasele alese sunt călăuzite de îngerii Domnului
şi şi sunt insuflate de Duhul Sfânt Blestemarea diavolului de către mireni este
deci potrivnică esenţei creştinismului şi dovedeşte o răzvrătire împotriva lui
Dumnezeu: este o răzvrătire împotriva planurilor dumnezeieşti, prin care tocmai
Atotfăcătorul rabdă îndelung şi nu pierde pe diavol care se împotriveşte voii Lui
sfinte. De altfel, aceasta este şi "taina fărădelegii" despre care vorbeşte
Apostolul Pavel (2 Tesalonicieni 2).
În lucrarea de mântuire a sufletelor noastre, omul este dator de a se
supune tuturor incercărilor cu nădejdea în bunătatea de izbăvire a lui
Dumnezeu, rabdând toate până la sfârşit fără crâcnire. Cazul lui Iov, care atât de
mult a fost ispitit de diavol, trebuie sa ne fie pildă de răbdare şi de credinţă. Cât
despre faptul că Vasilica Barbu poate avea o concepţie atât de greşită asupra
sensului spiritualităţii creştine, este destul de explicabil, ţinând seama că izvorul
insuflărilor ei este cu totul dubios. Şi pentru a se înţelege că reacţia ei nu este
numai un simplu fapt, fără prea mare însemnătate, ci dimpotrivă oglindeşte o
perspectivă falsă în care se înnoadă alte firi tainice cu o comună obârşie, este
necesar de a mai adăuga următoarele:
Închipuita vedenie a Mântuitorului pe care a avut-o în stare de vis
vizionarul Ion Popa Gheorghe din Argeş, îi spune acestuia răspicat: "la voi în
lume se blestemă duşmanul numai o dată pe an, la Sfântul Vasile de către preot.
Datoria voastră ca creştini este ca în orice rugăciune ce faceţi în fiecare zi sau
noapte să blestemaţi pe duşman cu mătănii la pămiânt, căci greşeala se iartă,
dar nu se iartă dragostea către duşman, căci toţi cei ce nu,fac rugăcini şi
blestemaţi pe duşman la orice necaz, au dragoste către el ,şi nu vor vedea loţi
aceştia lumina feţei Mele!112
Iată deci că atitudinea individuală şi întâmplătoare pe care a avut-o
Vasilica Barbu, capătă aici forma şi conţinutul unei învăţături noi. Ni se dă
astfel o nouă învătătură, pe care Biserica Ortodoxă n-a avut-o niciodată, pe care
nu are nici acum şi pe care o osândeşte pentru faptul că nu poate mireanul să se
substituie preotului, căci numai el, ca slujitor al Altarului, este întărit printr-o sfântă taină cu
darul şi cu harul lul Dumnezeu.
Un păcat "care" nu este păcat
Ne povesteşte Vasilica Barbu ca întorcându-se într-o zi de la biserică cu o sticlă de
aghiasmă, sticla i-a fost smucită deaodată din mână de o putere nevăzută, dar nu s-a spart şi
aghiasma nu a curs pe jos. Iar mai apoi i s-a arătat în vedenie "Sfântul Simion Stâlpnicul"
care i-a spus: "Diavolul ţi-a ieşit în calea ta şi ţi-a luat sticla din mână, pentru ca aghiasma să
se verse şi tu să faci Păcat,,113
Ne întrebăm: Ce păcat ar fi fost dacă se scurgea pe jos din aghiasma?
Căci nu era aghiasma Mare şi era vorba de o aghiasma obişnuită deoarece cazul
pomenit s-a petrecut in ziua de 26 noiembrie 1937.
Oare la atâtea sfeştanii când se aruncă cu aghiasma peste pereţii şi
duşumelele caselor, se săvârşeşte un păcat? Dar la o slujbă de sfinţire când se
112
Ioan Sinescu, Puterea rugăciunii, Editura Noastră, ediţia a II-a, p. 27.
113
Minunile din comuna Tudor Vladimirescu, op. cit., p. 28.
50
pune temelia unei clădiri şi se udă cu aghiasma pământul cu toate împrejurimea,
iar lumea calcă pe locurile stropite este un păcat? Şi de ziua Sfântulul Trifon,
când se aruncă cu apă sfinţită peste pământul descoperit şi peste semănturi ca să
rodească câmpul şi grădinile, iar dacă aghiasma ar cădea şi peste ceva necurat s-
ar săvârşi un păcat?
De ce atunci o asemenea ciudăţenie vicioasă care se împotriveşte
rânduielilor Bisericii şi stropirii cu aghiasmă?
Sfânta Predanie ne pomeneşte despre un singur caz asemănător, acela
care se întârmplă cu Sfânta Împărtăşanie care ar cădea jos. Numai pentru acest
caz sunt prevăzute norme de a îndepărta Sfântul Trup şi Sânge al Domnulul de
pe locul undea căzut. Dar ciudăţenia cu cazul acesta mai are şi o altă latură. Este vorba de
starea de "neprihănire" de care s-ar putea bucura Vasilica Barbu înaintea lui Dumnezeu, fiind
ferită de puterile de sus de a săvârşi chiar şi un "păcat fără voie", atunci când, independent de
dânsa, îi căzuse sticla cu aghiasmă din mână. Prin urmare, dacă Dumnezeu nu a lăsat-o să
săvârşească nici un păcat atât de mic – dacă ar fi propriu-zis acesta un păcat – cum ar lăsa-o
să săvârşească păcate mai mari?
Pe nesimtite, se infiltrează astfel în sufletele celor slabi veninul trufiei. Şi
chiar dacă unii dintre aceştia se mai pomenesc spunând cândva că sunt "
păcătoşi", dar prin manifestările lor ei dovedesc o convingere contrarie ei se
arată multumiti de ei înşişi şi se socotesc drepţi, milostivi şi curati, ba chiar
aleşii şi sfinţii lui Dumnezeu. 114
Semne de cucernicie aparentă
În ziua de Bobotează 1938, în timpul sfintei slujbe, când se săvârşea
Sfânta Liturghie, Vasilica Barbu vede presupusul chip al Mântuitorului
deasupra Sfintei Mese (este de remarcat analogia acestui caz cu vedenia lui
Petrache Lupu, tot în Altar).
Când preotul a ieşit cu Sfânta Evanghelie şi cu Sfintele Daruri, Vasilica
povesteşte că a văzut ieşind din Altar "mulţi îngeri care se aşezau pe umărul
drept la toţi aceia care steau în genunchi; iar pe cei care erau în picioare îi
ocoleau şi intrau iar în Sfântul Altar”.115
Într-adevăr, dacă îngenunchierile la Sfânta Liturghie sunt acte de
cucernicie, în schimb, câţi oameni care îngenunchiază prin Biserici, nu sunt în
realitate decât nişte vrajmaşi ai lui Dumnezeu: desfrânati care trăiesc în
fărădelege, mincinoşi care plănuiesc viclenii, iubitori de argint, rătăciţi de la
adevărata credinţă, spiritişti sau alţi răzvrătiţi care pângăresc cu toţii locul în
care îngenunche... Şi oare câţi alţi credincioşi, cu înfăţişări de multă cucernicie,
nu sunt de fapt lipsiţi de orice trăire lăuntrică?... Pe de altă parte, poate că
tocmai unii creştini mai putin nevoitori, care nu stau in genunchi la slujbă din
pricina unor vătămări trupeşti, se roagă lui Dumnezeu cu mai multă credinţă şi
cu o inima mai smerită! ...

114
Mihail Urzică, Minuni şi false minuni, Editura Anastasia, 1993, p. 194.
115
Ibidem.
51
Totodată, poate că tocmai unii din cei ingenunchiaţi, în timp ce preotul a
ieşit cu Sfintele Daruri, rătacesc cu gândurile pe alte meleaguri sau sunt
preocupaţi de a cerceta pe cei din jurul lor.
Pe temeiul acestei vedenii, desigur că untii dintre aceiaşi "ingeri", s-ar fi
aşezat altădata- şi pe umărul drept al fariseului din parabola Mântuitorului, care
se bucura în inima lui că Dumnezeu nu 1-a făcut păcătos ca pe vameş. Si totuşi,
vameşul cel păcătos care stătea mai neobservat de o parte, era mai curat la inină
şi a fost mai plăcut inaintea lui Dumnezeu. Dacă îngenunchierile sunt bune, nu
inseamna însă ca să socotim elementele exterioare şi secundare ale
creştinismului, drept valori lăuntrice şi principale. Satana, care vrea să ne
smulgă din adevdrata viaţă duhovnicească, caută să ne ispitească cu
formalismul lucrurilor şi cu înfă-ţişările din afară ale credinţei. Dar formele se cer
numai respectate şi nu proslăvite.Prin asemenea ispite şi închipuiri, credincioşii pot
ajunge să judece lumea prin biserici, cu gândul că la unii se asează Ingerii
Domnului pe umăr, iar la alţii nu...

O falsă duhovnicie
În ziua de 28 ianuarie 1938, făcându-se sfinţirea Crucii din comuna Tudor
Vladimirescu, s-a arătat iar pretinsa vedenie a "Mântuitorului"care, după ce a
făcut inconjurul lumii adunată! la "Sfânta Slujbă", a venit la Vasilica Barbu şi i-
a spus: Iată aceste suflete le-am spălat cu Duh Sfânt şi spune-le că de acum să
nu mai greşească ". Mulţimea striga: "Doamne iartă-ne, că de acum nu mai
greşim" (despre această afirmare textuală, mărturiseşte însăşi Vasilica Barbu în
scris, printr-o comunicare semnată de mai mulţi martori).116
După cum s-a arătat în precedentele capitole, un punct comun care
pecetluieşte fiecare din întâmplările "suprafireşti" petrecute în ultima vreme la
noi în ţară, a fost tendinţa de înlocuire a Sfintelor Taine ale Spovedaniei şi ale Împărtăşaniei
prin diferite născociri antihristice. În acest chip, vrăjrmaşul cel nevăzut a căutat să
îndepărteze din uz şi să scadă din însemnătate, rostul adevărat al duninezeieştilor Taine,
lăsate dinadins pentru mântuirea noastră. Din asemenea împrejurări, prin care ni se desfăşoară
pe dinainte atâtea vedenii şi semne impresionante, multă lume este ispitită ca să atribuie o alta
însemnătate tainică faptului că însuşi Mântuitorul coboară în mijlocul nostru, în cutare sau
cutare loc, ca să ne spele prin Duhul Sfânt sufletele de păcate, decât dacă ne-am mărgini de a
ne duce la un simplu popă de tară ca să ne mărturisim lui de păcate. Deci Aşezământul
Bisericii pe care Hristos 1-a instituit prin jertfa Lui este micşorat şi trecut pe o linie
secundară. Mulţi se duc la Biserica şi o cinstesc, dar nu mai trăiesc prin Biserică,
adică prin împărtăşirea cu toate Tainele lui Hristos. Dar, "din această pricină,
Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună, pentru ca toţi
cei ce n-au crezut adevărul şi au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi" (II
Tesalornicieni 2, 11-12).
0 învăţătura antihrista
În ziua de joi 30 martie 1939, Vasilica Barbu povesteşte că a văzut "o
persoană îmbrăcată ca Arhanghelul Mihail". (Deci Vasilica are în cugetul ei

116
Minunile din comuna Tudor Vladimirescu, op. cit., p. 42.
52
chipul din icoană al Arhanghelului pentru a face o asemenea precizare. Cu toate
acestea, altadată a văzut nălucirea unui copil de 5 ani, care i-a spus că era
Arhanghelul Gavril şi ea crezuse fără nici o împotrivire). Şi această nălucă îi
spune: "Iată am venit să-ţi spun că de postul, rugăciunea şi milostenia ce o faci
tu, ţi s-a găsit în Ceruri un scaun de mărire". Vasilica Barbu are totuşi o tresărire
şi îi spune: "Sfinte Mihail, nimic bun n-am făcut înaintea lui Dumnezeu, sunt o
pacătoasă". El îmi zice: "Nu spune că eşti păcătoasă, căci sunt trimis să-ţi zic
aceste cuvinte". După puţin, închipuirea a dispărut, dar Vasilica s-a întrebat cu
sufletul îndoit: "N-o fi fost Diavolul?".117
Iată în sfârşit o tresărire spre adevăr. Dar ce folos? Căci această arătare nu
a însemnat decât pregătirea unei alte curse temute.
A doua zi, la 31 martie 1939, Vasilica relatează următoarele (citatele sunt
luate textual din acelaşi document semnat de mai mulţi martori şi de când s-a
făcut pomenire mai sus):
"Când îmi făceam rugăciunea în chilie, văd că apare Prea Sfânta
Fecioară; eu cu frica de la Îngerul din ajun, am ridicat imn de slavă care Prea
Sfânta Fecioară". (De astă dată, vizionara n-a mai avut îndoielile din ajun şi
drept urmare, socoteşte de îndată că năluca care îi stătea înainte, era întradevăr
Maica Precista. Tocmai această înşelăciune fusese urmărită şi de Satana, pentru
a se folosi de o astfel de împrejurare şi a strecura o nouă învăţătură otrăvită, care
să smintească lumea).
Şi Vasilica continua: "Atunci Prea Sfânta Fecioară a dat raze de lumină
atât de puternice, încât eu n-am putut să privesc şi am lăsat capul jos. Prea
Sfânta Fecioară îmi zice: "De ce te rogi pentru Dumitra care este plecată de pe
acest pământ? Roagă-te pentru omenirea care slujeşte păcatului". Eu mă rugam
pentru o copilă de 4 ani care murise arsă de foc şi îi răspund: "Prea Sfânta
Fecioară, mama ei mi-a spus să mă rog pentru ea". Prea Sfânta îmi zice: "La
Ziua Judecăţii eu voi întâmpina pe dreptul Judecător cu fecioarele iar Îngerii
cu pruncii". Prunc ori fecioară ce va fi pentru întâmpinare, trebuie să plece de
pe acest pământ în dureri şi suferinţe grele".118
De unde oare o asemenea învăţătură eretică, când ştiut este din Sfânta
Scriptură că "Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul Arhanghelului şi cu
trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din Cer şi întâi vor învia cei morţi în
Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi răpiţi împreună cu cei în nori ca să întâmpinăm
pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul ". (I Tesalonicieni 4, 16-17).
Urmează deci că Domnul va fi întâmpinat în văzduh de toţi credincioşii
Lui cuvioşi, care vor fi păstrat legătura cu El prin Sfintele Sale Aşezăminte, deci
indiferent de vârsta fiecăruia sau de condiţia că unii ar fi răposat în feciorie, în
dureri şi suferinîţe grele, iar alţii, căsătoriţi, ar fi răposat uşor şi fară dureri !
Dar în afara de această învăţătură greşită, mai rămâne însă un ghimpe
veninos. Este îndemnul de a nu ne mai ruga pentru copiii şi fecioarele răposate.
117
Mihail Urzică, Minuni şi false minuni, Editura Anasxtasia, 1993, p. 250.
118
Ibidem.
53
În realitate, Biserica se roagă şi pentru prunci şi pentru fecioare şi pentru toti.
Iată deci coarnele Satanei.
Înşelatoare slavă cerească
Revenind asupra împrejurării când Vasilica Barbu a văzut nălucirea
Satanei în chipul Arhanghelului Mihail, observăm că în timp ce atunci s-a îndoit
în sufletul ei pentru vestirea de mărire ce i se aducea, într-o altă împrejurare,
când s-a văzut răpită în duh de alte vedenii şi mai ispititoare, care o înconjurau
cu mare slavă, nu s-a mai îndoit de acele năluciri, ci a primit ispita, socotindu-se
vrednică de toate cinstirile care i se făceau. Ea povesteşte astfel că din mijlocul
unor treburi cu care se îndeletnicea în casa et, s-a "pomenit în palate mari şi
foarte luminoase în faţa unui scaun de o frumuseţe rară unde sta Mântuitorul; iar
in dreapta lui stătea Prea Sfânta Fecioară; în stânga lui o multime de preoţi, iar
în dreapta Prea Sfintei Fecioare o mulţime de femei, îmbrăcate în alb şi având
pe cap câte o coroană". Apoi aude glasul "Mântuitorului" care îi spune: "Iată
vrem să-ţi dăm un dar", şi tot acel sobor ceresc începe atunci a cânta imnuri de
bucurie pentru Vasilica Barbu, care este îmbrăcată monahiceşte. Şi
"Mântuitorul" îi spune că i se arată ei toate acestea pentru "râvna şi dragostea
ei”.
La cele de mai sus, socotesc că orice comentarii ar fi de prisos. Se
întelege destul de bine cât de iscusită este viclenia Ispititorului pentru a parodia
Împărăţia şi slava lui Dumnezeu în chipul unei astfel de arătări cereşti şi în scopul de a momi
inimile slabe şi lesne înclinate spre trufie.
Dar aici mai apare şi o altă perspectivă prmejdioasă a unei asemenea întreprinderi.
Este vorba de faptul că toate acele 37 fecioare, împinse atât de precipitat spre călugărie, de
mirajul nălucirilor tovarăşei lor Vasilica, nu au dat încă nici o dovadă până acum că au în
realitate o chemare serioasă spre viata monahicească. Călugăria reprezintă o viaţă aspră şi
grea, plină de renunţări, bizuită pe o ascultare oarbă şi necesită o chemare firească şi o
verificare de mulţi ani pentru a se şti şi cunoaşte sufletul cuiva.
Deci ce chezăşie de seriozitate pot aduce cu sine acele tinere fete, încă lipsite de
experienţa vieţii? Şi ce se va întâmpla cu ele, dacă fiind recrutate pe simplul temei că sunt
fecioare, dupe o trecere de câţiva ani, multe din ele îşi vor simţi pornirile aprinse spre o altă
viaţă? Unele vor fugi poate din mănăstire ducându-se în lume, iar altele vor cădea poate în
păcate, dar în ascuns şi sub aceeaşi haină monahicească, pe care vor ca s-o îmbrace acum cu
prea multă grabă...

12.7. Turma Sfântului Ilie


În 1994, Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei a studiat fenomenul religios
eretic, de tip inochentist puritan intitulat “Turma Sfântului Ilie”. Cu aceasta a condamnat
următoarele învâţăturile greşite profesate de conducătorii şi adepţii acestei mişcări. Şi anume:
-Dumnezeu este înlocuit cu Sfântul Ilie (idolatrie);
-crede în reîncarnare (metapsihoză) în sesnul că Sfântul Ilie s-ar fi reîncarnat în
persoana Sfântului Ioan Botezătorul, apoi în Inochentie care a trăit în secolul XIX-XX-
iniţiatorul mişcării de la Balta (Basarabia), apoi într-un oarecare Ioan Zlotea şi ulterior în
Alexie (Anton) Cojocaru din Buzău.
-învaţă o preoţie specială “a Sfântului Prooroc Ilie”;

54
-practică spovedania prin corespondenţă, chiar spovedania la unii mireni, aşa cum a
fost preoţia Sfântului Ilie;
-practică transmiterea aşa-ziselor “mesaje primite din cer”;
-citesc acatistul zis “al Sfântului Prooroc Ilie” care conţine îndemnuri la crimă şi
violenţă;
-învaţă şi practica căsătoriei albe. Preoţii care au copii nu se mântuiesc( asta pe
considerentul că organul sexual este de la diavolul) ;
-salutul lor de recunoaştere “Hristos a înviat” de duminica până joi, “Maica Domnului
a înviat” sau “Părintele Inochente a înviat” în celelalte zile.
-secretul sectei este pus sub autoritatea jurământului, fie pe Sfânta Evanghelie, fie pe
Sfânta Cruce;
-parctică prozelitismul;
-prevestesc pedepse asupa omenirii;

12.8. Fiii luminii


Într-o zona calcaroasă, în peştera de la Roşcani, câţiva oameni şi-au găsit adăpost, acum
mai bine de 10 ani. Veniseră aici pentru a-l urma pe învăţătorul lor, Francisc Maitreya, şi pentru
credinţa întemeiată de acesta, „Noua învăţătură”. Şi-au părăsit familiile şi au renunţat la viaţa
lumească pentru a trăi în post şi rugăciune, aşa cum le cere mentorul lor. Au primit înţelegere
din partea autorităţilor locale şi a Direcţiei Silvice Deva şi, într-un timp scurt, au ridicat un schit,
pe care l-au numit „Schitul luminii şi iubirii”. Iar ei, pustnicii din peştera de la Roşcani, s-au
autointitulat „Creştinii noii ere” sau „Fiii luminii”.
„Noua învăţătură”, credinţa îmbrăţişată de „Fiii luminii” din peştera de la Roşcani, a
stârnit, pe de-o parte, valuri de protest şi de neîncredere din partea sătenilor de aici, iar pe de alta
parte, a atras adepţi şi discipoli de pretutindeni, din ţară şi din străinătate. Credinţa este un
amestec cel puţin ciudat între ortodoxism îmbinat cu cutume din religiile orientale, hinduism şi
budism. Adepţii lui Maitreya fac cruce ca ortodocşii, îi slăvesc pe Iisus Hristos şi pe Maica
Domnului, dar cred în reîncarnare, fac exerciţii de yoga si meditaţii. Pustnicii din peştera de la
Roşcani nu mănâncă deloc carne şi, de cele mai multe ori, nici ouă, lapte şi brânza. Locul de
rugăciune, altarul din peştera, unde n-ai voie să intri încălţat, este o încăpere mică, circulară,
tapisată cu stofa roşie. Simbolurile credinţei „Noii învăţături” sunt aplicate pe unul din pereţii
altarului: o cruce din lemn, o candela, trei imagini reprezentând calea iniţiată de învăţător şi
fotografia acestuia, în timpul unei meditaţii. Atât drumul până la altar, cât şi locul de rugăciuni
sunt luminate feeric de lumânări.
În rugăciuni, învăţătorul Maitreya, maestrul spiritual, este invocat de multe ori şi
preaslăvit. „În numele Tatălui, al Fiilor şi-al sfanţului Soare” este începutul unei rugăciuni a
discipolilor lui Maitreya. învăţătorul este cel de-al şaptelea avatar, adică fiu al lui Dumnezeu,
primii şase fiind Krishna, Rama, Buda, Mahomed, Zamolxes şi Iisus, afirma discipolii lui
Maitreya.
Credincioşii de la schitul din Roşcani susţin ca învăţătorul lor a vindecat sute de
persoane, din ţară şi din străinătate.
Lăsata să moară
Unul dintre evenimentele care au şocat opinia publica din întreaga ţară s-a petrecut in
aprilie 1997. Ofelia, o tânără de 26 de ani din Oradea, judeţul Bihor, asistentă medicală, bolnavă
de diabet şi dependenta de insulina, îndrumată de discipolii lui Maitreya, a ajuns la Roşcani.
Aici, cu acordul ei, Ofelia a acceptat tratamentul naturist cu ceaiuri din plante şi ierburi făcute de
pustnici. La câteva zile după ce a ajuns în peşteră, tânăra a intrat în comă diabetică şi, la puţin
timp, a murit. Părinţii fetei i-au dat in judecată pe Ionel Pârvan, „fratele Ionel”, şi pe Ana

55
Biro, asistentă medicală la dispensarul din Dobra, pentru ca n-a acordat îngrijirile medicale.
Asistenta a fost achitată, însă Ionel Pârvan a primit un an cu suspendare şi obligaţia de a plati
familiei daune de 17 milioane de lei.
În urma scandalului, activitatea din peştera a fost suspendată de autorităţi, dar membrii
Maitreya s-au răspândit în toata ţara, unde îşi desfăşoară activitatea in continuare.
Profesor de desen, transformat in guru
Francisc Horvath s-a născut in Deva. Copilăria şi-a petrecut-o la Cristur, până la 15 ani.
A urmat Liceul de arte plastice, lucrând mai apoi la „Elba” Timişoara, ca tehnician, apoi designer
şi profesor de desen în Vaslui. Despre Francisc Horvath, care după 1990 si-a schimbat numele in
Maitreya (existând chiar in buletin).
Unii îl cred vindecător, dăruit cu puteri divine miraculoase. Cert este însă că el este
departe de a putea fi considerat un om obişnuit. Membrii sectei înfiinţate fără nici un cadru
juridic îl consideră al doilea fiu al lui Dumnezeu, deşi mai mulţi specialişti l-au caracterizat drept
un om bolnav. Adepţii lui Francisc se îmbracă în togi albe, cu brâu verde şi desagi roşii, şi fac
dese pelerinaje prin ţară. Adepţii consuma „băuturi sfinte”, în realitate euforizante.
„Răstigniţi-mă!”
Maitreya a murit în urma cu aproximativ trei ani, prin înfometare. Sătenii vorbesc că el
îşi dorea să moară pentru că „nu era înţeles”.După acel moment, adepţii lui au părăsit peştera.
Unii şi-au cumpărat locuinţe ori s-au mutat „în gazdă”, în Roscani. Alţii au plecat în alte judeţe.
Odată cu dispariţia mentorului, localnicii au sperat că secta şi credinţa membrilor ei s-a risipit,
însă, zic ei, nu a fost aşa. „Noua speranţă” funcţionează şi acum. O dată pe lună, adepţii lui
Maitreya, atât cei din Roşcani, cât şi cei din ţară, se adună in faţa peşterii, unde îl slăvesc prin
rugăciuni pe maestrul lor spiritual, trecut in nefiinţă.
Francisc Horvath Maitreya a fost unul dintre cele mai controversate personaje. Dacă unii
îl credeau vindecător, în viziunea altora, el era caracterizat drept un om cu probleme psihice.
Unul dintre cei care l-au cunoscut declara: „Mai demult, într-un an, în Vinerea Mare, umbla prin
sat, pe la Cristur, unde s-a născut el şi se ruga de oameni să-l răstignească. „Răstigniţi-mă!
Răstigniţi-mă!, le zicea oamenilor.

12.9. Secta vidrenilor


Manifestările sectelor, mai mult sau mai puţin numeroase, sunt de cele mai multe ori
bizare si extrem de periculoase, ele mergând de la izolarea in comunitate, dispreţul faţă de
anumite obligaţii constituţionale, până la comportamente mai grave care pun, de multe ori, în
pericol viaţa şi sănătatea fizică sau mentală a lor şi a celor din jurul lor.
Un exemplu concludent în acest caz îl reprezintă cel al Sectei Vidrenilor din judeţul Cluj.
Sătenii din comuna Măguri-Răcătău susţin ca la ei în localitate, sectanţii vidreni sunt nişte
oameni retraşi, nu primesc pe nimeni in casele lor, nu cer ajutorul nimănui, nici măcar atunci
când se îmbolnăvesc. Membrii sectei sunt desprinşi din Biserica Penticostală. Există, până acum,
peste 100 de adepţi, care deja s-au izolat de restul comunităţii, după ce, liderul lor le-a spus că,
într-un vis, Dumnezeu i-ar fi cerut acest lucru. Gruparea s-a format în urmă cu mai bine de 20 de
ani, conducătorii lor, Ion şi Nicolae Vidreanu, refuzând să se mai supună canoanelor bisericii din
care făceau parte. În urma desprinderii lor, aproape 100 de enoriaşi au fost excluşi din Biserica
Penticostală. Vidrenii nu au in case televizor sau radio, deoarece le considera lucrurile Satanei.

Vidrenii mor, refuzând ajutorul medical


O caracteristică a acestei secte este faptul ca membrilor le este interzis accesul la medic,
chiar şi cazurile de extremă urgenţă, cum sunt naşterile, fiind rezolvate fără cadre medicale.

56
Femeile nasc fără supraveghere medicală, doctorii comunei susţinând chiar că, şapte
dintre membrii sectei au murit pentru ca au refuzat asistenţa medicilor. Trupurile neînsufleţite ale
acestora au fost, astfel, îngropate fără autorizaţie, la marginea pădurii.
E deja celebru cazul unei femei, care, după a 8-a naştere, nu a fost dusă la spital pentru ca
familia i-a interzis acest lucru şi complicaţiile apărute i-au adus moartea. Soţul, cuprins de durere,
s-a desprins din secta şi s-a izolat în alt cătun.
Secta „Vidrenilor” este o fortăreaţa a umanităţii. „Este o lume în care nu se poate intra.
Vidrenii sunt oameni care nu vorbesc cu nimeni din afara cultului lor. Străinii sunt trataţi ca nişte
obiecte. Daca cineva îi saluta, ei lasă imediat privirea în pământ şi încearcă să se îndepărteze cât
mai repede”, explica primarul localităţii.
Izolarea Vidrenilor înseamnă mult mai multe. În primul rând, căsătorii şi concubinaje în
sânul aceleiaşi familii, obiceiuri ilegale şi imorale. Mai mult, cei din cultul excomunicat de
Biserica Penticostală, refuză orice tratament medical. Ei sunt practic un cartier mărginaş din
Măgura Răcătău şi, deşi, sunt oameni care nu creează probleme, izolarea şi povestea lor reprezintă
un stigmat pentru localitate. Au tot felul de ciudăţenii.
«La eclipsa s-au închis în casă aşteptând sfârşitul lumii. Am încercat, evident, sa stăm de
vorba cu ei, dar nu a fost posibil. Am povestit mai bine de o jumătate de oră în pustiu. Parca
vorbeam cu nişte mobile”, mărturiseşte un sătean.
„Dacă le moare unul dintre ei, îl îngroapă în curtea casei. În plus, n-au acte şi nu vor să se
înregistreze sub nici un chip la autorităţi. Fac şcoală până la o vârstă fragedă, apoi renunţa. Trăiesc
într-un peisaj superb, în creierii munţilor, dar refuză comunicarea. Trăiesc ca nişte muţi care nu
vor să audă nimic”, spune primarul localităţii.
Problema acestei secte este una foarte gravă. Cercetând doctrina lor putem observa ca ei
nu acceptă sub nici o forma moralitatea unei vieţii normale. Acest lucru este un semnal de alarmă
deoarece putem vedea cât de uşor un om desprins din alta sectă poate da naştere unei alte secte
care nu numai că este rătăcită doctrinal, spiritual dar are şi probleme legate de bunul mers al
societăţii de viata lor, de sănătatea şi educaţia lor.

12.10. Alte fenomene:


Pucioasa-Noul Ierusalim, Radiestezia, Ioneştii, Desanca, Trezirea spirituală în Noua
Energie(Dumitru Ioan Branc – Arad), MISA etc.

57
XIII. OCULTISMUL ŞI PRACTICILE OCULTE

Trăirea duhovnicească a credincioşilor este ameninţată pe lângă prozelitismul sectar şi


de către diferite influenţe venite din afară. Există răbufniri şi manifestări ale rătăcirii
religioase, situaţii ce contravin învăţăturii creştine, cât şi convieţuiri sociale, acestea purtând
numele de practici oculte sau înşelătorii. Aceste practici au fost combătute încă din Vechiul
Testament, condamnate de Mântuitorul şi îndepărtate de Sfinţii Apostoli.
Poporul român a moştenit o serie de practici din religia veche geto-dacă. Strămoşii
noştri foloseau unele ocultisme nu pentru a atrage divinitatea, ci pentru a intra în comuniune
cu ea. Unele practici la traco – daci au fost aduse de popoarele migratoare în mileniul I î.Hr.
şi mileniul I d.Hr. folosirea unor asemenea practici, după învăţătura Bisericii noastre, vine şi
de la vrăjmaşul vieţii omului, tatăl minciunii, diavolul, care dintru început a fost tulburător al
sufletului şi distrugător al vieţii (In. 8,44). Acţiunea diabolică este îngăduită în lume prin ,
împotriva acesteia se ridică harul care-l fac pe om să deosebească ceea ce vine de la cel rău,
ceea ce e bine şi ceea ce e rău.
Manifestările diavolului prin practicile vrăjitoreşti au fost date în vileag de Sfinţii
Părinţi, de aceea de Taina Sfântului Botez se cere lepădarea de satana, de toate lucrurile lui şi
de toţi îngerii lui. Prin superstiţie, magie şi vrăjitorie, înţelegem mijloace false de dovedire a
unei forţe divine care intervine în lume şi asupra omului la cererea practicianului.

13.1. Divinaţia sau pretinsa putere de a lucra cu forţele divine. Aceasta se practică
de vrăjitori în medii de ignoranţă. Specialiştii pretind că pot smulge ajutorul divinităţii şi în
acelaşi timp, pot intensifica puterea diavolului asupra acelora cu care pacienţii vraciului nu se
împacă. Persoanele care apelează la divinaţie sunt indivizi care nu au încredere în ei şi
nemulţumiţi de ei înşişi. Practicienii folosesc amulete, talismane şi alte mijloace empirice.
Divinaţia nu poate fi confundată cu invocarea Sfântului Duh pentru transmiterea
harului necesar mântuirii prin Sfintele Taine. Vocaţia acestor haruspicii este înşelarea şi
şarlatania, totul este bazat pe minciună. Divinaţia este o practică a religiilor naturistă rămasă
în conştiinţa oamenilor din negura vremurilor.

13.2. Chiromanţia sau practica detectării soartei şi viitorului în palmă este o


prctică ocultă veche . de această practică sunt pasionate persoanele tinere şi alţi indivizi care
au avut necazuri în cursul vieţii. Ghicitul în palmă este o pasiune folosită de asirieni, egipteni,
apoi de greci şi romani. Această practică este practicată şi astăzi, dar s-a depăşit forma ocultă,
s-a trecut de la cercetarea fenomenului psiho-fizic. În decursul istoriei biblice, reprezentanţii
aleşi ai poporului evreu posedau forţa braţelor în transmiterea cuvântului sfânt. În Noul
Testament Mântuitorul foloseşte btaţele în multe împrejurări. Cele mai sensibile fapte şi
minuni asupra Sa şi asupra omului şi naturii înconjurătoare le face cu mâinile.
Punerea mâinilor la hirotonie şi transmiterea dumnezeiescului har este o taină.
Evident practica chiromanţiei nu are nici o tangenţă cu adevărul ştiinţific sau cu hirotonia.

58
Ghicitul în palmă este o practică în scop ascuns de înşelare. În multe cazuri tinerii care
ascultă de soarta mâinii au ajuns la disperare, la sinucidere, iar alţii la fuga de răspundere în
faţa vieţii. Practica ocultă a chiromanţiei trebuie cotată ca o îndeletnicire contrară legilor şi
moralei.

13.3. Astrologia sau cititul în stele pentru cunoaşterea viitorului omului este o
practică multimilenară, cerul constituind o atracţie permanentă pentru om. Cu toate că astăzi
cunoaştem existenţa planetelor este o adevărată avalanşă despre astrologi, după cunoaşterea
soartei omenirii din zodiac, stele şi galaxii încă nedescoperite. Ca şi în domeniul
chiromanţiei, astrologia prinde în mreaja ei destui creduli. Nu este mai puţin adevărat că
stelele şi în general astrele au constituit motivul de urzire al folclorului la fiecare popor. În
ceea ce priveşte practica ocultă, astrologia are mai multe compartimente: cititul în stelele
naşterii, ale morţii în astrele amorului, luna cu fazele ei binefăcătoare atrăgătoare sau cu
semnele de vremuri tulburi (eclipse parţiale sau totale). Pe lângă partea ocultă a astrologiei,
cercetarea cerului şi cercetarea amănunţită a zodiacului, secretele şi ciclurile lui au pus
temelia calendarului. Deci astrologia este o practică obscurantistă care caută să explice unele
situaţii din viaţa omului legate de astre şi mişcarea lor. Aşadar soarta şi destinul legate de
stele şi de planete este o autoînşelare condamnată de Biserică, socotită un pericol social.

13.4. Vrăjitoria sau ghicitul. Începuturile ei


Lumea, ca de altfel întregul cosmos, ar fi lipsită de sens dacă nu ar exista această
făptură minunată, acest inel de legătură între cer şi pământ - cum a fost adesea numit omul de către
Sfinţii Părinţi - , înzestrată cu o facultate unică, raţiunea, prin care să poată cunoaşte, pe de o parte,
raţiunile sădite în fiecare lucru (şi prin aceasta să se înalţe la Raţiunea supremă care le-a sădit pe
ele) şi, pe de alta, să se cunoască pe sine însăşi.
Dintotdeauna omul a avut această preocupare de a se cunoaşte pe sine însuşi şi de a
înţelege natura înconjurătoare. Această nevoie de cunoaştere izvorăşte din dorinţa lui de a afla
răspunsuri unor întrebări cu privire la existenţă, la anumite fenomene ale căror cauze îi erau
necunoscute. Multe din aceste întrebări rămânând fără răspuns, omul primitiv se simţea
înconjurat de o lume misterioasă şi chiar ostilă şi a început să creadă în existenţa unor fiinţe mai
puternice, care îl puteau ajuta dar puteau să-i i zădărnicească planurile. Prin magie omul a crezut
că poate stăpâni aceste forţe şi le poate face să lucreze în favoarea lui.
Prin urmare magia a luat naştere „în condiţiile în care cunoaşterea lumii era încă
rudimentară. În credinţa omului din vechime, practica magică apărea ca singura capabilă să-1
ajute, iar vraciul, vrăjitorul, şamanul - doar ei - puteau să determine fenomenele a-i fi
favorabile”119. Puerilă şi irelevantă pentru omul modern ea a reprezentat pentru cel primitiv
un fel de supapă, un ajutor pentru depăşirea dificultăţilor practice, care se iveau la fiecare pas.
Ea are în vedere diferitele activităţi şi stări omeneşti şi este direcţionată „înspre relaţia dintre
natură cu omul şi cu activităţile umane afectate de ea”.120
Referitor la originea practicilor magice s-au formulat numeroase teorii, dintre care vom
aminti câteva, arătând părţile lor pozitive dar şi lipsurile lor.
1. Teoria demonologică, explică originea magiei prin intervenţia diavolului, teorie ţinută
la mare cinste în creştinismul apusean.
Ea pretinde că omul poate pactiza cu diavolul pentru îndeplinirea unor acţiuni
miraculoase, supranaturale. Partea pozitivă a acestei teorii e că divulgă abilitatea vrăjitorilor,

119
Gheorghe V. Brătescu, Vrăjitoria de-a lungul timpului. Ed. Politică, Bucureşti, 1985, p. 8.
120
Bronislaw Malinowski. Magie, ştiinţă şi religie. Ed. Moldova, Iaşi, 1993, p. 8.
59
înşelătoria şi dibăcia mâinilor, însă nu ia în considerare şi alte elemente, care ar putea explica
împreună cu ea adevărata origine a practicilor magice.
2. Teoria asociaţionistă, este expusă de antropologul şi psihologul englez James Frazer în
cartea sa Ramura de aur. Frazer are dreptate atunci când socoteşte magia o ştiinţă falsă şi
mincinoasă, o artă avortată sau sterilă. Dar e greu de crezut că oamenii primitivi şi-au putut
închipui că lucrurile sau fenomenele din natură acţionează unele asupra altora şi se influenţează
unele pe altele, după cum stările sufleteşti se influenţează şi se asociază între ele. Factorul
pozitiv al acestei teorii este că pune apariţia practicilor magice nu într-o cauză exterioară, ci într-
una interioară psihologică.
3. Teoria lui H.Hubert şi M.Mauss. Ei susţin că magia este o stare de psihologie
colectivă. La întrebarea: cărui fapt se datoreşte credinţa colectivă în eficacitatea riturilor
magice, ei dau următorul răspuns - „mana” (o putere specială, o anumită potenţialitate magică a
bunurilor şi fiinţelor).
Punând originea magiei în stările afective, Hubert şi Mauss au înlăturat insuficienţele
celorlalte teorii, însă rămâne neclar procesul de naştere în gândirea colectivă a noţiunii de
„mană", cum se naşte ea din stările afective.
4. Contrar ultimei teorii, alţi cercetători cred că practicile magice sunt legate de greutăţile
inerente vieţii primitivilor, greutăţi care au dat naştere dorinţei după o viaţă mai bună şi mai fericită.
Astfel practicile magice izvorăsc din această dorinţă, nu din conceptul abstract de „mana".
5. Teoria pe care o vom expune în continuare are în vedere îndepărtatele epoci preistorice
din timpurile glaciare ale cuaternarului. Autorul ei e R. Schmidt care spune că magia s-a născut în
era cuaternară, în cursul epocii glaciare, ca o consecinţă a condiţiilor particulare de viaţă ale
omului din acele timpuri. Prima formă de magie practicată a fost cea de vânătoare. Teoria lui este
importantă pentru că demonstrează că magia izvorăşte din nevoile cumplite ale vieţii (aşadar omul
preistoric avea faţă de natură o atitudine practică). Partea vulnerabilă a teoriei stă în aceea că
Schmidt leagă magia de mediu, nepunându-şi întrebarea: cum se face că dispărând condiţiile de
mediu n-a dispărut şi magia?
Se mai poate formula un punct de vedere cu privire la originea practicilor magice,
despre care am mai vorbit în treacăt. Necunoscând natura, pentru omul primitiv cauzele
naturale au devenit un prilej de manifestare a cauzelor oculte sau un instrument al acestor forţe
oculte. Aşadar originea practicilor magice stă în necunoaşterea naturii şi a lui Dumnezeu,
necunoaştere care-1 mână pe omul primitiv şi pe cel modern la obiectivarea dorinţelor sale
sufleteşti.121
În continuare vom analiza pe scurt vrăjitoria la primitivi.
Primele manifestări ale vrăjitoriei le putem găsi încă in pleistocen, şi este strâns legată de
făurirea uneltelor rudimentare şi stăpânirea focului. încă de la început, focului i s-a acordat cea
mai mare atenţie, şi aceasta deoarece nimeni nu ştia cum să-1 aprindă, ci numai să-1 menţină (unuia
dintre membri colectivităţii îi revine sarcina să-1 întreţină). Chiar de la „domesticirea” sa, focul a
fost considerat sacru, investit cu puteri magice. El a stârnit tot felul de fantezii în mintea oamenilor,
care au crezut că disting diferite umbre înălţându-se o dată cu fumul. La un moment dat, cineva cu
imaginaţie a asemănat umbra cu un membru al colectivităţii, mort de curând. Această apariţie va fi
pusă în legătură cu o întâmplare tragică la care vor fi cu toţii martori. Cum întâmplări de felul
acesta erau frecvente, coincidenţele devin tot mai credibile, ajungându-se la credinţa că apariţiile de
umbre sunt prevestitoare de rău.122 Acesta va constitui un punct de plecare pentru piromanţie, o
tehnică divinatorie de care ne vom ocupa în capitolul următor.
Preocupaţi tot mai mult de îmbunătăţirea mijloacelor de asigurare a existenţei, oamenii din
paleolitic solicitau forţele supranaturale să le ajute în acţiunile lor, simţindu-se în acest fel mai

121
Wgistrand Gh. Alexe, Practici magice şi combaterea lor, în S. T., nr. 7-8, Bucureşti, 1954. p. 44-H-447.
122
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 19-20.
60
puternici. Cu ajutorul magiei teama de necunoscut era diminuată oamenii fiind convinşi că prin ea
puteau stăpâni forţele enigmatice ale naturii.
Acest fenomen e confirmat de figurinele străvechi de piatră cu caracter magic dar mai
ales desenele descoperite pe pereţii unor peşteri.123 Un animal îndreptându-şi coarnele către un om
în aparenţă mort, care zace la pământ; arma sa, un fel de ţepuşă prevăzută cu un cârlig, se
sprijină pe burta animalului; lângă om (al cărui cap se termină cu un plisc), se află o pasăre pe
o creangă". Horst Kircher ne oferă o explicaţie deosebit de interesantă. El este de părere că
trebuie să vedem în această scenă o şedinţă samanică; omul este în transă în faţa bizonului
sacrificat iar pasărea ar fi spiritul său protector: „După H.Kircher, „şedinţa” era întreprinsă
pentru ca şamanul să ajungă în extaz, alături de zei şi să le ceară binecuvântarea, adică
„succesul la vânătoare”. Cu toate că această explicaţie a fost controversată, „existenţa unui
anumit tip de „şamanism” în epoca paleolitică pare sigură”.124
Magia evoluează puternic în mezolitic şi neolitic (perioade ale epocii pietrei, mileniile
X-III î.Hr.). Homosapiens recens face o descoperire foarte importantă: arcul şi săgeata, care
vor contribui la dezvoltarea vânătorii. Concomitent cu vânătoarea se dezvoltă şi culegerea
hranei vegetale.125 Contrar concepţiei lui Levy-Bruhl care susţine că omul primitiv e
„incapabil să tragă vreun folos din experienţă", şi să înţeleagă până şi cele mai elementare
legi ale naturii, Mulinovski îşi exprimă convingerea că „orice comunitate primitivă se află în
posesia unei cantităţi considerabile de cunoştinţe, bazate pe experienţă şi modelate de
raţiune”.126În acest sens, vânătoarea presupunea observarea atentă a animalelor şi a
obiceiurilor acestora, iar culegerea deosebirea plantelor comestibile de cele dăunătoare. La
acestea se adaugă observaţia meteorologică, succesiunea anotimpurilor, evoluţia Soarelui şi a
Lunii. Cunoştinţele practice se transmiteau din om în om. Copiii treceau în rândul maturilor
numai după ce erau iniţiaţi în tainele activităţilor de care depindea existenţa lor. Ei primeau
cunoştinţele necesare „sub o formă ceremonială, în secretul bine regizat de către vrăjitori şi
mai târziu de şamani, magia marcând, din momentul iniţierilor, toate acţiunile, cursul întregii
vieţi al fiecăruia dintre neofiţi”.127
În arta parietală magia e mereu prezentă, rezultând din existenţa figurilor deanimale,
în poziţii specifice scenelor de vânătoare. Oamenii nu apar decât rareori, iar în aceste cazuri
sunt mascaţi sau deghizaţi deoarece ei sunt vrăjitori sau spirite protectoare. De asemenea
orice desen şi culoare avea semnificaţia sa magică. Negrul simboliza moartea, întunericul, în
timp ce albul şi roşul reprezantau viaţa şi moartea, purul şi impurul, bărbatul şi femeia.
Trebuie subliniat faptul că desenatorul nu surprindea în imagini realitatea, ci ceea ce era necesar
ceremonialului magic. Astfel vânatul era înfăţişat în poziţia cea mai favorabilă vânătorului.128
Omul primitiv credea în forţa sporită pe care i-o puteau da practicile vrăjitoreşti, ceea ce
reprezenta o reacţie pe potriva nivelului de înţelegere a realităţilor unui mediu neprielnic care îl
înconjura. Obiectivele iniţiale ale magiei au fost, după cum s-a arătat, dobândirea hranei „prin
acţiunile de asigurare a puterii asupra vânatului (destructive), şi sporirea frecvenţei animalelor bune
de vânat, prin formule, de transmitere a forţei (fecunditate)”.129
In ceea cel priveşte pe vrăjitor, acesta a fost recrutat mai întâi din rândul indivizilor
înzestraţi „cu mai multă personalitate, memorie şi talent (dramatic), pentru manifestări ocazionale,

123
lbidem. p. 22
124
Mircea Eliade. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 24.
125
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 24.
126
Bronislaw Malinovski. op. cit., p. 25-27.
127
Gheorghe V. Brătescu. op. cit., p. 24.
128
lbidem.p. 25-26.
129
lbidem. p. 29.
61
cum ar fi iniţierile tinerilor", iar în societăţile evoluate va deveni „şi un fel de „paratrăsnet” psihic
al colectivului, el fiind considerat ca un fel de depozitar al forţelor aducătoare de nenorociri”.130
După modul în care se produce, există o magie naturală (cea mai veche), care acţionează
prin anumite tehnici, şi o magie ceremonială, care apelează la invocarea sprijinului unor spirite.
Mai există magiile mimetice, care se bazează pe imitarea prin gesturi, dans, cântece, cuvinte
(incantaţii, blesteme, binecuvântări, descântece) unor fenomene sau procese naturale, cu scopul de a
se provoca declanşarea acestora. Există apoi magia destructivă, protectoare, divinatorie (ghicitoria),
de pactizare cu demonii; de dragoste, de război, de fecunditate, metereologică, etc..131

Religie şi magie
Diferitele puncte de vedere sociologice şi etnoantropologice, după care magia ar fi părintele
religiei (Frazer), sau o formă degenerată a acesteia (Durkheim), sunt contrazise de afirmaţia
fermă a lui Mircea Eliade, care demonstrează faptul că religia este co-naturală omului: « Pe scurt,
„sacrul” este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştinţe. La
nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci
alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă
a deveni om înseamnă a fi „religios”».132
Dacă în om a fost sădită de la început această dispoziţie de a se afla în strânsă
legătură cu sacrul, cu Divinitatea, ce este atunci magia, cum a apărut ea? Tiberiu Turculeţ
arată că „magia se bazează pe un postulat: oamenii trăiesc într-o lume dublă, naturală şi
supranaturală. Nu poate fi concepută magia într-un univers, exclusiv materialist, strict
raţionalist ori total sceptic. Magia este inseparabilă credinţei într-o lume supranaturală, fără
de care ea nu poate exista.133 Aşadar, din cele mai vechi timpuri magia a existat alături de
religie, dar nu a determinat apariţia acesteia, ci mai degrabă, a preluat elemente ale ei. În
magie se unesc „două dorinţi de lăcomie nestăvilită, libido cognoscendi şi libido dominandi,
care au dus la catastrofala cădere atât a îngerilor răi cât şi a primilor oameni”.134 Oamenii au
crezut că prin magie îşi pot subordona întreaga natură şi că pot stăpâni forţele supranaturale
care acţionau în lume, făcându-şi-le favorabile.
Sincretismul magie-religie se poate observa cel mai bine în credinţele referitoare la o
supravieţuire post-mortem. In paleoliticul superior se credea că mortul continuă să
supravieţuiască nu în imediata apropiere a celorlaţi membri ai grupului, ca în perioadele
anterioare, ci pe alte tărâmuri (pământeşti, subpământeşti sau cereşti. Necropolele
mezoliticului şi neoliticului atestă credinţa de factură religioasă într-o lume a spiritelor,
credinţă care subzistă în paralel cu necromanţia. Atunci au apărut probabil şi superstiţiile
legate de existenţa şi acţiunea strigoilor, care ies din morminte pentru a le face rău celor vii,
precum şi obiceiurile de a tăia în bucăţi sau de a scoate inima morţilor declaraţi moroi,
întrucât s-au descoperit, în necropole, osemintele unor cadavre mutilate în acest fel.135
Legătura între credinţa într-o existenţă după moarte şi practica necromanţiei o
întâlnim din cele mai vechi timpuri, la diferite popoare. De pildă la popoarele Oceaniei,
şamanii, vrăjitorii, invocă spirite pentru a ghici viitorul, a face bine sau rău. În Insulele Palau
din Micronezia exista profesia de kalit (ghicitori în spirite, vraci, preoţi) care era ereditară.
Localnicii credeau că oamenii de rând se transformă după moarte în „delep” şi vor locui în
insula Nyaur. Kaliiţii erau singurii care-i puteau invoca şi puteau sta de vorbă cu ei, spre a le
130
Ibidem,p. 30.
131
Ibidem, p. 30-31.
132
Mircea Eliade, op. cit, p. 11.
133
Tiberiu Turculeţ, Studiu introductiv la Despre vrăjitorie şi prezicătoare de Ulric Molitor, Editura
Tornada.Bucureşti, 1991, p. 5.
134
Ibidem, p. 5-6.
135
Gheorghe V. Brătescu. op. cit., p. 34.
62
solicita ajutorul. La populaţia Kubu din Asia, există concepţia că după, moarte, unii oameni
se transformă în spirite şi alţii pier. Şamanii (dukum, malim) îi pot deosebi pe unii de ceilalţi
şi pot comunica cu spiritele. Babilonienii credeau că oamenii plecau după moarte într-o lume
subpământească, plină de tristeţe şi lipsită de orice speranţă, în timp ce egiptenii credeau în
obţinerea unei recompense în funcţie de cele săvârşite în cursul vieţii. Era răspândită şi
practica necromanţiei (aceasta va fi folosită şi la vechii evrei).136
Invocarea spiritelor era cunoscută şi de perşi, greci şi romani. La greci, un loc aparte
îl ocupau misterele eleusine, consacrate zeiţei Demeter. în legătură cu acest cult ia naştere un
ritual secret, prin care adepţii sperau să-şi dobândească fericirea dincolo de mormânt (şi
Eliade arată că textele vechi care vorbesc despre aceste mistere insistă asupra fericirii de care
va avea parte sufletul iniţiatului, după moarte).137 Totul este legat de mitul răpirii Persephonei
fiica lui Demeter, de zeul lumii subpământene, Hades, a cărui soţie va deveni. Ea va obţine
încuviinţarea ca o parte a anului să o petreacă alături de soţul său, iar cealaltă să revină pe
pământ (ceea ce marca reînvierea naturii). Misterele de la Eleusis prevedeau o dublă iniţiere,
primăvara şi toamna, ritualurile desfăşurându-se noaptea, în secret. Romanii credeau în
existenţa Câmpiilor Elisee, regiune subpământeană, unde ajungeau după moarte sufletele
celor virtuoşi. Ei cultivau necromanţia convinşi fiind că morţii rămâneau în relaţie cu cei vii.
Sibilele, femei înzestrate cu darul profeţiei, erau cele care făceau farmece pentru apariţia
umbrelor.138
După cum remarcă si Eliade. se poate vorbi de o cvasi-universalitate a
credinţelor într-o Fiinţă divină celestă, creator suprem, însă, în acelaşi timp se poate constata,
în multe regiuni, faptul că aceste divinităţi supreme nu domină viata religioasă; acest rol e
îndeplinit de alte forte sacre, mai apropiate de om,139 lucru care coincide cu apariţia
totemismului.140 „Magia neagră poate fi pusă în corelaţie cu apariţia totemismului, adică a
credinţei că între un grup de oameni şi un grup de obiecte materiale, cel mai adesea o specie
de animale, ar exista o legătură". Australienii numesc totemul „fratele nostru mai mare”,
„părintele nostru”, existând interdicţia de a ucide sau de a mânca fiinţa reprezentând totemul,
(doar cu prilejul unor ritualuri se gustă puţină carne de totem, menţinându-se în acest fel
legătura cu fiinţa înfăţişată de acesta). În timpul ritualurilor totemice, şamanii sau vrăjitorii
„evocă în interpretare religioasă, ori în povestire magică - istorii ale gintei sau obştei.”
De totemism este legată şi credinţa în însuşirile speciale ale unor obiecte cu
semnificaţii de embleme. Astfel de embleme sunt şuringurile, „reprezentate printr-un fel de
plăcuţe de lemn ovalizate sau pietricele acoperite cu desene schematice şi simbolice. Se
credea că între om şi totem există o relaţie foarte strânsă, că se pot influenţa reciproc
(totemul putându-1 scăpa pe om de un pericol, iar omul putând determina, de pildă,
înmulţirea acestuia.).141
Vom prezenta în continuare un alt punct de vedere religiilor la relaţia dintre religie şi
magie, care aparţine lui Gh. Alexe. în articolul său Practici magice şi combaterea lor pune
accentul pe diferenţa marcantă care există între riturile magice şi cele religioase. O deosebire
fundamentală poate fi observată din atitudinea credinciosului faţă de divinitate. În religie
credinciosul se prosternă în faţa divinităţii, căreia îi cere ajutorul prin rugăciune şi jertfa. În
magie, vrăjitorul încearcă să subjuge puterea divinităţii prin anumite practici şi să o supună
propriei sale voinţe. În magie cultul, prin care se exprimă relaţia intimă şi personală a
credinciosului cu Dumnezeu, devine un «opus operatum», adică o îndeplinire exterioară a
136
Ibidem.p. 35-37.
137
Mircea Eliade, op. cit., p. 187
138
Gheorghe V. Brătescu, op. cit. p. 37.
139
Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Humanitas. Bucureşti, 1999. p. 45 şi 48.
140
Gheorghe V. Brătescu op. cit., p.38.
141
Ibidem p. 40.
63
riturilor, a căror eficacitate constă doar în simpla lor executare. Această împlinire exterioară
nu are nici im fel de rezonanţă interioară, nu trezeşte nici un sentiment, nici un avânt spre
infinit, în ce priveşte Tainele şi ierurgiile din religia creştină, atât preotul cât şi credincioşii
sunt conştienţi de rolul elementului simbolic (actul, gestul, cuvântul), care reprezintă partea
văzută a cultului. Aceste elemente exterioare nu produc îndeplinirea actului aşteptat, prin
simpla lor executare, ci credinţa exteriorizată prin ele şi harul lui Dumnezeu care este invocat
sunt singurele lucrătoare în acest scop.
În concluzie putem afirma că, dacă în magie se întâlnesc unele elemente şi forme cu
aparenţe religioase, aceasta se datorează faptului că magia a trăit şi continuă să trăiască în
umbra creştinismului de unde a furat aceste elemente de doctrină sau cult, care-i duc în eroare
pe credincioşii puţin informaţi asupra scopurilor ascunse şi primejdioase ale magiei. De aceea
magia trebuie demascată iar practicile ei înlăturate.142

PRACTICI VRĂJITOREŞTI STRĂVECHI


a. Ritualuri de iniţiere
La începutul acestui capitol am arătat ce însemna pentru omul primitiv trecerea în
rândul maturilor, faptul că aceasta se făcea în cadrul unor ceremonii magice. Examenele la
care erau supuşi cei care urmau să treacă în rândul maturilor erau foarte dure, în special
pentru băieţi: izolarea de colectivitate, smulgerea dinţilor, crestarea pielii, circumcizie,
afumarea la fumul focului de tabără; la aceasta se adaugă cunoaşterea unor legende, mituri,
reguli secrete ale tribului. Tinerii care luau parte la iniţiere erau testaţi şi asupra talentului
desenator.143
Magicienii erau recrutaţi din rândul persoanelor cu un anumit comportament, care
în zilele noastre, ar fi trecut în rândul psihopaţilor. O cale prin care puteau dobândi puteri
speciale era ca el să se retragă într-un loc izolat, unde prin respectarea unor restricţii să
primească sprijinul spiritelor. Un alt mod îl constituia iniţierea sub supravegherea
„maestrului”. Aceasta era „îndelungată şi violentă, plină de privaţiuni şi umilinţe, capabilă să
declanşeze stări nevropatice”.144 Adesea ceremoniile de iniţiere a vrăjitorului cuprindeau
momente care simbolizau moartea şi învierea lui, ca urmare a „intrării spiritelor în trup". La
caldeeni, egipteni, evrei, greci, romani, la geto-daci, iniţierile în mistere se făceau printr-o
serie de probe grele. Homer, care a fost el însuşi un iniţiat, descrie aceste ritualuri. Astfel
adevărul se afla în gropile de iniţiere în care tinerii stăteau chirciţi, mimând poziţia fetusului
în pântecele matern. „Apa rece în care tinerii erau obligaţi să se arunce, precum şi cei trei
judecători ai morţilor sugerează examenele la probele fizice. Alte încercări de curaj pentru
iniţiaţi vor fi imaginate de Homer ca infern. în fine, încheierea perioadei de iniţiere care prevedea
trecerea novicilor prin flăcări spre a se curăţa de tot ce e impur, pământesc, va fi înfăţişată sub
forma Olimpului luminat de un alt soare”.145
Dintotdeauna comportamentul vrăjitorului a fost divers şi ciudat. Ei se hrăneau şi se
îmbrăcau diferit de ceilalţi oameni, pentru a putea atrage atenţia şi a provoca teamă. Printre
regulile pe care ei trebuiau să le respecte se numără interdicţia de a se culca direct pe pământ,
obligaţia de a-şi unge corpul cu grăsime, datoria vrăjitorului tânăr de a întreţine pe cel de la care
învăţase profesiunea. 146

b.Recuzita vrăjitorului.

142
Magistrand Gh. Alexe, art. cit., p. 441-442
143
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 44.
144
Ibidem.
145
lbidem. p. 45.
146
Ibidem .p. 45-46.
64
Recuzita vrăjitorului era foarte bogată. El avea la dispoziţia sa unelte şi culori preparate de
el pentru tatuaje rituale. De asemenea îşi mai confecţiona figurine, care aveau de cele mai multe
ori un aspect animalier, cărora le dădea puteri magice, în cadrul unui ceremonial. Când era
solicitat, el făcea păpuşi, închipuind o anumită persoană, căreia i se înfigeau ace în diferite părţi
ale corpului, în timpul descântecelor, cu convingerea că persoana respectivă va avea dureri sau va
muri. Această practică mai există în Sicilia, America de Sud şi Asia, precum şi la unele triburi
primitive africane şi polineziene. Vrăjitorul se mai folosea de baghete magice (unele sculptate,
practică ce există încă din paleolitic) sau capcanele pentru spirite rele, care erau un fel de colivii
în care erau prinse acestea pentru a nu împiedica succesul vânătorii. Vrăjitorii din paleolitic se
mai foloseau de anumite semne magice (triunghiuri, dreptunghiuri, ovaluri, serii de puncte) pe
care le desenau în diferite părţi ale peşterii, cu scopul de a apăra acel loc de influenţa spiritelor
rele.147

c. Dansul şi limbajul
Oamenii au întrebuinţat dansul ca pe un mod de a înfrunta natura, considerându-1 în
acelaşi timp o parte a acesteia. Foarte elocvent este un mit al triburilor Caiaungung din Brazilia.
Se spune că într-o zi, oamenii sub conducerea unui personaj mitic denumit Cuiumere, s-au dus la
vânătoare. „în pădure au ajuns într-un luminiş, în mijlocul căruia se afla un copac înalt. Pe
trunchiul arborelui se rezemau câteva crenguţe cu frunze. Cum stăteau şi se întrebau ce putea fi
aceasta, deodată vânătorii au văzut că crenguţele încep să se mişte în ritm, sărind de jos în sus. Şi ei
le-au imitat mişcarea, dând naştere dansului”.148
In ceea ce priveşte dansurile de vânătoare, „o scenă din peştera Trois Freres a fost
interpretată ca fiind reprezentarea unui dansator mascat în bizon şi cântând dintr-un instrument
care ar fi putut fi flaut. Interpretarea pare convingătoare pentru că se cunosc în arta paleolitică vreo
55 de figuri de oameni îmbrăcaţi în piei, de multe ori în poziţii de dans”. De asemenea dansul
circular, ca cel din peştera de la Montespan, „este practicat pretutindeni de către vânători, fie
pentru a împăca sufletul animalului doborât, fie pentru a asigura înmulţirea vânatului”.149
Mişcările de dans erau executate ritmat, în timp ce vrăjitorul rostea anumite formule care
produceau diferite efecte. Aceste mişcări imitau comportamentul animalelor, Soarele, Luna,
unduirea plantelor. Dansul în cerc simboliza puterea dătătoare de viaţă, a soarelui, în timp ce
mişcările în spirală şi serpentină înfăţişau fazele lunare.150
În unele dansuri se folosesc măşti sau diferite obiecte (bastoane, funii, frunze), imitându-se
mersul animalului sau zborul păsării. De asemenea este folosită pantomima, în care rolul
principal îl are vrăjitorul. Costumele speciale folosite de vrăjitori în timpul dansurilor, îi dau un
aspect ieşit din comun. Ei se acompaniază cu o tamburină, în care lovesc cu un beţigaş cu două
vergele de lemn sau două pietricele.
Pe lângă acestea, deosebit de importante sunt: limbajul, gesturile teatrale, trucurile,
rostirea unor formule sau blesteme, simularea căderii în transă şi a conversaţiilor cu duhurile.151
În privinţa limbajului, vrăjitorii învaţă încă din timpul noviciatului anumite expresii al
căror sens numai ei îl cunosc, şi rostirea de anagrame (de exemplu „aman” în loc de „mama”).
Limbajul diferă de la o categorie la alta de vrăjitori: vrăjitorii care fac magie agricolă, cei
specializaţi în pescuit, magia gospodărească - fiecare folosesc limbaje diferite.152

Moduri de manifestare ale vrăjitoriei


147
Ibidem,p. 46-47.
148
Ibidem,p. 48.
149
Mircea Eliade. Istoria credinţelor op. cit., p. 23 şi 28.
150
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 49 .
151
Ibidem ,p. 49-50.
152
Ibidem.p. 50.
65
Înainte de a ne ocupa pe larg de numeroasele tehnici divinatorii, care s-audezvoltat şi
se vor mai dezvolta de-a lungul timpului, ducând la apariţia altora noi, se cuvine să începem
printr-o scurtă, dar necesară, precizare terminologică.
În acest sens, prof. Ivan Evseev în Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie
românească ne oferă următoarea definiţie pentru termenul de divinaţie: „E un termen de origine
latină (divinatio - ghicirea viitorului) care, alături de sinonimul său grecesc mantică, se foloseşte în
etnologie şi în istoria religiilor pentru a denumi totalitatea practicilor magice de ghicire şi de
prezicere a viitorului. Divinaţia, într-o extraordinară varietate de forme şi procedee, era o practică
răspândită în antichitate şi în toate culturile tradiţionale ale lumii.”153
La această definiţie, am putea adăuga precizarea făcută de Rene Louis în Dicţionar de
mistere, unde arată urmându-i lui Cicero că: „pe de o parte, există o diviniţie prin observare şi
interpretare a semnelor exterioare: zborul păsărilor, compartamentul reptilelor, observarea
măruntaielor, a focului, a apei, a fenomenelor meteorologice (artă fulgurală), a astrelor
(astrologie), a mâinii (chiromanţie), etc. Pe de altă parte, există o divinaţie internă şi intuitivă:
oracole şi vise, de exemplu.”154 Acelaşi autor menţionează că orice mantie sau mantică
trebuie înţeleasă nu numai ca o metodă de prezicere a viitorului, ci mai ales ca o metodă de
cunoaştere prin alte mijloace decât cele raţionale (o mantie nu se va baza, de exemplu, pe
sistemul ipotetico-deductiv şi nici pe raportul cauză-efect). Cel care prezice viitorul deţine
anumite puteri supranaturale şi, în virtutea unei iniţieri făcută la o vârstă foarte fragedă, se
consideră că întreţine o legătură desăvârşită cu divinitatea. Pentru el dimensiunile de spaţiu şi
în timp sunt abolite: el are posibilitatea să vadă viitorul la fel ca şi prezentul. 155 Insă, în
majoritatea cazurilor, riscurile de eroare sunt minimalizate de răspunsurile foarte vagi, care se
pretează la interpretări deosebit de variate şi contradictorii. Acesta este şi cazul oracolelor. 156
In acest fel reputaţia oficianţilor era asigurată.

Degenerarea magiei în şarlatanie


După cum am amintit şi în capitolul precedent, scopul iniţial al magiei a fost acela de
observare şi cunoaştere a fenomenelor naturii în funcţie de care oamenii îşi vor organiza viaţa
şi activităţile lor. Cu timpul, când s-au descoperit cauzele unor fenomene iar teama omului
faţă de mediul înconjurător s-a diminuat, şi obiectivul iniţial al magiei a început să se
pervertească, magii urmărind mai mult câştigurile furnizate de această meserie. Aceasta a dus
la degenerarea magiei de care ne vom ocupa în continuare printr-o analiză comparativă a
rolului jucat de magie de care ne vom ocupa în continuare printr-o analiză comparativă a
rolului jucat de magie în Antichitatea indiană şi a Orientului Apropiat, pe de o parte, şi cea
europeană, pe de alta.
În cartea sa „Vrăjitoria de-a lungul timpului” Gheorghe Brătescu semnalează faptul
că - aşa cum au dovedit-o şi cercetările - „ „tipul evoluat de magie-religie, aşa cum se
observă el în Antichitate, apare mai întâi în India, nu în Orientul Apropiat sau în Europa.
Magii indieni se dedicau studiului naturii şi filosofiei. Observatori meticuloşi ai tuturor
fenomenelor care li se ofereau privirilor ei se străduiau să descopere cauzele acestora, fiecare
fenomen fiind înregistrat în anale şi analizat comparativ. Această activitate, bazată pe
observaţii şi date logice, ar putea fi considerată un început de ştiinţă.157 Acest tip nou de
magie care se apropie oarecum de ştiinţă va fi preluat apoi de caldeeni, unde va avea ca
obiect „pe de o parte, cunoaşterea vegetalelor, mineralelor şi metalelor, iar pe de alta,
precizarea diferitelor fenomene climatice şi duratei sezoanelor agricole, fiind prin aceasta o
153
lvan Evseev. op. cit., p. 118.
154
Alene Louis. Dicponar de mistere. Editura Nemira. Bucureşti, 1999. p. 31.
155
Ibidem, p. 199.
156
lbidem.p. 90.
157
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 74.
66
precursoare a meteorologiei”.158 De altfel, caldeenii au meritul incontestabil de a fi pus bazele
astrologiei. Şi nu întâmplător naşterea astrologiei a avut loc în Mesopotamia, „deoarece
limpezimea cerului şi claritatea nopţilor de acolo au permis constatarea, pentru prima oară, a
diferenţierii aştrilor în planete, stele, lună şi soare.”159
Manoperele magice caldeene vor pătrunde la egipteni unde sunt însuşite de clasa
sacerdotală care se va transforma în unica depozitară a progresului uman, „cu scopul bine
conturat de a domina poporul şi a contrabalansa puterea militară regală.”160
Antichitatea europeană a detaşat oarecum vrăjitoria de religie, atribuind autoritatea de
mag unor personalităti ale gândirii ca: Orfeu, Homer, Pitagora, Platon, Lycurg, pentru grecii
antici şi Domiţian (înconjurat de mulţi magi), Adrian, Marc-Aureliu, Alexandru-Sever,
Diocleţian, Constantin (care înainte de convertire a făcut jertfe după ritualurile magice),
pentru romani. Insă nu au fost iertate excesele. Se cunoaşte cazul împăratului Caracalla care
s-a căsătorit cu o femeie foarte urâtă şi rea pentru că oracolul îi prorocise acesteia că se va
căsători cu stăpânul lumii.161
Alterarea magiei s-a putut observa în Antichitatea europeană încă din secolul V î.Hr.,
când în tagma magilor au intrat tot mai multe persoane dornice de câştiguri uşoare şi rapide.
Aceştia apelau la tot felul de trucuri facile şi nicidecum la vechile ritualuri magice. Ei se
declarau cunoscători ai ştiinţelor oculte şi vor avea trecere în faţa poporului ignorant.162
Reacţia unor filosofi ai Antichităţii, precum Democrit care a scris câteva lucrări
împotriva ghicitoriei, nu va întârzia să apară. Degenerarea magiei în şarlatanie nu putea trece
neobservată. Astfel „Lucian (120-180 e.n.), în pamfletele sale Dialogurile Zeilor şi
Dialogurile morţilor, supune ghicitoria unui atac frontal, lucid şi ferm, bazându-se pe o fină
observaţie. Cu toate aceste luări de poziţie, profesiunea de magician, fiind foarte bănoasă,
atrăgea, fireşte numeroşi tineri, amatori în a deprinde tainele ei.
Marea majoritate a acestora frecventau magii bătrâni, ca novici, nu scopul de a cunoaşte
fenomenele naturii, metalele şi plantele, obiectivul iniţial de căpătâi al magiei, ci de învăţa
pungăşiile divinaţiei deoarece acestea erau cele care aduceau profiturile meseriei.”163 Astfel
magia devine o afacere pentru cei care o practică şi e alimentată în primul rând de ignoranţa celor
ce cred în ea.
DIFERITE CATEGORII DE MANŢII
Tălmăcirea viselor (Oniromanţia)
După definiţia dată de Ivan Evseev în Dictionar de magie, demonologie şi mitologie
românească, oniromanţia este "interpretarea profetică a viselor.”164
După necromanţie, oniromanţia este cea mai veche tehnică de ghicit. Printre gânditorii
antici care au scris tratate de oniromanţie se numără: Antiphon (479-411 î.Hr.), Democrit (c.460-
c.370 îHr.), Dioscoride (sec.1 d.Hr.). Una dintre cele mai interesante tălmăciri de vise, citate în
mai multe opere antice este aceea a visului Hecubei, soţia lui Priamus, regele Troiei. Aceasta,
fiind gravidă, a visat că născuse o flacără. Prezicătorii i-au spus că va naşte un fiu care urma să
determine incendierea cetăţii, ceea ce se va şi întâmpla. 165 Dintre numeroasele vise care au rămas
celebre, vom da în continuare câteva exemple.

158
Ibidem.
159
Cesare Lombroso. Hipnotism si spiritism, Editura ENMAR, Bucureşti, 1998. p. 118.
160
Gheorghe V. Brătesau op. cit., p. 74
161
Ibidem.p. 74-75.
162
Ibidem. p. 76.
163
Ibidem.
164
Ivan Evseev, op. cit., p. 118.
165
Gheorghe V. Brăteseu, op. cit., p. 84-85.
67
Mama lui Virgiliu a aflat, prin laurii văzuţi în vis, că fiul ei va fi un poet renumit; lui
Brutus i-a apărut o fantomă în vis, şi i-a prezis înfrângerea de la Filippi; Calpurnia, soţia lui Cezar a
prevăzut tot în vis asasinarea soţului ei; Caterina de Medici a văzut în vis turnirul în care soţul ei ăşi
va pierde viaţa; regele Henri al II-lea a auzit în vis o voce care i-a spus despre rana care urma să o
capete la ochi. Celebrul astronom Flammarion i-a povestit doamnei de Thèbes ca un excursionist,
Bèrard, a văzut în vis, într-un han în care se oprise peste noapte, toate detaliile unei crime, care
urma să fie comisă în camera în care dormea el, asupra avocatului V. Arnaud. Datorită acestui vis,
a putut regăsi cadavrul în şură şi să-i aresteze pe asasini. în timpul asediului de la Chio (1431),
genovezul Grimani le-a povestit camarazilor săi că a visat un şarpe enorm care se îndrepta spre el
pentru a-1 sugruma. Ei au ajuns la concluzia că Grimani se afla în pericol de moarte violentă,
sfatuindu-1 să nu se amestece în lupte. Acesta i-a ascultat însă curiozitatea 1-a făcut să se uite pe o
ferestruică. în acel moment, un glonţ 1-a lovit în cap. Violonistul şi teoreticianul muzical Giuseppe
Tartini (sec.XVIII) mărturiseşte că datorează unui vis celebra „Sonata diavolului", căreia nu
reuşea să-i găsească sfârşitul. Atunci i-a apărut Diavolul în vis şi ş.a oferit, cu preţul sufletului
lui, să-i termine sonata. Tartini a acceptat şi 1-a ascultat pe Diavol cântându-i la vioară măsurile
dorite. 166
În cartea sa „Despre preziceri, oracole şi ghicit,” Pavel Nicoară face următoarea
afirmaţie: „Din cele mai vechi timpuri visele au fost considerate profeţii trimise din cer sau preziceri
ale viitorului pe calea somnului. Se credea că în somn omul e pus în legătură cu viaţa de
dincolo, unde sufletul său s-ar întâlni cu Zeii şi cu spiritele celor morţi, de la care ar primi sfaturi
sau avertismente. Oamenii credeau că visele constituie viaţa „sufletului" în afara trupului. Când
omul se trezea se spunea că „sufletul” i s-a întors în trup. Când omul murea, se spunea că
„sufletul” nu s-a mai întors din plimbarea făcută în afara veşmântului său pământesc.”167
Credinţa în rolul profetic al viselor a prins rădăcini şi datorită faptului că unele preziceri se
adevereau (aceasta făcea ca creditul acordat unor tălmăcitori să sporească).168 Cine avea
autoritatea să tălmăcească visele? Această sarcină revenea iniţial ghicitorilor în stele, care se
aflau adeseori în slujba monarhilor, dar au existat şi ghicitori la îndemâna oricui. Această
ocupaţie va deveni de-a dreptul vulgară începând cu secolul al VIII-lea. Tălmăcitorul trebuia să
cunoască anumite reguli, cum ar fi: ora şi ziua, circumstanţele în care s-a produs visul. Dacă un vis
a avut loc după căderea nopţii se va împlini în 10-30 zile, dacă a avut loc la miezul nopţii, în
timp de o lună până la un an, iar dacă a avut loc înainte de apusul soarelui se înfăptuieşte în
cursul acelei zile. Această concepţie este de origine egipteancă, a fost preluată de greci şi de la ei
s-a răspândit în întreaga Europă.169
La arabi există anumite perioade socotite bune pentru tălmăcirea viselor şi acestea
coincid cu marile sărbători musulmane, cum ar fi Ramadanul şi cele 10 zile consacrate „Călătoriei
la Mecca" (perioade de interdicţii alimentare). Zilele cu caracter de festin de după aceste sărbători
sunt denumite Bairam şi Bairamul mic şi sunt considerate perioade nefaste, propice adeveririi
viselor care prevestesc moartea. Această împărţire nu se bazează decât pe observaţii empirice. Se
constata că decesele surveneau cu precădere atunci când se făceau excese alimentare şi fizice, în
timp ce perioadele de post erau calme.170
În secolul al XVIII-lea arsenalul ghicitorilor de vise s-a îmbogăţit prin apariţia
semnificaţiilor literelor visate, datorată creşterii numărului ştiutorilor de carte. Astfel înainte de
perioada napoleoneană, litera „1" semnifica gloria şi onoarea, şi aceasta întrucât mulţi monarhi ai
Franţei au purtat prenumele Louis. In timpul lui Napoleon, litera „n”, sigla lui Napoleon, va căpăta

166
Enciclopedia Ştiinţelor Oculte, Editura Teora, Bucureşti, 1999, p. 242+244.
167
Pavel Nicoară, Despre preziceri, oracole şi ghicit, Editura Militară, Bucureşti, 1961, p. 54.
168
Ibidem, p.55.
169
Gheorghe V. Brătescu, op. cit. p. 86-87 .
170
Ibidem, p. 87.
68
această semnificaţie, iar litera „1" va căpăta un nou sens, acela de austeritate (situaţia impusă fostei
caste domnitoare.171
În secolul al XIX-lea va fi inventat un tabel de tălmăcire a viselor, cu ajutorul căruia
ghicitorii pretindeau că pot determina numerele câştigătoare la loterie.172
Credinţa în vise apare cu atât mai iluzorie în zilele noastre, cu cât noi beneficiem de
explicaţiile ştiinţifice. Gheorghe Brătescu afirmă că „din punct de vedere fiziologic, visele
îndeplinesc o funcţie de echilibrare cerebrală, de descărcare informaţională, fenomen urmărit şi
înregistrat clinic. Întreruperea experimentală a viselor a avut drept urmare apariţia de tulburări
neuropsihice, fapt care demonstrează necesitatea vitală a stării onirice.173 în aceeaşi ordine de idei,
preluând explicaţiile lui Freud, suprarealiştii vor vedea în vis o formă de trăire a dorinţelor refulate
în stare de veghe.
S-a dovedit de asemenea că visele pot fi determinate şi de stimuli exteriori. Deosebit de
relevantă este observaţia lui Pavel Nicoară: „Dacă e frig în cameră în vis se nasc imagini legate de
frig: umblăm pe un câmp troienit sau facem baie într-un râu rece. O lumină proiectată pe pleoape
sau un anumit zgomot din cameră pot şi ele provoca vise. Datorită luminii putem visa o sală
feeric luminată sau o zi însorită pe malul mării. [...] Poziţiile anormale în care se află corpul în
timpul somnului dau naştere de asemenea la vise: amorţirea unui picior poate deveni în vis o
infirmitate sau un accident.”174 Acelaşi autor arată că visele noastre mai pot fi determinate de
excitări provenite de la inimă, stomac, plămâni: „Afecţiunile cardiace pot da naştere unor
coşmaruri. Dacă cineva doarme pe partea stângă, îngreunând astfel activitatea inimii, poate visa că
cineva îl leagă sau îl sugrumă. Somnul celui care se culcă cu stomacul încărcat deseori este
neliniştit, străbătut de vise urâte!
Medicina hindusă şi chineză extrag de secole din vise, informaţii pentru diagnosticarea
bolilor, visele fiind împărţite în cinci clase, corespunzătoare celor cinci mari viscere: inima,
plămânii, rinichii, splina şi ficatul. Iată şi un rezumat al principalelor vise care indică
funcţionarea proastă a unui organ:
I. A visa fantome, monştrii, figuri înspăimântătoare: semn al proastei funcţionări a inimii
(vise strangulate); hiperfuncţiune. A visa foc, flăcări, fum luminos, incendii: semn al proastei
funcţionări a inimii (ameţeală provenind de la insuficienţa curentului sanguin şi a încetinirii vitezei;
hipofuncţiune.
II. A visa lupte, război, arme, soldaţi: semn al proastei funcţionări a plămânilor;
hiperfuncţiune. A visa câmpii, mare, ţară, drum şi călătorii dificile: semn al proastei funcţionări a
plămânilor hipofuncţiune.
III. A visa oboseală insurmontabilă, boală de rinichi: semn al proastei funcţionări a
rinichilor; supraîncărcare a canalelor. A visa că înotam cu greu şi suntem pe cale de a ne îneca:
semn al proastei funcţionări a rinichilor: hipofuncţiune.
IV. A visa cântece, sărbători, muzică, plăceri: semn al funcţionării proaste a splinei:
supraîncărcare a canalelor. A visa riscuri, bătălie, dispute, mese: semn al funcţionării proaste a
splinei: hipofuncţiune.
V. A visa păduri de nepătruns, munţi abrupţi, arbori: semn al funcţionării proaste a
ficatului: hiperfuncţiune. A visa iarbă, gazon, câmpii, tufişuri: semn al funcţionării proaste a
ficatului: hipofuncţiune.
A visa pâraie, izvoare murmurătoare, cascade este semn de anemie; a visa, asasini,
spânzurătoare, strangulare se explică prin sufocări astmatice.175

171
Ibidem, p. 87-88.
172
Ibidem, p. 89.
173
Ibidem, p. 85.
174
Pavel Nicoară, op. cit., p. 56.
175
Enciclopedia Ştiinţfelor Oculte, op. cit, p. 249-250.
69
Ghicitul în semne corporale
Această formă de divinaţie vine de la caldeeni şi egipteni. Ghicirea viitorului se realizează
prin „observarea şi tălmăcirea unor mişcări reflexe ale membrelor, tendoanelor, muşchilor,
organelor corpului omenesc, al formelor petelor de pe piele etc.”176 Un exemplu elocvent este cel al
ghicitului în aluniţe practicat încă de vechii egipteni. Ivan Evseev arată că „dispunerea aluniţelor
pe corpul omului e considerată o pecete tainică, după care se poate prezice viitorul persoanei şi
trăsăturile sale de caracter”.177 în calendarele şi almanahurile care circulau în secolele XVIII şi XIX
se făceau preziceri de genul: „La femei o aluniţă pe sprânceana dreaptă indică o căsătorie timpurie,
pe stânga - o căsătorie târzie. [...] Lesne se poate observa că se valorifică o străveche simbolică a
părţilor corpului uman, iar principala axă şi scară de valorificări pozitive sau negative este
ancestrala opoziţie drept-stâng”178
În Evul Mediu, semnele de pe piele puteau constitui dovezi deosebit de importante mai
ales pentru anchetatorii Inchiziţiei. Astfel, o aluniţă la subsuoară, care sugera un bob de mei,
era o dovadă că persoana respectivă practica vrăjitoria, deoarece acest semn era considerat a fi
„pecetea diavolului”. În schimb, o cruce sau o floare o puteau salva de la arderea pe rug.179

Fizionomistica
Este strâns legată de ghicitul în stele, de convingerea falsă că înfăţişarea fiecărui om ar fi
influenţată chiar de la naşterea acestuia de conjunctura astrală din acel moment. Acest lucru a
fost infirmat de ştiinţă care a demonstrat că noi moştenim prin ereditate aspectul exterior al
corpului.180
Practica de la care s-a plecat in alcătuirea indicaţiilor referitoare la ghicirea viitorului
cuiva prin studierea fizionomiei, îşi are originea într-o veche concepţie privind puterile magice
ale ochiului. în magia primitivilor, visul era înţeles ca o realitate privită cu ajutorul unui ochi
interior, ochiul somnului (se credea că morţii văd în continuare cu acest ochi dar şi că acest ochi
putea trage în nefiinţă alte persoane - de aici şi ritualul acoperirii feţei cu mască funerară pentru a
îmbuna privirea defunctului). De aici apar noi sensuri: „ochiul vigilenţei", care vede şi în somn,
sau „ochiul stăpânului", care urmăreşte în scop de pedeapsă, precum şi credinţa deochiului, stare
produsă de ochiul rău”.181
G. Călinescu spune că părintele fizionomiei, cel care centrează fiziognomia asupra
chipului e Lavanter. Plecând de la constituţia humorală a individului, Lavanter distinge patru tipuri:
sangvinul, melancolicul, flegmaticul şi colericul şi determină înfăţişarea lor. Această împărţire se
bazează şi pe experienţă: „Cine nu-şi dă seama că un om rotofei, sângeros, e un individ jovial şi
mai degrabă bun, că unul gălbicios la
faţă, adică cu fierea vărsată, e mânios, că omul slab, pal, înalt e apatic.” 182 Dar de aici până la a
afirma că „părul blond determină incertitudinea în viaţă" sau că „spânii ar trebui să fie toţi
diplomaţi sau afacerişti, iar persoanele cu părul creţ, neapărat bogate," aşa cum fac ghicitorii,
e drum lung.

Ghicitul în apă(Hidromanţia)
Era unul dintre procedeele mantice preferate în Antichitate, probabil şi pentru că era luat
în considerare şi de filosofi. Existau mai multe metode de utilizare a lichidelor ca mijloc al
176
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 89.
177
Ivan Evseev, op. cit., p. 23.
178
Ibidem, p. 23-24.
179
Gheorghe V. Btrătescu, op. cit., p. 90-91.
180
Ibidem, p. 91.
181
lbidem, p. 92.
182
G. Călinescu, Oglinda constelată, Editară „Saeculum, Bucureşti, 1990, p. 42.
70
mantiei, dar cea mai răspândită era practica de a se privi îndelung într-un vas plin cu apă, în timp
ce magicianul rostea formule ciudate. În cele din urmă se crea o atmosferă propice inducerii
iluziilor, chiar a halucinaţiilor, la care contribuia şi jocul strălucirii undelor. Uneori ghicitorii
aruncau în apă frunze de laur, după care cel căruia i se ghicea trebuia să bea câteva înghiţituri, de
regulă trei, ceea ce grăbea apariţia de halucinaţii. Iluziile vizuale erau apoi povestite magicianului
care le interpreta aidoma tălmăcitorilor de vise”.183
O altă variantă a hidromanţiei e gastromanţia. Ghicitorul privea într-un vas cu puţină apă,
pe fundul căruia se afla o lumânare aprinsă. El răspundea la întrebări prin semne (afirmativ sau
negativ). Erau evocaţi demonii sau geniile - duhuri protectoare ale unei familii - care-i spuneau ce
vedeau în unde. Un profesionist interpreta viziunile ghicitorului.184
Antichitatea greco-romană deţinea şi procedeul catoptromanciei (prezicerea cu ajutorul
unei oglinzi). Pausianus vorbeşte de un efect al acestei metode. El spune că în Patras, în faţa
templului zeiţei Ceres, era consultat un oracol, dar numai pentru boli. „Bolnavul cobora în
fântână o oglindă legată de un fir, în aşa fel încât numai baza oglinzii să atingă apa. După ce era
invocată zeiţa şi se ardeau miresme, se privea în oglindă şi, după cum i se vedea faţa, palidă şi
desfigurată sau plină şi rumenă, el trăgea concluzia fermă că boala era mentală sau nu.185

Ghicitul în foc (Piromanţia)


Descoperirea focului a reprezentat un moment unic pentru oamenii primitivi care,
necunoscându-i cauzele, au ţesut o serie de legende în jurul acestui fenomen. Astfel, într-o
legendă a vechilor greci se spune că Prometeu a furat focul lui Zeus şi 1-a dat oamenilor, fapt pentru
care a fost pedepsit: a fost înlănţuit de o stâncă din Caucaz şi în fiecare zi un vultur venea şi îi
sfâşia ficatul, care creştea la loc în timpul nopţii, pentru ca a doua zi chinul să se repete.186
Din cele mai vechi timpuri focul a fost considerat un element magic. Umbrele proiectate
de el pe pereţii peşterilor au stârnit cele mai ciudate fantezii în mintea oamenilor primitivi. Se
credea că acest fenomen reprezintă viaţa şi moartea. In mitologie se găsesc numeroase exemple
care atribuiau focului dimensiuni primordiale. El e cel care alungă tenebrele, străluceşte şi încălzeşte;
reprezintă o armă atât împotriva animalelor sălbatice, cât şi a spiritelor răufăcătoare. El poate fi
lumină, prieten sau
inamic.187
Piromanţia se bazează pe observarea flăcărilor sau a jocului de lumini. In funcţie de direcţia
şi forma flăcărilor vrăjitorul interpreta „viitorul” (cărbuni aprinşi, fumul şi sfârâitul focului dau şi
ele indicii vrăjitorului.188 Focul avea şi rol purificator în ceremoniile divinatorii (fumigaţiile erau
folosite ca băi magice). Trebuie menţionat faptul că de fapt pretinsele semne ale focului nu aveau
nici o valoare pentru ghicitor, dacă nu-şi dădea seama ce dorea clientul (afla acest lucru prin
întrebări discrete). Apoi făcea tălmăcirile în aşa fel încât să facă plăcere clientului său. Oricum,
limbajul său era atât de ambiguu, încât această manevră îi reuşea.189
Legate de piromanţie sunt şi capnomanţia (se folosesc mai ales grăunţe de susan şi
cricomanţia (boabe de orz). In ambele cazuri, tehnica folosită era aceeaşi. Grămăjoara de seminţe
se arunca pe cărbunii aprinşi; în jocul fumului creat ghicitorul tălmăcea viitorul.

183
Ibidem, p. 93.
184
Ibidem.
185
Jaques Collin de Plancy, Dictionar diabolic, voi. I, Casa de editară şi Presă «Viaţa Românească»,
Bucureşti, 1992, p. 123-124.
186
Pavel Nicoară, op. cit, p. 7.
187
Gbeorghe V. Brătescu, op. cit., p. 94.
188
Ibidem, p. 95.
189
Ibidem.
71
O altă formă de piromanţie era cephalomanţia, folosită doar pentru descoperirea unui
răufăcător. „Pe jeraticul încins era aşezat în acest scop un cap de măgar şi ghicitorul începea să
pronunţe formule magice, în care introducea numele persoanelor bănuite a fi făptaşele furtului,
crimei, etc. Dacă falca încinsă pe foc trosnea în momentul în care se pronunţa un nume, exista
credinţa că acel om era vinovat.”190
În credinţele poporului român poate fi observată ambivalenţa focului. Există, pe de o parte,
un foc sacru, domesticit, care este tratat cu veneraţie (nu ai voie să scuipi în el, să-1 dai afară din
casă, să laşi copiii să se joace cu el) şi pe de altă parte, există un foc neîmblânzit, trimis ca
pedeapsă de stăpânii cerului sau ca răzbunare de cei ai pântecului pământului („bată-te focul să te
bată", trimiterea în focul Gheenei)”.191

Geomanţia (Ghicitul în pământ)


Se bănuieşte a fi de origine persană şi s-a răspândit încă din Evul Mediu. Sunt aruncate
pietre sau fructe uscate pe sol. Rezultă diferite figuri pe care se bazează ghicitorul în răspunsul
dat clientului. Există 16 figuri: „1. aquisilis - simbolizând reuşita, creşterea; 2. albus -
purificarea, seninătatea; 3. amissio - lipsa, pierderea; 4. caput draconis - pacea, izbucnirea
creatoare a forţelor instinctive; 5. cauda draconis - discordia şi tot ce se opune lui caput; 6.
carcer - restricţia, izolarea, închisoarea; 7. conjunctio - coordonarea, concordia, construcţia; 8.
fortuna major - regalitatea, onorurile, victoria; 9. fortuna minor - reuşita obţinută pe căi
lătularnice şi frauduloase; 10. laetitia - bucuria, binefacerea; 11. populus - mulţimea, acţiunea
dezordonată; 12. puella - feminitatea, pacea, solicitudinea; 13. puer - virilitatea, generozitatea,
adulterul; 14. rubeus - focul, sângele, pasiunea, războiul; 15. tristitia - angoasa, scrupulele,
disperarea, eşecul; 16. via - încetineala, rătăcirea, contrarietatea”.192
Sepharomanţia (ghicitul în cenuşă) reprezintă o variantă a geomanţiei. Se presară
cenuşă pe o suprafaţă plană, după care clientul rostea întrebările deasupra ei. In acest fel stratul de
cenuşă era împrăştiat, formându-se diferite imagini, în funcţie de care se făceau interpretările.193

Aeromanţia
Această formă de ghicitorie se realizează prin interpretări ale unor manifestări
atmosferice: vânt, curcubeu, nori, halouri solare sau lunare. Viziuni de genul acesta nu sunt decât
produsul unor halucinaţii colective, care apar în momente de tensiune psihică. Un exemplu sugestiv
poate fi următorul: pe frontul francez, în 1914, un grup de soldaţi irlandezi au văzut pe cer, la
Mons. îngeri cu săbii în mână pornind împotriva frontului german. Această halucinaţie a fost
analizată ştiinţific, deoarece în acel moment se făceau fotografii aeriene (norii aveau forme
ciudate, dar erau totuşi nori adevăraţi).194

Chiromanţia
Chiromanţia reprezintă ghicirea destinului unei persoane prin cercetarea liniilor din palmă.
Despre această tehnică avem informaţii de la caldeeni, asirieni, egipteni. Grecii şi romanii au
folosit-o şi ei (împăratul Augustus a practicat chiromanţia). Ghicitul în palmă se face după o
tehnică complicată şi foloseşte un limbaj asemănător celui folosit de astrologi. Astfel
protuberanţele din palmă şi de la articulaţia degetelor li s-a dat denumiri de plante. Există peste
100 de cartografii chiromantice corespunzătoare diferitelor specii de mâini.195

190
Ibidem.
191
Ivan Evseev, op cit p 146.
192
Rene Louis, op. cit, p. 135.
193
Gheorghe V. Biătescu, op. cit., p. 97.
194
Ibidem.
195
Ibidem.
72
Nu poate fi trecut cu vederea un fapt ştiinţific, anume că forma, volumul, direcţia
liniilor, pot sugera vârsta, temperamentul, profesiunea sau starea de sănătate a unei persoane. Un
ghicitor versat îşi poate da seama dacă persoana din faţa sa e artizan, muncitor sau
intelectual.196
Cercetări moderne au demonstrat că ghicitul în palmă nu reprezintă o metodă ştiinţifică.
„Următorul test efectuat poate fi edificator. Unui expert în chiromanţie i s-a remis mulajul palmei
unei persoane pe care nu o cunoştea. Ghicitorul a studiat îndelung „harta” liniilor şi a dat în
scris interpretările sale, prevestind - între altele - o viaţă lungă pentru posesorul palmei respective.
Numai că mulajul fusese executat de experţii unui muzeu de medicină legală după mâna unui tânăr
mort cu câtva timp înainte”.

Ornitomanţia
Se referă la ghicitul prin interpretarea comportamentului, mişcărilor şi aspectului
păsărilor. Ea îşi are originea în străvechile credinţe magice. Populaţiile străvechi credeau că orice
fiinţă gândeşte, vorbeşte şi se comportă uman. Treptat s-a ajuns la concluzia că animalele nu au o
viaţă identică cu a omului, dar că ele fac mişcări ghidate de forţe enigmatice. Nu toate animalele
au aceste calităţi, ci numai cele înzestrate cu puteri magice sau zeităţi transformate prin puterea
vrăjilor. Se poate constata că indienii, egiptenii, chinezii, mesopotamienii, tracii, grecii, romanii,
geto-dacii, vechii slavi, goţii, aveau cu toţii animale divinizate. La greci, zeii se metamorfozau
în diferite animale şi acest lucru îl puteau face şi oamenii prin vrăji sau voinţa zeilor. în plus,
fiecare zeu era reprezentat de câte o divinitate: Zeus-acvila, Apollo-cerbul, apoi uliul, Hestia-
măgarul, Poseidon - calul, Demeter-cocoşul şi cocorul, Hera-barza, Asclipios-şarpele, Artemisa-
cucuveaua, iar albinele erau ale muzelor. Cea mai mare cinste era acordată zburătoarelor, care erau
considerate ca fiind cele mai aproape de zei, de la care aduceau mesaje pentru oameni.197
Exista credinţa în păsări-proroc, a cărei origine trebuie căutată în legătura pe care omul
primitiv o făcea între păsările de pradă şi spirite. Acestea aveau ca atribute comune zborul şi
modul de hrănire (sângele victimelor). Pentru antici, păsările reprezentau reîncarnări ale morţilor
şi puteau fi determinate să dezvăluie viitorul, dacă li se dădea un amestec de carne şi sânge însoţit
de incantaţii magice. Un rol important în acest amestec îl avea ficatul despre care se credea că
era înzestrat cu însuşiri profetice. De aceea va exista şi o ghicitorie în ficat (hepatomanţia).198
Păsări aducătoare de noroc (fatidice) erau considerate: acvila, vulturul, corbul, cioara
cenuşie şi lebăda (uneori). Printre păsările purtătoare de rău augur se afla cucuveaua, al cărei
strigăt noaptea era semn de moarte sau boală.199
O formă târzie a ornitomanţiei o reprezintă augurii. „Augurii erau la romani preoţi
interpreţi ai zeilor pe lângă oameni. Ei erau consultaţi înaintea oricărei acţiuni. Apreciau succesul
acesteia în funcţie de zborul, de cântecul sau felul de a mânca al păsărilor”.200 In ceremoniile
augurale, un rol deosebit de însemnat îl aveau puii sacri. Orice decizie în Senat sau armată putea
fi luată numai după ce augurii observau felul cum ciuguleau ei grăunţele şi dădeau verdictul.
Dacă puii se repezeau să mănânce, împrejurările erau favorabile, dacă nu, dimpotrivă. Însă aşa
cum arată şi Cicero, augurii se ghidau după propriile lor interese, familiale sau de grup, putând să
înfometeze sau să îmbuibe puii.201
Haruspiciile era o practică cunoscută de anumiţi preoţi ghicitori romani (practica mai
era cunoscută şi de caldeeni, indieni, egipteni, vechii evrei) care pretindeau că pot prezice
viitorul prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate. Ghicitorul examina ficatul, inima,
196
Ibidem , p.99.
197
Ibidem, p. 99-100.
198
Ibidem, p. 101.
199
Ibidem, p. 102.
200
Jaques Collin de Mancy, op. cit., p. 59.
201
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 103.
73
intestinele, fierea, carnea. O inimă mică sau bolnavă, de exemplu, anunţa un dezastru. Dezastrul
urma să fie şi mai mare dacă unul din aceste organe aluneca din mâna sacrificatorului. De
asemenea, dacă fumul se înalţ cu repeziciune, era semn favorabil.202

Ghicitul în actele instinctive ale omului


„Rostirea fără voie a unor cuvinte (de unde „cuvinte fericite” şi „cuvinte fără noroc”), ca
şi spasmele şi tresăririle involuntare (ochi, membre, trup) au avut şi ele vocaţie divinatorie. Ecouri
ale aceste forme de ghicit se regăsesc în diferite superstiţii existente la poporul român. Se zicea, de
pildă, că, dacă două persoane rosteau odată un cuvânt, „a pierit un drac” sau dacă cineva avea un
frison nervos scurt „că a trecut moartea pe lângă el,” iar dacă ţiuia urechea „îl vorbea cineva”. „În
divinaţia romană" strănutul era indiciu de boală, palpitaţiile de înşelăciune sau pagubă şi
zgomotele în urechi vorbe „de bine” sau „de rău”.203
Tot la romani strănutul era un semn de bun augur. Se spunea că de fiecare dată când se
naşte o fată frumoasă, zeul Cupidon strănuta. în zilele noastre, se spune „Să trăieşti” când
strănută cineva deoarece în vechime se credea că omul care strănută va muri.204

Arithomanţia
Arithmomanţia este ghicitoria cu ajutorul numerelor. Este o invenţie antică şi a fost
precedată de anumite practici magice legate de împărţirea hranei.205124 După cum se poate observa
pe pereţii peşterilor paleoliticului, numărul exprima mâna (o mână de obiecte sau un pumn).
Degetele vor ajunge să exprime numere: degetul arătător - unu, iar mijlociul doi (mai mulţi).
Sistemul cu baza de numeraţie doi se află la temelia gândirii matematice. în forme rudimentare,
matematica a fost cunoscută de egipteni, babilonieni, hitiţi, şi huriţi. Fenicienii foloseau sistemul
zecimal şi sexazecimal. Evreii antici au început să vadă în număr o putere intrinsecă. Matematica
indiană aduce şi ea ceva nou - introducerea lui zero (care va fi apoi răspândit de arabi).
Matematica chineză antică va folosi denumiri monosilabice pentru primele 10 numere (există
indicii că acestea au fost folosite cu sens magic încă din mezolitic), iar geometria lor e strâns legată
de magie (ei au inventat primul pătrat magic). Şi numeraţia traco-getică este de origine magică
(pare a fi cea mai veche din Europa). In matematica elenă se află punctul de plecare al
Arithmosului, credinţa care conferea primelor 10 numere şi altora proprietăţi magice. Insă tot
grecii au inventat şi calculele bazate pe idei ştiinţifice.206
Cu timpul fiecare număr va dobândi o semnificaţie magică: 1 - numărul unităţii, 3,4 -
ofereau plăceri miraculoase, după cum afirma Pitagora, 7 - cunoscut de iniţiaţi şi magi, 12 - stă la
baza unei numerotaţii magice (existau 12 munci ale lui Hercule, 12 semne ale Zodiacului), 13 -
număr nefast, 19 - numărul lui Apollo sau al Cosmosului. La baza principiilor divinaţiei
matematice se afla credinţa în proprietăţile speciale ale numerelor pare şi impare, adusă probabil în
Grecia din Egipt de Pitagora.207
Numerele care constituiau baza de calcul pentru ghicitori, erau 3, 7, 9. Pentru ghicirea
viitorului foloseau sistemul septenar. Ca urmare, anul corespunzător lui 7 sau multiplilor săi erau
consideraţi „climaterici”. Anul 49, obţinut prin ridicarea la pătrat a numărului 7, era considerat ca
moment al crizei maxime.208

202
Ibidem, p. 105.
203
Ibidem, p. 106.
204
Ivan Evseev, op. cit, p. 442.
205
Gheorghe V. Brătescu, op. cit, p. 106.
206
Ibidem, p. 107-109.
207
Ibidem, p. 110-111.
208
Ibidem,p. 111-112.
74
Cu trei sute de ani înaintea erei noastre apare procedeul numit cabala, care a fost
inventat de evrei şi constă în utilizarea literelor ca simbol pentru cifre, de exemplu: v(vav)-6;
n(nun)-50; h(haf)-100; r(reş)-200 etc. acest procedeu va fi folosit şi de greci şi toţi ghicitorii. în
Europa s-a răspândit prin semiţi (în special caldeeni) şi evrei.209
Metoda aritmetică a fost altă modalitate de divinaţie şi consta în a reprezenta în cifre
numele celui care dorea să i se ghicească. Aceste numere se adunau iar suma era împărţită la 7 şi 9,
până când rezulta un număr nedivizibil perfect în funcţie de care se făceau interpretările.210
Ghicitul în bobi (linte, mazăre, năut, porumb, etc.) este şi el o variantă a divinaţiei
matematice. Cu privire la această practică Jaques Collin de Plancy arată: „Se ghiceşte în ziua de
Anul Nou. Întotdeauna târnele viitorului sunt cercetate de cei săraci, într-o ţară prosperă lumea nu
se gândeşte decât la plăceri, la cealaltă extremă, ea îşi caută speranţele. Se observă că oamenii de
la ţară, mai săraci decât cei de la oraş, sunt mult mai preocupaţi de preziceri, şi aproape
întotdeauna ei întreabă destinul despre traiul lor de zi cu zi. In mai multe zone din Nord, în ziua
de Anul Nou, are loc o ceremonie ce trebuie să le arate cum vor trăi în anul care urmează. Ţăranii
mai ales practică acest obicei: se adună în jurul unui foc mare, se înroşeşte în foc un fier de
formă rotundă şi când e bine încins se pun peste el 12 boabe de grâu, pe 12 puncte marcate cu
cretă, fiecare reprezentând o lună a anului.
Fiecare boabă care arde anunţă sărăcie şi scumpete în lunile pe care le desemnează şi
dacă toate boabele dispar arse, este semn sigur că urmează un an de sărăcie.”211

Cartomanţia (Ghicitul în cărţi)


Jacques Collin de Plancy remarcă faptul că această practică şi-ar avea obârşia în jocul cu
beţele al unui grec pe nume Alpha exilat în Spania, şi că acest joc trebuie să fi fost cunoscut în
Spania din moment ce, în 1332, Alfons al Xl-lea îl interzicea.212
Gheorghe Brătescu, dimpotrivă, vorbeşte despre originea italiană a cartomanciei (de la
cuvântul italian tarocchi - la sfârşitul secolului al XVII-lea se va fixa definitiv termenul de tarot)
fapt atestat şi într-o lucrare a lui Francesco Marcolino Forli (1540). Originile îndepărtate ale
taraţilor trebuie căutate în Antichitatea indiană, chineză şi egipteană, undele piesele de ghicit sunt
făcute din plăcuţe de piatră sau foi de plută desenate cu semne sau figuri, grupate câte patru.213
Ghicitul se face prin interpretarea desenelor alegorice de pe cartonaşe. Cel mai vechi şi
mai complet procedeu e „Oracolul femeilor” sau „Marele joc”, cu 78 cartonaşe. Imaginile şi
denumirile taroţilor indică perioada apariţiei şi sursele care au stat la baza cartomanţiei. ”Desenele
evocă arta Renaşterii, care descoperă natura şi viaţa, reinventând pe un plan original, imagistica
romană constituită într-un spaţiu al superstiţiilor, monştrilor şi miracolelor de factură orientală.
[...] Supranaturalismul este exprimat prin fiinţe înfricoşătoare sau ilare, care sugerează fondul
antic asiatico-african şlefuit prin rafinamentul greco-roman”.
Desenele urmează o ordine inspirată din succesiunea diferitelor părţi, capitole şi paragrafe
biblice, manieră explicabilă pentru perioada de bigotism creştin a secolelor XV-XVI în care a luat
probabil naştere neocartomanţia. De asemenea sunt exprimate şi anumite aspecte ale sistemului
social feudal: regi, regine, cavaleri, etc.214
În secolul al XlX-lea, ghicitorii francezi au inventat pasienţele („La reussite-passe-temps").
Numele acestora indică chiar scopul jocului: „trecerea sau pierderea timpului215.

209
Ibidem, p. 112-113.
210
Ibidem, p. 114.
211
Jaques Collin de Plancy, op. cit, p. 8 R 85.
212
Ibidem, p. 108-109.
213
Gheorghe V. Brătescu, op. cit, p. 116.
214
Ibidem, p. 118.
215
Ibidem.
75
Cafesomanţia (Ghicitul în cafea)
Cafesomanţia este un sistem recent de divinaţie bazat pe interpretarea semnelor lăsate de zaţ
pe pereţii ceştii. Regiunea Kaffa din sudul Etiopiei este patria cafelei. Abia în Evul Mediu o vor
folosi arabii şi prin ei s-a răspândit în Egipt şi Asia Mică (prin turci a ajuns în Europa). Pentru a-
şi impresiona clienţii, ghicitorii recurg şi la un anumit ritual de preparare a cafelei, deţinând şi o
tehnică de obţinere a zaţului, astfel încât să lase urme cât mai pronunţate pe pereţii ceştii.
Interpretările diferă în funcţie de imaginaţia şi perspicacitatea fiecărui ghicitor, ceea ce
demonstrează ridicolul acestei practici.216

Roata norocului
„Simbolismul roţii se identifică cu acela al cercului aflat într-o mişcare circulară,
asociindu-se cu soarele, cu dinamica neîntreruptă a vieţii, cu ciclurile naturii, ale istoriei şi vieţii
omului”.217
Roata este şi un simbol solar şi această semnificaţie a sa a dăinuit şi în ţara noastră, fiind
cunoscut obiceiul de a rostogoli de pe deal o roată aprinsă în timpul sărbătorilor focului din
apropierea solstiţiului de vară. Mircea Eliade arată că acest obicei îndeplineşte probabil” şi o
funcţie magică de restaurare a forţelor solare. într-adevăr, mai cu seamă în ţările din nord, scurtarea
progresivă a zilelor în scurgerea lor spre solstiţiul de iarnă inspiră temerea că soarele ar putea să
se stingă.” Există şi credinţa că scânteile împrăştiate de aceste roţi solare ajută la fertilizarea
solului.218
„Roata norocului semnifică alternanţele destinului uman, alcătuit din succese şi înfrângeri,
urcări şi coborâri”.219

MAGIA NEAGRĂ
Ce este şi ce face vrăjitorul
„Magia neagră este înţeleasă în termeni consacraţi ca o activitate desfăşurată de
anumite persoane, indiferent de sex şi vârstă, pentru înfăptuirea a ceva malefic, supranatural,
apelând într-o astfel de acţiune la ajutorul unor genii ale răului (demoni) cu care s-ar afla în
legătură secretă". In trecutul îndepărtat al omenirii nu se făcea distincţia între „bine” şi „rău”
crezându-se că vrăjitorul dispune de forţe supranaturale în stare să provoace şi binele şi
răul.220
Procedeul de a apela la demoni pentru a produce efecte răzbunătoare (magia neagră)
apare cu claritate abia la asiro-caldeeni. Ei au inventat o practică, care va deveni clasică în
vrăjitorie, şi anume transmiterea forţelor magice prin folosirea apei deşănţate. La asiro-
caldeeni, care se considerau atinşi de vrăji, se scăldau în apele sacre ale Tigrului şi Eufratului,
crezând că vraja, ca şi demonul la care apelase vrăjitorul vor rămâne în valuri. Mai credeau
că, stropind locul „vrăjit” cu apă sacră, vor fugi toţi demonii de acolo. Şi pentru geto-daci apa
era un element magic purificator. Fluviul Dunărea era cinstit ca sacru, apele sale fiind
considerate purtătoare de fiinţe supranaturale care insuflau curaj, sănătate, tămăduire. 221 De
altfel, din cele mai vechi timpuri apele îndeplinesc o funcţie creatoare (din ape se nasc toate
fiinţele existente), tămăduitoare (se ştie că apa neîncepută folosită în magie e considerată a
avea numeroase puteri tămăduitoare), regeneratoare (ea conferă o „nouă naştere” printr-un
ritual iniţiatic şi asigură o renaştere post mortem prin ritualuri funerare), şi o emblemă a

216
Ibidem, p. 119-120.
217
Ivan Evseev, op. cit., p. 399.
218
Ivan Evseev, op. cit., p. 399.
219
Ibidem, p. 400.
220
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 141.
221
Ibidem.
76
fecundităţii (în insula Wakuta, un mit aminteşte cum o fecioară şi-a pierdut virginitatea
pentru că şi-a lăsat trupul atins de ploaie).222
O altă practică care va fi foarte des folosită în vrăjitorie, substituţia persoanelor prin,
Jigurine", a fost şi ea reimaginată de către asiro-chaldeeni, prin perfecţionarea unor tehnici
primitive. Executată din lut, ceară, bitum, ea îl reprezenta pe cel căruia urma să i se facă un
rău prin diferite manopere vrăjitoreşti. Tot ei mai cunoşteau practica de a face un nod la o
sfoară, crezând că în acest fel puteau lega vrăjile, iar dacă acest nod era ars, semnifica faptul
că incantaţiile inamicului erau distruse. Incantaţiile vizau evocarea tuturor demonilor şi
solicitarea forţelor lor. Vrăjitorii îşi rosteau formulele magice pe înserat, pentru a fi ascultate de
forţrlr întunericului.223 După Tibul, Orfeu avea puterea de a opri, prin versuri cadenţate şi cântece
ritmate „fluviile din curgerea lor, vântul din zborul său şi împrumuta stejarilor o ureche pentru a le
asculta”.224
La egipteni, pentru a se „apăra" de vrăji era utilizat frecvent procedeul imposturii.
Persoana urmărită de vrăji se dădea drept alta. De exemplu, ea se adresa unui şarpe, care era
considerat exponent al răului, zicând: „Nu ai nici o putere asupra mea, căci eu sunt zeul Horus!”.
Un tratat primitiv de magie, cunoscut la egipteni numit Cartea lui Thot, cuprindea diferite formule
pentru unirea părţilor unui om decapitat sau despărţirea în două a apelor unui lac sau fluviu.225175
Faţă de alte popoare antice, la greci şi romani, magia neagră va pătrunde destul de târziu.
Ea va consta mai ales din acţiunea de provocare a metamorfozelor. Vechii greci au fost inventatorii
filtrelor, capabile de efecte sancţionare şi de a schimba forme, şi ai vampirilor. Romanii le vor
prelua şi le vor dezvolta şi extinde. După apariţia creştinismului, vrăjitorii nu mai apelează la
duhuri sau genii ale răului, ci la diavol, cu care pactizează. Tot mai mulţi oameni vor apela la
serviciile diavolului, convinşi că acesta le poate da imediat bogăţie, amor, sancţionarea inamicilor
etc.
În Evul Mediu european erau trei categorii de invocatori ai diavolului. Din prima făceau
parte toţi cei care se considerau persecutaţi de Dumnezeul creştin, în cultul diavolului
exprimându-şi revolta lor. A doua categorie era cea a naivilor, a celor avizi de îmbogăţire, de putere,
care se lăsau pradă ceremoniilor vrăjitoreşti, a vrăjilor, profanărilor de morminte, mergând uneori
până la crimă. Din ultima categorie făceau parte ghicitorii, vânzătorii de amulete, sacrificatorii de
găini negre, evocatorii si necromanţii, care-şi atrăgeau clienţii prin practici nocturne pline de
mister.226
POZIŢIA BISERICII FAŢĂ DE VRĂJITORIE

Sfânta Scriptură şi vrăjitoria


Profetul Isaia se referă direct la existenţa vrăjitorilor în rândurile evreilor: „Pe viteaz şi pe
omul de luptă, pe judecător şi pe proroc, pe prezicător şi pe bătrân; pe căpetenia peste cincizeci,
pe sfătuitor, pe înţelept, pe fermecător şi pe ghicitor" (Is.3, 2-3), enumerându-i şi pe aceştia printre
cei care erau consideraţi drept sprijin şi ajutor pentru evrei. El va folosi un ton foarte incisiv la
adresa lor în 57,3: „Dar voi, feciori de vrăjitoare, neam de stricaţi şl desfrânaţi apropiaţi-vă”, unde-
1 mustră pe Israel pentru necredinţa lui (aşadar apelarea la vrăjitorie era considerată drept o
necredinţă, o închinare la idoli). Isaia se ridică atât de aprig împotriva vrăjitoriei întrucât, pe
vremea sa, ţara a fost năpădită de prezicători: Tu ai lepădat neamul Tău, casa lui Iacov. Ea este plină
de vrăjitori şi de magi ca Filistenii şi ea face legământ cu cei de alt neam" (Is.2,6); „Şi când vă
vor zice: «întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi ghicitorii care şoptesc şi bolborosesc», să le

222
Mircea Eliade, Tratat..., op. cit, p. 156-157.
223
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 142.
224
Rene Louis, op. cit., p. 163.
225
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p.142.
226
Ibidem,p. 142-145.
77
răspundeţi: «Nu se cuvine oare poporului să alerge la Dumnezeul său? Să întrebe oare pe morţi
pentru soarta celor vii?»” (Is.8,19).
Vrăjitorii sunt menţionaţi şi de către profetul Ieremia, care-i îndemna pe evrei să nu asculte
de vorbele mincinoase ale acestora: „Iar voi să nu ascultaţi pe prorocii voştri pe ghicitorii voştri, pe
visătorii voştri, pe vrăjitorii voştri şi pe-ai voştri cititori de stele care vă zic:«Nu veţi sluji regelui
Babilonului»” (Ier.27,9). Tot la prorociri false se referă Ieremia când spune: „Iar Domnul mi-a
răspuns «Proorocii proorocesc lucruri mincinoase în numele Meu; Eu nu i-am trimes, nici nu le-am
dat poruncă şi nici nu le-am grăit; ci ei vă vestesc vedenii mincinoase, proorociri deşarte şi
închipuiri ale inimii lor»" (Ier. 14,14).
Şi profetul Iezechiel condamnă practicile vrăjitoreşti. El vorbeşte despre folosirea de
către Nabucodonosor a belomanţiei şi hepatoscopiei pentru a hotărî atacul asupra Ierusalimului:
„Pentru că regele Babilonului s-a oprit la o răspântie, unde încep două drumuri, şi stă să ghicească:
scutură săgeţile, întreabă terafimii şi cercetează ficatul" (Iez.21,21).De asemenea îi avertizează
pe evrei în legătură cu proorocii mincinoşi, îndemnându-i să nu dea crezare profeţilor lor:
„Vedeniile lor sunt deşarte şi prevestirile lor mincinoase; ei zic: «Domnul a spus», dar Domnul nu
i-a trimis şi ei încredinţează că se va împlini cuvântul lor”; „De aceea nu veţi mai avea vedenii
deşarte în viitor nu veţi mai rosti prevestiri; voi izbăvi poporul Meu din mâinile voastre şi veţi
cunoaşte că Eu sunt Domnul” (Iez. 13,6,23). Iezechiel mai face referire la anumite procedee
utilizate foarte des în ritualul magic: „Şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de cele
ce cos perniţe fermecate pentru subsuori şi fac marame pentru capul celor de orice statură, pentru
a vâna sufletele! Au doar vânând sufletele poporului Meu, vă veţi mântui sufletele voastre?”(Iez.
13,18).
Despre vrăjitori şi pedeapsa care se va abate asupra lor vorbesc şi alţi profeţi ca Miheia,
Maleahi şi Naum. Miheia face o profeţie despre naşterea lui Mesia şi întoarcerea neamurilor,
menţionând între altele nimicirea vrăjitorilor şi idolilor: „Şi din mâna ta voi nimici pe vrăjitori şi tu
nu vei mai avea ghicitori” (Mih.5,11). O proorocire asemănătoare face şi Maleahi: «Şi Mă voi
apropia de voi ca să vă judec şi voi fi martor grabnic împotriva vrăjitorilor, a desfrânaţilor şl a
celor care jură strâmb, împotriva celor care asupresc pe simbriaş, pe văduvă şi pe orfan, apasă pe
cel străin şi nu se tem de Mine», zice Domnul Savaot".(Mal.3,5). Profetul Naum aminteşte
printre fărădelegile cetăţii Ninive desfrânarea şi vrăjitoria: „Numai din pricina multelor
desfrânări ale celei desfrânate, frumoasă la chip şi meşteră în farmece, care duce în robie
neamurile prin desfrânările ei şi popoarele prin fermecătoriile ei”. (Naum.3,4).
Profeţii Zaharia şi Osea indică şi ei zădărnicia practicilor vrăjitoreşti. Astfel, Zaharia
spune: „Căci terafimii rostesc cuvinte deşarte, vrăjitorii au vedenii mincinoase şi spun visuri
amăgitoare şi mângâieri deşarte. Pentru aceasta ei au plecat ca o turmă şi au fost supuşi, căci n-
aveau păstor” (Zah.10,2). Prin Osea, Dumnezeu îi mustră pe evrei pentru că „întreabă lemnul".
Aceasta era o practică ce constă în aruncarea în aer a unor beţe, urmând ca din poziţia lor de după
cădere să se tragă o concluzie: „Poporul Meu întreabă o bucată de lemn şi toiagul lui îi vesteşte
viitorul, că un duh de desfrânare i-a făcut să rătăcească şi au săvârşit destrăbălări,
depărtându-se de Dumnezeul lor" (Os.4,12).
Şi în alte Cărţi ale Vechiului Testament avem informaţii despre vrăjitorie, arătându-se cât
de aspru sunt pedepsiţi cei ce o folosesc. Din cartea Exodului aflăm cum Moise şi Aaron au
anulat operaţiunile vrăjitorilor Egiptului. Ştim că Faraon, regele Egiptului, s-a folosit de vrăjitori
în încercarea lui de a se împotrivi semnelor dumnezeieşti făcute de Moise înaintea lui. Când Moise
a prefăcut toiagul său în şarpe, acelaşi lucru l-au făcut şi vrăjitorii cu vrăjile lor, însă „şarpele ivit din
toiagul lui Moise a mâncat lemnele vrăjite, adică şerpii vrăjitorilor, toiegele lor neavând nici o putere
de apărare sau de viaţă, ci numai un chip pe care înşelăciunea vrăjitorilor 1-a pus înaintea ochilor
celor ce se lăsau uşor înşelaţi (leş.7,9-12).”227 La fel de neputincioşi s-au dovedit a fi vrăjitorii şi în
faţa celorlalte plăgi, ei nereuşind să-i ferească pe egipteni de ele. De asemenea, pedeapsa
227
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise.Ed. Sfântul Gheorghe-Vechi, 1995, p.33.
78
vrăjitorilor trebuia să fie moartea: „Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască!" (Ieş.22,18); „Bărbatul
sau femeia, de vor chema morţi sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că
sângele lor este asupra lor" (Lev.20,27). Alte îndemnuri şi interdicţii drastice împotriva
vrăjitorilor sunt şi cele care urmează: „dacă vreun suflet va alerga la cei ce cheamă morţii şi la
vrăjitori, ca să desfrâneze în urma lor, Eu voi întoarce faţa mea împotriva sufletului aceluia şi-1 voi
pierde din poporul lui" (Lev.20,6); „Să nu mâncaţi cu sânge; să nu vrăjiţi nici să ghiciţi" (Lev.
19,26); „Să nu alegaţi la cei ce cheamă morţii, pe la vrăjitori să nu umblaţi şi să nu vă întinaţi cu
ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru". (Lev. 19,31); în Deut.13, 1-5 se vorbeşte despre "proorocii
şi văzătorii de vise", evreii fiind îndemnaţi chiar să-i ucidă, pentru că au sfătuit oamenii să meargă
după dumnezei străini, iar în Deut.18,10-12 se spune: „Să nu se găsească la tine de aceea care trec
pe fiul său sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător, nici
descântător, nici chemător de duhuri, nici mag, mei de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este
înaintea Domnului tot cel ce face acestea şi pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul
Dumnezeul tău de la faţa ta”.
Din cele expuse mai sus putem observa cât de grav era socotit păcatul vrăjitoriei la evrei.
Cel ce practica vrăjitoria precum şi cel care apela la vrăjitori uita de Dumnezeu şl-şl căuta alţi
dumnezei, punându-şi toată încrederea în ei. De aceea vrăjitoria era considerată drept o
încălcare şi nesocotire a primei porunci din Lege, şi ca atare Dumnezeu îşi întorcea Faţa de la
un astfel de om.
În Vechiul Testament există trei cazuri celebre în care Dumnezeu i-a pedepsit pe cei care
au apelat la vrăjitorie: împăratul Mânase, împăratul Saul şi împăratul Ohozia.
Mânase (ebr. „cel uitat") a fost fiul şi urmaşul lui Iezechia, al 14-lea rege din Iuda. A
domnit între anii 696/695 şi 642/641 î.Hr. Cum regatul Iuda era dependent din punct de vedere
politic şi religios de Asiria, Mânase a reintrodus cultul lui Baal, care fusese interzis de tatăl său, şi
aşează în templu chipul lui Aşera, Zeiţa fecundităţii. De la păgâni a pătruns şi la evrei obiceiul de a
fi aduşi copii drept jertfe. Mânase însuşi îşi sacrifică propriul fiu zeului cananean Moloh. De
asemenea, a urmărit zborul păsărilor şi i-a consultat pe vrăjitori 228: „Tot el a trecut prin foc pe fiii săi
în valea Ben-Hinom şi a făcut vrăjitorie, farmece şi magie; a adus oameni care chemau duhurile
morţilor şi fermecători; şi a înmulţit relele împotriva Domnului, mâniindu-L" (HParal.33,6;
IVRegi, 21,6). Pentru faptele lui cele rele Dumnezeu 1-a pedepsit, fiind dus în robie în Babilon
(IIParal.33,11). Aflându-se la strâmtoare, şi-a adus aminte de Dumnezeu şi s-a smerit înaintea Lui
iar Dumnezeu I-a ascultat rugăciunea aducându-1 înapoi în Ierusalim. Reîntors din robie,
Mânase a îndepărtat cultul idolilor din Ierusalim şi a extins fortificaţiile oraşului. (H Paral.33,12-
15). Din cele relatate se poate desprinde o concluzie deosebit de importantă, aceea că, deşi păcatul
vrăjitoriei este foarte grav, el poate fi iertat de Dumnezeu dacă există pocăinţă sinceră.
Saul (ebr. „cel dobândit prin rugă”) este unul din fiii lui Chiş,face parte din seminţia lui
Veniamin şi a fost uns ca primul rege al Israelului de către profetul Samuel. A domnit în
perioada cea 1020-1000 î.Hr.229 Saul a fost unul dintre cei mai aprigi duşmani ai vrăjitoriei:
„...Saul însă izgonise pe cei ce chemau morţii şi pe ghicitori din ţară", dar tot el a fost acela care,
spre sfârşitul vierii, va consulta o necromantă. A făcut acest lucra deoarece se afla în război
filistenii şi întrucât Domnul nu-i dădea nici un răspuns nici în vis, nici prin prooroci, s-a hotărât să
cheme spiritul lui Samuel, pentru a afla rezultatul luptei de la Ghilboa. S-a dus aşadar la o
vrăjitoare din oraşul palestinian Endor care a chemat spiritul lui Samuel. Saul i se adresează
acestuia, spunându-i: „îmi este tare greu; Filistenii se luptă împotriva mea, iar Dumnezeu S-a
depărtat de mine şi nu-mi mai răspunde nici prin prooroci, nici în vis, nici în vedenie; de aceea te-
am chemat, ca să mă înveţi ce să fac”. Samuel îi dezvăluie ce se va întâmpla cu el: „Deoarece tu n-
ai ascultat glasul Domnului şi n-ai împlinit iuţimea mâniei Lui asupra lui Amalec, de aceea
228
Martin Bocian. în colaborare cu Ursula Krant şi Iris Lenz, Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 272-273.
229
Ibidem, p.381.
79
Domnul face aceasta cu tine acum. Şi va da Domnul pe Israel împreună cu tine în mâinile
Filistenilor; mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine şi tabăra lui Israel o va da Domnul în mâinile
Filistenilor" (IRegi.28,11-19). într-adevăr, Saul şi fiii lui au au fost ucişi a doua zi pe muntele
Ghilboa, aceasta fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru că a alergat la ajutorul unei vrăjitoare: „Aşa
a murit Saul pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea Domnului, pentru că n-a păzit
cuvântul Domnului şi pentru că a întrebat şi a cercetat o vrăjitoare şi nu a cercetat pe Domnul. De
aceea a şi fost el omorât şi domnia a fost dată lui David, fiul lui lesei" (IParal.10,13-14). Spre
deosebire de Mânase, Saul nu s-a pocăit de păcatul său şi a fost pedepsit cu pierderea împărăţieişi cu
moarte. Se cuvine să mai subliniem faptul că în cazul vrăjitoarei din Endor, ca de altfel în toate
şedinţele de spiritism, e vorba de o conlucrare cu diavolul întrucât acolo unde nu este mărturisit
Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Răscumpărător, descoperirile nu pot veni din altă parte
decât de la diavol. Ori se ştie că duhurile din şedinţele spiritiste spun despre Hristos că nu este
decât un spirit mai perfect şi că orice om se poate răscumpăra singur, purificându-se prin
reîntrupări repetate. Dealtfel şi Sfântul Grigorie de Nyssa spune că spiritul care i s-a arătat lui Saul
nu putea fi decât unul diavolesc deoarece era atât de urât, încât şi vrăjitoarea s-a îngrozit.
Ohozia (ebr. „Ihave te tine strâns") a fost fiul lui Ahab şi al Izabelei, domnind în Israel
între anii 852-851 î.Hr. Acesta şi-a atras asupra sa mânia lui Dumnezeu deoarece, fiind bolnav,
trimite soli care să-1 întrebe pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului din ţinutul filistenilor, dacă se
va mai însănătoşi. Dumnezeu îl însărcinează pe profetul Die să trimită înapoi solii şi să-i
proorocească lui Ohozia moartea ceea ce se va şi întâmpla.230 (TVRegi 1,2-17).
Pe lângă practicile vrăjitoreşti menţionate până acum, am mai putea aminti citirea
viitorului în pahar, obicei practicat în Egipt şi atribuit lui Iosif: „De ce mi-aţi furat cupa cea de
argint? Au nu este aceasta cupa din care bea stăpânul meu şi în care ghiceşte? Ceea ce aţi făcut aţi
făcut rău!" (Fac.44,5), precum şi purtarea de talismane, condamnată de Isaia: „în ziua aceea va lua
Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, brăţări, cercei, văluri cununi, lănţişoare, cingători,
miresme, talismane" (îs. 3,18-20).
Aluziile la vrăjitorie nu lipsesc nici din Noul Testament cu toate că sunt mai rare. Este
cunoscut cazul lui Simon Magul, un vrăjitor din cetatea Samariei. Când Filip propovăduieşte în
această cetate, Simon îmbrăţişează şi el credinţa creştină, botezându-se. Văzând că Petru şi Ioan
pogoară asupra oamenilor pe Duhul Sfânt prin punerea mâinilor, le oferă bani ca să-i dea şi lui
această putere. Atunci Petru i-a spus: „Banii tăi să fie cu tine spre pierzanie! Căci ai socotit că
darul lui Dumnezeu se agoniseşte cu bani” (Fp.Ap.8,9-20). în Fp.Ap. 13,6-7,8-11 sunt
menţionaţi vrăjitorul şi proorocul mincinos Bariisus care se afla în preajma proconsulului
Sergius Paulus şi vrăjitorul Elimas pe care Sfântul Apostol Pavel 1-a pedepsit cu orbirea. Mai
menţionăm cazul slujnicei cu duh pitonicesc din Filipi care prezicea, aducând mult câştig
stăpânilor ei. Pavel a scos acest duh din ea spunând: „în numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi
din ea” (Fp.Ap.16,16-18). Tot în Faptele Apostolilor ni se relatează cum „mulţi dintre cei ce
făcuseră vrăjitorie, aducând cărţile, le ardeau în faţa tuturor. Şi au socotit preţul lor şi au găsit
cincizeci de mii de arginţi” (Fp.Ap.19,19).
Sfântul Apostol Pavel aşează vrăjitoria şi fermecătoria între faptele trupului, declarând
că cei care săvârşesc unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Gal.5,19-21).
Mult mai înfricoşătoare sunt cuvintele din Apocalipsă: „Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de
fermecătoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de furtişagurile lor" (Apoc.9,21); „Şi niciodată
lumina de lampă nu se va mai ivi în tine; şi glasul de mire şi de mireasă nu se vor mai auzi în
tine niciodată, pentru că neguţătorii tăi erau stăpânitorii lumii şi pentru că toate neamurile s-
au rătăcit cu fermecătoria ta” (Apoc. 18,23), despre căderea Babilonului; „Iar partea celor fricoşi
şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor
celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua!

230
Martin Bocian, în colaborare cu Ursula Krant şi Iris Lentz, op. cit. p. 335.
80
(Apoc.21,8); „Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinători de idoli şi toţi cei
ce lucrează şi iubesc minciuna" (Apoc.22,15) Aşadar vrăjitorii sunt puşi în rândul celor mai mari
păcătoşi ca: ucigaşii, desfrânaţii, închinători de idoli şi, ca şi aceştia sunt excluşi de la împărăţia lui
Dumnezeu. Superstiţiile şi basmele de orice fel trebuie şi ele să fie înlăturate din viaţa creştinilor:
„Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri, decât
lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă" (ITim.1,4); „Iar de basmele cele lumeşti
şi băbeşti, fereşte-te şi desprinde-te cu dreapta credinţă" (Uim.4,7); „Şi să nu dea ascultare
basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni, care se întorc de la adevăr" (Tit. 1,14).
Prin urmare putem constata faptul că vrăjitoria este socotită de Sfânta Scriptură drept una
din cele mai cumplite răzvrătiri ale omului împotriva lui Dumnezeu, omul îndepărtându-se de
Dumnezeu şi recurgând la ajutorul diavolului. De aceea şi pedeapsa prevăzută pentru acest păcat
este atât de aspră, mergând până la moarte. In subcapitolul următor vom vedea cum se reflectă
vrăjitoria în canoanele Bisericii.

Legislaţia canonică a Bisericii faţă de vrăjitorie


Se ştie că la începuturile Bisericii creştinarea avea un caracter individual, cei care urmau
să devină creştini trebuind să treacă printr-o perioadă de pregătire. în acest fel un iudeu sau
păgân nu era botezat înainte de a fi renunţat la orice practică superstiţioasă sau magică. Dar,
odată cu dobândirea libertăţii religioase prin Edictul de la Milan din 313, creştinimea se făcea în
masă, astfel încât Biserica n-a mai putut să verifice pe fiecare individ în noua sa credinţă. Prin
urmare, cei care deveneau creştini nu părăseau în întregime practicile şi credinţele lor
superstiţioase şi vrăjitoreşti. Biserica s-a văzut pusă în situaţia de a lua măsuri legislative,
privitoare la diferitele învăţături greşite. Se ştie că lumea greco-romană era stăpânită de
superstiţii şi vrăjitorie ca: farmecele, ghicitul în palmă sau în stele. Mai existau şi superstiţii de
origine iudaică: filacteriile, gonirea norilor de ploaie sau citirea semnelor cereşti. Aceste
superstiţii erau practicate atât de unii creştini, cât şi de clerici. Apărarea credinţei şi moralei
creştine se va face nu doar în scris de către Sfinţii Părinţi, ci şi oficial, în cadrul soboarelor
ecumenice şi locale, ale căror hotărâri devin „normative şi universal obligatorii, pentru întreaga
Biserică dinăuntru şi dinafară hotarelor imperiului roman". Prevederile canoanelor au avut aceeaşi
valoare ca şi legile civile romane şi erau recunoscute de Statul roman.231
Vom prezenta acum pe larg canoanele sinoadelor ecumenice şi locale şi cele ale Sfinţilor
Părinţi, prin care este condamnată vrăjitoria precum şi cei care o practică sau îi îndeamnă pe alţii
la practicarea ei:
1. Canonul 24 al Sinodului din Ancira (314 d.Hr.) spune: „Prezicătorii şi cei ce
urmează moravurilor păgânilor ori introduc în casele lor pe oarecari spre aflarea farmecelor sau şi
pentru curăţire, să cadă sub canonul penitenţii de cinci ani, potrivit treptelor hotărăşte, trei ani de
prosternare şi doi ani de rugăciune, fără împărtăşanie.” Se poate constata cât de primejdioase erau
considerate practicele vrăjitorilor din faptul că Biserica le interzice şi pe deasupra îi condamnă şi pe
cei care le practică. Oprirea de la Sfânta împărtăşanie arată cât de grav era păcatul acestora.
2. Canonul 36 al Sinodului din Laodiceea (a doua jumătate a secolului al V-lea)
spune: „Nu se cuvine ca cei iereticeşti, sau clericii, să fie vrăjitori, ori descântători, ori
matimatici, ori astrologi sau să facă cele ce zic filacterii, care sunt legători ale sufletelor lor.
Iar cei ce le poartă, am poruncit să se arunce din Biserică”.
Aceste credinţe superstiţioase şi magice au două origini: păgână şi iudaică.
Descântători, vrăjitorii, matematicii sau astrologii sunt de origine păgână, iar filacteriile de origine
iudaică. Filacteriile sunt legături care conţin texte scripturistice cu inscripţia numelui lui
Dumnezeu. Iudeii îşi legau una la cap şi alta la mâna stângă, crezând că cel care le poartă va fi ferit
de toate relele şi va dobândi binele. Dumnezeu însă nu lucrează ca un tonomat, nu stă la
231
Preot Haralambie Cojocarii, Legislapa canonică a Bisericii Ortodoxe faţă de superstipi, magie, vrăjitorie şi
obscurantism, în S.T., nr. 5-6. Bucureşti 1949, p. 333-335.
81
picioarele omului pentru a-i satisface dorinţele extravagante. Folosirea filacteriilor este
condamnată de însuşi Mântuitorul (Mt.23,5: „Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni;
căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale”), ca o altă formă de vrăjitorie. Ceea ce e
mai grav e că ele sunt practicate şi de clerici şi de creştini afierosiţi Domnului. Se mergea până
într-acolo, încât unele persoane bolnave îşi legau părţile bolnave, crezând că în acest fel se vor
însănătoşi. Clericii care foloseau aceste filacterii erau excluşi din Biserică.
3. Şi Sfinţii Părinţi, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nyssa,
adoptă în canoanele lor punctul de vedere al unor Biserici locale, în canonul 7, Sfântul Vasile cel
Mare spune: „Stricătorii de parte bărbătească şi stricătorii de animale şi ucigaşii şi fermecătorii şi
adulterii şi idolatorii, sunt vrednici de aceeaşi pedeapsă; drept aceea aplică şi la aceştia
dispoziţia ce o ai în privinţa celorlalţi. Iar în privinţa celor ce treizeci de ani s-au pocăit pentru
necurăţenia, pe care au făcut-o întru neştiinţă, nu se cuvine aici a ne îndoi despre primirea lor; căci
atât neştiinţa îi face pe ei vrednici de iertare, cât şi mărturisirea de bună voie şi prelungirea
pedepsei, ce s-a făcut atâta timp; fiindcă aproape un veac de om întreg s-a dat Satanei, ca să li se
dea corecţiune spre a nu comite imoralităţi; drept aceea, porunceşte ca acum să se primească fără
prelungire de pedeapsă, mai ales dacă au şi lacrimi cari înduplecă milostivirea ta şi dacă arată
vrednică de îndurare."
Din acest canon al Sfântului Vasile cel Mare se vede cât de grav era considerat păcatul
vrăjitorilor. După cum observă Sfântul Vasile, aceste practici se datoresc ignoranţei unor
credincioşi din popor. Idolatorii despre care se vorbeşte în acest canon nu sunt cei care aduc
jertfe idolilor, ci sunt identici cu vrăjitorii care slujesc diavolului şi-1 cheamă în ajutor. Lor li se
dă aceeaşi pedeapsă ca şi ucigaşilor şi adulterilor.
În canonul 65, Sfântul Vasile spune: „Cel ce mărturiseşte că a făcut vrăjitorie sau
fermecătorie, i se va da timpul de penitenţă ca pentru ucigaşi, împărtăşindu-se aşa cum s-a vădit pe
sine în fiecare păcat. Timpul de penitenţă pentru ucigaşii de bună voie era de 20 de ani (aşadar
aceasta era şi durata pedepsei prescrise vrăjitorilor). Este subliniată încă o dată gravitatea
vrăjitoriei.
În canonul 72, Sfântul Vasile spune: „Cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora se va
canoni şi cu canonul ucigaşilor.”
Aşadar acelaşi canon era prescris şi vrăjitorilor şi celor ce apelau la ei. Tot în acest canon
se mai face următoarea remarcă: deoarece acestor practici păgâneşti li se acorda un caracter de
ştiinţă exactă şi salvatoare, se săvârşea un păcat împotriva Proniei divine, şi se mai constată
faptul că aceşti creştini le practicau datorită ignoranţei în materie de credinţă adevărată.
Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile, în canonul 3, spune: „Iar cei ce se duc
la descântători, sau vrăjitori, sau la cei ce făgăduiesc să efectueze prin demoni oarecari curăţiri şi
apărări de rău, aceştia se vor întreba cu de amănuntul şi se vor cerceta, ori nefiind statornici în
credinţa cea întru Hristos, din vreo constrângere au fost atraşi în păcat, producându-se în ei acest
impuls spre păcat în urma vreunui rău sau vreunei pagube de nesuferit, ori că, dispreţuind cu totul
mărturia cea încredinţată de noi, au alergat la ajutorul demonilor. Fiindcă dacă au comis acel păcat
spre surparea credinţei şi spre a nu crede că există Dumnezeu, cel adorat de creştini, fireşte că se
vor supune pedepsei celor ce au călcat credinţa, iar dacă oarecare constrângere insuportabilă
covârşind lipsa lor de curaj i-a sedus spre acest păcat fiind împinşi de vreo nădejde amăgitoare,
aşişderea şi lor li se va aplica blândeţea, după asemănarea celor ce n-au fost în stare să reziste
chinurilor în vremea mărturisirii.”
Sfântul Grigorie arată în acest canon că lucrarea săvârşită de vrăjitori şi de cei asemenea
lor este foarte vătămătoare şi că acei creştini care-i caută pe vrăjitori dovedesc că nu au
credinţă în Dumnezeul proniator şi răscumpărător. Mai remarcă faptul că aceste credinţe false
erau dăunătoare învăţăturii Bisericii şi societăţii din acea vreme. Gravitatea acestor credinţe rezidă
în faptul că Sfântul Grigorie îi asimilează pe cei ce le practicau apostaţilor.

82
4. Aceste hotărâri sunt confirmate de Sinodul 6 ecumenic Trulan. Canonul 61 al
acestui Sinod spune: „Cei ce se adresează prezicătorilor sau ce se zic însuşi sau altora de felul
acesta, ca de la aceia să afle ceea ce ar dori să li se descopere, potrivit celor ce s-au hotărât
mai înainte de către Părinţi în privinţa lor, să cadă sub canonul penitenţei de şase ani. Aceleaşi
epitemii trebuie să se supună şi cei ce trag după sine urşi, sau alte dobitoace de acest fel, spre
distracţia şi vătămarea celor mai simpli şi cei ce spun norocul şi ursita şi genealogia şi multe
lucruri de acest fel, după bârfirile rătăcirii şi cei ce se zic gonitori de nori şi vrăjitori, şi cei ce
confecţionează amulete şi prezicătorii. Şi dacă vor rămâne în acestea şi nu se vor schimba, şi nu
se vor feri de aceste meşteşuguri pierzătoare şi păgâneşti, hotărâm să se lepede cu totul de la
Biserică, precum şi sfintele canoane învaţă. Că ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Precum
zice Apostolul, sau ce înţelegere are Biserica cu idolii? sau ce parte are credinciosul cu
necredinciosul, sau ce potrivire este între Hristos şi Beliar? (II.Cor.VI, 14-16).”
În acest canon sunt condamnate prezicerile şi faptele de genul acesta.
Canonul 65 al acestui sinod spune: „Poruncim ca de acum înainte să înceteze focurile, cari
se fac de unii la lunile nouă înaintea atelierelor lor, sau înaintea caselor peste care unii
săreau, după un oarecare obicei vechi. Deci oricine ar face aşa ceva, să se afurisească. Căci scris
este în cartea a patra a împăraţilor: «Şi a zidit Mânase jertfelnic întregii oşti cereşti în cele două
curţi ale casei Domnului, şi a trecut prin foc pe fiii săi, şi descânta şi vrăjea şi a pus ordine între
cei ce profeţesc din intestine şi a înmulţit pe prezicători, şi a înmulţit facerea răutăţii înaintea
Domnului ca să-1 mânie pe el» (4 Împ.21,5-6). Din aceste două canoane putem desprinde
următoarele concluzii:
1. Sfinţii Părinţi arată existenţa unor credinţe superstiţioase de origine păgână şi
iudaică.
2. Sfinţii Părinţi enumără aceste credinţe. Printre acestea se află şi practica iudaică a
serbării zilei lunei nouă. în zilele acelea se făceau focuri în faţa atelierelor şi caselor şi săreau
peste ele. Se credea că astfel erau arse toate nenorocirile şi că li se va întâmpla numai bine.
3. Sfinţii Părinţi arată că aceste practici şi credinţe superstiţioase sunt lucrarea unor
minţi întunecate. Laicii sunt pedepsiţi cu afurisirea şi excluderea din Biserică, iar clericii sunt
caterisiţi. Aceasta arată primejdia pe care ele o reprezentau pentru liniştea Bisericii (păstrarea
credinţei adevărate), şi pentru ordinea morală şi socială a Statului bizantin de atunci.
4. Întrucât canoanele sinoadelor ecumenice, locale şi ale Sfinţilor Părinţi, anterioare
Sinodului Trulan, erau universal obligatorii pentru întreaga Biserică şi erau recunoscute şi de
Statul bizantin, vrăjitorii erau pedepsiţi atât de Biserică, cât şi de legea civilă. Categoriile de
vraci superstiţioşi erau încadraţi în Aşezământul 13 al legii şi erau pedepsiţi ca ucigaşi, cu
pedeapsa chinurilor corporale. Complicii lor (tăinuitori, gazdă, sfătuitori) erau alungaţi, iar
averile lor confiscate de Stat (articolul 23 al cărţii 9 din Codicon).
5. Sfinţii Părinţi ai Sinodului Trulan precum şi marii canonişti de mai târziu
(Balsamon, Zonara şi Aristen) insistă asupra atitudinii preoţilor în faţa falselor credinţe. Ei
trebuie să cunoască şi să combată superstiţiile, altfel se fac părtaşi la aceste aberaţii şi sunt
consideraţi trădători ai Bisericii. Printre măsurile luate de Biserică şi Stat era şi aceea a
confiscării şi distrugerii cărţilor superstiţioase, măsură executată de judecătorul locului (cartea
15 a Legii, titlul I, rânduirea 35).
6. Pe lângă aceste canoane, l-am mai putea menţiona şi pe acela al Sfântului Ioan
Postnicul (canonul 32), care spune: „Celor ce mărturisesc că au făcut vrăjitorii şi farmece, le
scurtăm cu pogorământ la 3 ani vremea de pocăinţă de vor fi gata ca, în fiecare zi, să se
socotească de foarte mare preţ postul, şi, după ceasul al nouălea, să folosească hrană
sărăcăcioasă şi uscată, încât abia să-şi ducă zilele. Dar să facă şi două sute cinci zeci de

83
închinăciuni, lovindu-şi cu evlavie fruntea de pământ. La acestea le îndatorăm şi pe femeile care fac
baiere şi se îndeletnicesc cu ghicitul”.232
În concluzie putem remarca că, deşi Sfinţii Părinţi s-au arătat neandurători faţă de vrăjitori,
aplicându-le pedepse atât de aspre, totuşi în cazul în care se pocăiesc de faptele săvârşite, ei nu
sunt excluşi de la mântuire.

Atitudinea Sfinţii Părinţi faţă de vrăjitorie


Am văzut că încă din Antichitatea greco-romană au existat înţelepţi şi scriitori celebri, care
au arătat în scrierile lor zădărnicia practicilor şi credinţelor religioase. In continuare vom prezenta
atitudinea Sfinţilor Părinţi referitoare la acestea.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că diavolii nu au puterea de a săvârşi minuni adevărate, ci
doar ci doar îi înşală pe cei slabi în credinţă prin tot felul de năluciri: „Nu vezi cum diavolii n-au
putut să vindece nici chiar pe vrăjitorii şi fermecătorii care le slujeau lor, de beşicile şi de bubele
date de Moise în Egipt, şi pe tine oare au să te vindece? (Ieşire 9,11). Şi dacă dracii nu se
milostivesc de sufletul tău, cum se vor întrista pentru durerea trupului tău? Dacă dracii se silesc să
te izgonească pe tine din împărăţia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvii pe tine de boli? Acestea
sunt râsuri şi basme Deci nu te amăgi, creştine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici
diavolul nu se face cândva doctor. Că mai lesne poate face focul să îngheţe şi zăpada să
încălzească, decât diavolul să te vindece pe tine cu adevărat" (împărţire de grâu, pag.324)233
Cu privire la folosirea cărţilor sfinte pentru ghicit (cu scopul de a-i înşela mai uşor pe cei
slabi în credinţă), Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Tu zici că bătrâna aceea este creştină şi
omul acela este ghicitor creştin şi când descântă sau deschid cartea, nu zic, nici nu scriu alt
nume, decât numele lui Hristos, al Născătoarei de Dumnezeu şi al sfinţilor; deci ce rău fac ei?
La aceasta îţi răspund că pentru aceasta se cuvine mai cu seamă să urăşti pe femeia cea rea şi pe
acel rău fermecător şi ghicitor (din cărţi), fincă folosesc spre ocară şi necinste numele lui
Dumnezeu. Creştini fiind, lucrează ca păgânii. Pentru că şi diavolii, cu toate că numesc numele lui
Dumnezeu, însă tot diavoli sunt. Unii, voind a se îndrepta, zic că este creştină femeia care a
descântat şi nimic alta nu zice, fără numai numele lui Dumnezeu. Eu pentru aceea mai vârtos o urăsc
şi mă întorc de la ea, că întrebuinţează numele lui Dumnezeu spre ocară. Numindu-se pe dânsa
creştină, se arată pe sine că lucrează cele ale păgânilor" (Hristoitia, p.305-320).
Sfântul Ioan Gură de Aur aduce argumente şi împotriva necromanţiei, explicând în omiliile
sale despre Lazăr de ce morţii nu se arată celor vii: „Nu căutaţi să aflaţi din gura morţilor adevăruri
pe care Scripturile ni le oferă în toate zilele cu mult mai multă limpezime. Dacă Dumnezeu ar fi
socotit folositor ca morţii să se arate celor vii n-ar fi împiedicat acest lucru (n.a. ex. parabola cu
săracul Lazăr), El care are atâta grijă de noi. Dar trebuie notat că, dacă aceste apariţii, ar fi fost
frecvente, nu s-ar mai fi ţinut seama de ele. Mai ales cu ajutorul lor diavolul şi-ar fi strecurat
învăţăturile sale perverse. Nimic nu e mai uşor pentru el decât să evoce fantome sau să pună pe
cineva să se facă mort şi apoi să-şi bată joc de credulitatea mulţimii printr-o înviere simulată.
Dacă uneori simple visuri, în care unii cred că aud glasul morţilor, dau loc la atâtea
înşelătorii, falsităţi, perversiuni, ce s-ar întâmpla dacă morţii ar reveni în mod obişnuit printre cei vii
şi dacă oamenii ar trăi cu acest gând? Ce teren pentru vicleniile duhului rău? Nu se complace el în
toate prefăcătoriile? Ştiind aceasta, Dumnezeu a tăiat scurt vicleniile lui şi, din dragoste pentru
noi, El n-a îngăduit ca cineva să revină din lumea cealaltă pe acest pământ, pentru a învăţa pe
cei vii despre lucrurile din viaţa cealaltă.”234276 Comunicarea dintre cei vii şi cei morţi nu este
imposibilă, în Pateric şi în Vierile Sfinţilor întâlnindu-se astfel de cazuri, care sunt adevărate
232
Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara,1997, p. 116.
233
Arhim Cleopa Ilie, Ne vorbeşte părinte/e Cleopa,vol.4.Editura Episcopiei Romanului, 1996, p. 132-133.
234
Diac. Prof. Emilian Vasilescu. Spiritismul, o primejdie religioasă morală şi socială, în S.T., nr.7-8,
Bucureşti,1953, p. 466-467.
84
minuni, însă aceasta nu se face la cererea omului şi ori se câte ori doreşte acesta să afle lucruri
ce se vor întâmpla în viitor.
Sfanţul Ioan Gură de Aur ne mai îndeamnă să nu alergăm la diavoli şi slugile lor, ci
numai la Dumnezeu: „Vă rog, fiţi curaţi de această înşelăciune... şi când voieşti a călca pragul
casei tale, să zici mai întâi acest cuvânt: Mă lepăd de tine, satană, şi de cinstirea ta, şi de slujirea ta
şi mă împreun cu tine, Hristoase! Fără cugetarea aceasta niciodată să nu ieşi din casă. Aceasta să-ţi
fie toiag, aceasta armă, aceasta cetate de apărare, şi împreună cu aceste cuvinte fă şi semnul crucii
pe fruntea ta. Că aşa, de te vei înarma pretutindeni, nu numai om, ci chiar diavolul de te va întâlni,
nu va putea să te vatăme pe tine” (Hristoitia, p. 316-317)235
Fericitul Augustin, referitor la necromanţie, e de părere că legăturile dintre cei vii şi cei
morţi sunt cu totul excepţionale. Dacă unii sfinţi s-au arătat uneori celor vii pentru ai vindeca de o
boală sau pentru a le oferii ajutorul, nu înseamnă că orice mort se poate amesteca în viaţa celor vii.
„Aceasta, spune Fericitul Augustin, aparţine ordinei excepţionale, ordinei miraculoase. Să
spunem mai curând că, dacă puterea divină acordă o astfel de intervenţie martirilor, aceasta
înseamnă că morţii n-au în chip natural o astfel de calitate. Şi apoi Dumnezeu, în acest caz, n-ar
interveni prin mijlocirea îngerilor?" în sprijinul afirmaţiei sale, Fericitul Augustin aduce cel
mai duios şi, în acelaşi timp, cel mai convingător argument: „Dacă ar fi adevărat că sufletele morţilor
se interesează de treburile celor vii şi dacă ele însele ar apărea în vis, duioasa mea mamă - pentru a
nu vorbi decât de mine - nu m-ar părăsi niciodată în timpul somnului meu, ea care m-a urmat, în
viaţa ei, şi pe uscat şi pe mare. Departe de mine gândul că o viaţă fericită o va fi făcut crudă până
într-atât încât să nu vină să mângâie tristeţea fiului ei când vreo suferinţă îi strânge inima; fiul său
pe care 1-a iubit atât de mult şi pe care n-a vrut niciodată să-1 vadă întristat.” În Confesiuni Fericitul
Augustin e de părere că magia rezultă din curiozitatea şi dorinţa omului de cunoaştere şi
experimentare a lucrurilor. Omul este împins spre practicile magice de propria sa voluptate de a
cunoaşte (libido cognoscendi) cele mai ascunse secrete. Magia este o artă demonică, prin care
omul îşi asigură concursul diavolului cu ajutorul unor substanţe şi obiecte, ce deţin proprietatea
de a-1 atrage pe acesta. în concepţia Fericitului Augustin, spiritul întunericului este atras printr-un
semn, el este sensibil la efectuarea unor semne magice, care îl determină să-i ajute pe aceia care le
fac, îndeplinind acţiuni miraculoase.
Sfântul Grigorie de Nyssa, în Despre viaţa lui Moise, arată neputinţa vrăjitoriei în
faţa celor care îl au ca ajutor pe Dumnezeu: „Apoi un oarecare Valac, care era conducătorul
unui popor mai puternic (poporul acesta se numea al madianiţilor), speriat de păţania celor
nimiciţi înainte şi nevoind să păţească aceleaşi din partea israeliţilor, nu caută ajutorul în arme şi
în războinici, ci se încrede în vrăjitoria unui oarecare Valaam, vestit în astfel de fapte, prin care cei
ce se foloseau de el căpătau putere în cele ce năzuiau. El avea meşteşugul de a face vrăji cu
ajutorul demonilor, aducând prin ele necazuri asupra oamenilor, cu o putere ciudată. Acesta
urmând- deci, celor ce-1 duceau la regele Valac, este învăţat prin vocea asinei că drumul acesta
nu-i va fi spre bine. Apoi, aflând printr-o vedenie ce are de făcut,a văzut că vrăjitoria lui răufăcătoare
este prea slabă ca să poată pricinui vreo vătămare celor ce au ca ajutor pe Dumnezeu. Astfel, în
loc de lucrarea demonilor, s-a umplut de insuflarea dumnezeiască, şi rostea cuvinte care au fost o
proorocie a unor lucruri ce se vor petrece spre binele poporului Israel. Căci prin cele prin care a fost
împiedicat de a se folosi spre rău de meşteşugul lui, prin aceleaşi, ajungând la simţirea puterii
dumnezeieşti, şi părăsind meşteşugul vrpjitoriei s-a făcut tălmăcitorul voii dumnezeieşti
(Num.20-24)236
Cu toate că vrăjitoria este un păcat atât de cumplit, a cărui gravitate rezidă mai ales în
întinderea faptei ca atare (deoarece sunt prinse şi alte suflete în mrejele diavolilor), printr-o
pocăinţă sinceră şi adâncă vrăjitorii pot fi şi ei iertaţi. Exemplul cel mai concludent este al Sfântului
Ciprian, care, înainte de convertire, fusese un vrăjitor şi filozof vestit. El a trăit pe vremea
235
Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 138-139.
236
Sfântul Grigorie de Nyssa, op. c;7.p, 57-58.
85
împăratului Deciu, în Antiohia Siriei, de neam din Cartagina. La vârsta de şapte ani este
încredinţat de către părinţii săi unor vrăjitori pentru al învăţa meşteşugul vrăjitoriei, iar la zece
ani a fost trimes în muntele Olimpului, unde a învăţat diferite trucuri diavoleşti: să pornească
vântul, să slobozescă tunete şi ploi, să tulbure marea, să facă stricăciuni în grădini şi câmpii, să
aducă vătămări şi răni asupra oamenilor. Apoi a stat pentru câtva timp în cetatea Agra, în
Tauropoli şi Lachedemonia deprinzându-se să facă tot felul de vrăji. La douăzeci de ani a mers
în Egipt, învăţând multe farmece şi vrăjitorii. La treizeci de ani a mers la chaldei, unde a învăţat
să citească în stele. Când a ajuns în Antiohia, devenise o slugă
credincioasă a diavolului şi se desăvârşise în practica vrăjitoriei, stând de vorbă cu
diavolul, după cum el singur mărturiseşte: „Să mă credeţi pe mine că singur pe diavol l-am văzut,
pentru că prin jertfe l-am rugat şi l-am sărutat şi am grăit cu dânsul şi cu aceia care sunt la dânsul
mai mari şi mi-au lăudat înţelegerea mea.” în Antiohia a stat mult timp, săvârşind cele mai cumplite
fărădelegi şi ducând pe mulţi la pierzanie.
Dumnezeu, însă, a vrut să-1 scoată din adâncul iadului în care se afundase, pentru a
arăta că nu există păcat care să biruiască iubirea Sa de oameni. în acea vreme, în Antonia, trăia o
fecioară cu numele de Iustina, născută din părinţi păgâni dar care s-a convertit la creştinism şi i-a
adus la credinţă şi pe părinţi. Tot în Antiohia mai trăia un tânăr scolastic, pe nume Aglaid, care,
văzând-o pe Iustina, s-a aprins de dorul ei. Dar fecioara fugea de el, spunându-i că îl are ca mire
pe Hristos, căruia îi slujeşte. Atunci Aglaid a apelat la marele vrăjitor Ciprian, cerându-i ajutorul.
Ciprian a chemat pe unul din duhurile necurate, care i-a făgăduit să-i îndeplinească dorinţa, dar s-a
văzut neputincios în faţa credinţei fecioarei. Ciprian a trimis atunci un diavol mai cumplit, care s-a
întors şi el ruşinat. A chemat apoi pe una dintre căpeteniile diavoleşti, însă nici acesta nu a reuşit
nimic. Ciprian 1-a silit să mărturisească pricina pentru care nu a putut birui inima acelei fecioare:
„Nu putem, a zis el, să privim spre semnul Crucii, ci fugim de dânsul, căci ne arde precum focul şi
ne izgoneşte departe." în cele din urmă Ciprian îşi dă seama că semnul Crucii şi numele lui Hristos
sunt nebiruite şi că diavolul nu are nici o putere. Apoi şi-a plâns cu amar păcatele sale, rugându-L
pe Dumnezeu să-1 miluiască şi să-1 curăţescă de fărădelegile sale. S-a convertit la creştinism şi a
fost hirotonit preot şi mai târziu episcop, murind împreună cu Iustina ca martiri, la mormântul
lor săvârşidu-se multe tămăduiri ale celor bolnavi.237281 Iată cum un vrăjitor celebru s-a lepădat de
Satana şi de toate înşelătoriile lui şi a fost omorât pentru că nu a vrut să se lepede de Hristos şi de
credinţa cea adevărată.
Din cele expuse mai sus ne putem da foarte bine seama de neputinţa diavolului şi de
înşelăciunile la care recurge pentru a-i determina pe cei slabi în credinţă să-şi pună nădejdea în
el, lepădându-se de Dumnezeu. Mai dăm un singur exemplu foarte relevant în această privinţă.
Mergând o dată în oraşul episcopal din Noua Cezaree, Sf.Grigorie Taumaturgul a fost obligat,
din cauza unei furtuni puternice, să se adăpostească într-un templu al idolilor, renumit pentru
oracolele care aveau loc acolo. A invocat numele lui Hristos, s-a închinat pentru purificarea
templului şi şi-a petrecut noaptea cântând laude lui Dumnezeu. După ce a părăsit templul, a
venit preotul idolilor, pregătindu-se să oficieze obişnuitele ceremonii. Atunci s-au înfăţişat
demonii, spunându-i că ei nu mai pot locui în templu de când un sfânt s-a culcat acolo. Preotul 1-a
rugat să le poruncească să intre in templul lor şi sfântul i-a îndeplinit cererea. Reflectând la
puterea Sfântului, preot s-a convertit, devenind-i discipoli.
Preotul s-a dus la Sfântul Grigorie care i-a spus că poate alunga cu ajutorul Domnului
demonii de unde vrea şi-i poate face să intre unde vrea.

237
Patericul, Episcopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1990.p.307; lleple Sfintilor, pe luna
octombrie, Editura Episcopiei Romanului, 1999,p. 21-32.
86
13.5. Holografia sau cititul în oglindă este o practică ocultă în vederea
apariţiei obiectului sau persoanei în faţa oglinzii solicitantului. Ea face parte din preocupările
de a găsi sau aduce aproape fiinţa sau obiectul dorit.
Holograma sau cititul în oglindă este captarea şi reflectarea undelor magnetice ale
persoanelor chemate şi a obiectului dorit. Prin forţa magică a oglinzii se încearcă
înduplecarea judecătorului la un proces şi a profesorului la examen.
De pe urma acestor practici înşelătorii profită ignoranţe şi necunoaşterea adevărului
credinţei. Mulţi dintre adepţii holografiei folosesc semne (semnul crucii şi al binecuvântării)
şi practici terapeutice evanghelice (post, rugăciune, milostenie) în perspectiva apariţiei
chipului căutat.

13.6. Necromanţia este practica chemării duhurilor morţilor, pretinsa calitate a


unor indivizi de a putea lua legătura cu duhul celui plecat dintre noi. Cei care aleargă la
necromanţie sunt indivizi certaţi cu morala, tâlhari şi criminali care, în disperarea lor că vor fi
condamnaţi pentru faptele lor fac apel în vederea ajutorului duhurilor morţilor.
Practica ocultă a necromanţiei se exrcită în medii sociale bolnave psihic şi disperate
din punct de vedere al vieţii materiale..

13.7. Alte practici în scopuri ocultiste: ghicirea şi tâlcuirea viselor, telekinezia


sau mişcarea corpurilor de la distanţă, şi tot arsenalul de superstiţii şi îndeletniciri legate
de naştere, maturitate, căsătorie, deces şi după moarte.

87