Farcaș contra României

Cuprins

1. Dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a

corespondenței
2. Drespre un caz aflat pe rol la CEDO: Farcaș contra României

2.1. Circumstanțele speței în fapt

2.2. Dreptul intern aplicabil

2.3. Posibilă viziune a reclamantului

2.3.1. Art. 8 din Convenție

2.3.2. Art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție

2.3.3. Art. 10 din Convenție

2.4. Posibilă viziune a Guvernului României

2.4.1. Art.8 din Convenție

2.4.2. Art.10 din Convenție

1
 Farcaș contra României

1. Dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a

corespondenței.

Fundamentul drepturilor omului: respectarea dreptului la viață al fiecărei

persoane și a demnității umane, se regăsește la majoritatea marilor religii și
filozofii ale lumii. Drepturile omului nu se cumpără, nu se vând și nu se transmit
ereditar: ele sunt denumite "inalienabile" pentru că nimeni nu are dreptul să le ia
vreunei persoane pentru nici un motiv. Altfel spus, acestea sunt aceleași pentru
fiecare persoană, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau
altele, origine națională sau socială, avereă, nașterea sa, etc.
Dreptul la viață privată face parte dintre drepturile și libertățile fundamentale
ale omului, reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin
dispozițiile art. 8, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la respectarea vieții
sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale".

În prezent, noțiunea de viață privată înglobează atât aspecte „tradiționale",

precum dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate,
apartenența religioasă, integritatea fizică și morală, viața sentimentală, dar și
aspecte „moderne", legate de percepții noi în viața socială referitoare la avort,
homosexualitate, transsexualitate. Recent, ca urmare a dezvoltării mijloacelor de
comunicare, s-au născut dezbateri cu privire la interceptările telefonice sau ale
corespondenței electronice, la utilizarea bazelor de date personale informatizate
prin raportarea conținutului dreptului la viață privată.

Sfera de întindere a dreptului la viață privată este în continuă extindere și

variază în funcție de epoca la care se raportează, la mediul social respectiv.
Conținutul său se cristalizează în fiecare zi, de la caz la caz, pe baza jurisprudenței

2
 Farcaș contra României

instanțelor naționale și a curților internaționale. Chiar dacă în sistemul românesc

precedentul judiciar nu este recunoscut ca izvor de drept, totuși practica este cea
care a conturat conținutul dreptului la viață privată.1

Dreptul la viață privată intră adesea în conflict cu alte drepturi și interese

legitime, moment în care se pune problema stabilirii limitelor acestuia. Evident că
nu există granițe clare dincolo de care o încălcare trebuie să fie considerată ca fiind
permisă.

Atunci când o instanță de judecată constată o încălcare a dreptului la viață

privată, ea trebuie să facă o analiză asupra circumstanțelor concrete în care s-a
produs, pentru a putea stabili dacă o asemenea ingerință este permisă sau,
dimpotrivă, trebuie să fie înlaturată de îndată. În acest sens, pentru evaluarea
respectivei ingerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică așa-zisul „test
al legalității", prin aplicarea cumulativă a următoarelor criterii:

(I) Ingerința să fie prevăzută de lege. Statul are nu numai obligația de a

asigura abținerea de la orice act sau fapt apt să conducă la atingerea dreptului la
viață privată (obligație negativă), ci și obligația de a asigura mijloacele adecvate de
protecție juridică a dreptului la viață privată (obligație pozitivă). Atingerea
dreptului la viață privată trebuie să aibă o bază legală, care să fie cunoscută și
accesibilă tuturor, și să fie previzibilă pentru a permite individului să-și regleze
conduita în funcție de prescripțiile ei. În acest sens, Curtea a apreciat că legea
trebuie să definească întinderea și modalitățile de exercitare a funcțiilor
autorităților publice competente cu suficientă claritate pentru a proteja individul
împotriva arbitrariului. În cazul Rotaru împotriva României2, în care reclamantul a
1
Mihaela Ivan, Avocat colaborator la Tuca Zbarcea & Asociatii,
http://www.sfin.ro/articol_9251/protectia_dreptului_la_viata_privata_in_romania.html
2
http://www.scj.ro/strasbourg%5CROTARU-Romania%20RO.htm
3
 Farcaș contra României

invocat încălcarea dreptului la respectarea vieții private, cauzată de deținerea și

utilizarea de către Serviciul Român de Informații a unui fișier ce conținea date
personale, s-a considerat că Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea
Serviciului Român de Informații nu fixează limitele ce trebuie respectate în
exercițiul acestei prerogative. S-a reținut că legea nu definește genurile de
informații ce pot fi consemnate, nici categoriile de persoane care pot face obiectul
unor măsuri de supraveghere, de colectare și conservare a datelor și nici
circumstanțele în care pot fi luate asemenea măsuri.

(II) Să urmărească un scop legitim. În optica Convenției, scopul legitim

poate fi reprezentat de securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea
economică a țării, apărarea ordinii publice și prevenirea săvărșirii unor fapte
penale, protecția sănătății și moralei publice, protecția drepturilor aparținând altor
persoane.

(III) Să apară ca necesară într-o societate democratică, în sensul că răspunde

unei nevoi sociale imperioase.

(IV) Să fie proporțională cu scopul urmărit

Așadar, pentru a aprecia dacă o încălcare a dreptului la viață privată este

permisă sau nu, este necesar să se procedeze la aplicarea algoritmului prezentat,
operațiune care nu este deloc una ușoară, necesitând o analiză atentă a
circumstanțelor fiecărui caz în parte.

2. Despre un caz aflat pe rolul CEDO

4
 Farcaș contra României

Cauza Farcaș v Romania3, aflată în acest moment în faza observațiilor,

având o ședință publică la Strasbourg pe 27 aprilie 2010 reprezintă un caz
important pentru persoanele cu dizabilități din România și nu numai.

2.1. Circumstanțele speței în fapt

Alois Farcaș ilustrează o problemă generalizată în România, dar care nu este

tratatată cu suficientă serioziatate de guvernanți și public în general. Domnul
Farcaș suferă de distrofie musculară ,o boală ereditară musculo-scheletică, încă de
la vârsta de zece ani și locuiește în Piatra Neamț. Din 1983 până în 2004, el a
lucrat ca electrician într-un atelier de telecomunicaţii. În 2004 el a fost transferat la
un nou post, care i-a cerut să efectueze lucrări de reparaţii la alte site-uri, o sarcină
nepotrivită pentru cineva cu dificultăţi serioase de mers pe jos, deoarece
majoritatea dintre instituţile sau firmele la care a fost trimis nu aveau acces pentru
persoane cu handicap. La data de 30 aprilie 2004 a fost obligat să renunțe la
contractul său de muncă de fostul său angajator Romtelecom, la care lucrase mai
mult de 20 de ani, în condiții suspecte. Încercând să conteste această măsură, dl.
Farcaș a fost blocat de lipsa de acces fizic la instanțe și la Baroul de avocați.

Reclamantul nu a fost capabil nici să se înregistreze ca şomer si nici să

mearga la autorităţile locale pentru a contesta decizia de a nu i se atribui o
asistentă medicală, deşi doctorii ii recomandaseră acest lucru.
3
Requête no 32596/04 présentée par Alois FARCAS contre la Roumanie introduite le 19 août
2004, http://www.interights.org/farcas

http://www.echr.coe.int/ECHR/EN/Header/Press/Multimedia/Webcasts+of+public+hearings/

5
 Farcaș contra României

Domnul Farcaș este complet dependent de anturajul său în viaţa sa de zi cu

zi - de a face cumpărături de exemplu – trebuind să rămână pe o rază de 600 de
metri de casa lui, din cauza înălţimii bordurilor. Situaţia s-a deteriorat în 2007,
când maşina lui a fost găsită improprie pentru circulația pe drumurile publice , el
neputându-și permite reparaţiile necesare. Solicitantul se simte izolat de societate,
aflându-se în imposibilitatea de a folosi transportul în comun,de a accesa clădirile
administrative ale oraşului sau instituţiile culturale, cum ar fi teatre, muzee sau
biblioteci.

Acest caz ridică probleme sub articolele 6, 8, 14 ale Convenției.

2.2. Dreptul intern aplicabil

1.Ordonanţă de urgenţă nr. 102 din 29/06/1999 privind protecţia specială şi

încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap
Art. 1 (1) Persoanele cu handicap (...) sunt acele persoane cărora mediul
social, neadaptat deficiențelor lor fizice , psihice, mentale, le împiedică total
sau le limitează accesul cu șanse egale la viața socială, potrivit vârstei,
sexului, factorilor materiali, sociali și culturali proprii, necesitând măsuri de
protecție specială în sprijinul integrării lor sociale și profesionale.
(2) Protecția specială cuprinde măsurile ce urmează a fi luate în temeiul
acestei ordonanțe de urgență, pentru exercitarea dreptului persoanelor cu
handicap la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare, de
învățământ, de instruire și de reintegrare socială.

6
 Farcaș contra României

Art. 5 Protecția specială a persoanelor cu handicap, în forma

instituționalizată se realizează prin acordarea de servicii de asistență,
îngrijire, tratament, recuperare, reabilitare, orientare și formare profesională,
precum și de alte tipuri de servicii în cadrul instituțiilor de protecție specială
a persoanelor cu handicap.
Art. 11. - (1) Clădirile instituţiilor publice şi private, ale celor culturale,
sportive sau de petrecere a timpului liber, locuinţele construite din fonduri
publice, mijloacele de transport în comun, telefoanele publice, precum şi
căile de acces vor fi amenajate astfel încât să permită accesul neîngrădit al
persoanelor cu handicap. Clădirile de patrimoniu şi cele istorice se vor
amenaja respectându-se caracteristicile arhitectonice.
(2) Lucrările de amenajare a acestora se vor face în etape, în conformitate
cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, iar costurile lucrărilor vor fi
suportate, după caz, din bugetele proprii ale ministerelor, ale celorlalte
autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate, precum şi din
bugetele autorităţilor publice locale.
Art. 13. - (1) Toate lucrările de refacere, reparaţii, reconstrucţie sau
consolidare a drumurilor publice, a instituţiilor publice, a celor culturale,
sportive şi de petrecere a timpului liber, a magazinelor şi restaurantelor, a
sediilor prestatorilor de servicii către populaţie vor fi proiectate şi executate
astfel încât să respecte prevederile normativului menţionat la art. 12.

(2) Până la data de 31 decembrie 2003 vor fi adaptate pentru a permite

accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap toate clădirile instituţiilor
publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber,
magazinele şi restaurantele, sediile prestatorilor de servicii către populaţie,
precum şi căile publice de acces.
7
 Farcaș contra României

Drepturi de care beneficiază adulţii cu handicap

Art. 19. - (1) În vederea asigurării dreptului la securitate socială, precum şi a
dreptului la ocrotirea sănătăţii şi la instruire, adulţii cu handicap beneficiază
de următoarele drepturi:
a) adulţii cu handicap grav sau accentuat, care nu realizează venituri din
salarii sau pensii, cu excepţia pensiei de urmaş, beneficiază de o
indemnizaţie lunară de 1.400.000 lei;
c) asistent personal pentru adultul cu handicap grav, angajat de către
autorităţile administraţiei publice locale, cu avizul inspectoratului de stat
teritorial pentru persoanele cu handicap, pe baza recomandărilor anchetei
sociale realizate de către o comisie din cadrul compartimentului specializat
al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa adultul
cu handicap grav; persoana cu handicap grav sau reprezentanţii legali ai
acesteia, cu excepţia nevăzătorilor, pot opta pentru primirea unei
indemnizaţii echivalente cu salariul net al asistentului social debutant din
unităţile bugetare sau pentru asistent personal; modalitatea de plată a
indemnizaţiei se va stabili prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi
familiei şi al ministrului administraţiei publice, cu avizul Ministerului
Finanţelor Publice, care va fi publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I;
Art. 36. - (1) Persoanele cu handicap pot fi încadrate în muncă în condiţiile
legii, de către persoane fizice sau juridice care angajează personal salariat,
conform pregătirii lor profesionale şi capacităţii fizice şi intelectuale de care
dispun, pe baza unui contract individual de muncă.
(2) Încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap se poate face prin crearea
de locuri de muncă protejate, special organizate, în scopul eliminării
8
 Farcaș contra României

impedimentelor de orice fel, prin asigurarea înlesnirilor şi adaptărilor

corespunzătoare.

2.Ordonanţă nr. 137 din 31/08/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor

formelor de discriminare (forma în vigoare la data de 11/03/2004)
Art. 2. - (1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice
deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,
vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă
la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrângerea ori
înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute
de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte
domenii ale vieţii publice.
(2) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile
sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza
criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care
aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop
legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.
(3) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le
generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui
tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o
comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage
răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub
incidenţa legii penale

9
 Farcaș contra României

(8)…eliminarea tuturor formelor de discriminare se realizează prin : a.

prevenirea oricăror fapte de discriminare, prin instituirea unor acțiuni
afirmative, în vederea protecției persoanelor defavorizate care nu se bucură
de egalitatea de șanse; b. mediere prin soluționarea pe cale amiabilă a
conflictelor apărute în urma săvârșirii unor fapte de discriminare; c.
sancționarea comportamentului discriminatoriu.

3.Legea 554/2004 a contenciosului administrativ

Art. 8 Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes
legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul
primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente sau dacă
nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate
sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita
anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual,
reparații pentru daune morale.

4.Legea nr. 19/27 din martie 2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi
de asigurari sociale
Art. 87 Decizia de pensionare poate fi contestată la instanţa judecătorească
competentă, în a cărei rază teritorială se află domiciliul asiguratului, în
termen de 30 de zile de la comunicare.
Art.88 Decizia de pensionare necontestată în termen este definitivă.
Art. 89 În situaţia în care se constată erori în stabilirea şi în plata drepturilor
de pensie, se vor opera revizuirile şi modificările legale, atrăgând, după caz,
răspunderea celor vinovaţi.
10
 Farcaș contra României

5.Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, Codul muncii

Art. 59 Este interzisă concedierea salariaților pe criterii de sex, orientare

sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare,
etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau
responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală;
Art. 61 Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de
persoana salariatului în următoarele situații: [ …]
c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză
medicală, se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, fapt ce
nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de
muncă ocupat;
d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în
care este încadrat.
Art. 62 (1) În cazul în care concedierea intervine pentru unul dintre motivele
prevazute la art. 61 lit. b)-d), angajatorul are obligația de a emite decizia de
concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei
concedierii.
(2) Decizia se emite în scris și, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să
fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă precizări cu privire la termenul
în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se contestă.
Art. 76 Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege
este lovită de nulitate absolută.
Art. 78 (1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic
sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata
11
 Farcaș contra României

unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu

celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
(2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va
repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere.
Art. 278. - Neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive privind
reintegrarea în muncă a unui salariat constituie infracțiune și se pedepsește
cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă.

6.Codul de procedură civilă

Art.67 Părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin
mandatar.
Art.104 Actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se
socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul
poștal înainte de împlinirea lui.
Art.114 (1)La primirea cererii de chemare în judecată președintele sau
judecătorul care îl înlocuiește va verifica daca aceasta întrunește cerințele
prevăzute de lege. Când este cazul, reclamantului i se pune în vedere să
completeze sau să modifice cererea și să depună, potrivit art.112 alin.2 și
art.113, cererea și copii certificate de pe toate înscrisurile pe care își
întemeiază cererea.
(2)Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea nu
este posibilă, cererea se va înregistra și i se va acorda reclamantului un
termen scurt. În cazul în care cererea a fost primită prin poștă, reclamantului
i se vor comunica în scris lipsurile ei, cu mențiunea că, până la termenul
acordat, urmează să facă completările sau modificările necesare.
8.Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă
12
 Farcaș contra României

Art. 19 Instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care

constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de
prescripție a fost depășit, să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau
rezolvarea acțiunii ori să încuviințeze executarea silită.

2.3. Posibilă viziune a reclamantului

2.3.1. Art. 8 din Convenție

Cu privire la admisibilitate, reclamantul întrunește calitatea de victimă.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii (Brumărescu c. României [paragraf
50]4), victimă, în sensul art. 34 din convenţie, este persoana direct vizată de
acţiunea sau de omisiunea în litigiu, existând o încălcare a cerinţelor Convenţiei
chiar şi în absenţa vreunui prejudiciu; acesta are importanţă numai în ceea ce
priveşte art. 41. Autorităţile naţionale nu au recunoscut, în mod explicit sau în
substanţă, şi nici nu au reparat încălcarea convenţiei5 .

Conform articolului 35 al Convenției6, Curtea nu poate fi sesizată decât după

epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept
internațional generale recunoscute, și într-un termen de 6 luni, începând cu data
deciziei interne definitive. Atât Curtea, în hotărârea asupra cauzei Aksoy vs.

4
http://www.scj.ro/strasbourg%5CBRUMARESCU2-Romania%20RO.htm
5
Hotărârea Ludi împotriva Elveţiei din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, pag 18, alin. 34.
6
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-
B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf
13
 Farcaș contra României

Turcia7, cât si doctrina juridică în materie au arătat că, în unele cazuri speciale, o
persoană care consideră că i-au fost încălcate drepturi garantate de Convenție se
poate adresa Curții fără a epuiza căile de atac interne. Aceste situații sunt cuprinse
între limitele si excepțiile regulii de la art. 35 alin. 1: inexistenta unei căi de drept
adecvate, lipsa accesibilității pentru solicitant a căilor de drept adecvate, absența
oricărei șanse de succes a recursurilor existente, circumstanțele speciale de natură
să facă recursul imposibil ori inutil, practicile administrative ilicite care fac ca
orice recurs să fie van.
Nu este accesibil recursul care, deşi formal accesibil, nu poate fi folosit
efectiv fără asistenţa unui terţ. Situația excepțională se manifestă si în cazul
reclamantului: recursul la instanțele naționale a fost inaccesibil reclamantului,
deoarece nu a putut lua contact cu baroul local, făcând tot ce îi stătea în putință,
justificându-se astfel ocolirea procedurii interne.
Cu privire la fondul cauzei, potrivit art.8 par.1 din Convenție, «Orice
persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului
său și a corespondenței sale.»

Din jurisprudența Curții reiese că viața privată privește și dreptul individului

la dezvoltarea personală, precum și dreptul de a lega și dezvolta relații cu semenii
săi și lumea exterioară, inclusiv în domeniul profesional și comercial .În
jurisprudența sa, Curtea a arătat că deşi obiectul articolului 8, în esenţă, este de a
proteja persoana împotriva interferenţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta
nu doar obligă statul să se abţină de la aceste interferenţe ci, de asemenea, dă
naştere la obligații pozitive care să "respecte” viaţa privată şi de familie. În timp ce
frontierele dintre obligațiile pozitive şi negative a statului în conformitate cu
această dispoziţie nu sunt întotdeauna precis definite (marjă largă a statului),
7
http://www.hrcr.org/safrica/freedom_security/aksoy_turkey.html
14
 Farcaș contra României

principiile aplicabile sunt similare. În ambele contexte trebuie să se ţină seama de

echilibrul just între interesele concurente individuale şi societate ca întreg, iar în
ambele contexte statul se bucură de o anumită marjă de apreciere8 .Obligațiile
pozitive în temeiul articolului 8 din Convenție pot implica adoptarea de măsuri
concepute pentru a garanta respectarea viaţii private, chiar şi în domeniul relațiilor
persoanelor între ele. Deoarece conceptul de respect nu este definit cu precizie,
statele au o mare marjă de apreciere privind alegerea mijloacelor necesare pentru
executarea obligaţiilor prevăzute în legislaţia relevantă.

Toate plângerile referitoare la accesul în clădiri sunt plângeri indirecte,

cauzate de faptul direct prejudiciabil și determinant, anume concedierea
reclamantului în data de 30 aprilie 2004, ca urmare a transferării într-un post care
nu era adaptat handicapului său, concediere care i-a afectat grav și direct dreptul la
viață privată. De asemenea, reclamantul indică în mod concret faptul că nu i s-a
acordat un însoțitor.

Prin elaborarea legislației în domeniul protecției persoanelor cu handicap,

statul și-a definit clar marja de apreciere, astfel că, dacă a înțeles să ofere o anumită
protecție, încălcarea acestor drepturi duce și la încălcarea Convenției.

Statul nu a reușit să asigure o protecție eficientă împotriva concedierii

abuzive din data de 30 aprilie 2004, deși se angajase prin OUG 102/1999 să
asigure locuri de muncă protejate, special organizate, în scopul eliminării
impedimentelor de orice fel, prin asigurarea înlesnirilor şi adaptărilor
corespunzătoare.

8
Nuutinen v. Finlanda, nr. 32842/96, § 127, CEDO 2000-VIII,
http://www.nkmr.org/nuutinen_v_finland.htm
15
 Farcaș contra României

Mai mult, raportul întocmit de spitalul specializat în patologie

neuromusculară a recomandat dreptul la un însoțitor, abia la 3 mai 2005
reclamantul a fost examinat de această comisie, deci după mai bine de 1 an. Nici
până la data prezentului memoriu, reclamantul nu a beneficiat de un însoțitor, deși
legea prevedea expres acest drept, iar decizia Comisiei pentru evaluare medicală
este târzie, nemotivată și deci abuzivă.
Considerăm că articolul 8 din Convenție se aplică în acest caz deosebit,
deoarece lipsa de acces la clădirile publice îi afectează viața, interferând cu dreptul
de a stabili și dezvolta relaţiile cu alte fiinţe umane şi lumea exterioară9. În acest
caz, statul ar putea avea o obligaţie pozitivă pentru a asigura accesul la clădirile în
cauză.

În cazul de față, reclamantul dă detalii exacte legate de obstacole şi invocă

interferența lor viaţa privată. Există o legătură specifică între lipsa de acces la
clădirile în cauză şi anumite nevoi din viaţa privată. Reclamantul nu s-a plâns de
un număr nedeterminat de clădiri, ci de acelea de care are nevoie în viața de zi cu
zi, arătând că există o legătură directă între măsurile pe care Statul era îndemnat să
le ia şi viaţa privată a reclamantului (clădirile la care era trimis în cadrul slujbei
din care a fost concediat, clădirea instanței pentru a contesta decizia de concediere,
clădirile birourilor de avocatură, clădirea unde trebuia să ceară ajutorul de șomaj,
clădirea Comisiei pentru evaluarea medicală a persoanelor cu handicap grav,
clădirile în care se putea contesta decizia Comisiei, clădirea Primăriei, Prefecturii
sau senatorului local unde ar fi dorit să meargă în audiență). Nu i se poate cere
reclamantului să fi făcut demersuri prin telefon în a consulta avocați, întrucât
aceștia nu dau și nu sunt obligați să dea consultații prin telefon și nici nu sunt
obligați să se deplaseze la domiciliul unei persoane cu handicap.
9
Pretty v. Regatului Unit, nr. 2346/02, § 61, CEDO 2002-III
16
 Farcaș contra României

În acest context, statul a eșuat în a asigura acest just echilibru între interesele
concurente individuale şi societate ca întreg, prin aceea că:

- Nu a asigurat o protecție eficientă împotriva concedierii din 1 ianuarie 2004

- Nu a luat măsuri pentru asigurarea unui însoțitor, deși avea acest drept

- Nu a conceput un sistem eficient de acces la barouri și instanțe pentru

persoanele cu handicap, fie printr-un sistem de asistență juridică dedicată
persoanelor cu handicap (care să includă, de exemplu, avocați dispuși să se
deplaseze la persoane cu handicap), fie prin supravegherea punerii efective
în aplicare a OUG 102/1999 – art. 13 alin. 2, adică implementarea
accesibilității în clădirile publice și private până în 2006. De asemenea,
trebuie să se rețină că reclamantul devenise dependent de aceste barouri,
având în vedere că trebuia să conteste o serie de decizii care i-au adus
atingere vieții private, după cum s-a arătat.

2.3.2 Art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție

În timp ce articolul 14 al Convenției interzice discriminarea în exercițiul

drepturilor și libertăților stabilite în Convenție, articolul 1 al Protocolului nr. 12
extinde finalitatea protecției la orice drept prevăzut de lege, prin urmare, introduce
o interzicere generală a discriminării. Prin urmare, acest articol, ca și articolul 14,
poate fi examinat fie singur, fie combinat cu un drept fundamental din Convenție.

17
 Farcaș contra României

Noțiunea de discriminare a fost interpretată în mod constant în jurisprudența

Curții statuând clar că discriminare înseamnă a tratat diferit, fără o justificare
obiectivă și rezonabilă, persoane în situații similare. 10

Măsura suspendării certificatului de înmatriculare din 1 iulie 2007, în lipsa

verificării dacă reclamantul avea posibilitatea de a se deplasa cu alte mijloace, sau
fără a pune la dispoziția sa alte mijloace de deplasare pentru persoanele cu
handicap, mijloace de care beneficiază o persoană fără handicap, este o măsură
discriminatorie și disproporționată față de interesul general al societății. Examinat
împreună cu art. 8 din Convenție, măsura a condus la restrângerea gravă a
dreptului de a lega si dezvolta relații cu semenii săi și lumea exterioară, inclusiv în
domeniul profesional, deci la o ingerință în viața privată. Această încălcare trebuie
privită ca o confirmare a caracterului de încălcare continuă a drepturilor
reclamantului la viață privată.

2.3.2. Art. 10 din Convenție

Convenţia europeană a drepturilor omului garantează oricărei persoane

dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei. Potrivit jurisprudenței
Curții, libertatea de exprimare are o importanţă cu totul deosebită, aceasta statuând
că libertatea de exprimare constituie una din condiţiile primordiale ale împlinirii
individuale a membrilor unei societăţi democratice, reprezentând deci un aspect al
principiului general al autonomiei individuale în raport cu societatea.

Libertatea de exprimare fiind un drept garantat oricărei persoane, fără

deosebire, persoanele cu handicap beneficiază de această libertate în condiţii egale
cu ceilalţi. Prin urmare, oricărei persoane cu handicap trebuie să-i fie recunoscută
10
Sejdić și Finci c. Bosnia și Herzegovina, [52-55]
18
 Farcaș contra României

libertatea de a primi şi de a comunica informaţii iar statul trebuie să ia toate

măsurile pentru exercitarea efectivă a acestei libertăţi. Dreptul la libertatea de
exprimare şi de opinie este esenţială pentru a beneficia de celelalte drepturi ale
omului de către persoanele cu handicap.

Apreciem că reclamantului i-a fost încălcat articolul 10 din convenţie prin

aceea că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă care-i revine în temeiul acestuia,
de a-i asigura reclamantului accesul la informaţii publice, dreptul de a comunica
informaţii personale esenţiale precum şi de a primi informaţii de natură să-i
afecteze viaţa personală într-o manieră covârşitoare.

Astfel, datorită faptului că în clădirile de interes public nu sunt amenajate

intrări speciale pentru persoanele cu handicap, reclamantul nu a reuşit să conteste
decizia de concediere din anul 2004, neputând aduce la cunoştinţa autorităţii
competente argumentele în favoarea sa astfel că aceasta a devenit definitivă. De
asemenea, reclamantul nu a putut comunica nici cu un avocat care să-l reprezinte
sau care să-i aducă măcar la cunoştinţă mijloacele juridice pe care le avea la
dispoziţie pentru a contesta decizia de concediere.

Mai mult, reclamantul şi-a pierdut veniturile ca urmare a faptului că nu a

putut să-şi prezinte situaţia critică în faţa autorităţilor, nefiindu-i acordat dreptul la
şomaj.

Reclamantului nu i s-a asigurat nici accesul în faţa Comisiei pentru

evaluarea medicală a persoanelor cu handicap, or prezenţa în faţa acesteia era
esenţială pentru încadrarea în categoria persoanelor cu handicap grav pentru care
era necesară desemnarea unui însoţitor precum şi pentru stabilirea unei pensii de
invaliditate adecvate. Prezenţa reclamantului era necesară întrucât numai el putea

19
 Farcaș contra României

furniza informaţiile utile pentru caracterizarea situaţiei sale, acest lucru nefiind
suplinit de către reprezentantul său.

De asemenea prin faptul că reclamantul nu a putut merge în audienţă la

primar, la prefect sau la senatorul local, i s-a adus o atingere gravă libertăţii de a
comunica liber cu autorităţile publice, de a aduce la cunoştinţa acestora probleme
grave cu care se confrunta dar şi libertăţii de a primi informaţii de interes public,
care îi erau necesare în demersurile sale.

Prin urmare, considerăm că art. 10 a fost încălcat în cazul reclamantului mai

ales prin faptul că nu a putut interacţiona cu funcţionarii publici, cărora să le aducă
la cunoştinţă situaţia sa, ceea ce a creat o situaţie defavorabilă care a dus la
pierderea substanţială a veniturilor sale şi la agravarea situaţiei sale.

2.4. Posibilă viziune a Guvernului României

Cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne, Guvernul ar putea solicita

constatarea caracterului inadmisibil al cererii, având în vedere că reclamantul nu a
parcurs căile de atac interne.

Art. 35 din Convenţie impune persoanelor interesate în exercitarea unei

acţiuni în faţa Curţii obligaţia de a epuiza căile de atac oferite de sistemul juridic al
ţărilor lor. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine,
atât în practică, cât şi în teorie, fără de care ar fi lipsite de efectivitatea şi
accesibilitatea dorită11.

11
Dalia c. Franţei, hotărârea din 19 februarie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I,
par. 38
20
 Farcaș contra României

Din starea de fapt expusă chiar de către reclamant rezută fără echivoc că
acesta nu s-a adresat instanţelor naţionale sub aspectul niciunuia din drepturile
pretinse încălcate, deşi legislaţia prevedea căi de atac corespunzătoare.

Astfel în ceea ce priveşte decizia de concediere reclamantul avea

posibilitatea de a o contesta la instanţele judecătoreşti în conformitate cu
prevederile Codului Muncii şi a Legii nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor
de muncă.

Referitor la decizia Casei de Pensii Neamţ privind pensia de invaliditate,

aceasta putea fi contestată în temeiul Legii nr.19/2000 privind sistemul public de
pensii şi alte asigurări sociale. De asemenea impotriva deciziei Comisiei Medicale
exista posibilitatea atacării ei, în temeiul Ordonanţei nr.14/2003 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu handicap, la
Comisia superioară de expertiză medicală pentru persoanele cu handicap.

Prin urmare se poate impune respingerea cererii pentru neepuizarea căilor de

recurs interne, cu aplicarea art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie.

2.4.1. Art.8 din Convenție

Reclamantul din prezenta cauză se plânge de o încălcare a art. 8 din

Convenție, a dreptului său la o viață privată, încălcare care ar rezulta din faptul că
statul rom ân nu a remediat anumite situații, în sensul că nu a construit rampe care
să facă posibil accesul în anumite clădiri și instituții de interes public, a
persoanelor cu dizabilități.

Conform art. 8 par. 1 din CEDO , “Orice persoană are dreptul la respectarea
vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”.

21
 Farcaș contra României

Prin art. 8 din Conventie este protejată o sferă largă de interese de natură
personală, legate unele de altele, uneori suprapunându-se, cuprinse în noțiunea
generală de drept sau respect la viața privată, viața de familie, corespondența și
domiciliu.

În prezenta cauză,Guvernul Romaniei ar putea susține că reclamantul a

interpretat în mod incorect legislația națională și prin urmare solicitările sale sunt
inadmisibile și trebuie respinse.

Reclamantul nu a specificat în mod clar care e numărul de imobile, clădiri

ale instituțiilor publice pe care le are în vedere prin cererea sa, fapt care ar putea
determina ca plângerea să aiba un caracter oarecum vag, care nu poate conduce
instanța la o judecată completă. Cererea sa e amplă, nederminată și nu se înțelege
în mod coerent care ar fi exact obiectul acesteia12.

Reclamantul arată că deși în nenumărate rânduri s-a deplasat la diverse

instituții publice, în nici una dintre aceste clădiri nu a putut intra, neexistând o
intrare specială adaptată persoanelor cu mobilitate redusă. Prin urmare, s-ar putea
pune întrebarea de ce nu s-a deplasat la sediul unor autorități special instituite
pentru a solicita ajutorul acestora, spre exemplu spre a-i depune o cerere, o
contestație, sau chiar a-i asigura acel însoțitor de care afirma ca ar avea mare
nevoie. Ar fi putut la fel de ușor să fi încercat sa-i contacteze telefonic pe cei cu
care dorea să interacționeze, care deși nu aveau obligația să se deplaseze la
domiciul său, cel puțin ar fi avut cunoștință de intențiile sale, de cererile sale.

De asemenea reclamantul nu a demonstrat, în ce fel situația descrisă îi aduce

vreo atingere vieții sale private, ce fel de legătură directă și imediată ar exista intre
viața sa privată și lipsa accesului la instituțiile publice.
12
cauza Zehnalova si Zehnal c. Cehia nr 38621 din 1997
22
 Farcaș contra României

In sustinerea acestui argument, putem preciza că reclamantul a avut un loc

de muncă stabil din 1983, post de reparator într-un atelier de telecomunicații, el
nemenționând cum s-a descurcat în toți acești ani, până în 2004, întrucât aceleași
sunt probabil imobilele unde se deplasa să-și rezolve problemele cotidiene și
înainte și care nu dispuneau de o intrare specială.

Așadar, toate elementele de care reclamantul face vorbire și de care se

plânge prin acțiune, nu-i aduc o atingere directă vieții sale private, ci sunt fapte
care în mod indirect îl afectează, cum este de exemplu referirea la toate acele
clădiri lipsite de o cale specială de acces. Existenta acestor instituții, destul de
multe la număr, care nu au demarat construcția unor rampe nu conduce la
concluzia că ar fi o legătură directă și imediată între petent (viața sa privată) și
neîndeplinirea acestor obligații de către stat.

Mai mult, statul a încercat să ofere o protecție substanțială persoanelor cu

handicap din România, prin emiterea unor acte normative în acest sens, cum ar fi
Ordonanța de guvern nr. 102/1999, tocmai pentru a fi evitate situațiile de genul
celei din cauză, și anume ca persoanei să i se asigure un loc de muncă sigur, și mai
ales să fie înlăturate toate impedimentele, prin asigurarea înlesnirilor şi adaptărilor
corespunzătoare. Statul s-a angajat în a crea un mediu legal care să-i apere
împotriva oricărui tip de discriminare, mai departe ținând efectiv de persoana în
cauză de a face față cerințelor specifice domeniului de muncă.

În lumina acestor posibile circumstanțe, Guvernul ar putea respinge orice

încălcare a art. 8 din Convenție. Acest art. 8 al Convenției nu este aplicabil în cazul
de față întrucât drepturile revendicate de reclamant constituie drepturi de natură
socială, ale căror întindere depășește conceptul de obligație juridică inerentă
noțiunii de “respect la viață privată” prevăzut de paragraful 1 al art. 8.
23
 Farcaș contra României

Art. 10 din Convenţie

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a art.10 din Convenţie,

referitor la libertatea de exprimare, Guvernul ar putea aprecia în sensul
inaplicabilităţii sale la starea de fapt relevată.

Neîndoios că, în general, dar şi privit prin prisma jurisprudenţei constante a

Curţii, libertatea de exprimare ocupă un loc deosebit printre drepturile apărate de
Convenţie, rezultând din importanţa sa esenţială în realizarea progresului politico-
democratic şi caracterul sau indispensabil împlinirii individului.

Din starea de fapt prezentată, nu poate fi decelat niciun aspect care să poată
fi circumscris sferei de aplicare a art.10 din Convenţie, chiar recurgând la o
interpretare de o manieră extrem de largă a formelor de manifestare a libertăţii de
exprimare.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, art.10 din Convenţie include toate
formele libertăţii de exprimare în domeniul artistic, comercial sau referitor la
probleme de interes public, precum şi libertatea de opinie şi libertatea de
informare. Niciuna din faptele prezentate nu evidenţiază intervenţia statului în
sensul împiedicării reclamantului în exercitatarea acestor drepturi.

Din contră, se poate aprecia că, în ceea ce priveşte persoanele cu handicap,

statul a adoptat o serie de măsuri prin care a creat un cadru menit să faciliteze
exercitarea libertăţii de exprimare a acestora. În acest sens, raportat la data
evenimentelor, prin OUG nr.102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea in
muncă a persoanelor cu handicap, persoanele cu handicap beneficiau de scutire de
la plata taxelor de abonament la radio şi televiziune, precum şi de scutire de la

24
 Farcaș contra României

plata abonamentului telefonic, fiind facilitat în acest fel accesul acestor persoane la
informaţii, în exercitarea dreptului fundamental al libertăţii de informare.

În îndeplinirea aceleiaşi obligaţii pozitive a statului, prin Legea nr.448/2006

privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, a fost lărgită
sfera protecţiei acordată acestor persoane, în ceea ce priveşte libertatea de a primi
şi comunica informaţii prin acordarea de bilete de intrare gratuite la spectacole,
muzee, manifestări artistice şi sportive.

În concluzie, s-ar impune constatarea inaplicabilității art.10 din Convenţie

stării de fapt prezentate de reclamant, precum şi în subsidiar constatarea
îndeplinirii de către stat a obligaţiilor pozitive de natură a asigura exerciţiul
libertăţii de exprimare.

25