Abuzurile din copilărie auto-denunţate şi oficiale şi delictele majore ale tinerilor

infractori

JANNA HAAPASALO şi JUHA MOILANEN

Universitatea din Jyväskylä

Introducere: Acest studiu încearcă să prezică comportamentul delincvent al adulţilor dintr-un

eşantion de 89 de deţinuti tineri de gen masculin dintr-o închisoare folosind datele auto-
raportate şi oficiale privind maltratarea copiilor (utilizând o scală a criminalităţii auto-
raportate cu 33 de itemi şi interviuri oficiale). În general, între infractorii condamnaţi pentru
delicte violente şi cei cu delicte non-violente nu au fost identificate diferenţe între
răspunsurile de la scala pentru criminalitate. Dosarele personale bazate pe neglijenţă erau
predictive în cazul infracţiuniilor auto-raportate pentru distrugerea proprietăţiilor private pe
când dosarele ce conţineau declaraţii personale despre abuzuri psihologice erau predictive
pentru infracţiuniile autoraportate de vandalism. Totuşi, între datele oficiale înregistrate ale
criminalităţii şi maltratarea în copilărie, nu s-a găsit nici o legătură semnificativă.
Descoperirile au furnizat dovezi consistente în ceea ce priveşte autoraportarea oficială a
cazurilor de criminalitate violentă în rândul tinerilor din închisoare. În final concluziile au dus
la faptul că acei copii care sunt abuzaţi fizic tind să raporteze că au comis o infracţiune
violentă într-o mare măsură la maturitate.

Cuvinte cheie: tratamente urâte aplicate copilului; comportament penal; auto-raport; infractor

Cercetarea în criminologie, foloseste auto-rapoartele şi documentele oficiale pentru a

descrie, printre altele, prevalenţa, frecvenţă, varietatea şi gravitatea penală a unui
comportament. În mod ideal, aceste două măsuri furnizează informaţii coerente, datele
criminalistice auto-raportate corelând pozitiv cu dosarele penale (Elliott & Huizinga, 1988;
Farrington, Loeber, Stouthamer-Loeber, van Kammen, & Schmidt, 1996; Hindelang, Hirschi,
& Weiss, 1981).

Există, totuşi, avantajele şi dezavantajele inerente în ambele măsuri ale activităţii

infracţionale. De exemplu, registrele oficiale pot să subestimeze numărul real de infracţiuni,
precum şi anumite tipuri de infracţiuni, care sunt mai susceptibile de a fi detectate decât
altele. Infracţiunile care vor fi înregistrate sunt, cu toate acestea, incidentele motivate de
comportamentul penal.

Prin contrast, datele auto-raportate de criminalitate poate fi compromise din cauza uitării,
negării, denaturării intenţionate, problemelor metodologice în instrumente de auto-raport, şi
alte motive. Reclamaţiile făcute au fost ca auto-rapoartele supraestimează numărul de
infracţiuni minore (Tolan & Lorion, 1988) şi disting slab între tipurile de infracţiuni (Loeber
& Waller, 1988). Avantajul auto-rapoartelor este abilitatea lor de a furniza informaţii despre
acte minore ale delincvenţei şi a criminalităţii, în cazul în care cel care a săvârşit o infracţiune
este dispus să recunoască. Instrumentele de auto-raport au fost găsite utile în studierea
deţinuţilor, pacienţilor internaţi la psihiatrie, şi dependenţilor de droguri (de exemplu, Anglin,
Hser, & Chou, 1993; Convit, O'Donnell, & Volavka, 1990; McElrath, 1994; Motiuk, Motiuk,
& Bonta, 1992). În general, auto-raportul de delincvenţă listează o serie de comportamente
cu probleme specifice care fac parte din domenii variate, cum ar fi consumul de droguri, furt,
şi agresiune fizică. De asemenea, există dovezi pentru un factor comportamental de ordin
superior care stă la baza acestor tipuri de scale auto-raportate (Farrell, Kung, White, &
Valois, 2000).

Scalele de tip auto-raportare a criminalităţii pot fi, de asemenea, utilizate în examinarea

relaţiilor dintre tratamentul rău la care a fost supus copilul în copilărie şi comportamentul
antisocial şi criminal de mai tarziu. Unele studii au recurs la registrele oficiale şi auto-
rapoarte, pentru a testa dacă tratamentul din copilărie poate prezice mai târziu
comportamentele violente şi non-violente care încalcă prevederile legale. Widom (1989a) a
vizat 908 de cazuri de abuz şi neglijare a copiilor, extrase din registrele instanţelor din judeţe,
în care copiii aveau mai puţin de 11 ani, la momentul incidentului abuziv. Ea a constatat că
acesti copii, care au fost maltrataţi aveau un risc de 1,72 mai mare de a săvârşi o infracţiune
până la vârsta de 20 de ani, comparativ cu un grup de 667 de copii care nu au fost maltrataţi.
Aproximativ 29% din copiii maltrataţi şi 21% din grupul de comparaţie au fost la maturitate
anchetaţi penal. Cifrele corespunzătoare au fost de 11% comparativ cu 8% din totalul
eşantionului şi 19% faţă de 13% pentru bărbaţi. Este posibil ca datele oficiale să fi subestimat
diferenţa reală între cele două grupuri. Widom (1989) a remarcat, că indivizii din grupul de
control ar fi putut fi abuzaţi, dar toate comportamentele criminale nu ar fi putut fi înregistrate
în evidenţele oficiale. Widom şi Shepard (1996) au observat că rapoartele oficiale de abuz
fizic au prezis arestări pentru infracţiuni de violenţă, în timp ce auto-rapoartele de abuz fizic
prezic un comportament violent auto-raportat. Aceasta este o descoperire interesantă, care
poate dovedi mai mult natura diferită a documentelor oficiale şi auto-rapoarte decât
validitatea lor ca atare.

Eventual, din cauza diferenţelor inerente dintre registrele oficiale şi auto-raportarea faptelor,
concluziile privind relaţiile dintre abuz sau neglijarea în copilărie şi a criminalităţii de mai
târziu sunt inconsecvente (Smith & Thornberry, 1995). McCord (1979) a constatat că
abuzurile din copilarie sunt asociate cu delincvenţa adultă violentă, dar nu şi cu proprietatea.
În studiul său, experientele din copilărie au fost adunate pe baza interviului şi a datelor din
observaţii, în timp ce cazierul judiciar indica măsura unui comportament adult criminal. În
mod similar, Dutton şi Hart (1992) au concluzionat că abuzurile fizice din copilarie au
crescut riscul de infracţiuni violente la vârsta adultă. În plus, au raportat că abuzul sexual din
copilărie prezice violenţa sexuala la maturitate. Zingraff, Leiter, Myers, şi Johnson (1993) nu
au găsit diferenţe semnificative între grupurile de tineri care au fost agresati şi tineri care nu
au fost agresaţi pentru infracţiuni violente sau ce ţin de proprietate. Grupurile sunt diferite
unul de altul numai în ceea ce priveşte criminalitatea generală şi infracţiunile minore. Smith
şi Thornberry (1995) au adunat informaţii asupra experienţelor din copilăria unor tineri
maltratati şi a infractionalităţii de mai târziu, cu ajutorul registrelor oficiale şi auto-rapoarte.
Descoperirile lor au arătat că maltratarea în copilărie avea o legătură cu cazierele judiciare şi
un comportament infracţional auto-raportat. Relaţia a fost deosebit de puternică pentru
infracţiuni grave inclusiv delicte violente.

În ciuda interesului pentru relaţia dintre o copilărie maltratată şi un comportament penal

oficial sau auto-raportat, există un mic număr de studii cu privire la relaţiile specifice între
diferite tipuri de maltratare în copilărie (fizică, psihică, abuz sexual, neglijare) şi tipurile de
infracţiuni. Mai mult, majoritatea studiilor au folosit registrele oficiale. Auto-rapoartele au
fost rar folosite pentru a examina relaţia dintre maltratarea din copilărie şi comportamentul
penal al adulţilor. Studiul prezent a oferit posibilitatea de a obţine informaţii suplimentare cu
privire la coerenţa dintre datele de înregistrare auto-declarate şi oficiale. Obiectivul principal
al studiului curent, a fost să examineze dacă maltratarea în copilărie poate prezice un
comportament delincvent la vârsta adultă într-un eşantion de tineri deţinuţi, a) dacă datele de
auto-raport au fost folosite pentru maltratarea din copilărie şi b) dacă crimele şi dacă sursele
de informare au fost serviciile de protecţie a copilului şi cazierul judiciar. Scopul a fost de a
urmări relaţiile specifice dintre diferite tipuri de maltratare şi tipuri de infracţiuni.

METODA

PARTICIPANTI

Din rândul tuturor deţinuţilor de sex masculin născuti in anul 1972 sau mai târziu, 131 tineri
delincvenţi, selectati aleatoriu (în 1994), au fost invitaţi să participe la studiu. Dintre acestia,
97 (74%) au dat consimţământul în deplină cunoştinţă. În plus, opt oameni s-au retras din
diverse motive (de exemplu, iesire din închisoare, evadare, procese). Restul de 89 participanţi
aveau între 16 şi 22 de ani, cu o vârstă medie de 20 de ani (AS = 1.37). Eşantionul a fost
deosebit de reprezentativ pentru deţinuţii tineri de sex masculin din închisoarea din Finlanda,
pentru că numărul mediu anual de deţinuţi tineri de sex masculin este de 145. Conform
datelor din arhivă, majoritatea infractorilor 54% (N = 48) au terminat complet şcoala, 66% (N
= 59) au avut dificultăţi de adaptare în şcoală şi de 63% (N = 56) nu au avut parte de nici o
formare profesională. O jumătate din numarul infractorilor a fost luata în custodie de către
serviciile de protecţie a copilului. Eşantionul a fost astfel, omogen din punct de vedere al
situaţiei sociale şi educaţionale a participanţilor.

Durata de timp a cazierelor judiciare a arătat că infractorii au fost condamnati pentru diferite
tipuri de infracţiuni săvârşite: proprietate, violenţă, trafic, nerespectarea oridinii şi alte delicte
minore. In funcţie de sentinţa lor, acestia au fost împărţiti în două grupuri: violenţi (N = 52;
58,5%) şi non-violenţi (N = 37; 41,5%). Dintre cei violenţi: 23 de bărbaţi au fost condamnaţi
pentru vătămare corporală (25,8%), 16 de vătămare corporală gravă (17,9%) şi 13 de omor /
tentativă de omor (14,8%). Infractorii non-violenţi au fost condamnaţi pentru infracţiuni de
tipul: tâlhărie/înşelăciune, furt, fraudă, posesie de bunuri furate, falsificare, furtul unui
vehicul, sau altele similare, dar nu au fost condamnaţi pentru crime violente. Grupurile nu
diferă între ele în ceea ce priveste numărul de condamnări penale. Majoritatea infractorilor
aveau mai puţin de 10 condamnări (m = 8.36, AS = 5.65). Prima infracţiune a fost comisă la
vârsta cuprinsă între 15 şi 20 de ani, vârsta medie fiind 16 ani (răspundere penală începe de la
vârsta de 15 ani în Finlanda). Rapoartele celor de la protecţia copilului arată că mai mult de
două treimi din infractori au săvârşit un delict înainte de vârsta de 15 ani.

MĂSURI SI VARIABILELE MAJORE

Interviul structurat şi abuzul fizic, psihic sau sexual din copilarie auto-raportat

Participanţii au răspuns la un interviu pe calculator, împărţit în 5 secţiuni, structurat şi făcut

de autor. Studiul s-a axat pe secţiunea a doua a interviului, intitulat „Forme ale abuzului”, în
care respondenţii au fost întrebaţi despre abuzurile din copilăria lor şi experimentarea
neglijării din partea părinţilor. Pentru a genera forme specifice de maltratare s-au folosit
parţial de tipologia lui Hart, Germain, şi Brassard's (1987) a tipurilor de abuz psihologic şi
categoriile de neglijare a lui Zuravin (1991). Pentru abuzul fizic, participanţii au primit
instrucţiunile următoarele:

„Acum am să vă pun întrebări detaliate despre lucrurile pe care le-aţi experimentat în

familia voastră de origine. Aş dori să-mi spuneti de câte ori, atunci când eraţi mai tineri de 15
ani, aţi experimentat oricare dintre lucrurile pe care le menţionez.”

Participanţiilor le-au fost înmânate apoi formulare cu categoriile de răspuns - niciodată , o

dată, de două ori, 3-4 ori, 5-9 ori, de 10 ori sau mai mult - despre forme specifice de abuz
fizic. Valorile respective erau transformate apoi în cifre de la 0 la 5. Variabila auto-
denuntărilor de abuz fizic era reprezentată de suma scorurilor pentru 20 de forme ale abuzului
fizic.

Pentru abuz sexual, instrucţiunile şi opţiunile de răspuns prezentate au fost similare cu cele de
mai sus, iar participanţii au completat chestionare cu privire la 11 forme de abuz sexual. Doar
trei itemi de abuz sexual au fost întâlnite în eşantion, cu frecvenţa ridicată (sugestii sexuale
sau gesturi insinuante, expunerea la material pornografic, martori la activitatea sexuală).
Pentru abuzul psihologic, categoriile de răspuns au fost: niciodată, foarte rar (o dată sau de
două ori), ocazional (3-4 ori), de mai multe ori (5-9 ori), tot timpul (10 de ori sau mai mult)
Le-au fost prezentate 67 de forme specifice de abuz psihologic. Deoarece valorile de pentru
opţiuni au fost cotate cu 0, 1, 2, 3 şi 4, itemii au fost considerati variabile continue. Formele
de abuz psihologic au aparţinut următoarelor subgrupe: abuzul verbal, respingere, acuzare,
bătaie de joc şi umilinţă, expectante excesive sau nerezonabile faţă de copil, izolare,
intimidare, coruperea din punct de vedere moral, exploatare şi condiţii instabile sau
periculoase.

Scorurile fiecărui participant au fost obţinute prin metoda de regresie, lucru ce au permis
corelarea scorurilor, chiar şi pentru factorii de ortogonale. Scorurile au fost cuprinse în trei
variabile etichetate: aşteptări excesive, corupere din punct de vedere moral şi respingere.

Respondenţii au fost întrebaţi despre formele de neglijenţă din copilărie. Pentru că păreau să
aibă dificultăţi considerabile în reamintirea experienţelor timpurii de neglijare, s-a decis să nu
fie utilizată această parte a interviului.
Criminalitatea auto-raportata (CAR).

În cadrul interviurilor, CAR a fost măsurată cu 33 de itemi care au fost compatibili cu cultura
şi sistemul judiciar din Finlanda. Itemii, în cea mai mare parte, au corespuns cu categoriile
juridice ale comportamentelor criminale; cu toate acestea, pentru unele categorii, cum ar fi
cea de vătămare, au fost făcute distincţii mai clare. Infractorii au fost întrebaţi despre
comportamentul lor într-o formă scrisă, cu opţiuni de răspuns - niciodată, o dată sau de două
ori, şi mai mult de două ori. Elementele CAR pot fi astfel interpretate ca variabilă cotinuă,
deoarece răspunsurile se cotează de la 0 la 2. Coeficientul alfa pentru cei 33 de itemi a fost de
0.88.

Dosare

După interviuri, informatiile despre abuzul şi neglijare în copilărie au fost examinate şi prin
colectarea dosarelor infractorilor de la serviciile de protecţie a copilului şi cele existente în
clinici sau spitale. Infractorii au primit pentru început o listă a agentiilor sociale şi li s-a cerut
să le marcheze pe cele cu care au intrat în contact înainte de vârsta de 15 ani. Dacă
participanţii îşi dădeau acordul atunci, acestea erau contactate solicintându-se o copie a
fişelor copiilor respectivi. Astfel s-a permis mai uşor urmărirea infracţiunilor şi studirea
cazierului lor. Această procedură a înregistrat un număr mare de dosare primite de la agenţiile
de protecţie a copilului. Au fost primite dosare pentru 78 infractori.

Variabila pentru abuzul fizic a fost construită pe baza informaţiilor despre abuzul fizic din
copilăria infractorilor redactată în acte şi a constat în trei categorii: nici o menţiune de abuz
fizic în dosare (scor = 0), abuz fizic (scor = 1 ), şi abuzul fizic extrem (scor = 2). În cazul în
care băiatul a fost bătut cu cel puţin un obiect de către părinţii săi în timpul copilăriei, abuzul
fizic a fost luat în considerare. În cazul în care băiatul a suferit leziuni (sângerări, hematoame,
fracturi, etc), ca urmare a unui abuz, a fost codificat ca fiind prezent abuzul fizic extrem.
Abuzul psihologic bazat pe informaţiile din dosare a fost clasificat în 11 subgrupe de abuz
psihologic (enumerate mai sus) la care se adaugă abuzul psihologic instituţional. Neglijenţa
se calculează adunând scorurile la cele 9 subgrupe de neglijenţă (Barnett et al., 1993;
Zuravin, 1991): îngrijire medicală, hrană, igienă, îmbrăcăminte, adăpost şi siguranţa
mediului, monitorizare, educaţie, neglijare emoţională şi abandon. O subgrupa a abuzului
psihologic sau neglijenţă era considerată a fi prezenţa dacă era descris în fişa un incident din
cele menţionate mai sus. Infractorul a scorat cu 1 pentru fiecare tip de abuz psihologic /
neglijare regăsite în fise, generând un scor total de abuz psihologic / neglijare prin adunare.
Nici o menţiune de abuz sexual nu a fost găsită în acte. Abuzul fizic şi tipurile de abuz
psihologic / neglijare au fost clar identificabile pe baza criteriilor stabilite pentru fiecare scop
specificat.

REZULTATE

Diferenţele între infractorii violenţi şi non-violenţi în criminalitatea auto-raportată

Itemii CAR ce au fost supuşi analizei factoriale de unde au reieşit cinci factori: violenţa
(23,5%), delicte faţă de proprietăţi (9%), frauda (7%), infracţiunile de trafic (6%) şi
vandalismul (5%). Coeficienţii alfa pentru factori au fost 0.80, 0.84, 0.85, 0.71 şi 0.70.

Există diferenţe în activităţile auto-raportate pentru grupurile de infractori. Diferenţele au fost

semnificative pentru vătămare, omor şi recurgerea la violenţă sau ameninţări pentru a obţine
în mod ilegal bani. Acest lucru a indicat faptul că infractorii care au fost condamnaţi pentru
infracţiuni violente, au comis şi admit un număr mai mare de acte violente decât infractorii
non-violenţi.

Abuzul fizic auto-raportat sau existent în acte corelează pozitiv şi semnificativ cu

criminalitatea violentă auto-raportată. De asemenea există intercorelaţiile semnificative între
documentele cu referire la tipurile de maltratare. Abuzul fizic auto-raportat era asociat foarte
puternic cu expectanţe excesive sau respingere auto-raportată. Mai puţine corelaţii au apărut
între auto-denunţările şi maltratarea minorului consemnată în dosare. Coruperea morală auto-
raportată a corelat pozitiv cu abuzul psihologic sau neglijenţa menţionată din fişe.

Apoi, o analiză de logistică a fost efectuată pentru a testa dacă auto-denunţările în ceea ce
privesc abuzurile fizice, psihologice, şi abuzul sexual ar arată grupul din care face parte
infractorul (violent sau non-violent). Nici una dintre variabilele independente (abuzul fizic,
abuzul sexuale, aşteptările excesive, coruperea din punct de vedere moral, respingere) nu au
fost predictorii semnificativi. La fel şi în cazul testării ipotezei conform căreia abuzul fizic
sau psihic ori neglijenţa mentionată în fişele infractorilor ar putea determina apartenţa lor la
un grup (violent sau non-violent), nici o variabilă nu a fost semnificativă.

O altă analiză de regresie între abuzul fizic, psihic şi sexual auto-raportat a fost utilizată
pentru a observa cu care dintre cei 5 factori independenţi corelează. Abuzul fizic auto-
raportat este predictiv semnificativ pentru violenţa auto-raportată şi abuzul psihologic auto-
raportat este un predictor semnificativ pentru actele de vandalism auto-raportate. Apoi,
abuzul fizic sau psihologic şi neglijenţa consemnate în fişele infractorilor au fost folosite ca
variabile independente pentru criminalitatea auto-raportată. Abuzul fizic este predictiv pentru
violenţa auto-raportată, pe când neglijenţa este predictivă în cazul delictelor săvârşite pe
proprietăţiile altora.

DISCUTII

Studiul finlandez asupra criminalităţii a introdus o scală cu 33 de itemi şi cinci factori:

violenţă, proprietate, trafic, fraudă, şi vandalism. Factorii au fost extrem de fiabili din punct
de vedere al consistenţei interne. Datele oficiale privind cazierul judiciar non-violent versus
cel violent şi datele criminalităţii auto-denuntate au fost în consistenţe în ceea ce priveşte
faptul că infractorii delictelor violente raportează infracţiuni mult mai violente decât cei care
săvârsesc delicte pe proprietatea altora. Abuzul fizic în copilărie a fost un predictor
semnificativ pentru criminalitatea violentă. În plus, maltratarea în copilărie nu a reuşit să
prezică datele criminalităţii înregistrate oficial.
Studiul actual furnizează dovezi suplimentare pentru o consistenţă mai bună între datele auto-
raportate şi cele oficiale. Infractorii care au fost acuzaţi de crime violente au admis
comportamentul lor violent în chestionarul cu auto-administrare. Pe de altă parte, infractorii
non-violenti au relevat un comportament violent, dar nu a fost înregistrat oficial.

O informaţie considerabilă a fost adunată cu privire la relaţia dintre maltratarea din copilărie
şi comportamentul ulterior penal în studiile recente (de exemplu, Dutton & Hart, 1992;
Widom, 1989a; Widom & Ames, 1994; Widom & White, 1997). Mai puţin se ştie despre
corespondenţa dintre tipul de abuz din copilărie şi de tipul de delicte comise la maturitate. În
studiul actual, abuzurile fizice din copilarie au condus la criminalitate violentă a adultului.
Violenţa auto-denuţată a fost de natură să ofere o imagine mai reală a unui comportament
violent decât cazierele judiciare, subliniind astfel importanţa acestei constatări.

Abuzul psihologic auto-raportat pare un predictor semnificativ pentru vadalismul auto-

raportat. Vandalismul a fost conceptualizat recent ca o etapă de dezvoltare ce constă în
escaladarea comportamentelor problema sub acoperire (Loeber & Hay, 1997). În calea
dezvoltarii antisociale (de exemplu, furt din magazine), comportamentul minorului conduce
la pagube materiale şi în final la o formă de înşelăciune de tip juvenilă, cum ar fi frauda,
furtul şi altele. Vandalismul ar constitui un antecedent pentru infracţiunile de proprietate.
Conceptul de vandalism este operationalizat în prezenta scală prin actele de comportament
dezordonat nediferenţiat, dintre care unele au fost îndreptate spre animale sau obiecte. Sunt
incluse şi acte de agresivitate care nu implică în mod direct o forţă fizică asupra unei alte
persoane.

Delictele legate de proprietatea altora au fost prezise doar de neglijenţa consemnată oficial. In
mod interesant, în acest studiu, maltratarea copiilor consemnată în acte de autorităţile pentru
protecţia copiilor, nu a prezis datele oficiale cu privire la criminalitate. Se poate vorbi aici şi
despre dezirabilitatea socială. Studiile indică faptul că aproximiativ 40% din cei abuzaţi sau
neglijaţi nu raportează nici măcar când sunt adulţi că au fost maltrataţi în copilărie (Widom &
Shepard, 1996).

In studiul curent, riscul unei interpretări eronate a fost foarte mic, deoarece s-au utilizat forme
concrete ale abuzului (a fi lovit cu pumnul, a fi lovit cu un obiect, a fi strangulat). Lipsurile şi
distorsiunile memoriei sunt posibil să fi biasat rezultatele. Un alt lucru care poate îngreuna
interpretarea rezultatelor poate fi suprapunerea diferitelor tipuri de maltratare sau abuz. Cu
toate acestea interacţiunea dintre variabilele abuzului nu a afectat predicţia criminalităţii.

O altă limită a studiului poate fi legată de numărul redus de participanţi. Prezentul studiu a
fost nevoit să ignore majoritatea factorilor individuali, familiali sau de grup. Rezultatele pot fi
generalizate pentru infractorii tineri, de gen masculin dar nu şi pentru restul populaţiei. Chiar
şi mediul din închisoare poate avea un efect negativ asupra personalităţii şi comportamentului
unui individ, corespunzând unei culturi diferite. In plus, nu toţi indivizii care săvârşesc
infracţiuni sunt prinşi. La fel şi în cazul maltratării copilului de către familie sau alte instituţii.
Cele mai multe informaţii se obţin în cazul în care actele sunt auto-raportate.